Contemporanul, iulie-decembrie 1962 (Anul 16, nr. 27-52)

1962-07-06 / nr. 27

! Frumosul j , cotidian î g H PERSISTA, în atelierele 5 §, de specialitate, părerea că gi = rama de tablou cea mai „a = H leasă" este aceea cu lăţimea s §i de 10—20 cm, din mulaj de gj ’ ghips, cu patină de bronz sau = § cu combinaţii de lac şi bronz. = g Ea reproduce motive încărcag =te, greoaie, cu flori, frunze = f§ sau forme geometrice, care se supără ochiul înainte de a g face cunoştinţă cu imaginea = f înrămată. Cu excepţia atelie- = g relor Fondului plastic (care g g lucrează numai pentru artişti), = g diversele ateliere ale coope- = g raţiei şi industriei locale nu g ~ şi-au revăzut tipurile de rame = = pentru a le pune în concor- ^ g danță cu gustul evoluat al g — publicului. Ramele înguste = f§ de 1—2 cm, atît de potrivite s g lucrărilor de grafică modernă, g = acuarelelor, guaşelor ar trebui =f s produse pe scară largă și puse g la metru, așa cum s-a procedat g = cu galeriile pentru perdele. în g g afara lacului negru şi maro ar ~ jg trebui folosite, pentru vopsi garea ramelor, mult mai multe g g culori (chiar şi albul). Patina ~ g de bronz, aplicată pe rame k g = mare mai înguste sau maifelate, rămîne şi ea un mijloc = g potrivit pentru obţinerea unor g = cadre frumoase. == = i|l ÎN legătură cu articolul = _ TM „Calitatea grafică a mate-g grialului didactic", apărut în — = Contemporanul, Editura de g _ Stat didactică şi pedagogică g gj ne scrie : „Plecînd de la prin- ~ g cipiul că în manualele şcolare g „ ilustraţia este o problemă de g g conţinut, editura a utilizat, ■ g g la ilustrare, mulţi artişti plas- g __ tici valoroşi. Bineînţeles, în g g domeniul ilustrării şi în general al prezentării artistice. g _ grafice există încă unele la g g cune. Acestea sunt mai evi- — g denie la manualele apărute cu g _ mulţi ani în urmă şi reedita g g te. în această categorie intră ~ g şi manualele citate în artico- fo _iul din Contemporanul. Edi- g g tura a luat un ansamblu de ” g măsuri cu privire la îmbună- gătăţirea prezentării artistico. g 0 grafice a cărţii şcolare, între g altele solicitînd părerea unor g _ critici de artă, graficieni şi g g cadre didactice". — H In încheiere, scrisoarea edi- g _ turii solicită sprijinul în imi- g g ţierea unei analize critice care g să îmbrăţişeze ansamblul pro- goblemelor. g g Piese de ceramică pentru grădină create de LITA BOTEZ. Decorarea Grădinilor MUL a simţit nevoia să-şi apropie frumuseţile naturii creînd în ambianţa arhitectonică a oraşelor grădini şi populînd grădinile cu obiecte de artă. Decorul peisagistic al ţării noastre, extrem de variat, oferă posibilităţi infinite de decoraţie. Aceste posibilităţi nu au fost valorificate suficient în trecut. Există doar cîteva adevărate bijuterii naţionale : parcul din Simeria, cel din Craiova, Cişmigiul (parţial), frumoase prin forma în care au fost gîndite şi realizate. Totuşi, grădinile pe care le-am enumerat sînt sărace în elemente decorative cu adevărat artistice. Ar fi fost firesc ca, pe măsura trecerii timpului, să se adauge noi elemente de decoraţie în care obiectelor de artă să li se creeze o ambianţă corespunzătoare. Din păcate, aceasta nu s-a întîmplat; avem un ansamblu foarte fărîmiţat al unui peisaj care ar fi trebuit să apară unitar. E drept, sînt unele parcuri, în special cele din Capitală sau din alte oraşe importante, care conţin numeroase lucrări de artă menite să le sporească frumuseţea. Ţinuta artistică a acestora — fie că sînt statui, fîntîni, coloane sau vase — lasă însă, uneori, de dorit. Pe de altă parte, însăşi amplasarea în spaţiul verde este făcută adeseori la întîmplare, fără să aibă la bază o continuitate artistică. Realizările valoroase ale unor sculptori ca Medrea, Jalea, Vasiliu Falci fac excepţie. Artişti mari din plastica romînească au creat opere destinate să îmbogăţească nu muzeele închise, ci locurile de mare