Contemporanul, iulie-decembrie 1960 (Anul 14, nr. 27-53)
1960-07-01 / nr. 27
ZILE ŞI NOPŢI ÎN ÎMPĂRĂŢIA apelor La Porţile Deltei TULCEA. După cîteva zile ,zi o hortie cu cerul aurnind zdrenţuit asupra apelor galbene, dimineaţa vesteşte o duminică plină de promisiuni. Am fost la Tulcea şi in urmă cu un an dar acum privirile mi se opresc uimite la mirificele transformări petrecute : au apărut noi construcţii cu o linie sobră şi elegantă, cu balconaşe avîntate spre Dunăre ; cheiul considerabil lărgit, a fost transformat intr-o splendidă promenadă petrecută în lungul ei de un parc năpădit de verdeaţă şi flori ; au răsărit la fiecare pas terase, schele şi grădini de vară. In radă se leagănă cîtevavase maritime cu pavilioane străine şi nenumărate cargouri şi remorchere ale flotilei de pescuit ce-şi are sediul la Tulcea. Ele aduc zilnic în calele lor de la centrele colectoare răsfirate pe braţele Dunării, peştele proaspăt care, după ce a trecut prin uriaşa uzină tulceana de prelucrare, e transportat sub ambalajul conservelor, al congelatelor sau al butoaielor cu saramură, spre pieţele de consum ale ţârii Străzile strălucesc de curăţenie şi la fiecare pas se face simţită mîna de gospodar. Pe lîngă vechiul pavaj de piatră cubică şi piatră de riu se extinde asfaltul. Casele sînt spoite proaspăt - dar din păcate, ca şi la Constanţa - în locul culorilor vii, atrăgătoare şi luminoase, te intîmpină acelaşi monocord alb sau roz pal. înregistrez cu părere de rău carenţa de fantezie a edililor care au lipsit astfel oraşul tocmai de ceea ce era să-i fie specific : vioiciunea culorilor de clădiri care, asociate verdeţei şi reliefului variat al oraşului suspendat peste braţe de fluviu, grinduri şi stufuri, i-ar oferi Tulcei un pronunţat aspect balnear, meridional. Totul e, aici, la Porţile Deltei, o poezie a culorilor. Verdele pal al zăvoaielor de sălcii şi verdele crud al stufurilor, conurile de un galben dur al castelelor de stuf, zborul alb al triunghiurilor de păsări pe fundalul unui cer de peruzea, nisipul auriu al grindurilor din depărtare, strălucirea de oţel a bălţilor şi galbenul-nămolos al Dunării brăzdat de siajul multicolorelor cutere pescăreşti - totul îţi desfată ochiul, impunînd un colorit variat şi vesel însuşi peisajului urban. De altfel, grupurile tot mai dese de turişti romîni şi străini, care străbat străzile, vin să sublinieze cu pregnanţă că pe lîngă caracterul industrial înfloritor pe care l-a dobindit Tulcea în ultimii ani , oraşul, ca o adevărată Poartă a Deltei, se dezvoltă, tot mai mult, într-un centru turistic internaţional. „Speranţa" CIZMELE de cauciuc au fost înlocuite de pantofii de box, pantalonii negri vîrîţi în carimbi şi flanelele cu fermoare de costume elegante Sala geme de lume. Un mic sat de pescari cu oameni dîrji sau resemnaţi duc o viaţă aspră şi trudită. Stăpînul satului, domnul Jansen, recrutează marinari pentru vasul „Speranţa“. „Speranţa" are fundul putred dar, în schimb, e asigurat la o sumă mare. Domnul Jansen n-are ce pierde, dar pescarii deznădăjduiţi n-au altă ieşire decât să se angajeze. Drama morţii celor 12 pescari se desfăşoară în cadrul sumbru al cămăruţei Iohanei, o văduvă de pescar, care , cu o încredere naivă în „bunătatea“ domnului Jansen îşi trimite cei doi fii (Carol şi Barencu) cu „Speranţa“... Regizorul Petru Mihail a montat piesa lui Heyermans pe o linie sobră şi realistă. Alături de artiştii emeriţi Maria Antonova, Vasile Creţoiu şi Constantin Morţun jocul e susţinut de o echipă de tineri talentaţi : Fanea Geică-Pozdăre, Vasile