Contemporanul, iulie-decembrie 1960 (Anul 14, nr. 27-53)
1960-07-01 / nr. 27
SCRISOARE DIN MOSCOVA In viaţă există coincidenţe contraste uimitoare. In aceiaşi zi, la 7 martie 1960, cînd marinarii americani au fost uimiţi de tenacitatea, atitudinea tovărăşească şi rezistenţa celor patru marinari sovietici pe care i-au întîlnit după 49 de zile de luptă împotriva oceanului dezlănţuit, pe o mică insulă pustie din Oceanul Indian, a fost descoperit, de către un vapor în trecere pe acolo, un om naufragiat, înnebunise. S-a aflat că era pescar pe o mică ambarcaţiune care a stat 35 de zile pe ocean. Oare aceste două fapte nu reflectă deosebirea radicală existentă între caracterul unor oameni educaţi în lumea socialistă şi al celor ce trăiesc în societatea capitalistă ? Atunci cînd scriitorul american Albert Kahn, care a vizitat Uniunea Sovietică, a fost întrebat care din şantiere i-a plăcut mai mult, el a răspuns : „Am văzut multe şantiere minunate, dar cel mai mult m-a impresionat şantierul în care se făureşte omul sovietic“. Informarea acestui om nou un rol hotărîtor l-a jucat şi îl joacă noua realitate socialistă, pe care o construiesc oamenii noştri sub conducerea Partidului Comunist. Se nasc relaţii noi, făurite în lumea socialistă. „Revoluţia — spunea Marx — este importantă nu numai pentru că fără ea nu poate fi transformată viaţa omului, ea este necesară şi pentru că numai în procesul înfăptuirii ei se vor schimba oamenii înşişi, dobîndind o nouă conştiinţă“. Arta socialistă reflectă acest proces al formării conştiinţei noi, a omului nou, şi nu numai îl reflectă, dar şi participă activ la realizarea lui. Primele lucrări realist-socialiste In literatură, cinematografie, artă plastică, teatru au fost consacrate temei trezirii conştiinţei omului simplu, a reeducării celor care, potrivit cuvintelor lui Lenin, „au fost educaţi de capitalism, au fost alteraţi de acesta, dar tot de acesta au fost căliţi în luptă“. Să ne amintim că romanul Mama al lui Gorki, filmul lui Eisenstein Crucişătorul Potemkin, Tragedia optimistă a lui Vişnevski, deşi foarte diferite ca stiluri şi maniere, se înrudesc prin tema trezirii conştiinţei, a educării omului în spiritul conştiinţei socialiste, prin tema educării trăsăturilor spirituale şi psihologice ale unor luptători, apărători ai adevărului comunist. Realismul socialist a acumulat o uriaşă experienţă în dezvăluirea procesului istoric al activizării omului care protestează hotărît şi conştient împotriva nedreptăţii lumii vechi, desfăşurînd o activitate practică în lupta împotriva acestei lumi şi în construirea unei vieţi noi. Tocmai oglindirea acestei treceri face ca romanul lui Aleksei Tolstoi Calvarul, filmul Deputatul de Baltica, piesa Orologiul Kremlinului de Pogodin, romanul Spre ţărmuri noi de Vilis Labis şi multe altele să fie lucrări realist-socialiste. Oricît de vehementă ar fi critica societăţii capitaliste în lucrările artiştilor progresişti contemporani din Occident, atîta vreme cît nu duce la înţelegerea clară a căilor de lichidare a vechiului şi a mijloacelor de construire a noului, ea nu constituie o manifestare a concepţiei socialiste, conştiente asupra lumii. Mai e oare nevoie să arătăm cît de actuală este şi astăzi tema trecerii luptătorului spontan pe poziţii socialiste, conştiente, cît de utilă a fost experienţa culturii artistice sovietice în înfăţişarea procesului de educare a omului în mişcarea revoluţionară, pentru arta