Contemporanul, ianuarie-iunie 1962 (Anul 16, nr. 1-26)

1962-01-05 / nr. 1

I­GA SA se înţeleagă pentru ce în *• titlul ziarului Liga Ortodoxă a figurat cuvîntul ligă trebuie spus că în el s-au asociat spontan mai multe tendinţe antidinastice, indiferent de formă. Pretextul plauzibil de manifestare făţişă s-a ivit cu prilejul unui inci­dent, petrecut la palatul regal, între mitropolitul Ghenadie Petrescu şi regele Carol întîi. Piegele, încercînd să-şi întindă controlul şi asupra cle­rului din Sinod (mitropoliţii, epis­copii şi arhiereii), Ghenadie a dat în momentul oportun, răspunsul urmă­tor : „Maiestatea Voastră e rege pes­te trupuri, eu sunt mai mare peste sufletele lor. Vă rog respectuos, ve­deţi-vă de treaba Maiestăţii Voas­tre“. Era prezent, la Palat, întregul gu­vern liberal. La reacţia clerului s-a adăugat după aceea iritarea opiniei publice faţă de brutalitatea cu care a fost detronat mitropolitul. Ministrul de Justiţie de atunci, Stătescu, Eugen Stătescu, mi se pare­ şi-a luat sarcina să-l opereze pe mi­tropolit direct. S-a prezintat, însoţit de aparatul poliţienesc necesar, şi l-a scos din reşedinţa lui pe mitropolit, înşfăcîndu-l cu propriile sale mîini şi tîrîndu-l încleştat de barbă în faţa catedralei. In viaţa religioasă şi politică a Ro­­mîniei, asemenea ispravă nu se mai petrecuse nici în epoca turcă-fana­­riotă. Mişcarea antidinastică, stîrnită pre­tutindeni în ţară, era condusă, prin întruniri publice, de un orator dema­gog senzaţional, Nicolae Eleva, denu­mit în piaţă „tribunul poporului“. In presă era activ spiritualul Anton Ba­­calbaşa, din vechea mişcare socia­listă. Cît priveşte ziarul poetului Mace­­donski, el era subvenţionat de-a drep­tul de mitropolitul Ghenadie, sur­ghiunit la mînăstirea Căldăruşani, în­conjurată de o companie de jan­darmi. Mi-aş permite să comit o indiscre­ţie. încasatorul subvenţiei eram eu, cel care vorbesc, făcînd periodic pe jos ori pe bicicletă 60 de km dus­­întors, Bucureşti-Căldăruşani. La vîr­­sta de vreo 16 ani cîţi aveam, eşti în stare de toate devotameratele gra­tuite. E farmecul candid al primei ti­nereţi inocente şi naive. începusem să scriu, cum se zice. Verbul a­seri implică atîtea răspun­deri de conştiinţă, încît mi-e frică şi azi de el şi de sacra hîrtie albă, pe care o mînjim nu totdeauna con­ştienţi de ceea ce facem. Primele manuscrise au mers cum au mers, ciupite pe ici, calea de este­tica maestrului. Cînd nu mi le-am mai recunoscut la tipar, am trântit uşa şi am plecat. Da, Macedonski ţinea cenaclu aca­să. Era ceva cam ca saloanele lite­rare franceze, afară de fotolii şi gobe­­linuri Louis XVI. Se citeau mai ales Nopţile maestrului, recitate de scrii­tor. Sărac, postul căuta să-şi deghi­zeze sărăcia cu o cutie de tutun des­chisă tuturora pe masă. Talent incon­testabil der orgolios la exces, tinerii care frecventau casa lui din strada Povernei păstrau o rezervă vizibilă faţă de poet, neputînd uita epigra­ma, s-ar putea zice, infamă, pe care el o scrisese împotriva lui Eminescu, internat în ospiciu. Sînt păcate pe veci neiertate. Aşa-zisul cenaclu era frecventat de mai tineri fără nume rămase în lite­ratură şi de mai bătrîni, dispăruţi din literatură. Cu Galaction de braţ, par­ticipam şi noi. Mi-aduc aminte, de pildă, de Mircea Demetriade, de Alexandru Obedenaru, mai tîrziu custode al bibliotecii Academiei.. E­­mul macabru al cadavericului Rob­i­­nat, a rămas de la poetul Obedenaru, dedicat pistolului, un vers de unic ri­dicol : Metal oribil, revolver! 