Contemporanul, iulie-decembrie 1960 (Anul 14, nr. 27-53)

1960-07-01 / nr. 27

ZILE ŞI NOPŢI ÎN ÎMPĂRĂŢIA apelor La Porţile Deltei T­­ULCEA. După cîteva zile ,zi o ho­rtie cu cerul au­r­­nind zdrenţuit asupra apelor galbene, dimi­neaţa vesteşte o dumi­nică plină de promisiuni. Am fost la Tulcea şi in urmă cu un an dar acum privirile mi se opresc uimite la mirificele transformări pe­trecute : au apărut noi construcţii cu o linie sobră şi elegantă, cu bal­conaşe avîntate spre Dunăre ; cheiul considerabil lărgit, a fost transformat intr-o splendidă promenadă petre­cută în lungul ei de un parc năpădit de verdeaţă şi flori ; au răsărit la fiecare pas terase, schele şi grădini de vară. In radă se leagănă cîteva­­vase maritime cu pavilioane străine şi ne­numărate cargouri şi remorchere ale flotilei de pescuit ce-şi are sediul la Tulcea. Ele aduc zilnic în calele lor de la centrele colectoare răsfirate pe braţele Dunării, peştele proaspăt care, după ce a trecut prin uriaşa uzină tulceana de prelucrare, e trans­portat sub ambalajul conservelor, al congelatelor sau al butoaielor cu sa­ramură, spre pieţele de consum ale ţârii Străzile strălucesc de curăţenie şi la fiecare pas se face simţită mîna de gospodar. Pe lîngă vechiul pavaj de piatră cubică şi piatră de riu se extinde asfaltul. Casele sînt spoite proaspăt - dar din păcate, ca şi la Constanţa - în locul culorilor vii, a­­trăgătoare şi luminoase, te intîmpină acelaşi monocord alb sau roz pal. în­registrez cu părere de rău carenţa de fantezie a edililor care au lipsit ast­fel oraşul tocmai de ceea ce era să-i fie specific : vioiciunea culorilor de clădiri care, asociate verdeţei şi re­liefului variat al oraşului suspendat peste braţe de fluviu, grinduri şi stu­furi, i-ar oferi Tulcei un pronunţat as­pect balnear, meridional. Totul e, aici, la Porţile Deltei, o poezie a culorilor. Verdele pal al ză­voaielor de sălcii şi verdele crud al stufurilor, conurile de un galben dur al castelelor de stuf, zborul alb al triunghiurilor de păsări pe fundalul unui cer de peruzea, nisipul auriu al grindurilor din depărtare, strălucirea de oţel a bălţilor şi galbenul-nămo­­los al Dunării brăzdat de siajul mul­ticolorelor cutere pescăreşti - totul îţi desfată ochiul, impunînd un colo­rit variat şi vesel însuşi peisajului ur­ban. De altfel, grupurile tot mai dese de turişti romîni şi străini, care stră­bat străzile, vin să sublinieze cu preg­nanţă că pe lîngă caracterul indus­trial înfloritor pe care l-a dobindit Tulcea în ultimii ani , oraşul, ca o adevărată Poartă a Deltei, se dez­voltă, tot mai mult, într-un centru tu­ristic internaţional. „Speranţa" CIZMELE de cauciuc au fost înlo­cuite de pantofii de box, pantalonii negri vîrîţi în carimbi şi flanelele cu fermoar­e de costume elegante Sala geme de lume. Un mic sat de pescari cu oameni dîrji sau resemnaţi duc o viaţă aspră şi trudită. Stăpînul satului, domnul Jansen, recrutează marinari pentru vasul „Speranţa“. „Speranţa" are fundul putred dar, în schimb, e asi­gurat la o sumă mare. Domnul Jan­sen n-are ce pierde, dar pescarii deznădăjduiţi n-au altă ieşire decât să se angajeze. Drama