Clopotul, 1980 (Anul 36, nr. 4437-4488)

1980-01-19 / nr. 4439

Aici la Ipotești, de unde s-a înălțat în strălu­cire universală luceafărul geniului poetic națio­nal, cinstim cu emoție memoria nepieritoare a celui mai iubit poet al neamului nostru,­­ Mihai Eminescu. Visul de dreptate, de libertate și înălțare a României cîntat în vers de aur își află împlinire în strălucirea vremurilor noastre cînd întregul popor deplin stăpîn pe propria-i soartă constru­iește viața nouă — socialismul. NICOLAE CEAUȘESCU (Din Cartea de onoare a Muzeului memorial „Mihai Eminescu“ Ipotești) Eminescu Ai stat în pragul cîmpiei și ai auzit glasul sînzîienelor : „O, surorilor, nu ocoliți cu parfumul vostru sublim pe Cavalerul Crin chiar dacă linia nemărginirii mereu vă desparte !“ Cînd tac ierburile și nu se mai aud vaietele stufului, poposim lingă coliba lui Călin , iazu-i albastru și ne dezmiardă privirile , vom visa iar la Diamantul Nordului. Stîlpii Tăi de susținere sînt­ : Timpul și Soarele, Luna și Codrul și Stelele. Lunecă pe tălpi de Luceafăr, inima mea ! De ce oprești ? Gonește ca vîntul, mai repede, mai repede ! Cînd coboară viforul, iarna, și urechile dor de vibrații orchestrale, cînd sînt asediate glugile de coconi și p,ocoalele cu miei, atunci, desigur, vin arătorii la geamuri, iar neadormiții cocoși anunță ora astrală i nașterea Geniului. Arpegii diverse mă colindă ; zidit în mine însumi, cîntecul caută guri de izvoare. Soarbe-mă odată cu cîntecul ! Mihai MUNTEANU 130 de ani de la nașterea celui mai iubit poet al neamului nostru Spre neuitarea lui Eminescu Prelung halou de frescă bizantină Ca-ntr-un vitraliu chipu-i înconjoară Chivot de ctitorie poartă-n mină Un voevod și poezia țară. Se suprapun mai vechile portrete Intr-o statuie-n piatra amintirii Nu voi să-i tulbur umbra pe perete Nici să-i contemplu, preamărindu-i fapta Doar să aprind o ceară de iubire Spre neuitare lui înalta, Dreapta. Lucia OLARU NENATI Poemul demnității unui om Unii spun că Eminescu e un zeu Inventat de univers anume Să destăinuie la muritori Ce e bun și ce e rau în lume. I s-a dat la naștere o cheie Și un gînd cu care să pătrundă Tainica ființă din femeie Și eternul dor șoptit de undă. Sau Luceafăr unii îl numesc, Strălucind în veșnicii albastre, Drum croind a celor ce iubesc Tot ce-i sfînt în patimile noastre. Este pîinea cea dintotdeauna Cea pe care sufletul o cere, El de ne lipsește, e ca luna Cînd nu arde-n noaptea de mistere. Mircea JUNCANARU Scenă din spectacolul de teatru „Steaua fără nume" Fotografia: Vasile ANANIA La Eminescu S-a născut așteptîndu-ne, așteptîndu-1 la toate patru puncte cardinale ale cuvîntului, de ursit 1 s-au așezat privirile numai acolo de unde cade pe vestmintele sufletului nostru armura silabelor limbii materne, ca un semn între nadir și zenit, măduvă a aerului, pămîntească iluzie a visului, în căutare de toți și al neamului ochi prin care lumina, prin iriși, sărută pleoapa așezată pe lacrimă, palmele îmbrăcind în dorință ivirea — lucru desăvîrșit al spiritului nostru, cîntec adus a­lerui­lor întru izbînda voievodului Mihai cel Eminescu. Gellu DORIAN Analizate și interpretate, ar­ticolele și studiile economice, financiare și social - politice ale lui Mihai Eminescu, în to­talitatea lor, cu semnificații re­voluționare, axate pe economia țării, coroborate și cu operele literare, formează o operă rea­listă, sistematică, coerentă, un sistem economic - social ideo­logic unitar, închegat. Gîndirea social - economică a lui M. Eminescu este inspirată în structură, de lucrările unor economiști progresiști ai vre­mii, ca L. Stein, profesorul său de economie politică și alții, de lucrările lui Marx, de idei­le revoluționare ale lui Tudor Vladimirescu și N. Bălcescu, de revoluția comunarzilor îm­pletită cu realitățile țării noas­tre și a constituit o cugetare proprie a poetului, axată în­­tr-un sistem economic închegat și unitar corelat însă și cu un sistem politic integrate în sluj­ba poporului. Ceea ce izbește clocotitor, nestăvilit publicisticii în fiecare pagină a eminesciene este patriotismul lui puternic întru­chipat în slăvirea trecutului de glorie, în condamnarea politi­cienilor lacomi și venali și în speranța că poporul român bun, blind și omenos