progresistă universală şi, în special, pentru arta ţărilor de democraţie populară ? Nu întîmplător acestă temă este abordată şi azi de către artiştii sovietici. Dovadă stă, de exemplu, noul scenariu Două vieţi de Kapler, după care se face un film în două serii. Este vorba despre soarta a doi oameni în anul 1917, despre formarea caracterului unuia din ei, un adevărat om sovietic. Cînd am văzut, nu de mult, admirabilul film al lui Rosselini Generalul della Rovere, în care se arată cum legătura cu eroii Rezistenţei a trezit în eroul principal, curajul, bărbăţia şi patriotismul, ne-am gîndit din nou cît de mult a dat arta sovietică culturii universale, concentrînd atenţia artistului spre procesul educării omului ca luptător conştient pentru fericirea omenirii. Acum, cînd străbatem perioada construirii comunismului, pentru noi este şi mai importantă tradiţia, artei sovietice în dezvăluirea procesului formării caracterului omului nou, de data aceasta nu reeducat ci educat de la bun început de partid şi de poporul sovietic din experienţa de viaţă proprie, din exemplul eroilor vieţii noi. Asemenea modele minunate sunt poezia eroică a lui Maiakovski, romanele lui Nikolai Ostrovski şi Aleksandr Fadeev, filmele Trilogia despre Maksim şi Ceapaev, lucrările de pictură şi sculptură care redau chipurile curajoase şi romantice ale celor mai buni oameni din realitatea noastră. Artiştii sovietici nu s-au speriat de acuzaţia falsă că ar polei realitatea; ei au creat şi creează chipuri profund veridice ale eroilor timpurilor în care trăim. Chipul veşnic viu al marelui Lenin a fost oglindit de toate genurile artei sovietice. Chipurile monumentale ale comuniştilor, care apar ca un simbol al vremurilor noastre, au însufleţit şi vor continua să-i însufleţească pe oameni, dîndu-le nobila dorinţă de a-i imita. Opere ca filmele Comunistul şi Poemul mării, piesa A treia. Patetica, partea doua a romanului Pămînt desţelenit şi nuvela lui Şolohov Soarta unui om, unele distinse cu premiul Lenin, înfăţişează oameni dotaţi cu o voinţă de neclintit, cu claritate ideologică şi puritatea bacelor „cavaleri fără teamă şi fără prihană“, după exemplul cărora îşi orînduiesc viaţa milioane de oameni Ar fi însă profund greşit să-ţi reprezinţi arta sovietică numai ca o galerie de caractere ideale, de modele de-a gata. Viaţa este complexă şi oamenii care construiesc lumea nouă sunt infinit de deosebiţi. In lupta pentru învingerea greutăţilor se nasc relaţii noi, o viaţă şi o cultură nouă. Acelaşi număr al revistei Znamia care relatează despre coincidenţa mai sus amintită, a celor două aventuri de pe ocean, publică prima parte a romanului lui Vadim Kojevnikov . Faceţi cunoştinţă, Baluev, devenit extrem de popular în Uniunea Sovietică. Acest roman prezintă complexitatea şi caracterul contradictoriu al psihologiei oamenilor care construiesc comunismul. Mulţi dintre ei au defecte, destinul lor nu este întotdeauna fericit, dar în momentele hotărîtoare, ei dezvăluie frumuseţea caracterului lor, săvîrşesc fapte de eroism, considerînd că-şi fac pur şi simplu datoria. Oare piesa lui Arbuzov Poveste din Irkutsk, în care o dragoste mare, adevărată, înalţă un om ,.mărunt“, înaripîndu-l, nu înfăţişează tocmai acest lucru ? In general, atracţia către tema educării trăsăturilor caracterului comunist este in momentul de faţă foarte tipică pentru arta sovietică. Ultima piesă a lui Rozov, O luptă inegală demască spiritul mic burghez, slăveşte