acces. Aşa au făcut sculptorii Paciurea, Brîncuşi şi alţii, dar realizările lor nu au fost susţinute şi au apărut, la vremea lor, ca nişte fenomene izolate, în anii puterii populare fenomenul de artă a început să fie apreciat la adevărata lui valoare. Decorarea grădinilor devine o preocupare curentă a arhitecţilor peisagişti şi a edililor. Izbutite sunt ansamblurile de pe litoral (spaţii verzi împodobite cu reuşite piese decorative), unele stadioane în care şi-au găsit locul piese adecvate, ca şi unele detalii din Cişmigiu sau Parcul Herăstrău. O realizare de mare ţinută artistică se anunţă a fi ansamblul arhitectonic din Parcul Libertăţii. Foarte bună a fost ideea de a decora spaţiile verzi cu vase amintind, prin forma lor, linia clasică a chiupurilor, amforelor, cupelor. Ideea a fost cu atît mai preţioasă atunci cînd unii artişti, ca de pildă ceramiştii Mogoş Niculescu sau Maria Chelsoi, au îmbogăţit formele clasice cu elemente de tradiţie ale ceramicii romîneşti. Din păcate, aceste vase au fost amplasate de multe ori, unde nu se potriveau (şi în faţa unor clădiri moderne sau baroce, şi în parcuri sportive, şi în unele spaţii libere). Abuzul de decorare cu vasele amintite a dus la banalizarea lor. Ar trebui ca ceramica, ale cărei calităţi plastice oferă imense posibilităţi, să apară şi în alte modalităţi de expresie. Caracterul ceramicii exprimă, pe lingă trăinicie, intimitate şi căldură. Aceste însuşiri pot fi puse în valoare prin obiectele gîndite ceramic, la un nivel artistic superior, (chiar printr-o singură piesă) sau pot fi anulate de repetarea monotonă şi stereotipă. Simplificarea formelor şi renunţarea la abundenţa decoraţiei nu implică renunţarea la elementele figurative. Aceste elemente figurative pot fi exprimate plastic în ceramică şi ca forme de sine stătătoare, care să se înscrie în peisaj cu expresii puternice, tridimensionale. Folclorul, gîndit şi asimilat în esenţa lui de artă, poate constitui un element de inspiraţie şi poate fi continuat în forme evoluate. Căutarea formelor în spirit contemporan şi cu simţ decorativ reflectă personalitatea artistică ce va duce întotdeauna mai departe filonul din care îşi trage seva. Orientarea artei decorative spre o linie modernă, în concordanţă cu dezvoltarea arhitecturii şi a întregii noastre culturi, necesită o valorificare a posibilităţilor actuale de creaţie şi de tehnică. Artistul contemporan face din ceramică o întrepătrundere cu sculptura şi pictura modernă. Prin aceasta înţeleg o expresivitate deosebită a formelor, proporţiilor şi culorilor plasate în spaţiu. Dacă din punct de vedere practic e mai uşor a popula o grădină cu vase şi statui, aşa cum s-a făcut pînă acum, crearea unei atmosfere prielnice delectării şi desfătării ochiului necesită orientarea preocupărilor şi spre forme speciale destinate în acest scop. Mă gîndesc, adică, la necesitatea unui echilibru intre concepţia artistică şi locul amplasării, în stadioane e necesar să apară piese al căror caracter să sublinieze frumuseţea şi armonia trupului omenesc ; în parcurile pentru copii, formele şi culorile trebuie să ia parte la întreaga veselie a copilului. Asta nu înseamnă că la munte trebuie neapărat făcute căprioare şi la mare peşti; nişte căprioare pe nişte vase turtite sînt mai puţin expresive decit nişte forme zvelte care amintesc grafica munţilor şi a brazilor, fără a avea înscrise pe ele un decor ; după cum forme gîndite orizontal pot aminti mai curînd de apă, soare şi întreaga ambianţă a litoralului decit un peşte stilizat oricît de bine, pus pe o formă verticală nepotrivită. Nu trebuie înţeles prin aceasta exaltarea formelor la exhibiţii abstracţioniste sau crearea unor piese absurde făcute de dragul jocului cu lutul şi smalţul, sau cu alte materiale. Un obiect de artă trebuie să exprime o idee, altfel rămîne o abstracţie goală. Formele pe care le-am asociat cu arhitectura litoralului