Contemporanul, ianuarie-iunie 1952 (Anul 6, nr. 1-274)

1952-01-04 / nr. 274 (1)

Realismul operei dramatice a lui Caragiale Opera lui Caragiale oglindeşte un întreg sector al vieţii sociale româneşti contempo­­rane lui. Şi în aşa măsură acest sector al­ vieţii româneşti dintre anii 1875—1912, se oglin­deşte, cu un infinit număr de date şi trăsături reale, în opera acestui mare scriitor realist, că noi constatăm că nu există nici o altă epocă românească păstrată mai vie,, mai documentar fixată ca­ o viziune reală întriun puternic che­nar... Să cercetăm mai deaproape realitatea care s’a oferit privirii,­aritice a lui Caragiale, realitatea pe care o vedem azi oglindită, fixată pentru posteritate,­ în opera lui. Avem deoparte massele mari ale poporului exploatat, şi avem de altă parte clasele ex­ploatatoare unite­ într’o­ monstruoasă coaliţie, care pusese mâna, pe aparatul de stat, de care se folosea ca să ţină în robie 5.000.­000 de ţărani şi muncitori. Din cine era constituită politic această oligarhie, noi ştim mai bine astăzi chiar decât putea să ştie Caragiale, căci partidul clasei muncitoare folosind metoda materialismului istoric, a luminat­ încă în anii ilegalităţii, condiţiile­ în care s’a consti­tuit statul românesc în veacul , trecut şi în­deosebi a aruncat­ o ilimină vie asupra ten­dinţelor reale care au făcut săi devieze şi până­ la urmă, să­ se prăbuşească Revoluţia dela 1848. Reforma de sus, încercată, mai târziu de către Cuza şi Cogălniceanu este anihilată prin lovitura de stat dela 11 Februarie* 1­866, dată de cele două „fracţiuni“, împărţite acum în formă în: 1) conservatori-moşieri, (foşti adversari ai revoluţiei dela 18­48); şi 2) libe­rali (pretinşi autori­ ex­clusiv­i ai, acestei revo­luţii dar care o sabotaseră), „Prinţi”, alături de „frazeologi“ pretinşi revoluţionari pun mâna pe aparatul de ştab şi aduc în fruntea ţării un gerant german­, pe care şi-l fac com­plice la exploatarea poporului. O constituţie burgheză nouă, pretins democrată,, care ră­peşte masselor mari, orice putinţă d­e parti­cipare la conducerea ţării, adaptează acest aparat poftelor exploatatoare. Dar să îm­­­prumutăm chiar vorbele lui Caragiale, prin care el formulează o judecată despre „de­mocraţia“ vechiului regim. Cităm: „Asta, în ţara românească, se numeşte ca tot seriosul, sistemă democratică... Şi oligarhia asta, semicuită­, sau, in cel mai bun caz, fals­­cultă, pe cât de incapabilă de producţia utilă ori de gândire, pe atât de lacomă la câştiguri şi onoruri, îşi apără puterea întreagă ai Statu­lui: cu o crudă şi revoltătoare neobrăzare, ea tăgădueşte ţăranilor (imensei masse supusă şi cuminte producătoare a avuţiei naţionale) sub pretextul ignoranţei şi lipsei lor de maturitate politică, orice drept da amestec, fie măcar pur consultativ la cârmuirea intereselor lor, la di­rijarea destinelor lui, împărţită in două ban­de „istorice" — liberali şi conservator — bande mai nesocotite decât nişte se­minţii barbare in trecere, fără respect de lege, fără mită die omenie, fără fri­că de Dumnezeu — această oligarhie legi­ferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le^i făcut ori, preface mâine legile făcute azi, ca poimâine să calce şi pe acelea, fără spirit de continuitate, şi fără­ altă sistemă decât numai împăcarea momentană a exclusi­velor ei interese pentru perpetuarea sacrei organizaţiuni numite aci democratice".­­ Scopul nostru e să, arătăm­ însă anume sem­nificaţia operei dramatice a lui Caragiale şi pentru acest lucru noi ne vom opri la ceea ce este esenţial­ îrn această operă excepţională Vom remarca din capul locului că în momen­tul ei culminant, opera lui Caragiale rămâne operă de comedie. „O scrisoare pierdută“ este o comedie. Nu Dum­n «k-r----1,„ caracter major al ei şi rămâne să ne întrebăm de unde vine această forţă, care e­ atât de iubită de poporul român,, hazul care se adaugă satirei lui Caragiale. Explicaţia este­ că el a­­sesizat dublul aspect al societăţii burghezo­­moşiereşti: aceea de a fi nu numai odioasă, ci şi ridicolă. De ce ridicolă? Pentru că ea înfă­ţişa un contrast între ceea ce era de fapt şi ceea ce pretindea ea că e. Aici e momentul spe­cific al privirii­ arzătoare a marelui dramaturg. Nici o clipă nu tre­­bue uitat acest dubll as­pect al societăţii exploa­tatoare, căci el, tocmai prin faptul că reprezintă un cumul, a furnizat o capodoperă ca „O scri­soare pierduţii“. Dacă partea de ridicul ar dis­­pare, atunci nu am găsi