Contemporanul, ianuarie-iunie 1965 (Anul 19, nr. 1-26)
1965-01-01 / nr. 1
ANUL LITERAR —1964 PROZA |°-BINEÎNŢELES, cei douăzeci de ani pe care literatura noastră socialistă i-a sărbătorit vara asta nu pot constitui doar un moment festiv, ci şi un punct de plecare pentru o meditaţie critică. Dau termenului de meditaţie un sens activ, dinamic şi fertil, fiindcă douăzeci de ani e vîrsta proiectelor, a îndăznelilor şi nu a suspinelor retroactive. Şi dacă privim îndărăt nu e pentru a ne înduioşa, ci pentru a putea scruta lucid viitorul. Pentru noi viitorul a fost şi continuă să fie o dimensiune reală, vie, o certitudine. Dacă, privind îndărăt, considerăm cu asprime o carte sau alta, o eroare sau alta, aceasta o facem nu pentru a ne îndoi, ci pentru a ne afirma încrederea într-un drum rodnic. Un eveniment care merită a fi menţionat este apariţia unor lucrări sintetice dedicate acestor două decenii de proză (Ov. S. Crohmălniceanu, D. Micu şi N. Manolescu). Desigur, caracterul lor oarecum informativ, enumerativ şi de trecere în revistă, conferă un aspect general, neanalitic şi presupune erori în calculul valorilor, inerente oricăror perspective sintetice. Orice cititor care are, cît de cît, noţiuni de metodologie îşi va da seama de deficienţele inerente ale unor sinteze. Proza noastră va avea de învăţat din analiza metodologiei şi mai ales din sporirea punctelor de vedere. O sinteză absolut judicioasă e cu neputinţă de realizat de un singur critic şi judecata (relativ) stabilă asupra unei epoci e rezultatul confruntării active a mai multor puncte de vedere. Aici cred că e neapărat necesar să introduc o precizare asupra judecăţii de valoare. Mai persistă încă, destul de răspîndită, prejudecata naivă despre o judecată de valoare absolută şi eternă. De fapt, acest concept reprezintă echilibrul relativ al unei multitudini de criterii în evoluţie. Altfel spus, judecata de valoare e un proces neîntrerupt şi nu un verdict. Critica estetizantă, care a fost o penibilă eroare şi care şi-a închipuit că poate da sentinţe definitive, a eşuat lamentabil. Chiar şi scriitorii denumiţi impropriu clasici trec printr-un examen permanent şi motivele pentru care-i admirăm sînt azi altele decît ieri şi vor fi mîine altele. Intr-o lume aflată în permanentă modificare ar fi straniu ca numai valoarea literară să rămînă intangibilă. Aprecierea literaturii se schimbă şi ea odată cu societatea, cu relaţiile dintre oameni, cu conţinutul ideologic şi psihologic al omului contemporan, cu sensibilitatea şi receptivitatea lui artistică. Au fost cărţi pe care le-am elogiat acum 15 ani şi le preţuim, în continuare, chiar mai mult, descoperindu-le mereu noi frumuseţi ; pe altele le-am aprobat atunci fiindcă aveau îndrăzneala să atace teme noi, probleme noi, chiar şi cu rezultate artistice incerte, dar azi, cînd proza noastră a obţinut succese ferme, cînd nivelul prozatorilor şi exigenţa scriitorilor au crescut enorm, ar fi absurd ca acele cărţi să ocupe mai departe acelaşi loc pe care l-au ocupat atunci în tabelul de valori — fie şi aproximativ — al criticii. Există şi romancieri care au rămas într-un stadiu demult depăşit de colegii lor şi care se încăpăţinează să exprime lumea de azi cu mijloacele defuncte ale secolului trecut... Ei clamează utilitatea tematică a plicticoaselor lor romane... Dar şi în acest domeniu valorile au evoluat! Tema nu e un decor, nu e descrierea naturalistă a procesului de producţie, nu e reducţia simplistă a psihologiei la cîteva trăsături generale ale clasei, nu e ilustrarea infantilă a unor existenţe prin destinul