Contemporanul, iulie-decembrie 1954 (Anul 8, nr. 27-53)

1954-07-02 / nr. 27

2 Pe scenele concursului Toată Valea Câm­pul­un­­gului căpătase o înfăţi­şare rară. Din cătunele şi satele ascunse între munţi şi dealuri, pilcuri de munteni gătiţi de săr­bătoare se îndreptau că­tre şoseaua raională, unde se urcau în camioane. Ei coborau la vale, la Cîmpu­­lung, unde aveau să-şi arate măiestria dobîndită în slujirea artei, la eta­pa raională a concursu­lui echipelor artistice ale căminelor culturale. Pen­tru această zi ei se pre­gătiseră î­ r.'delungată vre­me; chiar cu o noapte în urmă, dacă s-ar fi urcat un om pe vîrful Ra­­răuîui, ar fi văzut cu mi­rare cum în văile întune­cate ale munţilor strălu­ceau multă vreme, lu­mini mişcătoare, erau lu­minile a zeci şi sute de fe­linare cu care-şi deslu­şeau calea către casă, ar­tiştii amatori pe care-i prin­sese noaptea făcînd ulti­mele repetiţii. Dl­a Pojorîta, din Fru­­mosu, din Fundul Mol­dovei, veniseră formaţii mari de corişti care au pregătit din vreme un bogat repertoriu de cin­­tece. Dar cînd dirijorul corului din Vama a fă­­­­cut un gest brusc, îndem­­nînd pe cei peste 60 de oa­meni să înceapă cîntecul, toţi cei ce ascultau au înţe­les care va fi cîştigătorul întrecerii, cele patru voci se armonizau uimitor, se îmbinau şi se completau. Au cîntat cei din Vama­­,Răsună codrul”, din inimi parcă. Au cîntat cu pasiu­nea color care au simţit de atîtea ori înţelesurile tai­nice ale freamătului de codru, ale chemărilor de bucium pornite de pe pla-Duminică 20 iunie, a fost cea de a doua zi în desfă­şurarea fazei raionale a concursului echipelor artis­tice ale căminelor culturale din raionul Piteşti. Pe sce­na grădinii de vară a tea­trului local s-au perindat echipele artistice ale ţăra­nilor muncitori din Goli­­başi, Moşoaia şi Gormeana, din Albota, Vultureşti, Să­­punari şi Valea Mare. S-au prezentat coruri şi formaţii de jocuri populare, recita­tori şi cîntăreţi solişti. Majoritatea corurilor ca­re s-au prezentat la con­cursul pe raion sunt forma­ţii tinere, recent constitu­ite, şi care se află în plină dezvoltare. Ceea ce le ca­racterizează este elanul şi voinţa dîrză de a se perfec­ţiona. Aşa sunt de pildă cele din Golibaşi, Albota, Valea Mare. Trebuie totuşi remarcat că este necesar — şi aceasta nu s-a obser­vat din păcate — ca lucră­rile pe care le interpretea­ză să fie alese pe măsura puterilor lor şi să fie pre­zentate dintr-un început în unison sau pe două voci. Despre dansuri şi dansa­tori se pot spune însă mai multe lucruri. Era de ad­mirat pasul avîntat şi sprinten, entuziasmul şi verva dansatorilor amatori. Calităţi deosebite au dove­dit cei de la Vultureşti. Se poate spune că sînt tineri şi că e firesc să le placă dan­sul. Da, numai că dragos­tea de joc şi cîntec nu ţine — după cum s-a văzut şi la această întrecere — de vîrstă. Dansul bătrînilor de la Moşoaia care s-au prezentat la concurs, dacă nu a avut caracterul sprin­ţar al celui al tinerilor, a avut totuşi frumuseţe şi iuri şi răspîn­dite peste în­tinderile uriaşe ale codri­lor. Aşa au cîntat oăme­­nii în acea zi şi desigur că vor cînta şi mai bine în viitor, îr.