frumuseţea sentimentelor înalte, demnitatea omului sovietic. Ideea filmului Balada soldatului, care a cucerit preţuirea opiniei publice mondiale, stă în afirmarea, faptului că războiul nu numai că nu a alterat sentimentele tînărului soldat, aşa cum se întîmplă nu romanul Pe frontul de vest nimic nou al lui Remarque, ci, dimpotrivă, a întărit în el dragostea faţă de om, compasiunea faţă de suferinţele poporului, dorinţa de a lupta pentru fericirea omenirii. Artiştii sovietici nu se tem să-şi pună eroii în situaţii foarte complexe, să arate greutăţile ce se ivesc în lichidarea rămăşiţelor trecutului şi, îndeosebi, în lupta împotriva egoismului, individualismului, a moralei mic-burgheze. Poziţia partinică pe care se situează artiştii contribue la prezentarea mijloacelor şi a căilor de învingere a acestor greutăţi în toată varietatea şi profunzimea lor. Un mare rol educativ îl joacă sinceritatea, încrederea în triumful cauzei noastre, în contopirea intereselor personale cu cele generale, caracteristice artei sovietice. Este elocvent în această privinţă poemul lui Aleksandr Tvardovski — Departe, departe, rodul unei munci de aproape 10 ani. Adevărul necruţător al reflecţiilor poetului despre creaţia sa, despre soarta artistului în lumea contemporană se împleteşte cu interpretarea evenimentelor din ultimii ani. Ultimele capitole ale poemului publicate nu demult în „Pravda“ reprezintă un remarcabil succes al poeziei realist-socialiste. Ideea principală a poemului este interpretarea creaţiei artistice ca o parte a cauzei întregului popor, sublinierea marii răspunderi a artistului faţă de popor, precum şi relevarea importanţei pe care o are contopirea intereselor personale cu cele generale. Se poate firma fără exagerare că, de la Maiakovski, această temă n-a mai răsunat în poezie cu atîta intensitate şi amploare ca în poemul lui Tvardovski. Contribuind la formarea moralei omului nou, arta nu uită de educarea idealurilor lui estetice. Acest lucru îl aminteşte mereu partidul, iar întreaga noastră opinie publică îi cheamă pe artişti să-şi împlinească această misiune. O dovadă foarte recentă este congresul de constituire a Uniunii artiştilor plastici din R.S.F.S.R., care a avut loc săptămîna trecută. Educaţia estetică a poporului este o treabă foarte importantă, foarte serioasă, căci înţelegerea justă a frumosului ajută considerabil la înţelegerea justă a realităţii însăşi. In veacul nostru este deosebit de importantă educarea unor gusturi estetice progresiste, sănătoase, educarea nu numai în spiritul intransigenţei politice, ci şi al dezgustului faţă de ideile arii de oameni, ale războiului, ale înjosirii şi nimicirii oamenilor. Omul cu un gust estetic înalt va aprecia în mod conştient valorile artistice universale, moştenirea lăsată de clasici, şi va şti totodată să distingă mugurii noului. In fruntea culturii estetice progresiste stă estetica socialistă, comunistă. Arta realistă, profund contemporană este dezvoltată în primul rînd de artiştii socialişti. Uniunea Sovietică este — aşa cum remarca recent un ziarist străin — străbătută de un nestăvilit torent de aspiraţii către frumos. Frumosului in viaţa cotidiană, în arhitectură, îmbrăcăminte, în înfăţişarea omului i se acordă o mare atenţie. Universităţile de cultură, sutele de teatre populare, amplele discuţii despre frumos, — toate acestea au intrat în viaţa de fiecare zi a oamenilor sovietici. Arta sovietică se dezvoltă în strînsă