sînt inspirate din obiectele găsite de arheologie şi continuate de folclorul nostru, dar exprimate plastic în spirit nou, în sensul interpretării unor elemente figurative trebuie apreciate căutările Litei Botez. Piesele ei, amplasate pe litoral, se înscriu uneori interesant în acest peisaj. Din păcate, sunt încă prea puţine asemenea manifestări artistice, iar spaţiile verzi — parcuri, grădini, scuaruri — prea sărace în elemente decorative valoroase. Evaluarea artistică a obiectelor ceramice nu trebuie făcută în funcţie de cantitatea de decoraţie, pe care în general nu o suportă nici forma şi nici spaţiul, ci de înţelegerea simplă a armoniei în funcţie de arhitectură şi natură. O supradecorare fărîmiţează frumuseţea obiectului în sine. Pentru o varietate a ambianţei grădinilor sau a spaţiilor din preajma arhitecturii trebuie ca, pe lingă obiectele de ceramică cu caracter strict decorativ, amintite mai sus, elementele cu caracter funcţional ca vase de flori, fîntîni, piscine, panouri decorative să completeze de gr corul. Caracterul de durabilitate a ogbiectelor de ceramică e necesar g pentru toate elementele de deco- t raţii exterioare. Trebuie ca fiecare g piesă să prezinte şi o condiţie teh- g nică desăvîrşită. Aceasta ţine în aceeaşi măsură de conştiinţa ar gistului ca şi concepţia artistică. O mai bună ardere a vaselor, înlo g cuirea unor pămînturi puţin rezis- g tente cu altele de o calitate supe- grioară, întrebuinţarea smalţurilor c opace fără angobă trebuie să în- lăture surprizele trecerii anilor g peste ele. Sunt un exemplu nega- g tiv în acest sens acele vase care g se cojesc de smalţ sau se macină s la intemperii. Crearea unor condi- gţii de experimentări în laborator g şi sprijinul unor ingineri de spe- g cialitate ar trebui asigurat de că- g tre Fondul plastic. Este necesară g abordarea materialelor extrem de g rezistente, cu efecte deosebite ca : = faianţa, porţelanul, şamotul, gregia de artă, a căror tehnologie img plică cunoştinţe mult mai vaste. g Sfaturile populare ar trebui să = încredinţeze problema decorării g grădinilor unor oameni competenţi, g artişti şi arhitecţi peisagişti, şi nu g achizitorilor care, de cele mai g multe ori, plasează la întîmplare g şi după un gust îndoielnic piesele g intr-un ansamblu nepotrivit. Aceasta, pe de o parte, scade valoa grea artistică a lucrărilor, iar, pe g de altă parte, minimalizează şi de- g gradează viziunea plastică a pei- g sajului. înfrumuseţarea grădinilor g pe linia bunului gust este un de- §ziderat al timpurilor noastre. Tre- g buie create şi expuse piese de g autentică valoare artistică, pe mă- g sura epocii pe care o trăim. Patriciu Mateescu, Has compozițional decorativ TM pentru grădină realizat de PATRICIU MATEESCU. SPORT Vara UdE, contradictoriu, a început anul acesta cu un cer funerar, numai lespezi negre de abur, şi cu o respiraţie de frigider „Fram". Vîntul lui tomnatic, cărînd primele frunze moarte pe acoperişuri, şi alcoolul văzduhului incert n-o să mă oprească să-mi închid raniţa, să-mi caut bascheţii îerbeniţaţi pe stînci necunoscute şi să pornesc fără busolă unde-oi vedea cu ochii. Ca să vă fac poftă de drumeţie, ca să asmut demonul călătoriei care doarme în fiecare om, am să vă evoc unele locuri ce-mi sînt tare dragi... Vă chem către un colţ de ţară, uitat de geografi, abia ghicit pe hartă, unde soarele vine mai devreme, ud şi violaceu. Acolo viile au la timpul ăsta un trup vegetal abia schiţat, incit mi se par visul naturii despre ea însăşi. Sunt nişte vii adolescente, ieşite din nisip, cu parfum dulce şi struguri grei de vin. La amurg, pe sub cumpenile unor vechi fîntîni, umblă Dyonisos şi-şi priveşte chipul în ciuturile pline. Marea e alunei verde şi cîntă ademenitor. Dincolo de gardurile joase de piatră, fumurile cinei cheamă pescarii din larg. La orizont sar peşti cît iataganele, ca într-o ploaie inversă, şi în jur se strigă copiii