­ celelalte etape ale concursului. Coriştii din Vama s-au dovedit cei mai buni, dar calităţile lor s-au găsit şi la celelalte coruri: armonizarea izbutită a vo­cilor, intrări potrivite, însu­fleţire. Toate corurile au interpretat de asemenea numeroase cîntece popu­lare. Au dansurile munteni­lor din ţinuturile Moldo­vei de Sus un anumit specific: nu sînt itireşe. De aceea ele cer multă dibă­cie şi multă simţire din partea dansatorilor; căci nu-i uşor să păşeşti căti­nel, să te mlădii ca o jor­­die de lozie, să baţi uşor îr, podele, să stai un pic ascultînd emoţionat melo­dia şi să te­ învîrţi apoi re­pede, ridicînd într-un a­­nume fel picioarele, numai o­leacă şi iar să mergi că­tinel, să pocneşti din ca­­rimbi... Ir,­ treaba asta s-au dovedit meşteri mari, dansatorii din Fundul Moldovei. Au jucat cei din Fundul Moldovei un dans vechi din partea locului: Arcanul. Acest dans este foarte expre­siv ; el aminteşte de vremurile cînd oamenii erau prinşi cu arcanul Şi duşi în oastea boiereas­ca. Dansatorii întruchi­­pînd flăcăii din sat joa­că liniştiţi şi senini, dar deodată jocul se tulbu­ră, se fringe, se încolă­ceşte, închipuind arcanul care-i smulge pe flăcăi ■de lîngă mîndrele lor, ducîndu-i cu forţa în oastea boierească. Apoi se ridică încet un glas de doi­nă ca o rugă, — glasul co­drului — care-i cheamă pe fiii săi. Echipe de dansuri bine pregătite au fost şi cele ale căminelor culturale din Breaza, Frumosu, farmec. Pînă şi cel mai bă­­trîn dintre ei, moş Neacşu­ Necşoiu, om de aproape 80 de ani, conducătorul echi­pei, avea încă pasul uşor şi mişcări dacă nu prea repezi, pline totuşi de viaţă. Au fost prezentate la concurs numeroase jocuri populare. Vultureştenii au prezentat o suită din care făceau parte „Brîul“, „Ga­la Breaza“, „Strba“ şi „Str­ba între ciocane“. Moşnegii au dansat „Joiana“, „Bă­­luţa“, „Mocăncuţa“, cei din Săpunari „Minteasa“. Tre­buie remarcat faptul că a­­ceste echipe s-au străduit să redea jocurile cît mai veridic, sub toate aspectele. Ele au subliniat specificul diferitelor jocuri şi prin costumele populare care au fost alese cu multă ju­diciozitate. Din păcate, acest lucru nu a preocupat toate echipele participan­te. Aşa, de pildă, echi­pa căminului cultural din Gotmeana a prezentat o e­­chipă de dansatoare îmbră­cate în costume noi, alcă­tuite din baticuri roşii, blu­ze albastre şi fuste roz, rea­lizate cu cheltuială anume pentru concurs. Îmbrăcate astfel, fetele au dansat un joc din satul lor. Numai că, în astfel de costume nu se joacă niciodată la horă la Cotmeana, iar jocurile nu se încheagă niciodată Sadova. Aceste echipe de dansuri, ca și cele ale altor cămine culturale, au prezentat mai ales dan­suri cu caracter local cum sînt: Arcanul, Trilişeşti, Ardeleanca — ceea ce e un lucru de laudă. S-au urcat pe scenă doi îndrăgitori ai fluie­rului, vestiţi în tot ţinu­tul, şi chiar mai departe: Cazacu Ilie din Fundul Moldovei şi Lăcătuş Mi­­hai din Capu Satului. Gînd a-nceput să cînte Cazacu, în jur s-a aşternut tăcere deplini, de s-au­zea şi răsuflarea veci­nului. Lăcătuş n-a venit