Prîsăcaru, Longin Mărtoiu, Valentina Bucur-Popescu, Marieta Mihalcea... Poate, interpretarea lui Jansen (Petre Ştefănescu) e prea liniară, poate construcţia lui Barend (Longin Mărtoiu) pendulînd între psihologia unui prostănac şi a unui om care ştie ce vrea, nu e limpede, poate anumite momente nu sunt suficient reliefate şi apar încă destule stridenţe, ţipete, gesturi naturaliste - dar, regizorul Petru Mihail ne asigură că toate aceste lipsuri se vor elimina pe parcurs, de la spectacol la spectacol. Un lucru e sigur : am cunoscut la Tulcea un colectiv entuziast şi talentat. Turneul pe care-l întreprinde teatrul constăţean nu-i uşor. Dar fiecare speră să înveţe de la oamenii pe care-i înfăţişează pe scenă. M-am hotărît. Voi însoţi „Speranţa" în turneul ei. Să sperăm că nu va avea soarta metaforei lui Heyermans. Luni ora 9 - îmbarcarea. Tehnicieni, actori şi în fine noi, tovarăşii de drum ai „Speranţei", punem mîna pe scaune, birouri, plase pescăreşti, căminul din camera Iohanei , sirena vasului despică negurile cu un ultim semnal şi pornim spre Sulina... Vîntul e tăios şi ne îngrămădim în cele două cabine ale marinarilor. Discutăm cu aprindere spectacolul de aseară şi, împreună, căutăm soluţii. Critica dobîndeşte, aici, un rol practic. Se caută un comun remedii, se repetă variante... Doar sus, în cabina de comandă, timona trece din mîna pilotului, la Mircea Ionescu. A fost marinar şi acum, îşi demonstrează priceperea. Ceaţa se ridică cu încetul. La malul sting, la mila 35, întrezărim contururile moderului complex piscicol construit aici nu demult. Cu cît inaintăm spre răsărit păşunile întinse cu iarbă grasă, pădurile de salcie şi grindurile dimprejurul Tulcei, fac loc tot mai mult, zăvoaielor şi şirurilor de pomi ce ne petrec pe ambele maluri. După ele fapsele cu vegetaţie plutitoare, oglinzile ghiolurilor şi bălţilor pierdute în împărăţia stufurilor... Ne apropiem de Sulina. In faţa şantierelor navale, vase maritime şi fluviale. Un soare fierbinte ne suliţează creştetul. Pe chei ne întîmpină un nou hotel cu două etaje asigurat cu un confort modern, iar alături, un nou cinematograf. O nouă clădire de şcoală, iar mai la vale, acolo unde anul trecut se răsfrîngeau în Dunăre umbrele negre ale ruinelor fostei clădiri a Administraţiei Dunării de Jos, schelele descoperă o construcţie impunătoare. N-am avut şi noi iansenii noştri? SEARA, spectacol. Cei din Sulina sunt de o punctualitate excepţională. Nu-i încă 8, dar sala geme : pescari în rubăşti înflorate de flotii, marinari, muncitori, şcolari, constructori. Pregătirile din culise se accelerează. Tulcea ne-a obişnuit să începem cu cel puţin jumătate oră mai tîrziu. Se aduc scaune. Oamenii stau în picioare la margini. Palmele bătătorite şi roase de sare se împreună în aplauze entuziaste. Ochii senini urmăresc in cadrul lor ars de soare şi vînt mişcarea scenică. De ieri s-au adus schimbări importante : s-a schimbat finalul actului I care a devenit mai raţional, personajul lui Barend s-a limpezit pe linia umanizării sale, s-au reliefat unele replici de bază (Carol), s-au eliminat stridenţe-Imi notez cu atenţie locurile unde reacţiile publicului par nefireşti, nescontate. Sunt tocmai momentele stridente, naturaliste de care spectacolul n-a fost încă curățat intru totul. Ţipetele „dramatice“, gesturile bruşte, ambusculada (ca de pildă scena cînd Barend e tîrît de jandarmi) provoacă rîsete, rumoare. O reacţie spontană, automată a bunului simţ împotriva falsului scenic. Criteriul suprem - respectarea adevărului vieţii. Intr-o