în opera oglindită as­pectul şi virulenţa spe­cifică a lui Caragial­e. De unde venea propriu zis ridicolul? Am spus că din contrastul dintre Ceea ce eroii săi sunt şi fac în realitate, şi ceea­ce pretind ei şi simulea­ză ei sunt. Dar tocmai aci a fost punctul de co­titură care a îngăduit mistificarea de către cri­tica burgheză a semni­ficaţiei operei lui Cara­giale. Ea s’a ocupat cu predilecţie de aspectul ridicol al personagiilor lui Caragiale şi a trecut sub tăcere aspectul lor odios. De aici într'o încercare de desolidarizare, ea n’a mai avut decât un pas ca să declare că e vorba de personagii periferice vieţii sociale. Astfel, acceptând opera, nuanţa conservatoare a regi­mului o bagateliza, prezentând-o doar ca un atac împotriva partidului liberal. Aparenţele ajutau şi ele această mărginire, de vreme ce opera lui Caragiale, ca şi a lui Eminescu, apărea de nevoe în publicaţii conservatoare. Când mai târziu liberalii au fost şi ei nevoiţi să accepte o operă pe care timpul o impu­nea cu forţa, s-a recurs la altă şirete­nie. Au încercat să o anuleze tocmai în rea­lismul ei critic, adică pe dimensiunea ei so­cială, pretinzând că este o bună imagine co­mică a lumii de mahala. Şi astfel, ei disociau ridicolul de odios, iar Caragiale devenea un umorist în goană după scene periferice. Pentru că „O scrisoare pierdută” să devie o scenă de mahala oarecare, nu numai că se gă­sise un mic orăşel de provincie unde se pre­tindea că s’ar fi petrecut acţiunea, dar, pentru orice întâmplare, cei cu răspunderea aveau grijă ca decorul piesei să reprezinte o casă periferică, vag dărăpănată. Actriţa, coana Zoe, trebuia să lanseze replicele cu accente ple­­beene, să nu se deosebească de Miţa Baston din „D’ale Carnavalului". Dar „O scrisoare pierdută“ care e punctul culminant al operei lui Caragiale, urcă o întreagă scară de semnificaţii. Nu mai este vorba de moravurile unei burghezii incipiente, o lume mărginită în mahalaua ei, nu e vorba numai de o acţiune plină de vioiciune, de o intrigă uimitor condusă, care nu mai e deloc periferică epocii, nu e vorba numai de o rară galerie de personaje, ci este vorba de cea mai adâncă dimensiune a socialului. Caragiale merge spre tot ceea ce este mai reprezentativ in acest social, spre însuşi modul de repre­zentare legală a ţării, tocmai sub un regim care se pretindea prin legea lui structurală, d» acad. CAM9L PETRESCU reprezentativ. Din acest moment credem că poate fi vorba de un autentic- realism­ critic aşa cum îl găsim numai la marii scriitori ai tuturor timpurilor.. Nu trebue uitat nici ridi­colul, nici­ odiosul. In sânul însuşi al acestei coaliţii lupta era d­estul de dârză şi plină de­ mahalagisme, —­ aceasta din semidoctis­­mul şi falsa ei cultur­ă. Aceste lupte regionale pe meandrele intereselor lo­cale, puteau uneori să împiedice­­ o inteligenţă neînarmată să ajungă la zona adâncă şi continuu mascată a intere­selor de clasă. A trebuit să­ se­ ajungă la momente de răscruce socială­, ca în 1907, ca să se vadă în parlamentul care reprezenta­ acest regim, scene tragi-convice d­e elocvenţă biciuită de groază, de panică socială, dând­ loc la şedinţe „dramatice“, la tablouri de îm­brăţişări teatrale între partide, („In faţa pri­mejdiei să ne dăm mâna, să uităm totul”) cu exces lacrimogen. Rezultatul?­ Cererea crâncenă şi desnădăjduită a unei represiuni fără precedent la noi, un soi de formulă, declaraţie de război din partea­ unei clase îm­potriva altei clase, căreia îi ajunsese cuţituri la os. In Tipăteşti, în Dandanachi, în Tha­­hanachi, în Caţavenci, în Farfurizi intrase fio­rul morţii şi, erau gata să-şi „apere“ interese­le, fără milă. De la­ 1884, până la 1907 nu sunt decât 23 ani. Din privirea concrete adân­că a geniului, Caragiale pusese întro­ come­die nepieritoare; diagnosticul unei grave maladii sociale, a unei societăţi care mergea, plină de contradicţii spre pieire. In parlamen­tul constituit aşa cum nu­ arată. „o scrisoare pierdută“ se votau legile care legalizau ex­ploatarea masselor muncitoare, aci se vota re­gula de fier a bugetului care­ era­ însuşi actul­ de extorcare­ şi de jaf, prin care se manifesta neînduplecat „pătura suprapusă”, „oligar­hia“ Pe această dimensiune comedia lui Cara­giale merge până în adâncuri, în, cane comicul se conjugă cu tragicul. Fără, această dimen­siune a socialului, măestria artistică, este ne­putincioasă­. Subiectul­ acestei capodopere ar putea fi, re­zumat într’o singură propoziţie: „Nae