morţii celor 12 pescari se desfăşoară în cadrul sumbru al cămăruţei Iohanei, o vă­duvă de pescar, care , cu o încre­dere naivă în „bunătatea“ domnului Jansen îşi trimite cei doi fii (Carol şi Barencu) cu „Speranţa“... Regizorul Petru Mihail a mon­tat piesa lui Heyermans pe o li­nie sobră şi realistă. Alături de ar­tiştii emeriţi Maria Antonova, Vasile Creţoiu şi Constantin Morţun jocul e susţinut de o echipă de tineri talen­taţi : Fanea Geică-Pozdăre, Vasile Prîsăcaru, Longin Mărtoiu, Valentina Bucur-Popescu, Marieta Mihalcea... Poate, interpretarea lui Jansen (Petre Ştefănescu) e prea liniară, poate construcţia lui Barend (Lon­gin Mărtoiu) pendulînd între psiho­logia unui prostănac şi a unui om care ştie ce vrea, nu e limpede, poate anumite momente nu sunt su­ficient reliefate şi apar încă destule stridenţe, ţipete, gesturi naturaliste - dar, regizorul Petru Mihail ne asigură că toate aceste lipsuri se vor elimina pe parcurs, de la spectacol la spec­tacol. Un lucru e sigur : am cunoscut la Tulcea un colectiv entuziast şi talen­tat. Turneul pe care-l întreprinde teatrul constăţean nu-i uşor. Dar fiecare speră să înveţe de la oamenii pe care-i înfăţişează pe scenă. M-am hotărît. Voi însoţi „Spe­ranţa" în turneul ei. Să sperăm că nu va avea soarta metaforei lui Heyer­mans. Luni ora 9 - îmbarcarea. Teh­nicieni, actori şi în fine noi, to­varăşii de drum ai „Speranţei", pu­nem mîna pe scaune, birouri, plase pescăreşti, căminul din camera Ioha­nei , sirena vasului despică negurile cu un ultim semnal şi pornim spre Sulina... Vîntul e tăios şi ne îngrămă­dim în cele două cabine ale mari­narilor. Discutăm cu aprindere spec­tacolul de aseară şi, împreună, cău­tăm soluţii. Critica dobîndeşte, aici, un rol practic. Se caută un comun re­medii, se repetă variante... Doar sus, în cabina de comandă, timona trece din mîna pilotului, la Mircea Ionescu. A fost marinar şi acum, îşi demon­strează priceperea. Ceaţa se ridică cu încetul. La malul sting, la mila 35, întrezărim contururile moderului complex piscicol construit aici nu demult. Cu cît inaintăm spre răsărit păşunile întinse cu iarbă grasă, pă­durile de salcie şi grindurile dimpre­­jurul Tulcei, fac loc tot mai mult, ză­voaielor şi şirurilor de pomi ce ne petrec pe ambele maluri. După ele fapsele cu vegetaţie plutitoare, oglin­zile ghiolurilor şi bălţilor pierdute în împărăţia stufurilor... Ne apropiem de Sulina. In faţa şantierelor navale, vase maritime şi fluviale. Un soare fierbinte ne su­­liţează creştetul. Pe chei ne întîm­­pină un nou hotel cu două etaje a­­sigurat cu un confort modern, iar alături, un nou cinematograf. O nouă clădire de şcoală, iar mai la vale, acolo unde anul trecut se răsfrîngeau în Dunăre umbrele negre ale ruinelor fostei clădiri a Administraţiei Dunării de Jos, sche­lele descoperă o construcţie impună­toare. N-am avut şi noi iansenii noştri? SEARA, spectacol. Cei din Sulina sunt de o punctualitate excepţională. Nu-i încă 8, dar sala geme : pescari în rubăşti înflorate de flotii, mari­nari, muncitori, şcolari, constructori. Pregătirile din culise se accelerează. Tulcea ne-a obişnuit să începem cu cel puţin