Cinema, 1988 (Anul 26, nr. 1-10)
1988-10-01 / nr. 10
stop cadru Panul cu viaţa ■ precum cărţile, îşi au şi filmele soarta lor Destinul Şoimului maltez, pe al cărui generic apare, pentru prima data, numele regizorului John Huston (1941) a fost să se afle, constant, de mai bine de patru decenii, printre preferinţele şi ale publicului, şi ale criticii. Seria engleză a Bibliotecii filmelor clasice, inaugurata în 1974, se grăbea să-i consacre unul dintre primele titluri prin cartea lui J. Anoblie care reproducea imaginile plan cu plan și dialogurile integrale. Critica structuralista a anilor '80 nu l-a ocolit nici ea Din once sfera ar ţişni interesul pentru aceasta a taţilor genului poliţist, prezenţa personajului (primele fiind semnate de Hoy der Ruth, 1931, respectiv de William Dieterle, 1936), fie ca este vorba de universul scriitorului, de construcţia regizorală, de analiza particularităţilor genului poliţist, prezenţa personajului bogartian domina toate motivaţiile. Cel care avea să se identifice, mai apoi, cu eroul cauzelor sortite eşecului, justiţiarul dezabuzat care îşi exercită meseria în absenţa oricărui elan, doar cu orgoliul lucrului bine făcut, a fost aici, „pentru prima dată — avea să spună Enrio Patalas — un out-sider care trebuie sa-şi afirme integritatea împotriva lumii în a cărei fatalitate se ştie, totuşi, încurcat fara ieşire". Exista, în filmul lui Huston, o secvenţa care parcă taie cale de început lungului drum ce se aşterne în faţa lui Bogart, chemat la intilnirea cu înfringerea, este secvenţa ducerii la destinaţie a mult rîvnitului şoim — statueta presupus a fi din metal preţios. Cu un chip obosit, care a uitat de mult mîngiierea iluziei Bogart străbate strada o stradă indiferenta la.. ..comoara" de sub braţul său, infaşurata neglijent în ziare mototolite învelişul confecţionat din demult inutila pagină de ziar, culeasă la intimplare din colţul unde fusese aruncată, semn al efemerului, la început intrigă, apoi nelinişteşte, ca o premoniţie a zădărniciei Peste puţin timp se va dovedi ca disputatul obiect nu era decit o imitaţie. „Ce-i asta ? “ il întreabă detectivul Polhaus pe Sam Spade „Materia din care sunt făcute visele noastre ’ sună răspunsul lui Bogart Şi totuşi, personajul care, cîţiva ani buni, de atunci încolo, de la Casablanca la Regina Africană, de la Key Largo la Revolta de pe Caine se va naște sub alte nume pentru a pierde într-un singur mod „..derizoriu, biruitor în lupta macabră cu îngerul“, bărbatul cu „chipul însemnat de ceea ce a văzut, mersul îngreunat de ceea ce a aflat“ — scrie, ca nimeni altul Andri Bazin ne-a învăţat ceea ce atîţia triumfători nu au aflat niciodată, cum sa transformam „încetul cu încetul viaţa, într-o ironie tenace îndreptată împotriva morţii". Magda MIHAILESCU Am cest mare om, după ce va mai culceera un timp Europa căutind zadarnic corn.Editorul pentru un nou film, va simţi că ceasul i-a sunat şi va veni sa moară în ţara lui. In afara incintei Hollywood-ului şi împotriva lui, el fusese cinstea şi gloria cinematografului american“ — aşa îl consideră Georges Sadoul pe Robert J. Flaherty, marele clasic al documentarului. Cu puţin înaintea dispariţiei (1951), el va încredinţa tiparului unele amintiri dintre care pregnanta e apariţia la New-York a unei fete din Samoa, prietenă a familiei Flaherty, din timpul filmărilor la Moarta. Ceea ce îl preocupa pe Flaherty şi dă totodată cheia personalităţii sale, e o continuă uimire faţă de imensa putere de a-şi iubi semenii a tinerei Samoeze. Faptul că era incapabilă să înţeleagă de ce oamenii marelui oraş nu se recunosc şi nu se saluta, de