Caţa­­vencu vrea să fie, cu orice­ preţ deputat“. Cine e Nae Caţavencu ? Nae Caţavencu este „avocat“ a­fică, face parte din acea­ profesiune care a dat cei mai mulţi conducători ai României de ori, cum ne spune Caragiale. Este şi „director-proprietar“ al ziarului „Răcnetul Carpaţilor“­­şi în ace­laşi timp „prezident fondator al Societăţii En­­ciclopedice­ cooperative „Aurora Enciclopedi­că Română“. De ce este el avocat şi director­­proprietar şi prezident-fondator ? D­a, să facă neapărat o „carieră publică“, căci­ aceasta e adevărata profesiune pe­ care şi-o doreşte el. Vrea să fie deputat şi evident după asta, mi­nistru. Deocamdată, acum în ajunul alegerilor, îl găsim în fruntea, unei „inacţiuni independen­te“ ai cărei fruntaşi sunt „popa” Criptei şi institutorii Ionescu şi Popescu­. Adică, de fapt, e foarte departe de­ locul, de deputat, fiindcă în ţara românească nu­ se putea alege depu­tat, decât un candidat guvernamentali sau, nane ori reprezentantul celuilalt partid, în opoziţie. Candidatul guvernamental se alege, fireşte cu majoritate sdrobitoare în judeţul respectiv, dacă nu cu unanimitate aşa cum se lăuda Trahanache că se aleg ai lui. Toată lupta pentru Nae Caţavencu este să devie deci, cu sila dacă nu se poate altfel, candidat guver­namental. Norocul îl favorizează- „Coana Zoe“ Trahanache, nevasta­ celui, care este şi şeful «iJaiaon“ al popu­ricilii 4­luiArra Amant,ni, pier­de una dintre scrisorile de amor pe care i le adresa amantul ei prefectul, Tipătescu.. Cel care o găseşte este un „cetăţean, turmentat“ pe care Nae Caţavencu are însă norocul să-l întâlnească chiar atunci, şi cum el­ nu e un om să lase să-i scape „norocul“, fură scrisoarea şi anunţă pe bărbatul înşelat să se prezinte la el, la Nae Caţavencu, pentru ca să ştie ce-i rămâne de făcut, dacă el şi ai lui vor să evite un scandal public. Nae Caţavencu este omul care nu se dă înapoi de la nimic atunci când e vorba de cariera lui. Nae Caţavencu este unul dintre cele mai superbe exemplare de­ ticăloşi imbecili din literatura universală. Spre deosebire d­e cretin şi idiot, imbecilul are calităţi de vervă, imitaţie, memorie, adică nu e lipsit am zice de deşteptăciune. Dar e capabil de infamii şi e lipsit de orice scrupu­le, ceea ce face pe imbecil cu deosebire odios. Se întâmplă ca acest imbecil să aibă acum nenorocul să cadă peste linul dintre cei mai extraordinari vulpoi din câţi au măsluit viaţa politică a epocii. Intr’adevăr sub aparenţe bonome, afabile şi naive, uneori chiar făcând deadreptul pe prostul, Zaharia Trahanache este unul dintre politicienii cei mai abili,­ un preşedinte judeţean de partid, care vede tot, sileşte pe toată lumea să facă aşa cum do­reşte el, fără să aibă aerul că are pic de voinţă. Şi e firesc să fie aşa,, fiindcă într’o concurenţă de lupi flămânzi, el n'ar fi putut — fără o viclenie excepţională — să fie şeful unei organizaţii oligarhice. N’avem decât să privim cum îl joacă pe degete pe Farfuridi şi pe Brânzovenescu, ori cum prezidează adu­narea, să bănuim perfidia cu care nu­ observă legătura Zoe­ Tipătescu, ducându-l unde vrea el pe Tipătescu. Pentru un om atât de vi­clean, prevăzător şi extrem de autoritar, sub aparenţă perfid naivă, este o jucărie să-l sdro­­bească pe un imbecil imprudent şi frazeolog cum e Nae Caţavencu. Omul avea, dealtfel, din vreme, la mână o poliţă falsificată de pro­prietarul „Răcnetului Carpaţilor”, iar preten­dentul agresiv de până acum, zdrobit, cu şira spinării încovoiată cu totul, devine miel, fericit să scape de puşcărie, conducând el însuşi mani­festaţia­ de sărbătorire a rivalului său direct. Agamiţă Dandanache care este tot atât de ti­călos, este însă numai idiot, nu un perfect im­becil. Dar nu e nimic. Nae Caţavencu a în­ţeles acum care e calea care-l va duce în ţara românească la deputăţie şi apoi la minister,, acum când o poliţă falsificata îl împiedica să lupte pe faţă, cu rivalii săi. Va deveni com­plicele lor slugarnic, va cerşi bunăvoinţa lor, se va face util prin servicii domestice şi ca om de paie. El ciocneşte acum cu prefectul căruia pretindea cu o zi înainte să-i dicteze condiţiile lui, sărbătorind propria lui înge­­nunchiere, care s’ar putea să­ nu fie o înfrân­gere. — „ Să mă ierţi şi să mă iubeşti (expansiv) pentru că toţi ne iubim ţara, toţi suntem ro­mâni !... mai mult sa­u mai puţin oneşti". Aşa îşi iubesc ţara şi celelalte personagii ale lui Caragiale „mai mult sau mai puţin oneste“ în frunte cu venerabilul