singur pe scenă, ci cu o droaie de băieţi — elevii săi. Unul dintre ei, Gan­­drea Mihai, pare un co­pil aproape, dar din fe­lul cum cîntă se vede că-i îndrăgostit de instru­mentul său şi de cîntecul popular. Se făcuse aproa­pe seara cînd s-a cobo­­rît de pe scenă ultima formaţie artistică de a­­matori. In acea zi oamenii din părţile muntelui arătaseră lucruri minunate şi emo­ţionante. Arătaseră mai ales frumuseţea folclo­­ruri şi dragostea lor nemărginită pentru cîn­tecul şi dansul popular. Aceasta s-a văzut din tot ce­ a fost prezentat la acel concurs din vechiul tîrg­­ al Cîmpulungului, din cîntecele populare in­terpretate de corişti, din dansurile locale jucate de zecile de dansatori, din doinele munteneşti, izvo­­rîte din fluierele cioba­nilor. Dar poporul are o vor­bă înţeleaptă: „Inc-o în­văţătură nu-i peste mă­sură“. S-a făcut simţită la concurs lipsa unor so­lişti vocali bine pregă­tiţi, cu un repertoriu bo­gat. Unele cămine cul­turale — de ex.: Breaza, Vama — n-au prezentat la numai între fete. De aceea dansul a părut nefiresc, ne­rea­list şi a fost respins de juriu. Dacă ar fi fost îndru­maţi din punct de vedere artistic de către secţia cul­turală a sfatului popular raional, această irosire de fonduri şi muncă ar fi pu­tut fi evitată şi, cine ştie, căminul cultural din Got­meana ar fi putut trece la faza inter-raională a con­cursului, căci puteri are des­tule. O orientare greşită a dovedit în legătură cu­­ costumele şi echipa din Al­bota. Tineri dansatori au venit îmbrăcaţi în costum loial, dar cu tricouri de sport pe deasupra cămăşii. Frumuseţea portului româ­­nesc local a fost astfel stri­cată, întrecerea a dovedit un importanţă prezintă intra­rea în scenă a dansatorilor într-o anumită ordine şi păstrarea în timpul jocului a unei anumite ţinute. De aceea spectatorii au fost plăcut impresionaţi cînd dansatorii din Vultureşti au intrat vijelios, străbă­­tînd scena intr-un îndrăcit pas de sîrbă. Pe urmă s-au oprit, iar unul din ei a spus cine sînt şi ce vor juca. Nu aceeaşi impresie au produ­concurs solişti vocali, iar altele au prezentat solişti în repertoriul cărora nu figura nici un cîntec cu caracter local. Se cuvine să amintim că dintre so­liştii vocali puţini au fost ţărani muncitori, ci mai mult învăţătoare şi învă­ţători , aceştia din urmă au făcut bine că au cîntat, dar ar fi fost mai bine dacă pe scenă s-ar fi ur­cat mai mulţi solişti dintre ţărani. Este bine să amintim că la concurs nu s-au pre­zentat deloc cititori ar­tistici, iar prezentatorii de programe au arătat un nivel scăzut de pre­gătire. Recitatori au fost de asemenea puţini — că­minele culturale din co­munele Fundul Moldo­vei, Breaza, Moldova Su­liţa, n-au prezentat nici unul, — iar mulţi din cei care au participat la concurs au dovedit că n-au înţeles adînc texte­le, recitind într-un fel şco­lăresc. Aşa­dar mai sînt unele lucruri de făcut în raionul Gîmpulung în ceea ce priveşte pregăti­rea echipelor artistice de amatori. Din acestea a­­mintim: atragerea ţăra­nilor muncitori către cân­­talul de unul singur, către recitat şi citit ar­tistic. Desprinderea aces­tor