va ajun­ge vremea belșugului și a demnității. O întruchipare în viața socială a idealului făurit de poet o va putea aduce nu­mai viitorul / „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie (...) La tre­­cutu-ți mare, mare viitor ! (...) Fiii tăi trăiască numai în fră­ție" /. Lupta cu devotament și cu o răscolitoare forță de vibrație pentru un viitor mai bun al po­porului și patriei sale — con­­siderîndu-se­ printre urmașii lui Bălcescu, contopindu-și gîn­­durile în aceeași flacără pentru înfăptuirea unui măreț ideal pe care-1 hărăzea viitorimei noas­­­tre — rezultă și din următoare­le rînduri : „Cînd panglicarii politici care joacă pe funii se vor stinge de pe fața pămîntu­­lui nostru­, nușii, leneși, cînd pătura de ce­fără știință și fă­ră caracter va fi împinsă de a­­cest popor în întunericul ce i se cuvine, atunci cînd poporul românesc își va veni în fire și­­va răsufla de greutatea ce a­­pasă asupra lui, atunci va suna ceasul adevăratei libertăți“ (Bălcescu și urmașii lui,­1 Timpul, 14 noiembrie 1877). Cea­sul acesta a sunat, previziunea lui Eminescu s-a realizat pe deplin în epoca noastră. Concepția lui Eminescu des­pre muncă și legile­­ economice exprimată într-o terminologie și cu o logică materialistă des­pre legitatea dezvoltării socia­­­­le, este învederată de aprecie­­r [UNK]­rea că esența vieții unui stat­ e munca, scopul muncii e bu­nul trai. (Opere complete) 1914, pag. 564 și „Fr­are și Adevăr“ Timpul 22­ decembrie 1877). Prof. doc. Ion I. GHELASE Cu puternic patriotism Este mai mult decât o co­incidență fericită faptul că me­leagurile copilăriei lui Mihai Eminescu sunt deosebit de bo­gate în mărturii ale apariției și dezvoltării civilizației traco­­geto-dace pe întreaga sa întin­dere, cu obsesia marelui poet de a crea o epopee dacică. După pateticul poem „Rugă­­­­ciunea unui dac“ apărut în a­­nul 1879, poetul nu a încetat să compună proiecte pentru o viitoare epopee intitulată pro­vizoriu „Sarmis“, din care­­ rea­lizează o dramă intitulată „De­­cebal“, rămînîndu-i­ în manus­cris o încercare de epopee cu­­ același titlu și un alt proiect „Dochia“, înflăcărată de ideea dacismului, imaginația poetului va fi solicitată pe această temă și în poemul „Strigoii“ ca și în ciclul de drame istorice ale Mușatinilor. Obiectivul arheologic cel mai însemnat aflat în comuna Mi­hai Eminescu, astăzi bine cu­noscut în istoriografia noas­tră, este sistemul de cetăți tra­­co-getice de la Stîncești, sem­nalat încă din 1871 în „Răspun­surile la chestionarul arheolo­gic“, întocmit de Alexandru O­­dobescu, aflat astăzi în Fon­dul de manuscrise al Bibliote­cii Academiei R.S.R. sub nr. 224. în acest răspuns se men­ționează existența „a două lo­curi în formă de cetăți vechi de pămînt cu împrejmuire de șanțuri“, încadrarea acestora în timp făcîndu-se cu eronat, fiind considerate totul din epoca medievală sau modernă. Cercetările executate abia după al doilea război mon­dial, mai întîi sub forma unei­­recunoașteri de teren întreprin­să de Anton Nițu și Neculai Zaharia în 1954, apoi sub for­ma unei săpături sistematice întreprinsă între anii 1960-1967 sub conducerea lui Adrian Flo­­rescu, aveau să încadreze ce­tățile­­ în perioada secolelor VI —III î.e.n. și să scoată la lu­mină unul din cele mai pre­­țioase tezaure : o făptură fan­tastică lucrată din tablă de aur, având capul de mistreț, trupul de pește și coadă de pa­săre, întrunind elemente ca­racteristice ale unor trei ani­male diferite, fiecare din alt mediu. Nu este locul să insistăm aici asupra fazelor existenței acestei fortificații nici să des­criem alte materiale expuse în bună parte astăzi la Muzeul­ ­ Vestigii dacice la Ipotești­­­­ de istorie din Botoșani, dar și în Muzeul de istorie al R.S.R., acestea putind fi admirate de fiecare dintre noi, ci trebuie să subliniem că săpătura a pu­tut fi bine datată cu ceramica de import — amfore de Chios și Thasos — subliniind totoda­tă că aceasta demonstrează e­­xistența unui important centru traco-get, reședință a unei u­­niuni tribale care întreținea le­gături cu lumea greacă, de unde se aduceau produsele de lux ale vremii. Cele mai vechi descoperiri care pot fi atribuite traco-ge­­ților pe cuprinsul comunei Mi­hai Eminescu, s-au descoperit