Nenea Tra­­hanache, care nu falsifică o poliţă de câteva mii de lei ca un imbecil, ci se lasă rugat ca să fie numit în consiliul de administraţie, cumpără pe nimic „bunuri“ ale Statului“,­­ exploatează „părinteşte“ şi fără scrupule ţăra­­nii de pe moşii, cumpărând la fiecare 2—3 ani o nouă proprietate. In toate piesele lui Caragiale vom­ întâlni, cu rare excepţii, această inegalabilă galerie de „români mai mult sau mai puţin oneşti“. O galerie de personagii care unesc, aşa cum am spus, odiosul fiindcă sunt o clasă exploa­tatoare şi ridicolul fiindcă decalajul dintre pretenţiile lor şi incultura lor se traduce prin­­tr-o vervă frazeologică, de o inconsistenţă şi de o savoare rar întâlnite în literatură. Ca­ra­­giale i-a ucis pe Caţavencu şi Trahanache, prin ridiculizare, nu prin invective şi aici apa­re în deplinătatea ei marea lui­ măestrie ar­tistică. In ceea ce priveşte anecdotica acţiunii, tre­bue să arătăm că marele realist critic nu nu­mai că nu a dispreţuit „anecdota“ aşa cu­m face uneori cu dispreţ nejust­ificat critica es­tetizantă, dar este sigur — şi opera lui e mărturie, că el a înţeles valoarea excepţio­nală a anecdotei-­ ca expresie funcţională adică aceea care exprimă sintetic relaţii complicate şi profunde. Vom aminti savuroasa întâmplare care face ca faimosul cetăţean turmentat să piardă scri­soarea pe care o găsise, dar s-o şi regăsească, după scandalul din sala de întrunire, ca să s o poată duce la „andrîsa­ntul“ cunoscut, ca şi soluţia finală, prin candidatura lui Agamiţă Dandanache neprevăzută şi profund semnifi­cativă şi din punct de vedere al intrigii în­săşi, ca şi din punct de vedere politic. Mo­ravurile epocii au fost înregistrate cu un ochiu atât de cuprinzător, atât de perspicace, aci, ca şi în restul operei, încât este cert că rare sunt epocile istorice mai norocoase în privinţa asta, decât lumea contemporană cu Caragiale şi e de prevăzut, aşa cum ara spus, că în cel mai depărtat viitor, interesul docu­mentar va fi preţuit nu mai puţin, decât cel artistic. Lăsând deoparte desfăşurarea adul­terului iniţial, frecventă în scrierile epocii, ne mulţumim să amintim aci năravurile, as­pectul politic , steagurile lui Pristanda, tele­gramele lui Farfuridi şi Brânzovenescu, „pointaj­ul“- l­or­ electoral, toată atmosfera să­lii de întrunire, ca şi manifestaţia finală.. De valoare superioară apare însă caracterizarea magistrală a personajelor, făcută nu numai în maniera­ clasică prin succesiunea de fapte, dar şi prin amănunte de o putere de sugestie cu adevărat genială, chiar la acest mod frag­mentar cât mai ales printr'un registru de mimică verbală de o bogăţie şi o varietate ne­mai atinsă în dramaturgia noastră. Foarte adesea Caragiale­ foloseşte pentru caracterizare şi ticul verbal care deasemerli este interesant în măsura în care apare ca un indice intelectual. El, este­ în­ cazul acesta o judecată, o for­mulare care a încântat pe vorbitor la început și care a devenit cu timpul din această prici­nă un tic. Servilismul lui Pristanda apare în apro­barea sa automată: „mişel! —­ curat mişel! — murdar ! — curat murdar Uneori nu pricepe ce aprobă dar aprobă automat­. — „Eu vampir, ai? Caraghioz! spu­ne prefectul — „Curat caraghios". „Pardon să iertaţi, coane Fonică, că întreb: vampir... ce-i aia vampir?" Trahanache are ticul verbal: „ai puţintică răbdare". Hazul e că şi atunci, când arde de nerăbdare să obţină ceva, el tot de ticul lui se împiedică : „După ce pui piciorul în prag şi-i zic (lui Caţavencu) : „Ia ascultă stima­bile, ai puţintică răbdare: documentul!" „vede mişelul"... etc­. Dealtfel aglomanta ridicolă a lui Zaharia Trahanache cu ticurile verbale „stimabile“, „onorabile“, îl aduce la una dintre cele mai savuroase scene. Preşedinte,, care se vrea ne­­apărat croit după ritualul parlamentar, el se adresează lui Ionescu, şi, Popescu, rugându-l să dea afară pe turbulentul şi năucul „Cetă­ţean turmentat“. — „Stimabile ! Stimabile ! (cu afabilitate) rog daţi afară pe onorabilul!". Să amintim şi câteva din formulările devenite aproape proverbe : — „Eu merg şi mai departe şi zici „Trăda­re să fie dacă o­ cer interesele partidului, dar s’o ştim­ şi noi". Sau, acelaş Farfuridi : — „Am repetat cu străbunii noştri... Iu­besc trădarea (cu intenţie) dar urăsc pe trădători Pentru că tot el să puie faimoasa lui dile­mă, prin care cere să se revizuiască Constitu­ţia, dar să, nu se schimbe... ori să nu se re­vizuiască, „dar atunci să se schimbe pe ici pe colo şi anume prin părţile esenţiale". Caţavencu va denunţa îndurerat că „in­dustria română e admirabilă, e sublimă, pu­tem zice, dar lipseşte cu desăvârşire şi că"... oricare naţiune, oricare popor, orice ţară îşi are faliţii ei şi că nu e cu putinţă ca „Nu­mai noi să nu avem faliţii noştri!. Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura". Este caracteristică unei societăţi întregi protestarea lui Agamiţă Dandanache... fa­milia mea dela patuzsopt, in cameră... şi să rămâiu fără coledzi". O parte din critica de dinainte de 1944 era de părere că opera lui Caragiale se va trece odată cu epoca pe care el a Satirizat-o. Clasa muncitoare însă îmbrăţişează cu o nemărgi­nită căldură şi cu un elan sărbătoresc de care niciodată n'a fost în stare burghezia, opera şi autorul, iar această sărbătoare este un in­diciu că în timpurile ce vin, autorul „Scri­sorii pierdute“ va creşte încă în faţa poste­rităţii. De ce? Fiindcă poporul muncitor îşi recunoaşte în Caragiale un nepreţuit tovarăş de luptă în trecut, împotriva clasei exploata­toare de până ieri. Astăzi ne dăm seama că opera lui a fost una dintre armele de nimicire în lupta împotriva mentalităţii şi procedee­lor exploatatoare şi a fost într’adevăr o ne­cruţătoare oglindire critică a realităţii. In trecut muncitorimea a iubit pe Cara­giale ca pe un tovarăş de luptă, azi ea îl sărbătoreşte cu strălucire ca pe un tovarăş de biruinţă, care-i îngădue să vadă ceea ce a fă­cut-o ieri să sufere şi mai ales o împiedică să uite această suferinţă. Nae Caţavencu, personagiu din piesa „O scrisoare pierdută“ de Caragiale. Desen, de Cornel Baba O CARTE EPOCALA N. G. Cernâşevschi: „Ce-i de făcut?“*) Romanul „Ce-i­ de făcut?“, tipărit în 1863 în paginile revistei „Sovrerpennic”, a avut un răsunet deosebit de puternic în presa contemporană. Pentru, a înţelege astăzi im-­­portanţa acestei lucrări, nu e inutil să spu­nem câteva cuvinte despre istoria furtu­noasă a apariţiei ei. Autorul romanului, Înotătorul revoluţionar democrat Cernâşev­schi, îşi mălina de un an sănătatea, în for­tăreaţa, Petropavtovsc. Era curând după „reforma, ţăcănească“ din 1861, „jalnic com­promis între interesele liberalilor.,, şi cele ale moşierilor,, un compromis care amăgea pe ţărani prin iluzia siguranţei şi a liber­tăţii, dar în realitate îi ruina şi îi vindea pe de-a-ntregul moşierilor". (Lenin: „Ce sunt „prietenii poporului“ şi cum luptă ei împo­triva­ social-democraţilor?“). Dintre cei care au înţeles parodia reprezentată de o ast­fel de „reformă”, care au înţeles că libe­ralii, ideologii burgheziei, nu pot în nici un caz­ să promoveze­ altceva decât o reformă care nu schimbă nimic din caracterul ex­ploatării, a făcut parte luptătorul revolu­ţionar, gânditorul materialist Cernâşevschi. Vorbind în numele masselor populare ex­ploatate, el a atins cea mai înaltă treaptă a gândirii materialiste premarxiste. Din a­­ceastă poziţie decurg marile merite ale fi­losofiei şi gândirii sale sociale; ţinând sea­mă de această poziţie, trebue judecat şi ro­manul său. Atunci, după desamăgirea pricinuită în massele exploatate şi în rândurile intelec­tualilor cinstiţi cari mai păstraseră iluzii cu privire la intenţiile sincer „democratice” ale m­imoralilor, spiritul revoluţionar a cu­noscut un nou avânt. „Anul 1861, scrie Lenin („Reforma ţărănească şi revoluţia ţă­rănească proletară”) l-a născut pe 1905".. „Atunci, democratismul şi socialismul se contopeau într’un tot cu neputinţă de des­făcut, de despărţit". In această atmosferă apare romanul lui Cernâşevschi, sinteza ce­lor mai înaintate idei sociale, politice, este­tice ale luptătorului, revoluţionar, roman menit să devină în urmă o carte de căpătâi a atâtor generaţii de revoluţionari din Rusia şi de aiurea. Când autorităţile ţariste au sesizat sem­nificaţia polemicei stârnite de romanul „Ce-i de făcut?”, ele au interzis lucrarea, anexând manuscrisul la dosarul „inculpa­tului”. Până la revoluţia din 1905, „Ce-i de făcut­?