jumătate oră mai tîrziu. Se aduc scaune. Oamenii stau în pi­cioare la margini. Palmele bătătorite şi roase de sare se împreună în aplauze entu­ziaste. Ochii senini urmăresc in ca­drul lor ars de soare şi vînt mişca­rea scenică. De ieri s-au adus schim­bări importante : s-a schimbat fina­lul actului I care a devenit mai ra­ţional, personajul lui Barend s-a lim­pezit pe linia umanizării sale, s-au reliefat unele replici de bază (Carol), s-au eliminat stridenţe-Imi notez cu atenţie locurile unde reacţiile publicului par nefireşti, ne­scontate. Sunt tocmai momentele stri­dente, naturaliste de care spectaco­lul n-a fost încă curățat intru totul. Ţipetele „dramatice“, gesturile bruş­te, ambusculada (ca de pildă scena cînd Barend e tîrît de jandarmi) pro­voacă rîsete, rumoare. O reacţie spontană, automată a bunului simţ împotriva falsului scenic. Criteriul suprem - respectarea a­­devărului vieţii. Intr-o pauză stau de vorbă cu veci­nul meu de bancă. Hariton Filimon, pescar al brigăzii 12 i­taliene, e un bărbat înalt, în jur de 50 de ani, cum spune versul popular un „dobro­gean scăldat în soare­­ şi în marea mişcătoare“. — E despre ale noastre. — Acţiunea se petrece totuşi în Olanda - replic. — Ce Olanda ! — răspunde vehe­ment Hariton N-am avut şi noi aici jansenii noştri î­n drept, se numeau Hagiopol, Paleologu sau Deleanu dar ne trimiteau în larg cu aceleaşi vase putrede. Cîţi dintre noi nu se mai întorceau ? Nu trecea un sezon de scrumbii fără să se înece 10-15 oameni. Toţi eram înglodaţi în dato­rii pină peste gît. Ei aveau sculele de pescuit, bărcile - noi nimic. Oricit peşte aduceam tot datori rămîneam. Dacă întîrziam după 9 nici nu se mai primea peştele... II aruncam în apă. — Nu-i puteaţi vinde ? — Cui ? Păi, toţi eram pescari. Nu­mai ei, care aveau vase le puteau vinde în alte părţi. — Acum, se mai întîmplă cazuri de înec ? — Acum ? rîde vesel Hariton. Păi acum ne duc motoarele în larg, în toate direcţiile. Patrulează „Salva­rea“ în jurul nostru tot timpul. Avem scule şi bărci bune, centuri, securita­tea e perfectă. Numai să munceşti şi să munceşti... Unde apele se îmbrăţişează cu cerul MARŢI. Iar plutesc negurile deasu­pra Dunării. In radă un cuter pescă­resc şi o mahmnă. Le privim cu neîn­credere şi (ce să ascund?) cu puţină spaimă. Cu ele vom pleca pe mare, spre Sfîntu Gheorghe. Cineva into­nează valsul de pe Titanic. Mai în glumă, mai în serios ne prindem cu toţi. înaintăm spre mare. Sîntem în larg, dar apele par încă tot gălbui, nămoloase. Abia spre li­nia orizontului distingem o graniţă netă a culorii. Acolo marea are o culoare închisă, vînătă. Cerul e înalt şi limpede. Pe palubă toţi sînt veseli, fac plajă, se bucură de soare şi în­tinsurile nesfirşite de apă. Numai a­cordeonistul nostru stă trist, lungit pe nişte rogojini. Şi cît am vrea să do­tăm ! Deodată stajul brăzdează întinde­rea galbenă cu o dungă clară, al­bastră, apoi brusc, hotarul e demar­­cat tranşant. In jurul nostru cît vezi cu ochii un verde închis - albastru. Marea cea nesfîrşită. Mircea, neînfri­catul nostru timonier, e primul care plăteşte ofrandă mării. Dar răul de mare face prea puţine