pauză stau de vorbă cu vecinul meu de bancă. Hariton Filimon, pescar al brigăzii 12 italiene, e un bărbat înalt, în jur de 50 de ani, cum spune versul popular un „dobrogean scăldat în soare şi în marea mişcătoare“. — E despre ale noastre. — Acţiunea se petrece totuşi în Olanda - replic. — Ce Olanda ! — răspunde vehement Hariton N-am avut şi noi aici jansenii noştri în drept, se numeau Hagiopol, Paleologu sau Deleanu dar ne trimiteau în larg cu aceleaşi vase putrede. Cîţi dintre noi nu se mai întorceau ? Nu trecea un sezon de scrumbii fără să se înece 10-15 oameni. Toţi eram înglodaţi în datorii pină peste gît. Ei aveau sculele de pescuit, bărcile - noi nimic. Oricit peşte aduceam tot datori rămîneam. Dacă întîrziam după 9 nici nu se mai primea peştele... II aruncam în apă. — Nu-i puteaţi vinde ? — Cui ? Păi, toţi eram pescari. Numai ei, care aveau vase le puteau vinde în alte părţi. — Acum, se mai întîmplă cazuri de înec ? — Acum ? rîde vesel Hariton. Păi acum ne duc motoarele în larg, în toate direcţiile. Patrulează „Salvarea“ în jurul nostru tot timpul. Avem scule şi bărci bune, centuri, securitatea e perfectă. Numai să munceşti şi să munceşti... Unde apele se îmbrăţişează cu cerul MARŢI. Iar plutesc negurile deasupra Dunării. In radă un cuter pescăresc şi o mahmnă. Le privim cu neîncredere şi (ce să ascund?) cu puţină spaimă. Cu ele vom pleca pe mare, spre Sfîntu Gheorghe. Cineva intonează valsul de pe Titanic. Mai în glumă, mai în serios ne prindem cu toţi. înaintăm spre mare. Sîntem în larg, dar apele par încă tot gălbui, nămoloase. Abia spre linia orizontului distingem o graniţă netă a culorii. Acolo marea are o culoare închisă, vînătă. Cerul e înalt şi limpede. Pe palubă toţi sînt veseli, fac plajă, se bucură de soare şi întinsurile nesfirşite de apă. Numai acordeonistul nostru stă trist, lungit pe nişte rogojini. Şi cît am vrea să dotăm ! Deodată stajul brăzdează întinderea galbenă cu o dungă clară, albastră, apoi brusc, hotarul e demarcat tranşant. In jurul nostru cît vezi cu ochii un verde închis - albastru. Marea cea nesfîrşită. Mircea, neînfricatul nostru timonier, e primul care plăteşte ofrandă mării. Dar răul de mare face prea puţine excepţii. Vasul nostru e mic şi, deci, tangajul mare. In drum intîlnim caravane ciudate , şiruri nesfîrşite de smolite lotci pescăreşti trase de remorchere şi vedete rapide. După cîteva ore intrăm pe braţul Sfîntu Gheorghe. Cuterul îşi face loc cu grijă printre setcile de prins scrumbii întinse de-a latul fluviului. Ici-colo, în văzduh sau între zăvoaie, stîrci, ţigănuşi, cormorani.. Spre dreapta vas-dormitor tras la mal. Cei plecaţi departe pe mare nu se mai întorc în sat. Seara vor găsi aici un aşternut curat şi o bună ciorbă de peşte. De altfel asemenea pontoane-dormitor le vom întilni de multe ori de-a lungul braţului Sfîntu Gheorghe. S-a schimbat viaţa pescarilor din Deltă. Iată-ne şi în vechea aşezare pescărească : Sfîntu Gheorghe. Printre casele acoperite de stuf sau tablă se ridică dominantă şi impunătoare noua clădire a clubului muncitoresc : o încăpătoare sală de spectacole, bibliotecă, sală de lectură, şah, tenis de masă. Satul e aproape total electrificat. In majoritatea caselor, difuzoare. Andrei Sablovski, un tînăr bălan cu ochi albaştri (de fapt majoritatea pescarilor de aici au în ochi culoarea mării) secretar al organizaţiei de bază din comună, ne arată cu mîndrie realizările recente in cinstea Congresului : o nouă şcoală de 7 ani, o întreagă stradă smulsă bălţii, un parc... Şi totul prin muncă voluntară ! - Cherhanaua noastră aţi văzut-o ? - Nu... Abia am sosit. . - Să mergem - spune hotărît Andrei Sablonski conducîndu-ne de braţ spre o lotcă. La cherhana VISLIM împotriva curentului. Apoi, trecem pe malul drept şi intrăm pe canalul Serednaia. In jur, cît vezi cu ochii, stai, iar prin el, flori galbene de iris sălbatic şi ciorchine albastre de molodai. Drage puternice curăţă fundul gîrlelor şi sapă noi canale. Deocamdată cablurile funicularelor ce se întind pînă în inima stufărişurilor stau nemişcate. La toamnă însă, cînd va începe recoltarea, vor apare aici giganticele aripi ale combinelor, şi cablurile îşi vor reîncepe vibraţia neîntreruptă. Stuful va fi încărcat pe şiruri lungi de şlepuri care-l vor transporta spre noul port Chişcani... Din canal în canal, din gîrlă în gîrlă, ajungem la grindul Olinka. Sunt două ostroave paralele, despărţite de o gîrlă îngustă. Pe una, prelungi clădiri albe ce răsar printre şirurile tinere de plopi canadieni, pe cealaltă, rînduri-rinduri de agățătoare ciudate în jurul cărora trebăluiesc oameni- Coborîm pe cea din urmă. Spre capătul grindului, clădiri albe , dormitoarele. S-au construit în 1959. Pescarii care îmbibă în cazane cu smoală fierbinte funiile sau pilesc cîrligele de oţel au luat numele sculelor lor de pescuit : carmacari. Ei sînt vînătorii de nisetri, moruni, şi rechini. Peştii se agaţă de carmacele puse în tocuri anume, în mare, se zbat, şi în carnea lor se înfige încă un cîrlig şi încă unul. Carmacarii sînt pescarii cei mai îndrăzneţi. Cît curaj, pricepere şi sînge rece îţi trebuie ca să scoţi din apă aceste adevărate fiare de sute de kilograme zbătîndu-se intre viaţă şi moarte ! Pe celălat mal, la pontonul punctului colector, la clădirea mare printre plopi canadieni, sosesc mereu de la Ciotik, Kut sau Basnik, lotci încărcate de peşte. Coşurile de nuia transportă fără întrerupere în interiorul cherhanalei peşti mici ca hamsia şi gingilica, scrumbia albastră, sau crapi enormi, şalău, nisetru... A venit să-şi predea „prada“ şi Gheorghe Constantin, unul din cei mai buni pescari din Sf. Gheorghe. E un bărbat înalt şi osos, cu un cap prelung şi, de bună seamă, ochi albaştri. E brigadierul brigăzii 17 năvoade, vine de la Razelm şi a adus năvoadele pline de ciortan şi gingilică. In aprilie Gheorghe Constantin şi-a realizat planul de 3 ori. In loc de 1450 de kg a pescuit 4.100 kg A cîştigat 4800 de lei în luna aceea. Are 5 fii. Pescari şi ei. Niciunul nu cîştigă mai puţin de 2000. Discutăm despre munca pescarilor. Apoi, din vorbă în vorbă, ajungem şi la greutăţi. Gheorghe Constantin îmi arată o foaie de hîrtie scrisă cu litere de-o șchioapă. O citesc. E o cerere de a fi înlocuit din munca de brigadier. — Nu vor şi gata - îmi spune necăjit. ' — Dar de ce să te înlocuiască ? Bătrînul îmi înşiră pe nerăsuflate greutăţile , că răspunde de 11 bărci şi 22 oameni, că trebuie să ţină socoteală la scule, la realizări, să facă pontajul, să facă referate. Or, el se simte mai bine la pescuit şi apoi pentru referate se cere carte, şi pe vremea lui n-aveai cum să înveţi. — Tot cresc oameni tineri care să mă înlocuiască. L-am învăţat pe Pantelimon Nichita. Cînd să răsuflu şi eu uşurat, mi-l ia din brigadă şi-l pune brigadier la brigada U.T M. Acum l-am învăţat pe Nicola Alexe, un tînăr bun, cu carte, pescar ca puţini. Apoi brusc, cu o voce rugătoare : - V-aş ruga să spuneţi acolo, la ziar, şi de necazul meu... l-am promis solemn că voi scrie, înăuntrul punctului colector, ridicat aici în 1956, hamsiile sunt pregătite în butoaie speciale, rotunde , şalăul şi crapul zac în bazine mari cu gheaţă măruntă, scrumbia e preparată în saramură. Nisetrul, păstruga şi morunul sunt preluate cu o deosebită grijă de comunistul Ion Dumitru — maistrul preparator de icre negre. Un castel de apă, care înlocuieşte obositorul cărat al apei cu vedrele, şi încă o construcţie nouă, abia spoită : fabrica de ghiaţă. Produce 10 tone ghiaţă în 24 de ore, transportată direct pe o linie îngustă la depozit. Intr-un grup, în recreaţie, un bărbat de vreo 45 de ani citeşte cu glas tare „Scînteia". Mă apropii discret. Oamenii ascultă ultimele știri în legătură cu evenimentele din Japonia. Mă prezint. Bărbatul care citea se numește Nicolae Abaianis — Grec ? întreb. — Roman - îmi răspunde Abaianis. — Bine, dar numele e grecesc — continui. Abaianis rîde. — Bunicii mei lucrau la cherhanoua lui Abaianis. Toţi cei ce munceau la un cherhanagiu primeau numele patronului... Pe insula Sahalin LUMINILE clubului muncitoresc au atracția unui magnet. Sala de spectacole e de mult plină pînă la refuz. In celelalte săli se joacă şah, la bibliotecă se răsfoiesc reviste, se citeşte. Joc ping-pong cu un băiat mărunţel dar bine legat. Cu toate că nu-s un jucător slab mă bate la scoruri mari. Nichita Marcu are 18 ani şi, la campionatele de tenis de masă, a dobindit in urmă cu două zile locul II în „Cupa Dobrogei“... Prietenul lui, Dionisie Ivanov, de aceeaşi vîrstă, dar înalt şi subţire, e campion la şah. Victima lui e acum Nicolae Motoc, colegul meu de la ziarul constănţean. — Nu vreţi să veniţi cu noi pe insula Sahalin ? — mă întreabă intr-o doară Nichita. — Unde ? întorc uimit întrebarea. — După spectacol, mergem la pescuit, pînă la insula Sahalin. O asemenea propunere nu poate fi primită fără entuziasm. Deci, pe la 12, după spectacol, vom pleca la pescuit de noapte. Intr-o pauzil, băieţii, mi-l prezintă pe brigadierul lor. Comunistul Nistor Constantin e şi el tînăr : are 26 de ani. II întreb dacă-i place spectacolul. Răspunsul e neașteptat. — Tatăl meu a murit la fel înecat. Era în iarna lui 40. Au plecat patru pe mare. Noaptea i-a prins furtuna. Lotca cu pinză a fost răsturnată. Pescarii s-au legat care cu brîiele, care cu pinza vasului. Așa era obiceiul pe atunci cînd erai în primejdie : te legai de lotcă. Căci, oricum, mai devreme sau mai tîrziu barca era aruncată de valuri pe mal şi familia te putea îngropa creştineşte. Dimineaţa l-am găsit pe mal legat de catarg. Era îngheţat... Despre asta vorbeşte şi piesa. Noaptea, sub cerul înstelat, Dunărea pare o uriaşă oglindă albastră. De pe mal ne întovărăşesc încă o bună bucată de vreme muzica difuzoarelor şi luminile caselor. Undeva, înaintea noastră, sclipeşte din ochiu-i ciclopic farul maritim Dionisie trage vîrtos la rame, iar Nichita, după ce a aruncat cobișca desface cu mișcări automate plasa de relon. înaintăm pe întinderile nemișcate și numai plutitorii care rămin în urma noastră deasupra apei marchează drumul străbătut. — Dacă avem noroc, prindem o pastrugă, spune Nichita. • — Icre negre... adaugă Dionisie. Totul e fantastic în jur. Sălciile aruncă umbre fabuloase. De undeva se aude ţipăt de cucuvaie. Plutim pe cărarea argintie a lunii. Imi frec ochii. Am halucinaţii : secera lunii e triplu multiplicată. Luna are 6 colţuri. Imi interc privirea, dar luna mă atrage magnetic. Are 6 colţuri. — Motoc, cîte colţuri are luna ? — Motoc rîde . Două. Dar se uită, şi rămîne la fel de perplex . Şase ! Am căzut într-un unghi de reflexe în care ni-e dat să vedem o fata morgana sui generis. Crai Nou cu 6 colţuri. Ajungem