“ n’a­ mai văzut lumina tiparului. Dar era prea târziu. Gândul revoluţionar al marelui luptător fusese semănat. De roadele lui aveau să se bucure atâţia revoluţionari ruşi care au găsit în cartea lui Cernâşev­schi îndemnul aşteptat cât şi lămurirea câ­torva din problemele de viaţă şi luptă ale­­„omului­ nou”. • Dar ce conţinea această carte pe drept cuvânt numită epocală? Povestea căsniciei Vecer Pavlovna cu medicul Lopuhov, care o smulge mediului îmbâcsit mic-burghez, o scoate din „beci“ pe fata plină de viaţă şi dor de muncă, salvând-o de căsătoria cu „băiatul proprietarului“ — şi apoi povestea celei de a doua iubiri a Verei, cu prietenul soţului ei, doctorul Chirsanov, —­ au fost pentru Cernâşevschi prilej de a suscita câ­teva dintre cele mai pasionante probleme so­ciale, politice, morale, pe care i le punea vremea sa. Problemele sunt multe şi sunt legate de însăşi viaţa în comun a oameni­lor, de raporturile cele mai strânse dintre indivizi, de dragoste, căsătorie, prietenie. Rezolvând aceste probleme, romanul merge mai departe. Epoca în care trăeşte Cernâ­şevschi nu-i îngăduie să se limiteze cu în­trebarea „Ce-i de făcut?“ la aceste aspecte­­ale vieţii. Pentru ei însănătoşirea vieţii de familie şi a raporturilor dintre oameni, e condiţionată de înnoirea întregii societăţi, de stabilirea unor noi relaţii de producţie, de desfiinţarea exploatării. Cernâşevschi se strădueşte să soluţioneze toate aceste proble­me. El nu se mărgineşte însă să arate doar unele aspecte ale orânduirii nedrepte, ci so­coteşte de datoria lui să indice calea de re­zolvare a unora dintre neajunsurile sociale. Prin aceasta el se deosebeşte de ceilalţi rea­lişti critici, iar cartea lui reprezintă în lite­ratura rusă şi în cea mondială un pas înain­te faţă de opera înaintaşilor şi contempora­nilor săi. De la bun început, Cernâşevschi­ne previne că soluţionarea problemelor ridicate în roman va fi posibilă — sai­ în parte po­sibilă — pentru că în cartea sa, vor fi înfăţi­şaţi „oameni noi“. Vera Pavlovna, Lopuhov, Chirsanov, sunt cu toţii oameni de un fel nou, oameni cinstiţi, hotărâţi să se smulgă din minciuna pe care ordinea burgheză a ţesut-o în jurul lor, oameni care-şi găsesc temeiul vieţii în munca folositoare obştei, oameni hotărîţi să o privească în faţă şi să re­zolve cele mai grele probleme. Pe aceştia Cernâşevschi nu-i socoteşte oameni ieşiţi din comun, ei fiind uşor de găsit în rândurile tine­retului democrat al generaţiei sale, o gene­raţie pe care împrejurările social-politice o făceau aptă să întrevadă, să dorească şi să lupte pentru un nou fel de viaţă. Aşa îi vede Cernâşevschi pe cei trei eroi ai săi. In ro­manul „Ce-i de făcut?“, Cernâşevschi va da viaţă şi unui personagiu care să întreacă cu mult nivelul comun al oamenilor de acest tip, dar despre aceasta vom vorbi mai jos. După căsătorie, viaţa Verei Pavlovna şi a lui Lopuhov se scurge liniştită, amândoi fiind preocupaţi de munca lor. Dar traiul în comun le dovedeşte ca între ei există o nepotrivire iniţială, Vera fiind o făptură stă­pânită de nevoia vieţii în societate, iar Lo­puhov un­ caracter mai retras, care nu gustă recreaţia decât­ în singurătate Un vis al Verei (şi visele Verei ).­ în­ roman rolul de a pune cele mai acute probleme privind, viaţa intimă a eroilor cât şi probleme sociale din­tre cele mai arzătoare), un vis care o­ în­spăimântă pe eroină prin adevărul lui pune în faţa celor d­oi soţi alternativa de care nu se pot feri: ori vor continua viaţa în comun, măcinându-se însă de o ascunsă nemulţu­mire, ori Vera îşi va urma înclinaţia, care nu are nimic reprobabil în ea, şi se va că­sători cu omul pe care-l iubeşte — Chirsa­nov. Lopuhov se retrage, conştient ca altfel ar jertfi-o pe Vera egoismului său. El stinu­­lea­ză o sinucidere, pent­ru a înlesni căsăto­ria Verei cu Chirsanov şi pleacă, în străină­tate de unde revine după mulţi ani sub un alt nume. Atunci el se recăsătoreşte şi îm­preună­ cu soţia lui cunoaşte bucuria celei mai desinteresate prietenii alături de­ soţii Chirsanov, care şi-au realizat şi ei fericirea. Aceasta est­e ţesătura folosită de Cernâşev­schi pentru a-şi desvolta ideile cu privire la atâtea probleme ridicate de societatea con­temporană lui. Semnificaţia pe care o acordă personagiile lui Cernâşevschi iubirii şi căsă­toriei, ne vorbeşte despre o concepţie cu to­tul nouă pentru vremea când a fost scrisă cartea : „Iubirea dă mijloace de acţiune a­­celora care nu le-ar avea fără ea. Celor care au aceste mijloace, ea le dă puterea să se fo­losească de ele". Sau­ „Iubeşte numai acela care o ajută pe femeia iubită să se ridice până la independenţă". Iată maximele per­sonagiilor lui Cernâşevschi. Pentru a afla amândoi o astfel de iubire, care să le îngă­duie să se realizeze ca oameni utili societăţii, soţii Lopuhov se hotărăsc sâ­ se despartă. Acţiunea lor e pornită din­ cea mai adâncă convingere, din respect reciproc pentru con­vingerile lor de oameni liberi. Povestea