pe locul numit Medeleni, în a­­propierea iazului Loești. Cea mai plăcută surpriză ce ne-a fost oferită insă este aceea a descoperirii în imediata apro­piere a casei copilăriei mare­lui nostru poet, în 1976, cu pri­lejul unui sondaj care urmă­rea să găsească temelia ate­nansei semnalată nouă de pro­fesorul X. D. Marin, a unei lo­cuințe carpice, afectîndu-se o suprafață de aproape 2 m.p. de pe care s-au cules fragmen­tele unei amfore romane de import și o cățuie dacică frag­mentară, avînd un decor inci­­zat cu linii dispuse în unghi drept pe întreaga suprafață a fundului vasului, precum și fragmente de vase - borcan, unul dintre ele ornamentat cu un brîu aplicat și prevăzut cu incizii oblice. Vestea a circu­lat repede, revista „Flacăra“ a trimis imediat un fotoreporter la Ipotești iar Gheorghe Tomo­­zei a scris un poem în „Româ­nia literară“ care avea să de­vină titlul unui volum de ver­suri „Istoria unei amfore“: împreună cu Lucia Olaru-Ne­­nati, pe atunci muzeograf la Ipotești, am întocmit o comu­nicare pe­­ care am prezentat-o la sesiunea de rapoarte din primăvara anului 1977 la Mu­zeul de istorie al R.S.R. In anul 1978 nu s-a putut lucra pe suprafața respectivă datorită demolării casei clădite în 1936 și lucrărilor de con­strucție a casei care reconsti­tuie clădirea inițială. Abia în vara anului 1979, la solicita­rea noastră a răspuns arheolo­gul Ion Ioniță de la Institutul ..A. D. Xenopol“ din Iași, spe­cialist în arheologia secolelor II—III era noastră, care în colaborare cu muzeograful Oc­­tavian Liviu­­ Sovan au preluat săpătura urmînd ca în cîteva campanii să dezvelească așeza­rea carpică, avînd în vedere atît importanța cercetării sale, a necesității de a ne îmbogăți e­fecț­ile noastre cu noi mate­riale, dar mai ales din Ap­a salva materialul de nevoia pe suprafața care în curînd va fi ocupată de construcția unui important edificiu muzeal. Prof. Paul SADURSCHI directorul Muzeului județean Premieră la Teatrul „Mihai Eminescu“ „STEAUA FARÄ NUME“ de Mihail Sebastian Ne reține atenția o mărturisire făcută de regizorul specta­colului, Eugen Traian Bordușanu, în caietul-program : „Eu mi-l imaginez pe eroul lui Sebastian, Miroiu, care este scris ca un înfrînt, cu totul altfel“. Mai departe, în același caiet, Stelian Preda, interpretul lui Miroiu, precizează în același sens : „Nu-l voi juca pe Miroiu ca fiind un înfrînt, el este numai temporar un însingurat, posibil fiind ca descoperind o altă lume prin venirea Monei, el să o îmbogățească pe a lui, să-și deschidă larg ferestrele sufletului spre lumea cea mare“. Am sugerat, credem, esența viziunii regizorale a lui Eugen Traian Bordu­șanu, o viziune nouă și tonifiantă. Infuzia de optimism nu strică spectacolului. Ii dă o coloratură originală. Stelian Preda, în rolul profesorului Miroiu, arată o inte­riorizare autentică, exprimată cu sensibilitate. In unele scene, jocul său este de-a dreptul emoționant. Intr-adevăr, visătorul Miroiu jucat de Stelian Preda nu ne lasă în suflete gustul amar al înfrîngerii. Preda redă demnitatea celor care visează și cred în vis. Alina Secuianu (Mona) are o prezență scenică deosebită, întrevedem optimiști mari posibilități actoricești la această tînără actriță a teatrului nostru. Multă străduință în realizarea rolului domnișoarei Cucu a depus Elena Ligi. Face un rol con­vingător, plin de haz. Menționăm și pe Mihai Păunescu, foarte agreabil în rolul unui șef de gară, jucat cu deplină profesio­­nalitate. Ne-au nemulțumit oarecum doi actori talentați dar care, probabil, au fost îndrumați pe o cale eronată. Doru Bu­­zea, un actor dispunînd de bogate resurse comice, a șarjat pînă la un grotesc inadmisibil partitura ce revenea profesorului Udrea, iar Viorel Baltag, avînd, de asemenea, calități actori­cești reale, l-a transformat pe Grig intr-un grosolan personaj de mahala. Episodic au mai apărut Ion Plăieșanu (un țăran lipsit de autenticitate), Narcisa Vornicu (o adolescentă ușor impertinentă), Teodor Brădescu, Jean Mardick, Ion Ligi. Sce­nografia, tradițională în primul act și ușor modernizată în actul al doilea, este realizată de Constantin Molocea. în între­gimea lui, spectacolul se bucură de un meritat succes de pu­blic. Dorin BACIU CLOPOTUL nr. 4439/1980 f

Next