2 MI-AŞ recunoaşte doi maeştri a -­­­devăraţi, pe diaconul Abramescu, care m-a învăţat alfabetul, şi pe pro­fesorul de limba romînească, din gim­naziu, Gîrbea. Lăsîndu-mă singur după prînz în biblioteca lui din fosta stradă Romană, am cotrobăit în ea cît am putut mai mult, făcînd­ cunoştin­ţă cu scriitorii noştri mai vechi, cu cărţile chirilice de strană şi slujbă, ca şi cu cîţiva scriitori străini. Am preţuit mult apoi, evident, pe Amyot, pe Rabelais, pe Montaigne, pe Jules Laforgue, Baudelaire, pe Dostoievski şi Tolstoi. O AŞ prefera să fac în ce priveşte colaborarea la Viaţa Socială şi Facla cu prietenul de toată vremea Cocea, întrucît în familia acestor două reviste admiraţia era prea re­ciprocă şi aş fi nevoit să mă auto­­admir, reproducînd părerile lui în pri­vinţa manuscriselor mele. Am avut însă impresia sinceră şi fără paradă că slujim amîndoi o re­voluţie viitoare­­— adevăr adevărat. A SCOPUL revistei Cronica, înce­­­■ pută cu Gala Galaction, trebuia căutat in­stringenţa momentului da atunci, cînd se punea problema vi­i. CE va evoca debutul la Liga Ortodoxa în 1896, cenaclul şi figura lui Macedonski ? 2. CE MAEŞTRI şi ce cărţi v-au fost primii călăuzi­tori în afara de propriile împrejurări de viaţă ? 3. DAR cîteva cuvinte despre colaborarea la Viaţa sociala şi apoi la Facla ? 4. CARE erau rosturile Cronicii, revista care a apă­rut înainte de primul război mondial ? 5. CONSIDERAŢI o continuitate şi apoi o dezvoltare contemporana — în sensul unei poziţii sociale şi mili­tante tot mai precise — de la Ruga de seara, Testament, prin Flori de mucigai, pina la 1907 ? 6. DAR de la Psalmi pina la Cîntare Omului ? 7. CUM aţi vedea o lucrare despre dumneavoastră ? Pe orizontală, şi eventual tăiat în fragmente, sau pe verticală — în adîncime şi în înălţime — ca un monu­ment arhitectonic proiectat ca atare de însăşi opera dumneavoastră s­trării Romîniei în primul război mondial. Un asemenea pas nu tre­buia făcut, mai ales că ţara, guver­nată atîta vreme falimentar, purta încă în trupul ei rănile însângerate ale represiunilor din 1907. Cronica milita deci pentru a împiedica îm­pingerea Romîniei în carnatul impe­rialist. “ CRED şi eu că de la ■ “*“* C« poemul Rugă de seară, scris pe la 19 ani într-o chilie de mînăstire, pînă la recenta Cîntare a Omului, se defineşte o linie continuă solidară cu sine şi o poziţie fără tăgadă. 7 A ŞAPTEA întrebare mă inco­­­ ■ modează, fiind vorba de o păre­re personală asupra literaturii perso­nale. Dar trebuie să răspund, n-am ce face. Am impresia strict obiectivă că în tot ce s-a scris foarte binevoitor des­pre această literatură, considerată pe fărîme, interpreţii ei recenţi au pur­ces dintr-o concepţie de şoferi, care, la volan, văd kilometrul parcurs, însă nu drumul întreg străbătut între două distanţe în interiorul aceluiaşi teri­toriu. Oftalmologie critică. Nici glau­­comul fizic, numit „apă neagră“ în popor, nu e tratat în clinicile de spe­cialitate. Se găureşte corneea, se dă dammul la zeama care împiedică o­­chiul să zărească şi pacientul rămâne tot în întuneric. Drept încheiere îi rog pe prietenii ascultători să citească dacă mai am zile de trăit şi de lucrat, să răsfoias­că viitoarea ediţie a volumului Cu bastonul prin Bucureşti, în care cele spuse azi, mai academic, vor fi dez­voltate cu numeroasele amănunte ne­cesare. Intr-un fel se vorbeşte la Univer­sitate şi într-altul în publicistica a toată lumea, rostită mai pe şleau. Cu dragoste tinerească, iubiţi audi­tori care aţi răbdat să mă ascultaţi, mă înclin, care o atribui lirismu­lui în proza mea. Este adevărat că, în ultima vreme mai ales, în mul­te articole care se ocupă d­espre proza romînească şi în care a venit vorba şi despre lucrările mele în proză, s-a ridicat problema prezen­ţei unui mare număr de pagini din cărţile mele acoperite cu proză lirică. Cea mai mare parte din­tre criticii literari care au pus această problemă au arătat că pre­zenţa lirismului într-o operă litera­ră în proză ar face ca proza aceasta să fie de o calitate inferioară, adică, după părerea unora dintre criticii noştri literari, într-o carte de proză n-ar avea ce să caute lirismul. Aceşti critici­­au arătat că prezenţa prea multor pagini de esenţă lirică din