ce nu-şi dau ajutor in orice clipă, de ce nu simt o naturală fraternitate, reprezintă pentru Flaherty o incîntare şi o reconfortare morală sublimă. Flaherty nutrea pentru frumuseţea naturii umane o imensă admiraţie şi o contemplaţie plină de respect şi expresia directă a acestei devoţiuni e uimitoarea sa putere de a integra omul naturii, incarcindu-l cu forţa şi nemărginirea ei. Flaherty e artistul care, cu o putere de „mare om", reuşeşte să exprime prin cinematograf natura legată de om printr-un mister primordial Fie că este peisajul nordului îndepărtat în care fiinţează, îndreptăţind mîndra de a fi om, eskimosul Nanuk (1922), fie note de regizor Sentimentul naturii că e natura paradisiacă din Samoa în care tinerii Maori — Moana (1925) — exprimă in orice clipa naturala bucurie de a trai, fie că e peisajul încărcat de nouri și viitori de valuri al Irlandei cu care se înfruntă cu un eroism diurn Omulfin Aran (1934), fie pădurea americană misterioasă, aproape virgină, in care uimirea micului vînător de doisprezece ani descoperă o brutală, dar fascinanta simfonie a muncii unor petrolişti (Povestefin Louisiana 1948), toate aceste întruchipări transmit marea revelaţie a sentimentului naturii, mereu reînnoit, etern şi misterios precum ea însăşi. A fost comparat, pentru candoarea investigaţiei sale umaniste, cu Jean Jacques Rousseau, dar noi îl vom compara şi cu alt Rousseau. Théodore, pictorul peisagist romantic, şi cu Rousseau-Vameşul pentru misterul incitant al peisajelor sale. Aşa cum ne învaţă marile arte, natura e puternică, plină de mistere, mereu alta şi mereu aceeaşi prietenă şi totodată etern potrivnică şi uţîţâtoare omului. Aşa cum în cuvinte palpită ea etern: ,Lacul codrilor albaştru/ Nuferi galbeni îl încarcă" ...sau in culori foşneşte veşnic, prin fragila pudră a unui pastel, fagul singuratic dintr-un peisaj de Luchian, prin Aurul Rinului" unui Wagner, or suita „Impresii din copilărie" de Enescu... Natura în cinema-ul lui Flaherty e nesfîrşită — el ştie să filmeze astfel incit cadrul nu limitează spaţiul, ci il deschide (rămine obsedanta imaginea barcuţei micului pescar în peisajul pădurii invadate de ape din necunoscuta — cunoscută prin el — Louisiana), ea are timpul şi ritmul ei material întruchipat in ritmul materiei — fluxului unui film, vezi ostaticul nordului îngheţat vibrat de rafalele zăpezii, vezi ritmul valurilor şi grelelor crengi din Samoa. Sentimentul naturii e grav la Flaherty şi aşa trebuie să fie el în arte, fiindcă ele au preluat incantaţiile cultelor ce implorau natura să fie prietenoasă, să-şi ofere darurile, înconjurate mereu de mistere, şi este, deasemeni, sentimentul artistic al apropierii ei, prin subtila operaţie de personificare, specifică marii arte. In fine, natura sa e profund reala fiind funciarmente documentara şi în acelaşi timp imaginativă, fiind artă. Şi gîndul ne duce la o scrisoare a lui Gauguin, proiectind tabloul unei tinere tahitiene Maori. .....voi picta cîteva flori pe fond, dar ele nu trebuie să fie reale fiind imaginative; le fac să semene cu niște scîrtiei"... Savel STIOPUL Un film realizat în 1960 de René Clément: In plin soare, cu Alain Delon, Marie Laforêt si... surpriza: Elvira Popescu, celebra noastră compatrioată (aici alături de Maurice Runet) , recapitulind mereu istoria artei a şaptea, programele Cinematecii n-au doar rostul de a inventaria sistematic fondul de „capodopere" (carora le mai şi testează astfel ..tăria“...), ci şi pe acela de a investiga fenomenele cinematografice de tot felul. Inclusiv pe cele relevante mai curind din unghi sociologic decit strict valoric. Filme