excepţii. Va­sul nostru e mic şi, deci, tangajul mare. In drum intîlnim caravane ciudate , şiruri nesfîrşite de smolite lotci pescă­reşti trase de remorchere şi vedete rapide. După cîteva ore intrăm pe braţul Sfîntu Gheorghe. Cuterul îşi face loc cu grijă printre setcile de prins scrumbii întinse de-a latul flu­viului. Ici-colo, în văzduh sau între zăvoaie, stîrci, ţigănuşi, cormorani­.. Spre dreapta vas-dormitor tras la mal. Cei plecaţi departe pe mare nu se mai întorc în sat. Seara vor găsi aici un aşternut curat şi o bună cior­bă de peşte. De altfel asemenea pontoane-dormitor le vom întilni de multe ori de-a lungul braţului Sfîntu Gheorghe. S-a schimbat viaţa pesca­rilor din Deltă. Iată-ne şi în vechea aşezare pescă­rească : Sfîntu Gheorghe. Printre ca­sele acoperite de stuf sau tablă se ridică dominantă şi impunătoare noua clădire a clubului muncitoresc : o încăpătoare sală de spectacole, bibliotecă, sală de lectură, şah, tenis de masă. Satul e aproape total elec­trificat. In majoritatea caselor, difu­zoare. Andrei Sablovski, un tînăr bălan cu ochi albaştri (de fapt majoritatea pescarilor de aici au în ochi culoa­rea mării) secretar al organizaţiei de bază din comună, ne arată cu mîn­­drie realizările recente in cinstea Congresului : o nouă şcoală de 7 ani, o întreagă stradă smulsă bălţii, un parc... Şi totul prin muncă volun­tară ! - Cherhanaua noastră aţi văzut-o ? - Nu... Abia am sosit. . - Să mergem - spune hotărît An­drei Sablonski conducîndu-ne de braţ spre o lotcă. La cherhana VISLIM împotriva curentului. Apoi, trecem pe malul drept şi intrăm pe canalul Serednaia. In jur, cît vezi cu ochii, stai, iar prin el, flori galbene de iris sălbatic şi ciorchine albastre de molod­ai. Drage puternice curăţă fundul gîrlelor şi sapă noi canale. Deocamdată cablurile funicularelor ce se întind pînă în inima stufărişu­rilor stau nemişcate. La toamnă însă, cînd va începe recoltarea, vor apare aici giganticele aripi ale combinelor, şi cablurile îşi vor reîncepe vibraţia neîntreruptă. Stuful va fi încărcat pe şiruri lungi de şlepuri care-l vor transporta spre noul port Chişcani... Din canal în canal, din gîrlă în gîrlă, ajungem la grindul Olinka. Sunt două ostroave paralele, despărţite de o gîrlă îngustă. Pe una, prelungi clă­diri albe ce răsar printre şirurile ti­nere de plopi canadieni, pe cealaltă, rînduri-rinduri de agățătoare ciudate în jurul cărora trebăluiesc oameni- Coborîm pe cea din urmă. Spre ca­pătul grindului, clădiri albe , dormi­toarele. S-au construit în 1959. Pescarii care îmbibă în cazane cu smoală fierbinte funiile sau pilesc cîrligele de oţel au luat numele scu­lelor lor de pescuit : carmacari. Ei sînt vînătorii de nisetri, moruni, şi re­chini. Peştii se agaţă de carmacele puse în tocuri anume, în mare, se zbat, şi în carnea lor se înfige încă un cîrlig şi încă unul. Carmacarii sînt pescarii cei mai îndrăzneţi. Cît curaj, pricepere şi sînge rece îţi tre­buie ca să scoţi din apă aceste ade­vărate fiare de sute de kilograme zbătîndu-se intre viaţă şi moarte ! Pe celălat mal, la pontonul punctului colector, la clădirea mare printre plopi canadieni, sosesc