legătură cu arta celorlalte ţări ale lagărului socialist. Artiştii întregii lumi socialiste au aceleaşi probleme, aceleaşi preocupări, aceleaşi ţeluri. Iar ţelul principal este acel al formării caracterului omului nou, constructor al socialismului. V. Skaterşcikov iunie 1960. MIHAI DANU (Expoziţia artelor, trasice' „Cimentul păcii“ — Medgidia VALENTIN RAUS: „Fata din pădure“ (E. s. p. l. a.) mEDIUL geografic preferat de Iu autor este ţinutul dintre Dornenfi şi nordul Ardealului, cu unele prelungiri pină către Făgăraş. Remarcăm mai Intii transcrierea inteligentă a graiului locuitorilor din zonele de interferenţă dialectală, nu atât prin cuvinte caracteristice, cit printr-o anume cadenţă intimă a frazei. Sensibilitatea la nuanţele regionale ale limbii e importantă pentru creaţia literară şi Valentin Raus ştie să-şi audă eroii, să le nuanţeze caracterul şi cultura prin felul cum vorbesc. Când simte că un anume fel de a pronunţa cuvintele ar putea trece neobservat, ii comentează, insă numai attt cit trebuie. Crezind, probabil, că dialogurile şi citeva notaţii, de cele mai multe ori laterale, sint suficiente pentru a înscrie psihologia, chiar a unor personaje cu o viaţă complicată, cum ar fi: Intre alţii, doctorul Şerban din povestirea Maestrul, ucenicul şi o fată, autorul refuză, parcă cu premeditare, analiza, notarea sugestivă a reacţiilor sufleteşti sau intelectuale ale eroilor săi. El lasă astfel impresia unor caractere elementare, deşi situaţiile din carte ne fac să le bănuim o psihologie bogat ramificată. Scriitorul ştie să aleagă momentele, să le motiveze şi să le gradeze ascendent; faptele,este sunt, sunt dozate cu pricepere, dar totul, sau aproape totul se inviie pe o orbită artistică minimă. Orientarea generală a scriitorului e bună, marcind o schimbare calitativă in raport cu volumul de debut. Povestirile sale se înscriu in actualitate. Cind e vorba insă de zugrăvirea artistică a oamenilor, mijloacele alese nu-l duc totdeauna la ţintă, datele realităţii fiind simplificate. In partea a doua a povestirii Fata din pădure (ci şi in alte locuri), autorul nu-şi centrează acţiunea pe linia esenţială a conflictului de clasă (duşmanii erau încă puternici in 1945, mai ales in locurile izolate). In această povestire — şi nu numai aci — conflictele sunt relatate de către autor, nu înfăţişate, şi asta se soldează cu o scădere a intensităţii lor. Personajele nefiind suficient de consistente, se şterg repede din memorie, tocmai pentru că faptele şi înttmplările care le-ar fi închegat mai bine personalitatea sunt ocolite sau rezumate in fugă de autor (sftrşitul povestirii Drumul spre fabrică). Imaginea luptei comuniştilor in ilegalitate, a curajului şi dăruirii de sine pină la sacrificiul propriei vieţi din Cordonul negru ar fi fost mult mai bogată dacă scriitorul insista in conturarea lui Simţea (comunist cu experienţă care conduce din umbră acţiunile altora mai tineri, intre care, remarcabila Ana) despre care, în afară de faptul că pentru a se strecura printre fasciştii de la un mare depozit, cumpără nişte haine vechi nu ştim nimic. Dezvăluirea substanţială a vieţii pline de riscuri pe care o ducea acesta, a legâturilor lui cu partidul şi cu masele, ar fi dat povestirii relief. In general, nu tot volumul se observă o lipsă de legătură a eroilor cu restul lumii, ceea ce nu poate fi In spiritul adevărului, autorul recurgtnd de multe ori la rezolvări artificioase. Drumul spre