cărţile mele ar diminua valoarea operei mele literare în proză. Eu nu am împărtăşit, nu împărtă­şesc şi nu voii împărtăşi niciodată părerea acestor critici. Să-mi fie iertată apropierea intre un scriitor modest ca mine şi cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor, între genialul autor de piese de teatru Shakespeare, care, după cum ştiţi, a trăit în Anglia pe vremea cînd pe scaunul domnesc din Bucu­reşti se afla voievodul a cărui sta­tuie se află la cîteva sute de metri de aici — Mihai Vteazul. Dacă dv. veţi lua şi veţi citi cu atenţie în­treaga operă dramatică a lui Sha­kespeare nu veţi găsi o singură piesă de teatru a lui în care să nu existe nenumărate pagini de cel mai subtil şi mai gingaş lirism. Li­rismul, în operele dramatice ale lui Shakespeare, nu a diminuat cu nimic valoarea acestor opere dra­matice. Dacă dv. cunoaşteţi măcar într-o oarecare măsură opera în proză­­a unuia dintre cei mai mari scriitori de limbă engleză, scriitor care a murit cu cîteva luni în urmă, He­mingway, desigur că aţi găsit în pa­ginile acestui mare romancier con­temporan nenumărate pagini lirice. După părerea mea, şi a milioanelor de cititori care au gustat opera lui Hemingway, lirismul din această operă nu numai că nu a diminuat valoarea ei literară, ci, dimpotrivă, a înfrumuseţat şi a accentuat ten­siunea dramatică a conflictelor des­crise de scriitor. Fără să mă compar cu genialul Shakespeare, nici cu foarte talenta­tul Hemingway, consider că lirismul nu a diminuat proza mea epică. Dim­potrivă, fiind un scriitor care înfăţi­şez de obicei în paginile cărţilor mele conflicte foarte dramatice, şi care povestesc, în măsura în care mă pricep, fapte omeneşti brutale uneori, alteori mai puţin brutale, consider că prezenţa unor pagini li­rice în opera mea ajută operei mele, îi ajută ca valoarea ei să crească. Lirismul face parte din întreaga mea făptură şi nu mă pot împiedi­ca, atunci cînd scriu o carte, între două fapte foarte brutale, să nu introduc cîteva pagini lirice, care nu slăbesc tensiunea dramatică a cărţii, ci, dimpotrivă, dau posibili­tatea cititorilor mei să respire mai liniştiţi pînă ajung cu ochii la pa­gina următoare, care iarăşi înfăţi­şează conflicte dramatice. Cred că problema aceasta, aşa cum este pusă de unii dintre criti­cii noştri, este o problemă strîmb pusă şi, după părerea mea, neferi­cit rezolvată. • AM MAI fost întrebat ce este autobiografic şi ce nu este autobio­grafic în cărţile mele de proză. .Vreau să vă spun deschis că, în toa­te cărţile pe care le-am publicat pînă acum în proză, cea mai mare parte a faptelor povestite de mine sînt fapte trăite de mine sau trăite de oameni din imediata mea apro­piere ; în orice caz, vreau ca dv. să aflaţi că foarte puţine lucruri dintre cele povestite de mine nu sînt cu­noscute de mine direct. Pînă acum, cel puţin, în opera mea literară în proză nu am făcut decit rareori apel la imaginaţia mea. Nu am recurs in mod obişnuit la imaginaţie, din cauza biografiei mele bogate, din cauza nenumăra­telor întîmplări prin care am trecut de-a lungul a aproape şaizeci de ani. Nu am făcut, deci, şi nu am crezut că era necesar să fac apel la imaginaţie. Am o asemenea cu­noaştere a vieţii, a oamenilor şi­e faptelor. Incit dacă prin ab­­surd aş putea să mai trăiesc o sută de ani, încă nu aş isprăvi de povestit faptele oamenilor pe care i-am văzut şi n-aş isprăvi de poves­tit despre oamenii pe care i-am cu­noscut. Intre a face apel la imagi­naţie şi a descrie viaţa oamenilor pe care i-am cunoscut, cred că am procedat bine alegând faptele oa­menilor şi nefăcînd apel la imagi­naţie decit în cazuri absolut nece­sare, ca în cazul capitolului «Prin­tre stele» din noul ciclu «Desculţ». » DE CE sînt atît de multe digre­siuni în ciclul Rădăcinile sunt ama­re ? Şi de ce am dat drumul acestor digresiuni care puteau să facă foarte bine obiectul unor