me­reu de la Ciotik, Kut sau Basnik, lotci încărcate de peşte. Coşurile de nuia transportă fără întrerupere în interiorul cherhanalei peşti mici ca hamsia şi gingilica, scrumbia al­bastră, sau crapi enormi, şalău, ni­­setru... A venit să-şi predea „prada“ şi Gheorghe Constantin, unul din cei mai buni pescari din Sf. Gheorghe. E un bărbat înalt şi osos, cu un cap prelung şi, de bună seamă, ochi al­baştri. E brigadierul brigăzii 17 nă­voade, vine de la Razelm şi a adus năvoadele pline de ciortan şi gingi­­lică. In aprilie Gheorghe Constantin şi-a realizat planul de 3 ori. In loc de 1450 de kg a pescuit 4.100 kg A cîştigat 4800 de lei în luna aceea. Are 5 fii. Pescari şi ei. Niciunul nu cîştigă mai puţin de 2000. Discutăm despre munca pescari­lor. Apoi, din vorbă în vorbă, ajun­gem şi la greutăţi. Gheorghe Con­stantin îmi arată o foaie de hîrtie scrisă cu litere de-o șchioapă. O ci­tesc. E o cerere de a fi înlocuit din munca de brigadier. — Nu vor şi gata - îmi spune ne­căjit. ' — Dar de ce să te înlocuiască ? Bătrînul îmi înşiră pe nerăsuflate greutăţile , că răspunde de 11 bărci şi 22 oameni, că trebuie să ţină so­coteală la scule, la realizări, să facă pontajul, să facă referate. Or, el se simte mai bine la pescuit şi apoi pentru referate se cere carte, şi pe vremea lui n-aveai cum să înveţi. — Tot cresc oameni tineri care să mă înlocuiască. L-am învăţat pe Panteli­­mon Nichita. Cînd să răsuflu şi eu uşurat, mi-l ia din brigadă şi-l pune brigadier la brigada U.T M. Acum l-am învăţat pe Nicola Alexe, un tî­năr bun, cu carte, pescar ca puţini. Apoi brusc, cu o voce rugătoare : - V-aş ruga să spuneţi acolo, la ziar, şi de necazul meu... l-am promis solemn că voi scrie, înăuntrul punctului colector, ridi­cat aici în 1956, hamsiile sunt pre­­gătite în butoaie speciale, rotunde , şalăul şi crapul zac în bazine mari cu gheaţă măruntă, scrumbia e pre­parată în saramură. Nisetrul, păstru­­ga şi morunul sunt preluate cu o deosebită grijă de comunistul Ion Dumitru — maistrul preparator de icre negre. Un castel de apă, care înlocuieşte obositorul cărat al apei cu ved­rele, şi încă o construcţie nouă, abia spoită : fabrica de ghiaţă. Produce 10 tone ghiaţă în 24 de ore, transpor­tată direct pe o linie îngustă la de­pozit. Intr-un grup, în recreaţie, un băr­bat de vreo 45 de ani citeşte cu glas tare „Scînteia". Mă apropii discret. Oamenii ascultă ultimele știri în le­gătură cu evenimentele din Japonia. Mă prezint. Bărbatul care citea se numește Nicolae Abaianis — Grec ?­­ întreb. — Roman - îmi răspunde Abaianis. — Bine, dar numele e grecesc — continui. Abaianis rîde. — Bunicii mei lucrau la cherha­­noua lui Abaianis. Toţi cei ce mun­ceau la un cherhanagiu primeau nu­mele patronului... Pe insula Sahalin LUMINILE clubului muncitoresc au atracția unui magnet. Sala de spec­tacole e de mult plină pînă la refuz. In celelalte săli se joacă şah, la bibliotecă se răsfoiesc reviste, se citeşte. Joc ping-pong cu un băiat mărunţel dar bine legat. Cu toate că nu-s un jucător slab mă bate la scoruri mari. Nichita Marcu are 18 ani şi, la campionatele de tenis de masă, a dobindit in urmă cu două zile locul II în „Cupa Dobrogei“... Prietenul lui, Dionisie Ivanov, de a­­ceeaşi vîrstă, dar înalt şi subţire, e campion la şah. Victima lui e acum Nicolae Motoc, colegul meu de la ziarul constănţean. — Nu vreţi să veniţi cu noi pe insula Sahalin ? — mă întreabă intr-o doară Nichita. — Unde ?