cu chipul spoit de trupul pepenilor. Cîteodată nopţile sînt sălbatice, şi din eternitatea apei bătrînii răposaţi sub carenele scufundate îşi strigă ademenitor urmaşii. Pe coamele vălurilor se aprind scîntei şi înlăuntrul mării se nasc munţi şi prăpăstii. Aerul şuieră şi păsările aleargă spre ţărm neliniştite. Pe urmă vine iar amorţeala amiezelor argintii şi somnul interminabil al bestiei lichide, pîndind cu un ochi neadormit pe acel ce se lasă înşelat de farmecele depărtării. Pe-acolo mai e un cimitir turcesc cu lespezi prăbuşite, mai sînt salcîmi melancolici şi-un dig de piatră. Lingă iar dormi- tează marinarii plecaţi în învoiri şi călătorii obosiţi. Să nu se uit cîmpia sonoră, cu drumurile ei spoite de praf şi asinii împodobiţi cu panglici, alergînd spre sate răzleţe. în jur e un foşnet şi-o melodie a locurilor ce nu pot fi puse pe note. Pe dealuri, încolo, s-au prăbuşit cîteva mori cu aripi. în iulie, aud cum arde griul în spice şi-aş umbla beat de slava Dobrogei pînă la nişte nămoluri şi plăji pline de alge, şi-aş culege mătasea putredă aşternută peste pragurile de scoici măcinate de timp... Şi cînd m-oi plictisi să mă zbat în plasa soarelui o să fug spre voi, munţilor, cu ploi besmetice şi păduri uriaşe. O s-o iau în sus, pe rîuri, spre locurile unde apele se subţiază şi sînt străvezii, şi-o să caut un schit sau o gură de iarbă mustind încă de apă, să mi-o aşez sub cap. Mi-e dor încă de pe acum de sălbăticia Oituzului, de cărările dure ale Făgăraşului, unde am lăsat nişte Veveriţe roşcate în doi brazi carbonizaţi, frumoşi în măreţia lor neagră ca a catedralelor. Mai aşteptaţi-mă, zăpezi ! O să vă caut prin coclaurile Bilei, pe lingă lacurile întunecate ca nişte ochi de bufniţă. O să păşesc pe covoarele voastre reci şi-o să mai aud sub paşi cum crapă luna iernii... Staţi, vulturii mei, pîndiţi din oceanul de aer sosirea mea în imperiul vostru unde nu s-aude decit tăcerea. Avem să ne mai spunem atîtea, ca în fiecare an... O, unde să fug mai întîi ? Către respiraţiile albastre ale Agapiei, unde natura aruncă velinţe unice peste pămînt? Să alerg din nou sub zidurile Zamcăi sau la plaiurile de sus ale Maramureşului ? Mi-ar trebui patru roţi şi benzină ca să ajung peste tot, dar altă plăcere este să simţi cum te dor muşchii de atîta drumeţii! în septembrie, dinspre Olt o s-aud cîntece lăutăreşti şi-o să înţeleg că a sosit toamna cu nunţile ei. Fiind timpul ploştii, o să trag la umbră, sub şiţă, să petrec puţin. Ce spuneţi ? Veniţi cu mine ? Promiteţi-mi că analiza campionatului de fotbal o s-o citiţi la cabană sau pe terasă la Mangalia. Nu mai pierdeţi vremea, că acuşi din vară nu mai rămîne decit amintirea ei... Eugen Barbu mil niiiliiilil! mimimi imiimiiii mmimm immmu imn Valoarea documentului (Urmare din pag. l-a) ta a familiei Balş, unde Gh. .Eminovici fusese vechil. Proprietarul din acei ani al moşiei preluase „vasta bibliotecă“ şi crezînd că poetul se născuse acolo îi aşezase în parc bustul. „Pe scaunele lungi — scrie D. Anghel — stînd alături, sub streaşină unui tei, citeam cu glas tare şi sufletele noastre se înţelegeau uimite de atîta frumuseţe“. Intîia poezie este Amorul sfărîmat. Eri peste noapte vîntul a sfărîmat Amorul. Cînd te gîndeşti la drama lui M. Eminescu, apoi la aceea care pîndea pe cei doi poeţi care acum traduceau „în parcul vechi şi plin de privighetori“, „în preajma bustului celui mai mare poet al nostru“, vezi lucrurile mai omeneşte decit un simplu bibliograf şi erudit. Cu greu în aceste tălmăciri recunoşti pe Verlaine. Totul aminteşte peisajul moldovenesc, durerea eminesciană şi discretul sentimentalism al lui Şt. Iosif şi D. Anghel. Aşa să fie oare ? Adevărat să fie ? Pot pune eu credinţă pe dulcea-i mărturie ? Nu se gindeşte din ea la alte lucruri oare Acum, cînd printre lacrimi, citesc a ei scrisoare ? In paranteză fie zis, în notiţa biografică traducătorii pomenesc de „un meteor