cărţi separate ? Vreau să vă spun că eu nu m-am gândit să fac din aceste digresiuni cărţi separate, ci din momentul in care m-am aşezat la masa de lucru şi am început să scriu Rădăcinile sînt amare nu am făcut acest lucru pe temeiul unui plan dinainte sta­bilit. Cunosc un număr de confraţi ai mei, unii mai tineri, alţii mai vîrstnici, care nu se aşează la masă să scrie decît după ce au studiat foarte atent un anumit material, după ce şi-au făcut numeroase note în caiet şi după ce au stabilit pe hîrtie un plan foarte clar al întregu­lui roman. La cîţiva dintre confra­ţii mei am văzut asemenea planuri. Eu nu vreau să spun că aş dispre­ţui un asemenea sistem de lucru. Cred că este un sistem bun, însă este un sistem pe care nu l-am prac­ticat, nu-l practic şi nu-l voi prac­tica niciodată. Cînd mă aşez la masa de lucru şi încep să scriu o nouă carte, o încep fără să am un plan pe hîrtie dinainte stabilit, fără să fac socoteală cîţi eroi pozitivi şi negativi o să am. Am gîndit mult timp cartea în liniile ei mari. Aşezat la masa de lucru dau dru­mul condeiului pe hîrtie şi scriu ceea ce îmi vine în minte în acel moment, dau drumul să se scurgă pe hîrtie, prin vîrful peniţei meie, la o părticică neînsemnată din uriaşul depozit de fapte, de eroi pozitivi sau negativi sau şovăiel­nici, care se află de ani păstraţi în memoria mea ; ea a avut această capacitate de a înmagazina tot ceea ce ochii văd şi tot ceea ce urechile aud. • PERSONAL ţin să vă declar, cu toată răspunderea pe care o com­portă o asemenea declaraţie, că mă feresc, precum dracul de tămîie, de toate cărţile scrise după un anumit tipic, şi care d­upă lectura primelor 20-30 de pagini mă fac să ghicesc sfîrşitul cărţii. Dacă ştiu cum va evolua fiecare erou, închid cartea şi o pun în raft, fiindcă nu mă mai interesează. Eu încerc să scriu cărţi care să stîrnească curiozitatea citi­torilor, să-i facă atît de curioşi, in­cit dacă o dată au deschis cartea, să n-o poată lăsa din mină pînă nu o termină de citit. Cel puţin aceas­ta este intenţia mea. Dacă am izbu­tit sau nu, este o chestiune la care ar putea să răspundă cititorii. Dacă lucrările mele vor fi citite şi peste 20—30 de ani va fi un semn că am izbutit. Dacă însă peste 20—30 de ani nimeni nu va mai pomeni de ele, va fi făcută dovada că am scris nişte cărţi neinteresante. Eu sper că am scris cărţi trainice, dar orice om scrie cu această speranţă. Răs­punsul asupra multora dintre noi îl va da viitorul. • AM fost întrebat cînd voi sfîrşi ciclul Rădăcinile sînt amare. N-aş putea răspunde precis la această în­trebare, întregul ciclu este scris, eu însă mai am de lucrat atît la cele 7 volume netipărite, şi care sânt în sertarele mele, redactate, — cît şi la ridicarea valorii artistice a celor 5 volume pe care le-am tipărit, volu­ - me pe care le-am scris făcînd un efort excepţional, în timp, numai da un an. Ca să scrii într-un an 5 vo­lume, fiecare avînd 400 de pagini, nu e un lucru prea uşor. în versiu­nea din Gazeta literară, tipărită a­­proape neschimbată, au putut să e­­xiste unele lungimi, unele slăbiciuni în ce priveşte compoziţia artistică a cărţii, şi, fără îndoială, nenumă­rate pagini cu un grai de un nivel inferior celui pe care mă străduiesc să-l am. în 3—4 ani, cel mult în 5, întregul ciclu de 12 volume va fi — cu condiţia ca eu să trăiesc pînă atunci — isprăvit, şlefuit şi­­ publicat într-o ediţie revăzută şi ridicată artisticeşte deasupra nive­lului primelor 5 volume, scrise în grabă şi tipărite. • AM FOST întrebat despre dru­mul literaturilor străine contempo­rane. Cred că în momentul de faţă, fără nici un pic de exagerare, în lagărul socialist, şi în primul rînd în Uniunea Sovietică, se află cei mai mari prozatori şi cei mai de seamă poeţi ai lumii contemporane. Scrii­torii din lagărul nostru ajută, prin operele lor, la făurirea unei lumi noi, a unei vieţi noi, la cîştigarea păcii şi a fericirii. Noi slujim cele mai nobile visuri ale oamenilor. Şi în ţările lagărului capitalist se află scriitori de valoare. Dar unii din ei nu mai cred în nimic şi din această cauză operele lor, chiar cînd sínt scrise cu o mare strălucire a talentului, sínt lipsite de lumină, sínt lipsite de ceea ce face forţa şi substanţa operelor noastre, care este această încre­dere în viaţă, încredere în om, în-n credere într-un viitor fericit al oa­menilor.