în apropierea insulei Sahalin. Pe ţărm pete negre. Vaci. Vacile sînt aduse peste fluviu la începutul verii și trăiesc aici singure pînă toamna tîrziu. In zori vin femeile în lorci să le mulgă... — Dar de ce-i zice insulei... „Sahalin" ? — Nu știu. Au botezat-o bătrînil. O fi legată de amintirile vreunui lipovean bătrîn fugit de urgia lui Petru cel Mare pentru că n-a vrut să-şi tundă barba şi să dea clopotele bisericilor la topit pentru tunuri ? Poate... Ne întoarcem. Nichita strînge plasa. Din timp în timp se zbat peşti argintii. Numărăm : 25, 26, 27. Dionisie şi Nichita rîd. Pastrugă nu ne-a căzut în plasă, dar pescuitul s-a arătat totuşi norocos în scrumbii... Cînd ne întoarcem la Sfîntu Gheorghe, undeva la goana orizontului au început să mijească zorii. Ne luăm rămas bun de la Nichita şi Dionisie, urîndu-le succes la peşti, ping-pong şi şah, şi ne întoarcem în vîrful picioarelor pe vasul-dormitor, unde prietenii noştri, actorii constănţeni, dorm. Au lucrat frumos băieţii... Cît de superior e spectacolul de aseară celui dat la Tulcea ! Un spectacol realist, sobru, cu un mesaj limpede. Incet ! Să nu-i trezim. In zori pornim mai departe. Şi avem de străbătut încă un drum lung.. Toma George Maiorescu Nu lipsește nimeni ? Trupa e pregătită. Peste cîteva clipe, micul cuter pescăresc va porni, urmat de mahmna încărcată cu decoruri. In larg, una cite una, lotci pescărești se prind de vasul nostru.. wzpii ne pescari SPORT BILANŢ “ A terminat al nu ştiu cîtelea campionat de fotbal al ţării noastre. A fost o competiţie obositoare şi uneori mediocritatea protagoniştilor a alimentat plictiseala devenită obişnuinţă in tribune. Lucrul ar trebui să ne dea de gîndit. Ştiu că Federaţia de specialitate a ţinut o serie de şedinţe cu cei mai buni antrenori din ţară şi că în momentul de faţă se studiază soluţiile. Dacă sintem citiţi săptăminal, iată cîteva idei, la indemîna oricui. Jucători şi instructori să meargă peste hotare şi să înveţe cîte ceva de la cei care sînt premianţi. In loc de vacanţă la mare, ce aţi spune de un voiaj de instruire ln U.R.S.S., în Ungaria şi chiar în America de Sud ? Să se vină de-acolo cu filme şi cu kinograme şi să o luăm, acum, ori niciodată, de la ABCSă fie aduse în republică cele mai bune garnituri din Europa şi chiar de dincolo de ocean, cu condiţia să joace cu efective complete şi nu cu lipituri şi să deschidem ochii. O să ne ruşinăm puţin că am stat atita vreme cu degetul in gură, dar o să mai vedem cîte ceva. Se vorbeşte de prestigiu! Şi pe noi ne doare înfrîngerea, dar numai aşa se învaţă, dacă ustură. Să se termine cu boemia din viaţa cluburilor. Să fie întărită puterea antrenorilor, angajaţi pe termene lungi şi pe răspundere personală. Antrenorul trebuie să devină părintele echipei. Să se înţeleagă, o dată pentru totdeauna, că şi jucătorului de fotbal ii trebuie cultură şi aşilor din linia de fund să li se aşeze cartea in mină. Destul cu cinematografia berei şi a şpriţului, cu nopţi pierdute şi cu viaţa de huzur. Măiestria sportivă trebuie să devină o preocupare permanentă, de zi cu zi- Se ştie că în alte părţi antrenamentele au o durată infinită. Didi, mi se pare, mărturisea că exersează o lovitură liberă 40 de minute din 24 de ore. Ce părere au aşii noştri care abia aşteaptă să facă la două, uitînd că un cîntec nu se învaţă după ureche, dacă ţii cît de cît la prestigiul tău. Să nu mai fie Întrerupt campionatul cu nici un chip pentru că din pricina a 16 selecţionaţi, peste 150 de alţi jucători pierd cadenţa. O competiţie bîlbîită n-are sare