învăţături este cu folos pentru pregătirile ce le fac căminele cul­turale din raionul Cîmpu­­lung în vederea fazei in­­tern­aionale a concursului. M. Cosma s-a dansatorit alboteni de pildă, care, după ce s-a ridicat cortina, au intrat pe rînd în scenă, iar direc­torul căminului a ieşit în faţă, la rampă şi a pre­zentat jocurile. Apoi mai este un lucru asupra căruia trebuie să ne oprim. La horă, dumi­nica, jocul poate ţine mult, după jocul celor care joa­că şi după puterile lăuta­rului. Pe scenă, mai ales cînd trebuie prezentat un număr mai mare de jocuri, un joc nu poate dura mai mult decit cîteva minute. Or, la concurs, chiar şi cei mai buni jucători, vultureştenii, neştiind a­­cest lucru, au prelungit jo­cul în mod exagerat. credem că nu era rău dacă în cadrul concursului se punea mai mult preţ pe pregătirea artistică a echi­pelor participante, pe cre­area la artiştii amatori a unor necesare deprinderi scenice. Au reeşit din desfăşura­rea concursului în raionul Piteşti bogăţia artei popu­lare locale şi calităţile reale ale artiştilor amatori. Con­cursul are meritul de a fi atras un număr mare de echipe din raion în întrece­re. La faza raională au par­ticipat echipele a mai mult de 30 de cămine culturale. Echipele care au fost alese pentru faza inter-raională a concursului au datoria să pună multă străduinţă în întîmpinarea acestui eve­niment. S. Dima Cînd muntenii coboară la vale­ri bune şi­­rele... Cu citi plăcere sadică, cu cit cinism descriau In trecut unii ro­mancieri burghezi următoarea scenă: un ţăran pătrunde pentru prima oară în sala întunecoasă a unui cinematograf de la oraş, cu ochii holbaţi de groază, gata să strige, el priveşte înfricoşat imagi­nile ce se succed una după alta pe ecran. Nu ştiau Insă romancierii burghezi că prin aceasta ei demascau un regim pentru care luminiţe civilizaţiei, ale culturii, erau prohibite milioanelor de ţărani „îndobi­tociţi", buni numai pentru lucrul pămîntului. Şi nici nu s-ar fi gindit măcar cineva să deschidă in acele vremuri in vrerun sat, un cine­matograf special pentru ţărani. Dar asta se intimpla In trecut... Astăzi intilneşti in tot mai multe sate numeroase grupuri de ţărani muncitori care păşesc pe poarta căminului cultural, seara, pentru a viziona un film nou sosit. In nenumărate sate, căminele culturale, unele dintre ele avtnd încă tencuiala proaspătă, au fost înzestrate cu aparate noi de cinematograf, sunt aprovizionate In fiecare săptămină cu filme artistice, documentare şi ştiinţifice. Caravanele cinematografice pătrund In cele mai îndepărtate sate şi cătune, duc şi acolo filmele pe care tot mai mulţi ţărani muncitori au posibilitatea să le vizioneze. Ce poate exprima mai convingător faptul că astăzi cinematograful a devenit într-adevăr un bun al maselor decit cele peste 62.000 de spectacole cinematografice pre­zentate de pildă in anul trecut, in sălile căminelor culturale de la sate la care au participat aproape 6.000.000 de ţărani muncitori. 