de categoria a doua (sau... şi mai şi!) pot spune spectatorului multe despre o orientare sau alta, despre impulsurile de moment ale gindirii intelectuale şi artistice, despre temele şi obsesiile unor autori sau ale unor spaţii socio-culturale, despre ,,Weltanschauung"-ul câtăror perioade creatoare, in ultimii ani, marile festivaluri au explorat şi ele asemenea fenomene, punind la cale secţiuni tematice consacrate cite unei direcţii, ori cite unei cinematografii naţionale. Iniţiativa — după cum se ştie — a produs şi continuă sa producă nu de puţine ori revelaţii Se-nţelege că spectatorul poate — şi trebuie! — sa caute şi singur „legătură de fenomen" dintre filmele pe care le vede, sa devină — adică — pe cont propriu un „sociolog“ al informaţiei pe care conexiunile de acest fel i le furnizează din belşug imi voi ilustra teza alegind din „fişierul" de spectator al Cinematecii bucureştene însemnările despre două filme mult lăudate la vremea lor, dar a căror firmă s-a mai fanat intre timp, în prim-plan trecînd valoarea lor de — cum se spune: — „barometru al unei epoci". E vorba despre America ..șaptezecistă", cuprinsă de febra infatigabilelor revelări a tot soiul de .alienări", intre altele, aceea la care e supusa femeia in societate si aceea a manipulărilor mass-mediei înainte de a da cuvîntul „fişelor", sa adaug ca filmele în cauza aparţin unor regizori importanţi, autori şi ai unor opere de primă mina... • O femeie necăsătorită (SUA, 1978, in regia lui Paul Mazursky). Pe fundalul militantismelor pro-feministe de după 1970, filmul urmărește intr-un mod pe atunci polemic — dara astazi cam conformist — falimentul căsniciei unei soții-model într-o societate care, intr-un sistem unde, într-o perioada cînd.. După cuvenita psihoterapie şi salutara cura de liberate (gata-gata să ducă la... libertina...) totul se va rezolva, fireşte, femeia (in viaţa civilă Jill Cilyborough) îşi va regăsi fericirea alături de un pictor (Alan Sates) care Mediul e artistic (ea a studiat artele şi e funcţionara la o galerie de tablouri). Puncte de interes: insistenţa psihologizanta a regizorului — concentrata simbolic inşedinţele" celor patru prutene (între care protagonista), practicante ale unui stil de confesiune „totala", presupunind abandonul complexelor si pudorii — si imaginea metaforică din final, unde femeia se trezeşte cu un tablou-cadou in mijlocul străzii şi porneşte spre casa ţinîndu-l de cadrul metalic de susţinere. Apoi începe să se lupte cu palele de vînt care răsucesc pînza cînd câtre dreapta, cînd către stingă, faeînd-o pe ea, pe eroină, sa pară că se ţine de un catarg, rezistind în plina furtună... • Reţeaua de televiziune (Network, SUA 1976, în regia lui Sidney Lumet). Despre odioasele maşinaţiuni din spatele uşilor închise ale marilor companii de televiziune americane. Cu momente de tensiune ivite din acumularea tezismelor demascatoare, filmul cistiga datorită jocului febril al Fayei Dunaway, în rolul principal de „TV-woman" (frumoasa si lipsita de scrupule, devotata pina la absurd cauzei televizistice: imaginativă, agitată, trepidantă, sclipitoare, brici!), și al lui Peter Finch, in rolul deprofet împotriva ipocriziei timpului nostru, cum îl socoate protagonista (rătăcit, incontrolabil, posedat de o „voce" interioară, proferînd blesteme și stirnind la revoltă) Dincolo de tezele sale prea sec expuse, intuiţia profundă a filmului e că angrenajele care compun mecanismul social tind sa funcţioneze autonom, suficiente lor insele, pînâ la ignorarea funcţiei lor în scenariul global... din filmele stagiunii „Barometru al unor epoci“ Ion Bogdan LEFTER