fabrică, de pildă, e perfect credibil, numai că lucrurile par a se rezolva intruciva de la sine sau prin intervenţii din afară. Atragem atenţia asupra acestor neajunsuri fiindcă suntem in faţa unui prozator cu virtuţi epice, a cărui muncă viitoare va trebui să se îndrepte nu atât asupra construcţiei, cit asupra adâncirii caracterelor, a îmbogăţirii semnificaţiilor faptelor narate şi a unei eventuale lărgiri tematice a tâmpului de observaţie. Volumul de faţă e mai degrabă o promisiune decit, o realizare autentică, George Muntean Vor apărea în Editura Tineretului: GEO BOGZA : Tablou geo- hire din anul 41M2 (rografic (reeditare), man de anticipaţie). AUREL MIHALE; Destin PETRU COMARNESCU : Lu(roman), chian (Colecţia „Oameni , HORIA LIMAN : Timpurile de seamă"), şi anotimpurile Bmureş- MIHAI NOVIGOV: Povestiri ţiului (reportaj), despre Doftana (reedita-SERGIU FARCASAN, O iure). G. CALINESCU: „Scrinul negru“ UNUL din romanele cele mai originale şi mai izbutite din epica noastră, ca una din operele cele mai valoroase din multipla activitate lliterară a lui G. Călinescu, „ Scrinul negru, a apărut. « Apariţia acestei cărţi aduce în peisajul literaturii noastre contemporane prezenţa vie a unuia din cei mai valoroşi scriitori ai noştri, dînd o pondere în plus epocii noastre noi. Ceea ce contribuie la aceasta e in primul rînd faptul că Scrinul negru atestă o definire a poziţiei ideologice a autorului, care apare cu atît mai semnificativă, cu cît el reprezintă, în frontul nostru literar, generaţia afirmată încă acum 25 de ani, şi,cu cît, mai ales, romanul precedent (şi în , sens tematic) Bietul Ioanide, a stirnit — şi pe bună dreptate — atîtea controverse, cu nu puţine deziderate din partea publicului cititor. Orientarea ideologică a Scrinului negru, realitatea — vastă — pe care o oglindeşte, volumul de probleme şi de aspecte pe care-l îmbrăţişează, poziţia substanţial critică, de ură şi dezgust, faţă de reprezentanţii fostelor clase exploatatoare, de dispreţ funciar faţă de cameleonismul acelei părţi din vechea intelectualitate Infectată cronic de ideologia acestor clase — poziţia, pe de altă parte, de caldă simpatie şi admiraţie, în esenţa ei de încredere nezdruncinată faţă de noua orînduire şi de noua intelectualitate crescută de Partid, înaltul nivel artistic, nu odată excepţional, — toate aceste însuşiri, incontestabile, constituie tot atîtea temeiuri de satisfacţie pentru cei care au astăzi cartea lui G. Călinescu sub ochii lor. Scrinul negru realizează o adevărată disecţie în lumea veche, învinsă şi depăşită, a aristocraţiei ,de singe“ sau „de bani“, şl a acelei Intelectualităţi Ipocrite, robită monstruoasei orînduiri, şi ca atare sărăcită sufleteşte, găunoasă, filistină şl polircană, laşă şl oportunistă politiceşte, cosmopolită şl mimetică în comportamentul el social. In opoziţie, deşi în Interferenţă, cu această lume, romanul respiră atmosfera proaspătă a noii orînduiri, socialiste, prin procesul de transformare morală a personajului central, Ioanide (care nu mai e, fiindcă în logica lui internă nu mai are cum fl, „bietul“), prin oamenii noi, activişti de partid, ca Dragovei, angrenaţi în sarcini fundamentale ale revoluţiei culturale, prin elanul şi încrederea generoasă, optimistă, care guvernează acţiunile şi caracterizează relaţiile sociale din lumea timpului nostru. Opuşi, cei doi poli ai universului din Scrinul negru sunt totuşi determinaţi artisticeşte în aşa fel Incit cartea