1.000.000 de ţărani muncitori cunosc astăzi realizările ariei cine­matografice, şi învaţă din filmele pe care le văd. „...Multă lume ca bucurie se gindeşte la apropiate vremuri cind pretutindeni va fi pătruns civilizaţia, cînd Carpaţii po­poarelor sălbatece dărăminduse şi apele Bistriţei luind alte cursuri, privelişti neaşteptate şi alte binefaceri vor arăta lumii că suntem unul dintre po­poarele cele mai înţelepte". (MIHAIL SADOVEANU, „Oameni şi locuri", 1906) Cu aproape o jumătate de veac în urmă, la vremea cireşilor, s-a oprit Ungă firul Bis­triţei, prin părţile Bicazului, un bărbat în plinătatea anilor tinereţii. Om voinic, bine legat, îmbrăcat în straie orăşeneşti, atrăgea mai cu seamă luarea aminte prin apere lim­pezi, potolite, ale ochilor săi de culoarea florii de in, umbriţi de borurile largi ale pălăriei — largi cu­ un talger de ospăţ. Dru­­meţise vreme îndelungată de-a lungul col­­boaselor căi moldovene; drumeţise ca dru­meţii oarecari. Numai că — fără desagă şi fără toiag. Fără obişnuita osteneală şi mo­horeală şi fără ţintă legată de anume sat sau oraş. Ţinta lui ar fi putut părea atunci într-o privinţă ciudată, pentru că ea cu­prindea toate ţintele. Drumeţul acesta dru­­meţea în căutare de oameni şi locuri. To­varăş îi era pasul neobosit şi statornic ca de baladă, cum şi vorba înţeleaptă şi do­­moală ca de poveste. Străbătuse în această călătorie drumuri largi, hîrtopite, ori cărărui înguste pe creste de obcină, tăiase de-a curmezişul ponoare ori încercase trudnic repezişuri de pripor — cine le mai ştie? poate unul călătorul... şi iată-l ajuns pe marginea căii de cîntec a Bistriţei. Şi la acest popas a sorbit dulceaţa prive­liştii cu acea plăcută ameţeală pe care o pricinuiesc aromele tari şi îmbelşugate ele vinului vechi şi scump. A poposit, şi pe di­naintea ochilor săi de culoarea florii de vi­s­,a desfăşurat nu numai dulceaţa priveliştii de-atunci, ci mai ales a celei viitoare. Şi tocmai acea plăcută ameţeală a viitoarei privelişti i-a stîrnit un gînd, îndrăzneţ ca de baladă şi frumos ca de poveste: „apele Bistriţei luînd alte cursuri...“ Tot cu aproape o jumătate de veac în urmă, la aceeaşi vreme a cireşilor, s-a oprit lingă firul Bistriţei, prin părţile Bicazului, un alt bărbat în plinătatea anilor tinereţii. Om subţiratec, înalt, îmbrăcat în haine oră­şeneşti, atrăgea mai cu seamă luarea aminte prin neastîmpărat de argint viu al ochitor şi mişcărilor sale, neastîmpăr de căutător de comori. Stătuse vreme îndelungată gîr­­bovit deasupra a mii de pagini de hidrau­lică, mecanică şi matematici superioare, în­ghiţind întreaga înţelepciune a tehnicii pe care de veacuri s-au deprins învăţaţii s-o toarne în ecuaţii şi formule. Ca slujitor şi cercetător al acestor ecuaţii şi formule, prea puţin se lăsa furat de surprizele drumurilor şi de dulceaţa priveliştilor, fie ele chiar drumurile Bicazului şi priveliştile Bistriţei. Ţinta lui era alta... Ea avea să fie atinsă abia peste o jumătate de veac, de oamenii altei orînduiri. Drumeţul acesta, slujitor şi cercetător al înţelepciuni­lor tehnicii, drum­e­­ţea în căutarea comorilor Bistriţei. Tovarăşi îi erau ciudate instrumente cum şi formulele şi ecuaţiile pe care le adunase vreme de a­­tiţia ani. *) Din ciclul „Capitole la o nouă geo­grafie“^ Şî iată-l ajuns pe marginea căii de pîntec a Bistriţei , pentru acest om însă, tezaur de posibilităţi tehnice şi de resurse hidro­energetice. Şi la acest popas, desăvîrşindu-şi calculele şi schiţele, a sorbit dulceaţa prive­liştii — zugrăvită în mintea lui ca un păienjeniş de ecuaţii şi formule — cu acea plăcută ameţeală pe care o pricinuiesc aro­mele tari şi îmbelşugate ale vinului vechi şi scump. A poposit, şi înaintea ochilor săi n-a stat atât sălbăticia priveliştii de-atunci, cît mai ales contururile masive şi îndrăzneţe ale viitorului baraj şi ale viitoarei hidrocen­trale. Gîndul lui, al inginerului, se conto­pise astfel, în aceeaşi vreme, fără să-l cu­noască insă, cu cel al scriitorului: „apele Bistriţei luind alte cur­şti. .." Au aproape o jumătate de veac în urmă... Visul lor, ca o pasăre măiastră, s-a înălţat sus-sus, deasupra norilor care acopereau văzduhul acelei vremi, rotindu-şi binecuvîn­­tata solie peste zarea­ zărilor. Şi­ vestind mult departe unul dintre capitolele la geografia nouă ce avea să se făurească peste cincizeci de ani, în zilele noastre. ...„apele Bistriţei luind alte cursuri..." Pentru împlinirea acestui vis, istoria tre­buia mai înainte să ia alte cursuri. Până atunci însă, prin părţile Bicazului, pe firul Bistriţei, s-au făptuit altele... S-a fost zidit, din poruncă domnească, palat pentru vodă. I-a plăcut „măriei sale“ să pe­treacă în acest colţ de ţară, odihnindu-şi trîndăvia. I-a plăcut „măriei sale“ să ospe­­tească în vuietul Bistriţei, pe balconul de piatră repezit înspre apă ca puntea unei co­răbii — cu privelişti larg deschise din tus­patru vînturile. In vuietul rîului se făcea auzit şi strigătul de suferinţă şi minte al plutaşilor şi ţapinarilor de pe moşiile re­geşti ale Bistriţei; dar „măria sa" nu avea urechi decît pentru zbuciumul şi cîntecul apei. Minunatele privelişti ale Bicazului cuprindeau la sinul lor, ca pe o rană, sutele de cocioabe dărăpănate, bătute de furtuni şi de apă, ale aceloraşi ţapinari şi plutaşi , dar „măria sa“ nu area ochi decât pentru „splendorile sălbatice ale naturii“ şi pen­tru ospetete de pe balconul de piatră al pa­­latului. Ca o pasăre măiastră se ridicase visul scriitorului: „Privelişti neaşteptate vor arăta lumii că sîntem unul dintre popoarele cele mai înţe­lepte“. „Măria sa“ se mulţumea cu priveliştea „Carpaţilor popoarelor sălbatice“; privelişti neaşteptate nu-i erau pe plac ! Ca o pasăre măiastră se ridicase visul scriitorului: „apele Bistriţei luind alte cursuri.„” „Măria sa" se mulţumea cu vechile cursuri, nici un fel de alte cursuri nu-i erau pe plac ! Dar cum „splendorile sălbatice ale na­turii" sînt ele bune şi frumoase — dar în afara zidurilor domneşti — „măria sa“ a poftit lumină electrică în Bicazul aflat, de cînd se pomenise pe-aici picior de­­om, în întuneric. Aşa s-a făcut că din undele Bis­triţei, un motoraş plăpînd a fost pus să fure cîţiva stropi de lumină — doar atit cît le făcea trebuinţă „măriei sate“, curteni­lor dimprejur şi mai-maritor din Bicaz. Ţa­pinarii şi plutaşii aveau să se bucure şi mai departe de „poezia" opaiţului — ca nu cum­va să se intineze „splendorile sălbatice ale naturii..." Ocară grea aruncată Bistriţei ! Ooară a­­cestei ape în care sălăşluiau destule puteri să alunge toate opaiţele din Romînia ! Tre­buiau însă pentru aceasta cursuri noi. „Mă­ria sa“ şi boierii se ţineau cu dinţii de ve­chile cursuri. Şi astfel, visul scriitorului şi al ingine­rului, înălţat ca o pasăre măiastră sus-sus, rotindu-şi binecuvîntata şi îndrăzneaţă solie peste zarea­ zărilor, a stat o jumătate de veac acoperit de pînza norilor acelei vremi... Pînă ce istoria a luat alte cursuri. Pină In ceasul nostru. Ceasul zidirilor îndrăzneţe. Ceasul capitolelor la o nouă geografie. Şi încă totul pare rămas pe făgaş­ile străbune... Ca de milenii, Bistriţa îşi mînă de vale telegarii, rostogoleşte bolovani fărî­­miţîndu-i, potopeşte în primăvară zăvoaiele, mătură uneori zaplazurile apropiate de ma­lurile sale, şi-şi poartă triumfătoare nn spre apa Siretului — prundişul, cîntecele şi plu­­tele. Aşa a fost din totdeauna. Aşa o vedem noi astăzi. Aşa au văzut-o, cu jumătate de veac în urmă, scriitorul şi inginerul. Aşa au cuprins-o cu privirile domnitorii moldo­­veni de care vorbesc cronicile. Şi ,tot aşa ,» seminţiile sălbatice topite în negura , vremi­­lor şi rămase în legendă. Acum însă pe firul apei, prin părţile Bi­cazului, noi întîmplări vin să se adauge istoriei Bistriţei. Ele vin să Îngroape pen­tru veşnicie semnele erei opaiţelor şi co­cioabelor de odinioară... Oamenii înalţă aici un baraj gigantic — stavilă care o să schimbe unul în... mare. Oamenii mai stră­pung şi un munte pătrunzînd în ’măruntaie­­le lui, sfredelindu-l cu unelte şi dinamită — croind astfel Bistriţei o albie nouă. Cîntece­ despre noile tntîmplări, cintece ce nu s-au mai făcut nicicind auzite — rar sună­ acum de-a lungul apei. Şi cum ştiu sa cînte, aceşti oameni! Bistriţa, trufaşă şi încrezătoare tn pute­rile sale, nici nu bănuieşte încă tn ce mă­sură toate acestea îi hotărăsc de pe acum soarba. Ce simţăminte o vor încerca în acea mult dorită, clipă cînd în locul zborului ei milenar de vale, ea se va opri inchingată de netrecute ziduri de beton, zăgăzuită, ră­­pusă, sortită, în fata străşnicie, barajului, cuminţeniei ? O vor Încerca, poate, aprige nemulţumiri... — „Cum, eu, paloş de apă prin trupul Moldovei, să devin tăcută şi neclintită ase­menea unei bălţi?“ Vor fi acestea suferinţe pricinuite de întreruperea hoinărelii de­ mi­lenii, de strunirea telegarilor săi nărăvaşi. Şi totuşi, niciodată, — niciodată ca pînă atunci, telegarii ei nărăvaşi nu vor fi avut mai bun prilej să-şi arate puterile şi ne­­astîmpărul... Bucuria apei va începe odată cu subpă­­minteanul ei drum, prin fund, la capătul căruia — nebuneşte aţîţaţi de goana prin noaptea pămîntului — telegarii vor izbi in­tr-un galop năvalnic uriaşele palete ale tur­binelor hidrocentralei... Clipă de mai mare neastimpăr şi de mai mare cheltuire a­­pu­terilor sale. Bistriţa nu va mai fi cunoscut nicicînd I . * „..apele Bistriţei luînd alte cursuri...