căs­niciei soţilor Lopuhov a vorbit contemporani­lor despre o nouă morală, fiindcă a opus făţărniciei burgheze imaginea unei vieţi de familie aşezată pe bazele unei sincerităţi desăvârşite şi ale unei înţelegeri profunde din­tre soţi, ale unei prietenii solide posibile doar atunci când soţii se consideră egali şi se respectă, reciproc. Dar, Lopuhov, Vera şi Chirsanov nu sunt „oameni noi“ numai pentru că înţeleg să-şi clădească fericirea pe baze noi. Pentru ei se pune în modul cel mai acut problema mun­cii, a­ muncii constructive, folositoare societă­ţii, care să le dea adevărata mulţumire. Una din întrebările pe care şi le pun­ţi este aşa cum scrie Pisarev în „Proletariatul intelec­tual” : „...ce e de făcut pentru ca munca să devină productivă pentru muncitori şi pentru a se putea desfiinţa toate aspectele neplăcute şi grele ale muncii contemporane împinsă de dorinţa de a găsi răspuns la această întrebare, Vera Pavlovna deschide un atelier de croitorie conceput pe baze cu to­tul noi faţă de tot ceea ce existase până atunci. Acest atelier nu cunoaşte exploatarea, el fiind organizat pe baze cooperatiste. Câş­tigul realizat se împarte în mod egal lucră­toarelor, iar cheltuielile sunt planificate. în­cetul cu încetul, atelierul, pornit cu câteva lucrătoare, cunoaște o desvoltare uimitoare, îngăduind astfel aplicarea „în mare“ a prin­cipiilor care-i stăteau la bază. Lucrătoarele locuiesc la un loc, se aprovizionează în co­mun, alcătuiesc o obşte care se conduce după reguli introduse prin convingerea şi asenti­mentul tuturor. Cu timpul, acest atelier se transformă într’o adevărată şcoală. In tim­pul muncii lucrătoarele ascultă cum li se citesc pagini instructive din autori aleşi, apoi profesori improvizaţi ţin cursuri în faţa lor. O astfel de zugrăvire a unui colectiv de muncă ce se smulge legilor exploatării capi­taliste a devenit în mod implicit un vehe­ment act de acuzare împotriva exploatării. Această utopică întreprindere (Cernâşevschi, nedesluşind rolul revoluţionar al proletariatu­lui, oferă soluţii utopice).­­»*■ a reprezentat pe vremea când a fost scris romanul dovada unui curaj nespus din partea autorului. De­altfel existenţa în roman a paginilor vorbind despre întrep­inderea Verei Pavlovna a fost unul din motivele pentru care cartea a fost socotită de cenzura ţaristă primejdioasă, şi „anexată“ dosarului lui Cernâşevschi. In urma publicării romanului „Ce-i de făcut ?“ au apărut în toată Rusia nenumărate ateliere de cismărie, dulgherie, etc., organizate după principiile atelierului Veret. Şi faptul că ini­ţiativa unei astfel de întreprinderi a fost acor­dată de autor unei femei, a jucat desigur un rol în lupta de emancipare a femeii ruse. De­­asemeni, recunoaştem în romanul lui Cernâ­şevschi germenii acelei înalte concepţii despre muncă, despre munca privită nu ca un bles­tem şi o corvoadă, ci devenită rost al vieţii, munca pe care constructorii de astăzi ai so­cialismului şi cei ai comunismului, au ridi­cat-o la rangul de act creator şi necesitate vitală a omului eliberat de exploatare. Spuneam că socotindu-i pe eroii săi Lopu­hov, Vera şi Chirsanov drept „oameni noi“, Cernâşevschi subliniază că totuşi ei nu sunt oameni cu totul excepţionali. Mulţi oameni din aceştia a produs generaţia anilor 1860. ‘ Dar generaţia aceasta a produs şi oameni de­osebiţi, oameni care au văzut răul social, au înţeles nevoia schimbării şi, în străduinţa lor înverşunata de a realiza mai binele, au­ jertfit totul: liniştea, fericirea, chiar şi viaţa lor. Din rândurile acestora se vor ridica mai târziu generaţiile de revoluţionari conş­tienţi şi hotărîţi, ca­re vor împinge istoria Rusiei pe drumul revoluţiei sociale. Unul din­tre aceşti­ oameni deosebiţi apare şi­ în roma­nul lui Cernâşevschi: Rahm­etov* Apariţia lui e fugară, dar personalitatea lui se întipăreşte ad­â,nc în naintea cititorului, pentru că nu Rah­­metov, Cerniâşevschi salută apariţia revolu­ţionarului, care îşi află rostul vieţii în lupta pentru transformarea unei nedrepte orânduiri, Rahmetov e modelul, e omul cerut şi aştep-­­­tat, pe care Cerna­şevschi îl propune ca exem­plu contemporanilor, şi făcând aceasta îi acordă o imensă valoare educativă Lucrul e limpede exprimat de autor : „Un om care n'a văzut altceva, decât colibe, o să iş­­kept pa­lat o casă, obişnuită înfăţişată într’un ta­blou. Ce-i de făcut cu un aserţienes om, pentru ca el să ia casa drept casă şi un palat ? Trebue să se deseneze pentru