nu încearcă niciodată riscul schematismului, al procedeului simplist de alb-negru, al dispunerii şi tratării pe orizontală. Deşi romanul se desfăşoară pe două planuri oarecum suprapuse, cu un decalaj în timp variabil şi, uneori, cu translaţii pe un uriaş spaţiu geografic, pretutindeni — şi aceasta este esenţial — cititorul se simte situat de autor, şi odată cu el, pe poziţia actualităţii noastre. Succesiunea secvenţelor—căci romanul e o vastă cinematică — este astfel dirijată în cîmpul magnetic al acţiunii generale, încît totul pare o vie desfăşurare dialectică, un vast şi cuprinzător film al uneia din cele mai frămîntate epoci din viaţa societăţii romîneşti. Deşi ocupînd, în economia romanului, relativ multe pagini, e clar că fauna „foştilor“ e în eclipsa, în penumbra noului univers, pe care sînt deajuns cîteva fapte şi cîţiva eroi semnificativi pentru a demonstra sensul nou al istoriei noastre. „Fiziologia“ aristocraţiei romîneşti n-a fost, încă, de nimeni realizată cu atîta precizie a tipizării şi cu atîta forţă de individualizare, ca de G. Călinescu în Scrinul negru. In această privinţă, primele două capitole— sau cel — de umor grotesc — cu pseudo-auto-înmormîntarea Hangerhoaiei la mănăstire rămîn pagini de antologie a unei mari literaturi. Capitolul XX şi celelalte în care sînt înfăţişate ororile hitleriştilor şi legionarilor („centurionii“), pogromul de la Iaşi sau asasinatele şi jafurile din Transnistria, constituie unul din cele mai cumplite rechizitorii din cîte s-au rostit pînă acum la noi la adresa fascismului. Paginile acestea pot fi alăturate celor mai demascatoare pagini din alte literaturi în sfera cărora intră cel de-al doilea război mondial. Forţa realismului lor stă pe de o parte în autenticitatea documentară a faptelor şi evenimentelor evocate, pe de alta în proiectarea acelei lumini nimicitoare, neo-dantescă, asupra atîtor laturi ale piramidei sociale care s-a prăbuşit sub loviturile neiertătoare ale Istoriei. Episoadele cu Caty Zărnoagă, cu soţul ei, diplomatul George Ciocîrlan, cu brazilianul, fabulos şi exotic, Oster, şi lumea diplomaţiei occidentale, cu implicaţiile din protipendada bucureşteana şi cele ale lupanarului politic care guverna o ţară, — acestea şi altele sînt profund răscolitoare, atît pentru cititorul mai vîrstnic, trăitor al acelor vremuri, cît şi pentru cel tînăr, căruia romanul i le comunică cu atîta forţă documentară şi cu atîta expresivitate. Demascarea trecutului apropiat, al României burghezo-moşiereşti, în unele din aspectele cele mai semnificative din suprastructura ei politico-socială, revelarea mentalităţii exploatatoare în genere, e realizată nu printr-un comentariu marginal, ci prin aducerea directă, în cîmpul optic, sub o lumină pătrunzătoare, a tipurilor văzute în acţiunile lor din societate sau în aspectele vieţii lor Intime, în procesul de dezu- jj manizare pe care-i trăiesc şi care Infectează şi pe cei jl din jurul lor. Şi e de remarcat că în asemenea epi-» soade sau în asemenea pagini, autorul nu cade nici în naturalism, nu alunecă în morbid, în sfîrșit, nu dă impresia că „prelucrează“ sau „pune în scenă“ realitatea, că „face literatură", cititorul avînd necontenit, tocmai prin aceasta, sentimentul participării la un mare travaliu de creaţie. E o mare stăpînire a mijloacelor artistice, autorul „transcriind“ din fişele „găsite“ în Scrinul negru ce i se pare mai semnificativ. In planul strategic, procedeul pare a fi