dezorbitat Artur Rimbaud“, de poetul „vagabond şi desorbitat de-a pururi“. Prin urmare acei care cred că eu cel dinţii am dedus o formă inexistentă din exorbitant (a ex-orbita , a ieşi din orbită) pot constata că în necesitatea aceasta s-au aflat şi alţii. Nepoata directă a amfitrionului celor doi poeţi a dăruit Muzeului un foarte frumos hrisov din 1785 întărit cu iscălitura lui Al. Mavrocordat. E vorba de un schimb de moşii între Iordache Balş, M-rea, Slatina şi Mitropolie, făcut de bunăvoie însă în folosul celui dinţii care îşi comasa astfel moşiile. Mînăstirea cedează Mitropoliei Stănileşti în ţinutul Suceava şi Brehoeşti în ocolu Botoşanilor, amîndouă contigue cu moşiile Paşcani şi Vlădeni ale vel. visternicului Iordache şi dă în schimb mînăstirii alte moşii şi pe urmă concede Stănileştii şi Brehoeştii numitului boier, primind în compensaţie Păltinişul, pe apa Prutului, în ţinutul Dorohoiului. Brehoeşti se află de partea cealaltă a Siretului şi a largii văi în faţa Dumbrăvenilor, incit s-ar putea spune că atunci Siretul curgea, în partea locului, pe moşia Bălşeştilor. Intelectualii din partea locului pot contribui cu amănunte topografice şi fotografice pe care noi le vom expune bucuroşi în vitrina respectivă. Documentele, am spus nu o dată, trebuie întoarse pe toate feţele, analizate, citite în spiritul nu în litera lor. Superstiţia documentului ne poate duce la erori catastrofale. Unui scriitor sărbătorit, un prieten, aducîndu-i mari elogii, i-a amintit cum s-au împrietenit. Improvizînd, fiind şi obosit, urmărit rău de stenografă, a făcut, fără să voiască, o frază echivocă, împărtăşind fapte şterse în memorie, asociate cine ştie cum (dar intenţia lui nu era evocarea ci omagierea prietenului). A spus de pildă : prietenul meu „a venit la Iaşi, Ibrăileanu l-a primit cu mare entuziasm“. Insă scriitorul n-a venit la Iaşi decit după moartea criticului pe care nu l-a cunoscut niciodată personal. Apoi l-a scăpat o vorbă nevinovată, folosită şi azi în mediile literare: „am primit, (de la el) o scrisoare“ în „care mă înjura că l-am băgat la Iaşi“. Cine cunoaşte pe acel scriitor ştie că ceva intrînd în accepţia generală „a înjura“ n-a ieşit din gura lui şi nu se va găsi un rînd cu astfel de expresii, fiind dimpotrivă cunoscut pentru limbajul elegant. Dar prietenul a voit să spună „criticat“ (acesta e şi azi la mulţi sensul) sau „ocărit“, şi de fapt „reproşat“. Apoi printr-o falsă memorie, inocentă, adaugă că scriitorul se plingea că esteîn fiecare noapte deranjat de un cocoş şi-l ruga să vie să-i omoare cocoşul. Scriitorul, comunicîndu-mi acestea, rîdea... de stenografă. Un intelectual care invită pe un coleg să-i omoare cocoşul, e foarte suspect mintal şi ar fi trebuit să solicite, după logica ilogică a bolnavilor de acest soi, în mod obsedant, pe toţi cunoscuţii să-i taie cocoşul. O astfel de scrisoare nu există, iar dacă într-una s-ar pomeni de zgomot, nu însă şi de insomnie, căci scriitorul dormea bine, e cu totul, dar cu totul altceva, un paradox maliţios în care se complăcea în acei ani scriitorul în chestiune şi pe care l-a expus în articole şi într-o cuvîntare. El vorbea, cu prefăcută spaimă, fiind un ironist notoriu, de „zgomotul liniştii“, susţinînd că nu există linişte fără un murmur care să o măsoare. „La Iaşi impresia mea, subiectivă deci, de linişte era aşa de mare, incit timpanul meu era iritat de inerţia aerului, pus în panică... şi rezultatul era sentimentul unei huiri dureroase. Bineînţeles, exagerez puţin pentru priceperea lucrurilor. Atunci simţeam nevoia să caut locuri sonore pentru ca urechea să se liniştească şi să aibă sentimentul tăcerii“. în fine, explica paradoxal că urechea iritată de insonoritatea provinciei a lui G. Enescu a decis pe muzician să-şi facă singur o muzică de sfere. Şi o mulţime de astfel de consideraţii pot să zic nu lipsite de fineţe, însă într-o cronică Fobia sgomotului acelaşi