­­ AM MAI fost întrebat dacă voi scrie o carte despre război. In ciclul Rădăcinile sunt amare există un volum întreg care se ocupă de epoca de la alungarea lu­i Carol al II-lea, de la 6 sep­tembrie 1940, pînă în iunie 1941, cînd a început războiul ger­­mano-antonescian împotriva Uniu­nii Sovietice. In acest volum din Rădăcinile sînt amare am arătat domnia de fiară a fasciştilor, cu Horia Sima, domnia în continuare a lui Antonescu şi pregătirile de război. Ce s-a întîmplat în această ţară şi cum a fost pregătit războiul, împotriva voinţei poporului nostru, care n-a vrut să se amestece în răz­boiul hitlerist împotriva Uniunii So­vietice. De asemenea, tot într-un volum din Rădăcinile sînt amare am de­scris războiul din Răsărit, la care eroul meu Licu Oros nu ia parte, el aflîndu-se în închisoare, şi la care eroul principal Darie iarăşi nu ia parte, pentru că nu este soldat. In sfârşit, într-un alt volum din Rădă­cinile sunt amare am descris războ­iul antihitlerist care începe imediat după 23 August şi la care a partici­pat, în primeile rinduri ale armatei noastre, care acum se bate cu hitle­­riştii, eroul meu Licu Oros, care în zorii zilei de 24 august iese cu ne­număraţi comunişti din lagărele şi temniţele regimului fascist al lui Antonescu. Va mai trebui să mun­cesc însă foarte mult pentru a da o mai mare valoare politică şi ar­tistică celor 5 volume tipărite, pen­tru ca să izbutesc să fac nişte cărţi care să trăiască mult timp în cadrul literaturii noastre. Este voinţa şi dorinţa mea, dar dacă voi izbuti sau nu, iarăşi are di hotărît viitorul. 5 A­M FOST întrebat în le­gătură cu funcţia pe • CE FUNCŢIE estetică atribuiţi lirismului în proza dv ? Sînteţi de părerea acelor critici care au susţinut că prezenţa lirismului într-o lucrare epică i-ar scădea cumva din valoare ? • CE ESTE „autobiografic" şi ce este „biografic" în opera dv. ? Ce e „realitate" şi ce e „ficţiune" ? ® DE CE sínt atît de multe digresiuni în Rădăcinile sínt amare ? • CUM lucraţi, după un plan minuţios sau după „fluxul memoriei" ? ® CÎND veţi sfîrşi Rădăcinile sínt amare ? ® CARE E, după dv., drumul literaturii străine con­temporane ? » VEŢI scrie și despre război . • Maestrul Tudor Arghezi la Facultatea de filologie lyh • ^I A APĂRUT, la Editura pentru literatură, volumul Literatura ro­mână veche de Al. Piru. Cartea are la bază cursul ţinut de autor studen­ţilor din anul I de la Facultatea de Filologie a Universităţii C. I. Portion. Ea sintetizează, în 600 de pagini, is­toria literaturii noastre de la începu­turi pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. însoţit de un bogat aparat critic şi de un număr apreciabil de ilustraţii, volumul, care interesează cercuri mai largi de cititori, este de un real folos pentru­ studenţi şi cer­cetători. A DESPRE drum­ul creaţiei sale, răspunzând la întrebările studen­ţilor,, a vorbit joia trăpută la Faculta­tea de­­ filologie, priebil A. E. Ba­­consky. • CLUBUL, prietenilor cărţii pro­gresiste de la Paris a publicat re­cent antologia. Introducere în poezia română. Antologia cuprinde cele mai reprezentative creaţii ale poeziei populare şi culte româneşti. A­NI editura „Statni Pedagogicke Bakladatelstvi“ din Praga a apă­rut dicţionarul romini-ceh, alcătuit de colectivul dr. Jiri Staca, dr. Vla­dimir Horejsi, dr. Zdenek Wittoch şi Ioan Secăreanu. Dicţionarul, cuprin­zând 1032 pagini, conţine 40.000 A UN COLECTIV de traducători, critici şi ilustratori de carte s-au însărcinat cu scoaterea primei ediţii braziliene a operei complete a lui Dostoievski, întreaga lucrare­­ va avea 5.744 de pagini şi va cuprinde un număr de 437 de ilustraţii.