­­ întorc uimit întrebarea. — După spectacol, mergem la pescuit, pînă la insula Sahalin. O asemenea propunere nu poate fi primită fără entuziasm. Deci, pe la 12, după spectacol, vom pleca la pescuit de noapte. Intr-o pauzil, băieţii, mi-l prezintă pe brigadierul lor. Comunistul Nistor Constantin e şi el tînăr : are 26 de ani. II întreb dacă-i place spectaco­lul. Răspunsul e neașteptat. — Tatăl meu a murit la fel­­ îne­cat. Era în iarna lui 40. Au ple­cat patru pe mare. Noaptea i-a prins furtuna. Lotca cu pinză a fost răstur­nată. Pescarii s-au legat care cu brîiele, care cu pinza vasului. Așa era obiceiul pe atunci cînd erai în pri­mejdie : te legai de lotcă. Căci, ori­cum, mai devreme sau mai tîrziu barca era aruncată de valuri pe mal şi familia te putea îngropa creşti­neşte. Dimineaţa l-am găsit pe mal legat de catarg. Era îngheţat... Des­pre asta vorbeşte şi piesa. Noaptea, sub cerul înstelat, Dună­rea pare o uriaşă oglindă albastră. De pe mal ne întovărăşesc încă o bună bucată de vreme muzica difu­­zoarelor şi luminile caselor. Undeva, înaintea noastră, sclipeşte din ochiu-i ciclopic farul maritim Dionisie trage vîrtos la rame, iar Nichita, după ce a aruncat cobișca desface cu miș­cări automate plasa de relon. îna­intăm pe întinderile nemișcate și nu­mai plutitorii care rămin în urma noastră deasupra apei marchează drumul străbătut. — Dacă avem noroc, prindem o pastrugă, spune Nichita. • — Icre negre... adaugă Dionisie. Totul e fantastic în jur. Sălciile aruncă umbre fabuloase. De undeva se aude ţipăt de cucuvaie. Plutim pe cărarea argintie a lunii. Imi frec ochii. Am halucinaţii : secera lunii e triplu multiplicată. Luna are 6 col­ţuri. Imi interc privirea, dar luna mă atrage magnetic. Are 6 colţuri. — Motoc, cîte colţuri are luna ? — Motoc rîde . Două. Dar se uită, şi rămîne la fel de perplex . Şase ! Am căzut într-un unghi de reflexe în care ni-e dat să vedem o fata mor­­gana sui generis. Crai Nou cu 6 col­ţuri. Ajungem în apropierea insulei Sa­halin. Pe ţărm pete negre. Vaci. Va­cile sînt aduse peste fluviu la înce­putul verii și trăiesc aici singure pînă toamna tîrziu. In zori vin femeile în lorci să le mulgă... — Dar de ce-i zice insulei... „Saha­lin" ? — Nu știu. Au botezat-o bătrînil. O fi legată de amintirile vreunui lipovean bătrîn fugit de urgia lui Pe­tru cel Mare pentru că n-a vrut să-şi tundă barba şi să dea clopotele bi­sericilor la topit pentru tunuri ? Poate... Ne întoarcem. Nichita strînge pla­sa. Din timp în timp se zbat peşti argintii. Numărăm : 25, 26, 27. Dio­nisie şi Nichita rîd. Pastrugă nu ne-a căzut în plasă, dar pescuitul s-a ară­tat totuşi norocos în scrumbii... Cînd ne întoarcem la Sfîntu Gheorghe, un­deva la goana orizontului au început să mijească zorii. Ne luăm rămas bun de la Nichita şi Dionisie, urîndu-le succes la peşti, ping-pong şi şah, şi ne