“ Da, luînd alte cursuri, — şi prin aceasta deschizîndu-şi epoca ei de aur, cîştigîn­­du-şi nemurirea. Dacă pînă atunci, de milenii,­puterile ei se vor fi dus „pe apă“, purtind cel mult escadre de plute, acum ea va trai în lumina fiecărui bec, «în sevă fiecărui bob de griu, în paginile fiecărei cărţi — toate acestea a­­prinzîndu-se, crescînd şi tipărindu-se cu a­­juto­rul puterilor apei. Va dobîndi astfel ne­murirea. Dacă pînă atunci,­ de milenii,­ Bistriţa era cunoscută şi apropiată numai celor de pe lingă malurile sale, care plutăreau, se­ scăl­dau to­uridele-i repezi ori îşi legau cînte­cele de cîntecele apelor sale, de astă dată Bistriţa va deveni cunoscută şi apropiată chiar şi oamenilor din cele mai îndepărtate colţuri ale ţării. Citind La lumina becurilor, frămîntînd în găvanele palmelor boabele noii recolte sau dobindind minunate cărţi — aceşti oameni, atît de depărtaţi de malurile sale, îşi vor aminti totdeauna cu emoţie de nărăvaşa apă a Moldovei Prin aceasta iarăşi îşi va dobîndi Bistriţa nemurirea. Şi dacă există o recunoştinţă a apelor — Bistriţa o va încerca faţă de oameni... Se va fi înscris atunci in geografia nouă a patriei noastre, — capitolul luminii. Şi se va fi împlinit îndrăzneţul vis al acelor dru­meţi de acum o jumătate de veac. „...apele Bistriţei luind alte cursuri...“ Apele Bistriţei iau acum, într-adevăr, alte cursuri Trăim astfel ceasul cînd se arată lumii „că sîntem unul dintre popoarele cele mai Înţelepte“, Victor Vântu Vasile Iosif Şapte chei — Poftim, ia-le-n primire şî noroc Mi-a spus administratorul bondoc, Cam birocrat, dar nu prea mult, niţel, Că nu ştiu ce-nscria în carneţel, Tot mormăind din buze vre-un concept, Indiferent la zbuciumu-m­i din piept. Eu stau aşa, privindu-l cam năuc: „De unde să o-ncep, unde să mă duc ?“ Pusese toamna bruma ei covor Cu­ eu am stat In schimb lîngă cuptor, Şi-orîcît m-alintă-un vînt cu iz de brazi Mai simt dogoarea vetrei în obraz. Şi damful din oţelul ce-am topit, De care şi surtucul s-a-mbîcsit. Cum stau fumînd pe prag, îmi spun: „Noroc“ Zidarii, de pe schela altui bloc. Şi-n soarele ce-mproaşcă cu scîntei, Privesc şi ţin în mînă şapte chei. Cum eu le ţin, buchet, pe-o sîrmă-n rînd, Le sun şi rid şi mă trezesc zicînd: „Atîtea chei î... Odăi... Zău, n-a avut, Tot neamul meu ştiut, şi neştiut !“ Aş fi gîndit aşa la viaţa grea Ce-am dus-o ani de ani în circa »nea. Dar şapte chei în mînă-mi zornăiau Şi să le-ncerc puterea mă-mbiau: Cu unii, „Holul mare" l-am deschis, Pe alta, „Dormitor“ era înscris, Şi „Bae“ şi „Cămări", tot ce pofteşti Cu şapte uşi deschise ca-n poveşti In blocul douăzeci cu iz de var. Mă tot pofteau să intru locatar... Privesc odăile. Imi plac. Păcat Ar fi, să spun, că nu-s cum le-am visat, In cei treizeci de ani cit am trăit Intr-un bordei sobd­ înghemuit, Şi-n care-o faţă — ceas deşteptător — îmi ciocănea în geam, la cîntători-Păi cum să nu mă bucur, dragii mei ! Cînd ţin în mînă-acuma „şapte chei“ ? Şi că-n mirozna proaspătă de brazi, Îmi mut familia-ntreagă chiar de-azi! Şi-oi odihni ca Om, şi eu de-acum După o zi prin zgură şi prin fum, In nou oraş ce l-a-nălţat spre soare Puterea clasei noastre muncitoarei Priveliști ale patriei libere

Next