­­Ea va apărea în editura „Jose Glimpio“. • (Tkjtdmm, „De din vale de Rovine“ m CEST vers, desprins din incintă- BM toarea epistolă a feciorului do • * domn din Scrisoarea IR-a a lui Eminescu, e titlul unei antologii _ de poezie fi proză inspirată din trecutul de luptă al poporului nostru. Sunt, cele mai multe, pagini clasice, bine cunoscute, dar pe care le poţi răsfoi mereu cu plă­cere. Ca într-o „galerie a strămoşilor”­ reîntîlneşti chipurile lui Tom­a Alimoş fi al lui Novac, încadrate în versul sugestiv al baladei populare, te înclini în faţa măreţei figuri a lui Ştefan din O samă de cuvinte, admiri, o dată cu Bălcescu, eroismul oştenilor lui Mihai la Călugă­­reni. De la legendarul Burcel şi Dan, că­pitan de plai, pînă la Costea Morocine, zugrăvit cu atîta adevăr de Mihail Sado­ -­­ veanu, eroii sînt oameni din popor sau conducători iubiţi de mase, fiindcă le-au a înţeles nevoile şi­ au stat în fruntea lor, în veacuri de restrişte, ca Mircea cel Bătrîn, ori Ion-Vodă cel Cumplit. Anto- 1, .­ V logic, reţin1,nidi fragmente, din opere în­tregi semnate de nume ilustre (Neculce, Alexarndrescu, Negruzzi, Odobescu, Em­i­­nescu ş. a.), îşi propune să contribuie la educarea partriotică a păturilor largi de cititori. In locul aşezării cronologice duin autori, ar fi fost de preferat orinduirea pe baza succesiunii în timp a evenimen­telor narate. Imaginea unui capitol de istorie alcătuit din evocări literare ar fi fost mai clară. Cum figurile şi episoadele aparţin unui trecut destul de îndepărtat, presupunem că volumul e doar cel dinţii dintr-o serie ce se aşteaptă întregită. Numai in felul acesta s-ar evidenţia cu pregnanţa necesară faptul că eroismul epocii noastre a continuat şi a dus la victorie vechi năzuinţi şi eforturi. Ideea acestei continuităţi e, de altfel,­­ afirmată explicit în prefaţa antologie­fl, semnată de Al. Săndulescu. Prefaţatorul * - a găsit tonul potrivit, pentru a câştiga interesul cititorilor şi a pune în lumină obiectivul antologiei. Succintele prezen­tări biografice şi caracterizări ale scrii­torilor, ca și notele istorice și glosele de subsol, redactate cu grijă, sînt desigur utile intr-o carte de largă popularizare. , , Epică, reportaj,creaţie de atmosferă C­ARTEA lui Ioan Grigo­­rescu a fost bine primită de critică, deşi într-un chip derutant. Autorul are toate moti­vele să fie uluit de lipsa de unitate în vederi­a criticilor în ceea ce pri­veşte valoarea naraţiunilor sale. Vo­lumul nu ridică dificultăţi la lectură, scrise într-un stil fluent, cu replica vioaie, cu o bună notă de senzaţional şi pitoresc, operând cu o tipologie diferenţiată prin cîteva trăsături, povestirile tre­zesc interesul la citit, captează afectivitatea lectorului, dîndu-i sa­tisfacţia de a descifra, exact şi re­lativ uşor, sensurile etice pe care le-a ilustrat, epic, prozatorul. De unde vine atunci nesiguranţa în diagnosti­carea nuvelelor din Unde vântul mi­roase a petrol ? Cînd naraţiu­nea este apreciată după inten­ţia ei tematică şi nu după reali­­zarea artistică a acestei intenţii, lu­crurile încep să nu mai fie clare şi, cu toată demonstraţia asiduă a criti­cului, exemplele răstoarnă aserţiunile sale. Cînd Miron Dragu (v. cronica din Gazeta literară nr. 53) vorbeşte de caracterul plastic al realizării por­tretului uman şi, spre a ilustra adân­cimea caracterului, reproduce notaţii inexpresive: un vlăjgan cu mîinile mari, vînoase, înroşite de frig sau detalii fizionomice curente — apre­cierea lui apare gratuită, contrazisă de fapte. Trebuie observat, mai întîi, că recenzentul, care defineşte bine tipul de naraţiune utilizat de Ioan Grigorescu (proza­­de acţiune) este, după părerea noastră, inconsecvent cu punctul său de vedere, deoarece caută a ilustra nu specificul şi valoarea acestei epici publicistice, ci... procedeele balzaciene de portre­tizare. Unde sântul miroase a petrol cu­prinde suficiente creaţii epice în mă­sură a demonstra fineţea prozatorului şi acuitatea reporterului, noţiuni care se conjugă la Ioan Grigorescu, impri­­mînd literaturii sale trăsături ce ţin de o epică publicistică. Autorul ,-a afirmat ca reporter şi cîteva din re­latările sale sînt remarcabile. Obsesia a confirmat virtuţile de analist ale lui Ioan Grigorescu, trecerea, fără difi­cultăţi, de la evocarea frenetică a faptelor la invenţia şi complexitatea epică. Majoritatea povestirilor din Unde vîntul miroase a petrol sînt an­terioare volumului Obsesia. Nouă din cele paisprezece nuvele şi schiţe din volumul recent au apărut într-o cule­gere din 1957. Cinema Madagascar şi, în acest caz, aprecierile făcute de critică în legătură cu maturizarea a­­tinsă de prozator în ultima vreme este cel puţin rău argumentată. Lumea ce stă în centrul povestirilor din Unde vîntul miroase a petrol este lumea pe­trolului, cu răpitoarele, rechinii şi marii ei asociaţi care depăşesc, cum zicea Geo Bogza, cîrpănoşenia clasică a negustorilor, prin setea scelerată de câştiguri. Prozatorul urmăreşte peisa­jul petrolifer în devenire, îl apropie de zilele noastre (Unde vîntul miroase a petrol, Neastâmpăr, Ochii lupului, încă trăiesc), accentul cade însă, lite­rar vorbind, pe evocarea trecutului (fapt remarcat, în mod judicios, de Al. Căprariu în cronica din Tribuna). Se impune, mai întîi, lumea pestriţă de la periferia oraşului, întins pe ma­lurile pestilenţioase ale unei ape gra­se şi verzui. Peisajul este murdar, vi­nele negre de petrol răzbat prin stra­turile de zăpadă, apa, pe care plutesc aburi fierbinţi, nu îngheaţă niciodată. Pe malurile ei străjuiesc pădureţii — figurile lor tenebroase înspăimântă pe copiii cartierului. Este vremea războiului şi peisaju­lui mohorît, insalubru, dominat de noroaie vâscoase, i se adaugă mizeria, ca un atribut firesc. Oamenii nu au cu ce se încălzi şi folosesc, cînd reu­şesc să înşele atenţia păcureţilor, bu­căţile de lut îmbibate cu petrol, sau adună, de pe linia ferată, cărbunii a­­runcaţi de muncitori. Pe acest decor se proiectează siluetele u­­nor triste chipuri : Vrăbete, zarzava­giul, Pantele Caimac, vînzătorul de iaurt, Iscariot, găzarul, apoi tinichi­giul — un moţ, pripăşit în cartier, care nu mai păstrează, din obîrşia lui transilvană, decît limbajul pitoresc — vânzătoarele de pămînt galben, ţiga­nii ursari, Dana, lăutarul şi, bineîn­ţeles, perceptorul, personajul cel mai temut de această lume scăpătată (strada Luciana, Pavilionul, Ţigania­da 1942). Asperităţile războiului se re­­simt din plin. Ţiganii, locuitori paş­nici, sînt ridicaţi de autorităţile anto­­nesciene şi duşi în Transnistria. Sub cerul mohorît al mahala­lei Sfîntul Pantelimon, copilă­ria, lipsită de seninătate, îşi caută bucuriile ei. La cinematograful lui pan Ciaputkiewicz rulează filme de aventuri, şi copiii cartierului îşi nu­tresc fantezia lor cu spectaculosul, a­­desea dubios, de pe ecrane. Pan Cia- 10AN GRIGORESCU:­­ „Unde vîntul­­ miroase a petrol“ ! putkiewicz este un obsedat de peisaje exotice şi ceva din setea lui de pri­begie se transmite şi lui Florea co­­coşatul, care evadează din cartier, dar visul lui se sfârşeşte prea curînd, sub traversele podului de peste Prahova. (Cinema Madagascar). Mirajul como­rii lui Montezuma atrăsese şi pe Şu­­vei. Plecat în America tuturor promi­siunilor, Şuvei, feciorul mătuşii Ame­lia, păstrează deplină tăcere asupra rosturilor sale, iar cînd se întoarce, după cîţiva ani, sărac, strivit moral, simulează, întocmai ca personajul din romanul lui Jean Bart, psihologia că­pătuitului. El lasă să se înţeleagă