şi aşa cum s-a văzut anul acesta, de la jumătate, nu mai interesează pe nimeni. Angajarea unor antrenori străini este costisitoare şi mă îndoiesc că dă cele mai bune rezultate. Nu trebuie uitată utilitatea factorului moral. Impresia mea este că jucătorilor noştri le trebuie infuzată mai multă ambiţie. Căderile finale dovedesc lipsă de voinţă şi o condamnabilă nepăsare cu care trebuie terminat definitiv. Promovarea judicioasă a tinerilor trebuie urmărită cu multă atenţie. Am asistat nu odată la terminarea unor buni juniori, tocmai pentru că fuseseră solicitaţi în chip nechibzuit. De aici plafonare, rămînerea la o formă mediocră şi alte rele pe care n-o să le mai pomenesc. Ca o concluzie la această scurtă introducere, privind mai mult viitorul, să scoatem din somnul cel de moarte fotbalul nostru prin măsuri energice, prin crearea acelor condiţii în stare să transforme campionatul într-o întrecere plină de dramatism. Puternice rivalităţi vor duce la saltul calitativ dorit, dar pentru asta, trebuie renunţat la regulamentul rigid de transferări. Sunt pentru aducerea laolaltă a jucătorilor de acelaşi stil, indiferent de considerentele prezente. Cluburile trebuie să renunţe la interesele lor înguste şi să dea drumul acelor jucători care ar fi mai folositori în altă parte. Caracteristica fotbalului nostru rămîne elanul şi asta s-a uitat de multă vreme. Destul cu încurcatele scheme tactice, cu vorbăria şi cu teoriile să se înveţe cum se loveşte bine mingea şi după aceea totul vine de la sine. In numerele următoare o trecere în revistă a formaţiilor care au participat la ultimul campionat și cîteva caracterizări. Eugen Barbu : Pe aripile poeziei (CORESPONDENŢĂ) OCRARIU VALERIU — Bucureşti: Epigramele dv. — chiar dacă le-am trece cu vederea inactualitatea temelor — sínt mediocre. Intîia şi a patra sínt de fapt una singură, care nu mai merită şi efortul căutării unei variante, iar a treia e cunoscută de cel puţin patru decenii , autorul ei trebuie să fi murit cu mult înainte de naşterea dv. M. ŞTEFĂNESCU (Bucureşti), GHEORGHE BUTOI (Timişoara) : Poeziile dv. naive, rudimnetare sunt nepublicabile. ZOE HAŞDEU (profesoară — Bacău) : Poveste despre pace e lungă, nu destul şlefuită, cu multe locuri comune. Mai încercaţi totuşi Eliminaţi elementele inutile, pe alocuri grandilocvente. In poezie, tocmai drumurile bătătorite prilejuiesc cele mai dese şi mai iremediabile poticniri. BURUNTIA I PETRE - Bucureşti: învăţaţi intîi gramatica, ortografia Scrisoarea dv., ca şi poeziile trimise, abundă un greşeli de neîngăduit utilit tînăr care vrea să se dedice scrisului. Astfel, în scrisoare ne rugaţi să publicăm poeziile dv. dacă le vom ..considera plauzibile“. Un motiv este sau nu „plauzibil" O poezie e sau nu „publicabilă“, bună sau rea etc. Mai scrieţi că „atomul poate provoca ororii nemaiîntîlnite“ Versurile şi ele nu sînt cruţate de asemenea greşeli. I. PETRUŞIN (str. Republicii nr. 111, Galaţi): Poeziei dv. nu-i lipseşte numai tit. Iul ci şi înţelesul... E ininteligibilă. Cite un tîlc răzleţ se mai iveşte, pe ici pe colo, dar din ansamblu nu se desprinde nimic clar. Ultima strofă şi, mai ales, cel din urmă vers, vă luminează intenţia, dar tot ceea ce a fost spus pînă la ea şi pină la el e înecat în ceaţă. Refaceţi poezia şi trimiteţi-ne-o din nou clarificată, ca să putem sta de vorbă. PAUL C.IOROIU. (student - Bucureşti) : Am primit cele 7 poezii ale dv care poartă cu toate şi via pecete a actualului şi pe aceea a talentului încredinţare o vom publica într-un număr viitor dacă o veţi reface.