întoarcem în vîrful picioarelor pe vasul-dormitor, unde prietenii noştri, actorii constăn­­ţeni, dorm. Au lucrat frumos băieţii... Cît de superior e spectacolul de a­­seară celui dat la Tulcea ! Un spec­tacol realist, sobru, cu un mesaj lim­pede. Incet ! Să nu-i trezim. In zori pornim mai departe. Şi avem de stră­bătut încă un drum lung.. Toma George Maiorescu Nu lipsește nimeni ? Trupa e pregătită. Peste cîteva clipe, micul cuter pes­căresc va porni, urmat de mahmna încărcată cu decoruri. In larg, una cite una, lotci pescărești se prind de vasul nostru­.. wzpii ne pescari S­PORT BILANŢ “­ ­A terminat al nu ştiu cîtelea campionat de fotbal al ţării noastre. A fost o competiţie obositoare şi uneori mediocritatea protagoniştilor a alimentat plictiseala devenită obişnuinţă in tribune. Lucrul ar trebui să ne dea de gîndit. Ştiu că Federaţia de specialitate a ţinut o serie de şedinţe cu cei mai buni antrenori din ţară şi că în momentul de faţă se studiază soluţiile. Dacă sintem­ citiţi săptăminal, iată cîteva idei, la indemîna oricui. Jucători şi instructori să meargă peste hotare şi să înveţe cîte ceva de la cei care sînt premianţi. In loc de vacanţă la mare, ce aţi spune de un voiaj de instruire ln U.R.S.S., în Ungaria şi chiar în America de Sud ? Să se vină de-acolo cu filme şi cu kinograme şi să o luăm, acum, ori niciodată, de la A­B­C­Să fie aduse în republică cele mai bune garnituri din Eu­ropa şi chiar de dincolo de ocean, cu condiţia să joace cu efec­tive complete şi nu cu lipituri şi să deschidem ochii. O să ne ruşinăm puţin că am stat atita vreme cu degetul in gură, dar o să mai vedem cîte ceva. Se vorbeşte de prestigiu! Şi pe noi ne doare înfrîngerea, dar numai aşa se învaţă, dacă ustură. Să se termine cu boemia din viaţa cluburilor. Să fie întă­rită puterea antrenorilor, angajaţi pe termene lungi şi pe răs­pundere personală. Antrenorul trebuie să devină părintele echipei. Să se înţeleagă, o dată pentru totdeauna, că şi jucătorului de fotbal ii trebuie cultură şi aşilor din linia de fund să li se aşeze cartea in mină. Destul cu cinematografia berei şi a şpriţului, cu nopţi pierdute şi cu viaţa de huzur. Măiestria sportivă trebuie să devină o preocupare permanentă, de zi cu zi- Se ştie că în alte părţi antrenamentele au o durată infinită. Didi, mi se pare, mărturisea că exersează o lovitură liberă 40 de minute din 24 de ore. Ce părere au aşii noştri care abia aşteaptă să facă la două, uitînd că un cîntec nu se învaţă după ureche, dacă ţii cît de cît la prestigiul tău. Să nu mai fie Întrerupt campionatul cu nici un chip pentru că din pricina a 16 selecţionaţi, peste 150 de alţi jucători pierd cadenţa. O competiţie bîlbîită n-are sare şi aşa cum s-a văzut anul acesta, de la jumătate, nu mai interesează pe nimeni. Angajarea unor antrenori străini este costisitoare şi mă îndoiesc că dă cele mai bune rezultate. Nu trebuie uitată utilitatea factorului moral. Impresia mea este că jucătorilor noştri le trebuie infuzată mai multă am­biţie. Căderile finale dovedesc lipsă de voinţă şi o condamna­bilă nepăsare cu care trebuie terminat definitiv. Promovarea judicioasă a