că „grosul“ averii sale va veni pe urmă, dar în ascuns vinde puţinele lucruri pe care le are, caută de lucru, iar a­­poi se spînzură, spre stupoarea zarza­vagiului Istrati şi a altor precupeţi din cartier, roşi de ambiţiile parve­nirii (Comoara lui Montezuma). Acest ciclu — să-i spunem memo­rialistic —, este mai dens şi se im­pune, în contextul volumului, marcând posibilităţile epice ale lui loan Gri­gorescu. Trăiesc, apoi, în unde vîntul miroase a petrol, braconierii lumii pe­trolului. Prozatorul reconstituie dra­mele care au agitat această lume, ra­pacitatea şi strategia marilor între­prinderi, ruinarea micilor proprietari, îmbogăţirea rapidă, a altora. Puterea banilor răstoarnă aşezările patriarhale, setea de înavuţire pune stăpînire pe sufletul de proprietar agricol al Hor­tensiei Ocolescu, destramă tradiţii statornicite. Paşnica moşieriţă de la Ţintea e cuprinsă de febra căutării ţi­ţeiului, iar cînd, printr-o strategie sub­tilă, Columbiana îi acaparează pămîn­­tul, ea împarte, alături de imprudentul Oscar, dezamăgirea acră a insuccesu­lui (Febra). Marile întreprinderi a­­runcă în luptă o armată de interpuşi, agenţi, avocaţi, „specialişti“ care a­­demenesc pe ţărani prin promisiuni de redevenţe avantajoase, pînă le con­cesionează pământurile. Tendinţa dezumanizantă de îmbogăţire domină morala acestei lumi. Pioşenia coanei Olimpia cedează în faţa ispitei unui cîştig gras. Simulînd afecţiunea şi respectul faţă de memoria bărbatului, ea se târguieşte ca o negustoreasă, se lasă greu cumpărată, pînă cînd preţul a atins plafonul convenabil (Pioşe­nie). O optică de reporter domină şi na­raţiunile despre lumea contemporană a petrolului, mai puţin în nuvela ce dă titlul volumului, şi mai mult în Neastâmpăr, de pildă. Unde vîntul miroase a petrol reuşeşte să sugereze pasiunea unui om al timpului nostru. Portretul lui Andrei este superficial, dialogul sărac, dar ideea nuvelei tră­ieşte prin relatarea directă, prin ten­siunea pe care prozatorul ştie s-o în­treţină şi, evident, prin cadrul adec­vat. Un tînăr petrolist voieşte a de­monstra că cimitirul de sonde de la Runcu ascunde încă rezerve incalcu­labile de petrol. Febrilitatea şi încre­derea lui cucereşte pe sceptica Ana. Andrei este un pasionat, un cuteză­tor, ascunzînd, sub o aparentă auste­ritate, o fire clocotitoare. Nu ştie să treacă prin viaţă decît în chip furtu­nos, — notează prozatorul — şi in­succesul nu-l dezarmează. Personajul este definit, cum am spus, în mod ex­terior, reportericesc. Substanţa lui morală nu este sondată, vorbind în limbajul naraţiunii, şi impresia de in­satisfacţie vine de la sărăcia morală a personajului, de la convenţionalis­mul idilei dintre cei doi protagonişti. Procedeul are efecte şi mai discuta­­bile în povestirea Neastâmpăr, în­deo­sebi în cea de a doua parte, unde ne întâmpină o relatare de reporter.­ Un­ dialog bogat, o bună concen­trare a situaţiei, cu efecte epice no­tabile întâlnim în povestirea Ochii lupului, care pune în valoare erois­mul simplu al petrolistului, asperita­­tea şi frumuseţea muncii lui libere. Pe aceeaşi linie a reliefării caractere­lor cutezătoare se înscriu Tizul şi încă trăiesc, prima schiţă, punînd în centrul ei figură , ilegalistificil Fane Grădeanu, cea de a doua reconstitu­ind, cu mai mare efect, portretul co­munistului Horia, care supravieţuieşte prin forţa pasiunii sale. • Calităţile de prozator ale lui Ioan Grigorescu ies mai bine în­ evidenţă, cum am spus, în ciclul evocărilor sale. Pe această linie reuşeşte să reconsti­tuie o atmosferă de viaţă, ce se im­pune prin tragismul, pitorescul şi pei­sajul ei pestriţ. Povestirile despre ac­tualitatea lumii petrolului atestă un spirit de observaţie acut, inventi­vitate de prozator, dar atrag, în a­­celaşi timp, atenţia asupra unor as­­pecte discutabile, ce ţin mai mult de natura metodei­ utilizate. Eugen Simion

Next