scriitor ironiza setea de linişte a micului burghez, tragedia unui d. Popescu care retras în provincie, unde găseşte tăcere deplină şi huşneşte cite un rar pui de găină „ca pe geniul cicloanelor“ e călcat de mnicul camion al urbei sub care se aruncă de fobia zgomotului. Iată deci cită atenţie trebuie spre a stabili valoarea documentului. Tulcea (Urmare din pag. latele bogăţii ale patriei: lăzi mari cu peşte se ridică pe braţul macaralei şi, aşezate în vagonete, pornesc spre halele frigorifere. Ceasuri în şir ai sta să priveşti un torent argintiu, să cunoşti toată această ihtiologie fantastică, de la scrumbii, chefali, crapi, şalăi, la calcanii lătăreţi, la pisica de mare cu coada mlădioasă terminată cu spini veninoşi sau zarganul subţire şi lung ca o suliţă. Cu deosebit interes sînt aşteptate vapoarele de la Sf. Gheorghe: acolo e principala sursă a sturionilor, peşti rari şi aristocratici, căutaţi pe toate pieţele lumii, care nu se intîlnesc decit pe litoralul nordic al Mării Negre şi în Caspică, la gurile fluviului Volga. Portul combinatului, mereu animat, rămîne în vale cîntat de neliniştea Dunării. Drumul peştelui duce spre halele unde se sortează, se ambalează cu gheaţa fabricată tot aici şi se încarcă în vapoare sau trenuri frigorifere. O parte e destinată conservelor : alte hale, unde fete cu halate şi cizmuliţe albe de cauciuc supraveghează cuptoarele de prăjit, uriaşele vase cu sosuri picante sau maşinile care închid automat cutiile de metal. Totul e mozaic şi faianţă, totul e de o igienă ireproşabilă şi conservele clădite în piramide multicolore aşteaptă să ia calea cine ştie cărui colţ de ţară sau de lume. Sunt cutii cu nisetru şi lin, cu şalău, macrouri şi sardele, cu crap şi picioruşe de broască pentru amatorii din străinătate.Eu care am călătorit în Extremul Orient al tuturor fanteziilor gastronomice, voi fi ultimul dintre cei dispuşi să se mire la vederea pulpelor albe, ca de pui, înecate intr-un sos de tomate!) La ieşire, pe o culme se vede, paralel cu înaltul coş de cărămidă roşie, minaretul geamiei stăruind în văzduh ca un flaut pentru mîinile vîntului sau, uneori seara, cu umbre şi tente pale de tuş, părînd o pasăre dezolată. Mai departe, în urcuşuri sinuoase, oraşul colinelor se înfiripă cu uliţe înguste şi pietruite, printre casele cu tăietură ciudată şi ziduri albe — Tonitza, Şt. Dimitrescu sau Sirato ar fi iubit lumina dormită pe suprafeţele lor — cu mari acoperişuri de olane şi curţi pavate, îmbrăcate în iederă revărsată şi consolate de feeria caişilor înfloriţi. Un geam asimetric, deschis ca un ochi în trezire, un început de glicină, un arbore răsucit — pretutindeni o încercare de frumuseţe mijită în vînt şi în arşiţă cu tenacitate de amiantă. Apoi casele sînt cu stuf şi se văd maluri galbene, povirnite. Şi, mai departe, verdele griului şi negrul arăturilor perpetuîndu-se şi pierind înghiţite de spaţiu. E Tulcea veche sortită demolării şi somnului, oraşul din care, nu peste multă vreme, va rămîne doar o treime. Noile înfăţişări au şi pornit de jos, de pe cheiuri, unde se-nşiruie blocurile proaspăt zidite, ca o caravană a viitorului, şi în curînd, pe străzile principale, numai platanii vor mai supravieţui şi poate două mari prăvălii turceşti revendicate de muzeul local, dar prea deşirate pe colonadele lor, ca să suporte cadrul eleganţei urbanistice care se profilează. (In locul lor aş sugera mai curînd conservarea unui vechi cartier de pe dealuri). Oraşul e înconjurat de bogăţie : ogoarele colectiviştilor din vecinătate alternează cu întinderi pomicole sau cu ferme de vite şi oi dobrogene iar, nu departe, sunt viile de la Niculiţel, unde arheologii au descoperit cele cîteva mii de monede ale lui Mircea cel Bătrîn. Un tezaur ignorat altădată e şi nesfîrşitul imperiu de stuf al Deltei, unde astăzi mii de oameni, cu maşini moderne, valorifică acest ultim dar pe care ni-l face Dunărea înainte de-a