tinerilor trebuie urmărită cu multă atenţie. Am asistat nu odată la terminarea unor buni juniori, tocmai pentru că fuseseră solicitaţi în chip nechibzuit. De aici plafonare, rămînerea la o formă mediocră şi alte rele pe care n-o să le mai pomenesc. Ca o concluzie la această scurtă introducere, privind mai mult viitorul, să scoatem din somnul cel de moarte fotbalul nostru prin măsuri energice, prin crearea acelor condiţii în stare să transforme campionatul într-o întrecere plină de dra­matism. Puternice rivalităţi vor duce la saltul calitativ dorit, dar pentru asta, trebuie renunţat la regulamentul rigid de transferări. Sunt pentru aducerea laolaltă a jucătorilor de acelaşi stil, indiferent de considerentele prezente. Cluburile trebuie să renunţe la interesele lor înguste şi să dea drumul acelor jucători care ar fi mai folositori în altă parte. Caracteristica fotbalului nostru rămîne elanul şi asta s-a uitat de multă vreme. Destul cu încurcatele scheme tactice, cu vorbăria şi cu teoriile să se înveţe cum se loveşte bine mingea şi după aceea totul vine de la sine. In numerele următoare o trecere în revistă a formaţiilor care au participat la ultimul campionat și cîteva caracterizări. Eugen Barbu : Pe aripile poeziei (CORESPONDENŢĂ) OCRARIU VALERIU — Bucureşti: Epigramele dv. — chiar dacă le-am­ trece cu vederea inactualitatea teme­­lor — sínt mediocre. Intîia şi a patra sínt de fapt una singură, care nu mai merită şi efortul căutării unei variante, iar a treia e cunoscută de cel puţin patru decenii , autorul ei trebuie să fi murit cu mult înainte de naşterea dv. M. ŞTEFĂNESCU (Bucureşti), GHEORGHE BUTOI (Timişoara) : Poeziile dv. naive, rudimnetare sunt nepublicabile. ZOE HAŞDEU (profesoară — Ba­cău) : Poveste despre pace e lungă, nu destul şlefuită, cu multe locuri co­mune. Mai încercaţi totuşi Eliminaţi elementele inutile, pe alocuri grandi­locvente. In poezie, tocmai drumurile bătătorite prilejuiesc cele mai dese şi mai iremediabile poticniri. BURUNTIA I PETRE - Bucureşti: învăţaţi intîi gramatica, ortografia Scrisoarea dv., ca şi poeziile trimise, abundă un greşeli de neîngăduit utilit tînăr care vrea să se dedice scrisului. Astfel, în scrisoare ne rugaţi să pu­­blicăm poeziile dv. dacă le vom ..con­sidera plauzibile“. Un motiv este sau nu „plauzibil" O poezie e sau nu „publicabilă“, bună sau rea etc. Mai scrieţi că „atomul poate provoca ororii nemaiîntîlnite“ Versurile şi ele nu sînt cruţate de asemenea greşeli. I. PETRUŞIN (str. Republicii nr. 111, Galaţi): Poeziei dv. nu-i lipseşte numai tit. Iul ci şi înţelesul... E ininteligibilă. Cite un tîlc răzleţ se mai iveşte, pe ici pe colo, dar din ansamblu nu se desprinde nimic clar. Ultima strofă şi, mai ales, cel din urmă vers, vă lu­­minează intenţia, dar tot ceea ce a fost spus pînă la ea şi pină la el e înecat în ceaţă. Refaceţi poezia şi tri­­miteţi-ne-o din nou clarificată, ca să putem sta de vorbă. PAUL C.IOROIU. (student - Bucu­­reşti) : Am primit cele 7 poezii ale dv care poartă cu toate şi via pecete a ac­tualului şi pe aceea a talentului în­credinţare o vom publica într-un nu­măr viitor dacă o veţi reface.

Next