el, chiar pe acelaşi tablou măcar u­n ţorţişor de palat. ...Dacă ţi-aş fi în­făţişat figura lui Rabrpetov, cei mai, mulţi ci­titori ar fi fost desorient­aţi în privinţa per­sonagiilor principale d­in povestirea mea“. Manilovilor, Obromovilor, R­i uimitor, vesti­gii ale trecutului, Cern­âşevschi li-l opune pe Rahmetov, care aparţiţie prin întreaga lui structură şi activitate viitorului Rahmetov îşi împarte pământurile, iar cu banii rămaşi întreţine şapte bursieri. El stu­diază, se desăvârşeşte în cât­eva meserii din­tre cele mai grele (tăietor de lemne, trăgător la edee pe malul Volgăi) şi călătoreşte prin lumea întreagă pentru a cunoaşte popoarele, massele din fiecare ţară. Rahmetov apare în roman schiţat doar, el fiind un fel de em­brion al viitorului erou pozitiv pe care Gorchi şi scriitorii sovietici îl vor duce la desăvâr­şire. Cernâşevschi nu ni-l arată pe eroul său luptând în rândurile proletariatului revoluţio­nar. Despre activitatea de luptător a lui Rah­metov ştim foarte puţin. Ea se pierde adesea ca într-’un fel de ceafă. Cu toate acestea, influenţa acestui personagiu a fost uriaşă, pentru că Rahmetov a reprezentat într’adevăr un tip de om pe care cercurile democratice cele mai avansate ale Rusiei d­e atunci îl produceau, pentrucă el era omul pe care Rusia acelei vremi avea nevoie. Intr’un articol publicat de curând în „Prav­da“, în care erau combătute concepţiile anti-, patriotice care denigrau caracterul educativ­ al literaturii ruse presocialiste, se sublinia însemnătatea deosebită a romanului lui Cer­nâşevschi. „Figura lui Rahmetov, scria „Pravda“, a întruchipat trăsăturile caracte­ristice ale revoluţionarului de profesie din deceniul al VI­­-l­ea al secolului trecut, făurit de mişcarea revoluţionară democrată rusă". Rahmetov vorbea masselor din Rusia despre viitorul luminos al patriei lor. Dealtfel întreg romanul e străbătut de încrederea în progre­sul omenirii — progres ce cuprinde toate do­meniile vieţii sociale şi individuale şi care cu necesitate va duce la acea minunată înflorire a tuturor capacităţilor omeneşti pe care cu o uimitoare putere de previziune o descrie Cernâşevschi într-unul din visurile Verei. Linia ascendentă a desvoltării umane consti­tuie unul din subiectele favorite de discuţie ale eroilor lui Cernâşevschi, iar în cel de al patrulea vis al eroinei sale, Cernâşevschi de­dică un adevărat imn progresului uman, imn ce culminează cu viziunea viitorului fericit spre care Cernâşevschi ştia cu certitudine că se îndreaptă patria sa. Visul Verei Pavlovna cuprinde domenii din ce în ce mai vaste, până la apoteoza finală, care ne arată un colectiv de muncă în Ru­sia viitorului. O natură minunată, fructifi­cată de mâna omului, a omului călăuzit de o ştiinţă înaintată , o muncă devenită creaţie prin condiţiile de libertate în care se execută, prin perfecţiunea uimitoare a uneltelor, o viaţă liberă şi fericită. Această încântătoare descriere a viitorului este însufleţită de un îndemn: îndemnul de a contribui la realizarea lui. „Cunoşti acum viitorul, e luminos şi fru­mos. Deci, spune la toţi, iată ce conţine vii­torul, viitorul este luminos şi frumos. Iu­­biţi-l, năzuiţi spre el, faceţi-l să se apropie, aduceţi din el in prezent atât cât puteţi aduce..." Certitudinea victoriei cauzei celor exploa­taţi, prevestirea viitorului socialist, modelul omului nou, chemarea spre realizarea viitoru­lui, spre grăbirea mersului istoriei, iată ce a dăruit Cernâşevschi celor ce aşteptau, în­setaţi, răspuns la întrebarea „Ce-i de făcut?“. Cartea a dat răspuns câtorva din marile în­­trebări; ea a reprezentat un îndemn pentru generaţii de luptători de a-şi pune mereu a­­ceastă întrebare şi de a-i căuta mereu răs­puns, întrebarea şi-au pus-o, după exemplul lui Cernâşevschi şi conducătorii de mai târ­ziu ai mişcării socialiste ruse, conducătorii marelui Partid Bolşevic. Ea figurează pe co­perta uneia din cărţile lui Lenin. Răspunsul a fost dat prin Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, in ţara lui Cernâşevschi, vi­surile Verei Pavlovna s’au realizat. Cu ve­neraţie privesc astăzi constructorii vieţii noi spre viaţa de luptă şi jertfă, spre activitatea socială, politică, filosofică, literară a marelui înaintaş, a aceluia care printre primii a pus răscolitoarea întrebare. V373 C :!!ei 3 In cadrul concursului echipelor artistice de amatori, studenţii Universităţii de Stat „Idano”.*­ din Leningrad au prezentat piesa „Revizorul" da Gogol

Next