trece în mare. Cu atîtea resurse, Tulcea începe, în sfîrşit, după secole de lîncezeală, să se bucure de plentitudinea lor ; a o vedea primăvara, aşa cum am găsit-o la sfîrşit de aprilie, înseamnă a-i iubi şi mai mult tinereţea. In gura Bărăganului (Urmare din pag. l a) răzbate duduit de tractoare. La magazia de cereale, din camioane se descarcă truda combinelor. Griul e bun, sănătos, şi promite în jurul a două mii la hectar. Primele tone contractate fuseseră predate ieri la baza de recepţie. Nu pentru intîia oară pui piciorul într-o gospodărie colectivă, ai mai văzut lucruri asemănătoare şi în alte părţi, şi totuşi senzaţia de nou, senzaţia copleşitoare că te afli in faţa unei descoperiri nu te părăseşte o clipă. În 1956, cînd s-a mutat gospodăria aici, locul acesta ocupat astăzi de construcţii de tot felul era un izlaz plin de scaieţi, în care — după expresia preşedintelui, tov. Gh. Orăşeanu — oile îşi pierdeau jumătate din lună. Tot pe atunci, producţia medie pe hectarul de porumb atinsese cifra „record“ de 1700 kg. La grîu se obţineau 514 kg. La floarea soarelui — 840. Şeptelul gospodăriei putea fi apreciat cu exactitate dintr-o aruncătură de ochi. Tot atunci, în 1956, cînd actuala alcătuire, evaluată la multe milioane, a gospodăriei colective se înfiripa doar ca un vis în închipuirea celor mai îndrăzneţi, apărea în mijlocul colectiviştilor din Plopu un tînăr subţirel, abia trecut cu cîţiva ani peste douăzeci, aproape blond, cu buze împlinite. Se recomanda inginer agronom. Experienţă nu avea. Trenul îl adusese de-a dreptul de pe băncile Institutului agronomic din Iaşi. închidea însă în el un tezaur : ştiinţă, pasiune pentru meseria aleasă şi o putere de muncă ce cu greu se putea întrezări în înfăţişarea-i modestă. Prea puţini dintre colectiviştii din Plopu au bănuit atunci, in 1956, că tînărul acela, urmind îndemnul partidului şi ajutat de comunişti, avea să facă din ei.M ,meni cu adevărat pricepuţi, in stare să smulgă pămîntului recolte întreite faţă cu cele de pînă aci. Pînă în 1956 nu se cunoştea la Plopu valoarea îngrăşămintelor naturale. Socotit ca netrebuincios, ba chiar dăunător plantelor de cultură, gunoiul de grajd era aruncat în mlaştina de la marginea satului. Acum el îşi găseşte întrebuinţarea in fertilizarea de fiecare toamnă a ogoarelor. Nu se pomeniseră pînă în 1956, alături adinei de toamnă. Astăzi ,nici o palmă de loc nu rămîne neîntoarsă pînă în primăvară. Porumbul se semăna cu o densitate sub jumătate decit cea normală.. " 'i '■ P'niă în 1036, porumbul se• prăşea de dor^ gri,acurh. de patru. Floarea sâ&reihei o dată, acum de două ori. Oamenii pe ’ care-i îmbătrînise sapa și ogorul priveau cu îndoială încercările'-inginerului de a le dovedi tăria cunoştinţelor lui, Staicu Cotigă îşi aduce, aminte cît de rău se’ supărase atunci cînd inginerul i-a pUs pe oameni să taie porumbul frumos ca o pădure şi să-l îngroape, în pămînt. Nu se ştia ninjic, de însilozare şi metoda fusese luată‘ drept bătaie de joc la adresa muncii colectiviştilor. De mult nu mai e nimeni care să cîrtească împotriva însilozării. De la 240 de tone în 1956, cantitatea de porumb însilozat va ajunge în toamna aceasta la 5.400 tone. Iar aceasta, fiecare judecă, înseamnă mai multe vaci, mai mult lapte, mai multă carne, mai mulţi bani, îşi are o poveste a lui şi Dumitru Ciucă. Pentru că nu era lesne să-i convingi pe colectivişti să sporească densitatea porumbului semănat pînă la 30.00 de plante pe hectar, faţă de 14—15.000 cit se obişnuia, inginerul a creat cîteva loturi demonstrative. Lui Dumitru Ciucă i se repartizase unul cu 30.000. In toiul verii a bîntuit seceta și colectivistul, îngrijorat de rezultatul muncii - sale, s-a pus să rărească porumbul. Dar inginerul a luat pe propria-i răspundere soarta zilelor-muncă ale colectivistului. In toamnă, la recoltare, Dumitru Ciucă a scos cu circa 3.000 kg la hectar peste media gospodăriei. De