de model tolstoian, în cel tactic, balzacian şi stendhalian, totodată. Dar nu atraşi de asemenea consideraţii trebuie să ne lăsăm într-o cronică de semnal, cum se vrea aceasta, ci, în primul rînd, de justificarea ideologicoartistică a cărţii. Care e mesajul ei în contemporaneitatea imediată ? Acest mesaj există, străbate în mod convingător marile secvenţe ale romanului, cînd direct, nemijlocit (prin ce fac şi exprimă Dragovei, Cornel, Mini, Leu, Şaramet, Cuculeţ şi, mai ales, Ioanide), cînd vi- l direct şi ca un ecou întors, prin raportarea noastră — a cititorilor — la lumea veche, descompusă, condamnată de legi implacabile. Forţa constructivă a mesajului cărţii stă, de altfel, în această raportare, or, această confruntare, explicită sau implicită, dintre cele două lumi, o dă poziţia, de complexă umanitate, a lui Ioanide, o dau, în grade diferite, celelalte personaje, o Inspiră şi o generează clasa muncitoare şi Partidul, în orbita cărora se învîrte întreg acest univers, cu atîtea meridiane şi paralele Interferenţe. Cu alte cuvinte, cînd ni se înfăţişează fie epoca dinainte de război, sau cea a războiului, fie epoca noastră, cu rămăşiţele de panopticum ale fostelor clase exploatatoare, inclusiv figurile de intelectuali ca Galitany, Sufleţel sau Hagienus, în opoziţie mai mult sau mai puţin făţişă cu noua orînduire, cu viaţa nouă, cu omul nou, — e clar pentru cititor că autorul revelă, într-adevăr, o poziţie avansată, dacă nu deschis militantă, rezultat al acelui proces de sinceră şi substanţială orientare sub călăuzirea Partidului. De aceea numai rareori romancierul dă impresia că se situează — în raport cu anumite capitole — în sine,, că descrie o „tranşă de umanitate“ cu ochiul „etern“. In genere, însă, ochiul scriitorului are fasciculul de lumină îndreptat din unghiul de incidenţă propriu epocii noastre, poziţiei ideologice de pe care militează literatura noastră actuală, stării noastre de spirit. E mai mult decît o privire realist-critică (în raport cu lumea „foştilor“) şi o lumină autentic contemporană învăluie totdeauna acţiunile şi starea de spirit a eroilor pozitivi. E ceea ce se observă, de pildă, în unele dialoguri Ioanide-Dragovei, în „memoriile broaştei ţestoase“, în „sfaturi către fiul meu“ sau „către fiica mea“, dar mai ales în stilul cald, plin de elan, al lui Ioanide cînd descrie marile înfăptuiri ale regimului nostru sau cînd, în discuţii, dă unele replici deosebit de convingătoare privind mersul nostru înainte pe drumul socialismului. In procesul, vast şi complex, al definirii profilului contemporan al literaturii noastre, Scrinul negru vine să ocupe un loc al său, în care se topesc ca într-un creuzet însuşirile de totdeauna şi experienţele mai vechi ale autorului, niciodată abătut de pe făgaşul realist (v. Enigma Otiliei), cu însuşirile dobîndite în anii din urmă, după experienţa cu Bietul Ioanide, şi prin multipla sa prezenţă în publicistică. Operă de mari dimensiuni, Scrinul negru va suscita, desigur, nu puţine discuţii în rîndurile cititorilor noştri şi ale criticilor, exponenţii lor. Roman de amplă problematică socială, el cuprinde şi implică aspecte solicitînd prin ele însele a fi dezbătute. Depăşind stadiul primei lecturi şi al interesului acut, sub imperiul curiozităţii afective, criticul va găsi, desigur, şi piloni de o conformaţie încă nedesăvîrşită sau florilegii dincolo de o incontestabilă necesitate artistică. Meandrele Interferenţei dintre clase