atunci, din 1958, nimeni nu-şi mai aduce aminte cite cuiburi la hectar şi cite grăunţe în cuib puneau bătrînii. Sînt, acestea, doar cîteva elemente care jalonează trecerea de la o stare de lucruri la alta, de la rudiment la ştiinţă, pe drumul care i-a adus pe colectiviştii din Plopu la bunăstarea de astăzi. Nu se ştie cum şi pe ce temei, se aude părerea că munca la ţară ar îngusta orizontul intelectual, că inginerul agronom, pasionat pentru cercetarea ştiinţifică, ar deveni, în gospodăria colectivă, un simplu practician. Cînd eroul nostru a venit in satul din „gura Bărăganului", a găsit aici un teren neexplorat de ştiinţă. Nu era efectuată o cartare a solului şi distribuţia culturilor se făcea la întîmplare. Organizarea teritoriului nu exista nici măcar ca noţiune. Se cunoşteau prea puţin terenurile afectate de fenomenul sărăturării. Măsurile agrotehnice nu se aplicau diferenţiat. Nimeni nu făcuse un studiu comparativ al comportării .oferitelaz.^Stulii de plante cultivate... l Și s-a apucat de muncă. Laboratorul gospodăriei (la început doar cîteva eprubete) 1 s-a dezvoltat în aşa măsură, incit astăzi nu e cu nimic mai prejos decit cele din şcoli. Rezultatele cercetării şi-au găsit valorificarea practică pe terenurile gospodăriei, în tematica actuală de cercetare ştiinţifică figurează probleme ,ca : tipurile de sol şi comportarea acestora la îngrăşămintele naturale şi chimice; îmbunătăţirea structurii solului şi combaterea sărăturării; studiul comparativ al soiurilor de grîu Triumph şi Bezostaia 4 ; urmărirea comportării solului Bezos■ taia 4 la diferite tipuri de sol şi îngrăşăminte; definirea liniei de porumb hibrid cea mai potrivită ■condiţiilor .gospodăriei (deşi problema se studiază de mult timp, datorită■ variaţiilor mari de climă din ultimiii ani nu s-a putut ajunge la concluzii definitive; mai bune rezultate a dat H.D. 306), experienţe având ca scop menţinerea umidităţii în sol etc. Parte din rezultatele cercetărilor privind porumbul hibrid au fost publicate in Probleme figricole. Inginerul este un propagandist activ al ştiinţei. Se bucură, la...gîndul că pregătirea agrozootehnică a colectiviştilor se va face prin cursuri de trei ani. De pe acum ,gindeşte la adaptarea programelor de învăţămînt cerinţelor specifice ale gospodăriei. Cînd vorbeşte de conştiinţa nouă a omului, se luminează : „Procesul de educare a omului se desăvîrşeşte aici, în gospodărie, prin muncă. Sînt pe cale de a dispare trăsături urîte ale sufletului omenesc, ca invidia şi răutatea. Sunt tot mai vizibile spiritul de întrajutorare şi grija pentru avutul obştesc“. Colectiviştii îţi vorbescdespre inginer cu rţiîndrie, ca despre unul de-al lor, apropiat şi iubit. j J E LA solstiţiul etc iarnă la * ^ cel de vară, curgerea vremii străbate un drum pe care termometrul îl etalonează prin creşterea cu cîteva zeci de grade a coloanei de mercur. Natura încheie un ciclu biologic. Prin decembrie, cînd în Sala Palatului Republicii inginerul de la G.A.C. Drum Nou din Plopu expunea experienţa şi rezultatele muncii obţinute de colectiviştii săi, griul, firicel plăpînd de iarbă, dormea sub pătura de puf a zăpezii. Crivăţul gonea turbat peste întinsurile albe. Acum, în iulie, combinele culeg aur. Griul , cum spunea un colectivist, — este al omului. Bărăganul freamătă şi în aer pluteşte aromă de azimă caldă. Porumbul e înalt cu omul. Inginerul e greu de găsit. Pînă să se întoarcă de la,cîmp, secretarul de partid, tovarăşul Oprişan Ghelase, om spătos, cu chip de bronz, îmi confirmă cele aflate în gospodărie şi-mi dă în plus unele amănunte. Pe inginer îl califică simplu şi convingător : „ Bun!... Apoi îmi spune : l-am primit în partid fără stagiu de candidat. Aceasta se întîmplase la 22 iunie, o zi după solstiţiul de vară, şi la şase luni exact de la încheierea Consfătuirii pe ţară a colectiviştilor. In viaţa inginerului Nicolai Munteanu se încheia un ciclu.