în ceea ce numim „perioada de trei ore“, complexităţile profilului moral al lui Ioanide, procesul de transformare a conştiinţei lui au pus pentru autor şi vor pune pentru critici şi cititori destule semne de meditaţie, cu răspunsuri, desigur, variate. Dar privit în ansamblul lui şi din perspectivă, edificiul cărţii apare în toată soliditatea şi reala lui semnificaţie. E ceea ce am vrut să semnalăm. George Ivaşcu Lteratm • E FOARTE bine că mai toate publicaţiile literare au introdus rubrica Poşta redacţiei. Nu e bine, însă, că, în unele reviste, această rubrică are o existenţă pur formală, sau, mai grav chiar, nu-i poate decît deruta pe începători. Astfel se prezintă, bunăoară, Poşta redacţiei in revista Iaşul literar. Cităm din numărul 6, spre exemplificare, cîteva din „îndrumările" pe care le oferă redacţia tinerilor care bat la porţile poeziei. Ilenei Popovici din laşi I se spune că a scris „o strofă frumuşică“ (ieşanul Ibrăileanu cînd îşi bătea joc de Lovinescu spunea: „ce estetic, ce drăguţ!“). Iar. In continuare, i se atrage atenţia că: „dulcegăria exagerată poate produce indigestie lirică, pe care o puteţi evita prin lecturi din opera marilor poeţi realişti socialişti“. Nu e clar: ce să evite: dulcegăria sau indigestia lirică ? Indigestia e doar a cititorului, nu a poetului. Lui Cezar Ivănescu i se arată, intr-un stil birocratic, că: „momentan, punctul forte al versurilor pe care le semnat este priceperea de a creiona atmosfera". „Punctul forte“ este „priceperea“, nu „atmosfera“. Nu credem, de asemenea, că Ghință Virgil să se fi ales cu ceva dintr-o astfel de recomandare : „Desigur e ceva mai bine ca data trecută. Şi, fără indoială, va fi şi mai bine atunci când veţi renunţa la folosirea unor cuvinte sau expresii foarte îndepărtate de poezie". Există cuvinte sau expresii foarte îndepărtate de poezie ? Agramatismele sunt, într-adevăr, apoetice, dar poştaşul, referindu-se la ele, nu le numeşte totuşi pe adevăratul lor nume, aşa că nu face decât să semene confuzii. Poezia, se ştie, nu e un raport, şi totuşi lui Ion Tămuş i se reproşează că „celelalte scurte poezii nu conţin concluziile necesare“. L-am mai intreba pe poştaş (tot in legătură cu răspunsul dat lui Tămuş) cum e posibilă o poezie condensată şi in acelaşi timp lipsită de idei ? Dar poştaşul adoptă stilul eroilor lui Caragiale mai ales in răspunsul dat Ninei Bugeanu. Spre probă, cităm: „Intenţia dv. a fost să realizaţi o proză lirică, cu (reţineţi cacofonia) incursiuni filozofice şi cu apropieri aluzive spre (aluzive spre — şi să se mai vorbească de agramatisme! n.n.) realitatea noastră socialistă". Oare in felul acesta pot fi Îndrumaţi tinerii care solicită sfatul publicaţiei ? Nu credem. Socotim, dimpotrivă, că această rubrică trebuie încredinţată celor mai bune forţe din redacţie. • UN citat din Geo Bogza, un vers din Topîrceanu (plasat ca nuca-n perete) şi cîteva impresii Însăilate pe canavaua tip a reporterului de suprafaţă — la atît se reduce reportajul Fabrica de pe malul Dîmboviţei, semnat de D. Tabacu in ultimul număr al Magazinului. In zadar va căuta cititorul să afle ce e nou în sectorul producţiei acestor bunuri de consum la marea şi moderna fabrică Kirov. Nu va găsi nici o referire. Noroc de poză care prezintă cîteva modele de pantofi şi sandale. Şi-o întrebare ...de amănunt : a descoperit D. Tabacu vreo metodă de a... tăbăci doar epiderma, precum afirmă de două ori un reportaj ? Să fim serioşi !