istoric al unor clase... Ceea ce interesează e conţinutul social real care se exprimă prin mentalitate, comportări, interacţiune între general şi individual, modificările în conştiinţe pricinuite de revoluţia socialistă în toate planurile existenţei. Ar fi greşit dacă, din cele spuse pînă aici, s-ar înţelege că, în ansamblu, prozele au suportat un proces de diminuare valorică. Nu, unele îşi păstrează interesul, iar altele chiar şi-au sporit valoarea, descoperindu-se, cu trecerea timpului, tot mai multe calităţi implicate în text. Reconsiderarea e Un proces permanent care se aplică nu numai clasicilor... Iată de ce, lucrările sintetice publicate , anul acesta sunt o invitaţie la dialog. Un an literar e un spaţiu prea mic pentru a marca tendinţe, procese evolutive şi judecăţi literare , dar menţionarea succeselor recente indică o preocupare sporită pentru problemele omului contemporan. Pădurea nebună de Zaharia Stancu reia o temă tradiţională a prozei romîneşti — oraşul de provincie — într-o perspectivă cu totul nouă, violentă, dură şi amară, ce contrastează cu atmosfera de disoluţie moale, de descompunere lîncedă în care fusese înfăţişată înainte. Cu Dispariţia unui om de rînd, Mihai Beniuc inovează nu numai tehnica narativă, ci şi problematica temei războiului. Tot războiul îi serveşte ca pretext lui Aurel Mihale pentru a dezvolta o idee artistică originală. De remarcat că autorii nu mai tind spre frescă, spre descrierea monografică-tematică, ci se concentrează asupra unei probleme — a singurătăţii, la Stancu, a personalităţii, la Beniuc, a realităţii neînţelese ce apare drept coşmar la Mihale. Aceeaşi observaţie despre Risipitorii de Marin Preda, în care accentul e pus pe încărcătura etică a relaţiilor sociale şi unde interesul pentru fapt şi acţiune cedează locul interpretării mobilurilor. Aşadar, se luminează problema raportului dintre comportament şi intenţie. Eugen Barbu, în Facerea lumii, fără a renunţa la un lirism al senzaţiilor, cu care obţinuse succese încă din Groapa, caută să surprindă problemele unui director nou numit, ridicat din rîndurile clasei muncitoare, altfel spus, tema nu mai constituie un simplu decor, ci e reprezentată prin problemele omeneşti ce se desfăşoară în cadrul ei. Aceeaşi tendinţă se observă la tineri : în Scrisoare de dragoste, Remus Luca reliefează ideea caracterului ; în Descoperirea familiei, Ion Brad analizează modificările petrecute în conştiinţa unor săteni după încheierea procesului colectivizării. Ion Lăncrănjan urmăreşte, în Cordovanu, paralelismul dintre schimbările structurale ale societăţii rurale şi schimbările psihologice, iar Pop Simion, modificarea unor destine. Mult mai activi au fost tinerii în domeniul nuvelei şi al schiţei: D. R. Popescu, Fănuş Neagu, N. Velea, Ioan Grigorescu, Al. I. Ghika, N. Ţie, T. Mazilu — au realizat proze interesante, dintre care unele au stîrnit controverse. Aici e şi mai marcată îndepărtarea de descrierea minuţioasă a evenimentelor şi atenţia pentru ecoul pe care evenimentul îl are în conştiinţe. în legătură cu aceasta să reamintim problema pe care Ov. S. Crohmălniceanu a ridicat-o cu mai multe prilejuri, anume a nivelului intelectual al dezbaterii etice a personajelor, nivel ce se află uneori sub cel al modelelor din viaţă. Nu e vorba nici de introducerea unor eroi intelectuali (intelectualitatea nu e o profesie şi nu se obţine automat prin examene...), ci de calitatea argumentării , uneori personajelor celor mai evoluate, autorii le atribuie o gîndire primară şi o expresie penibilă. Iar critica nu detectează, acolo unde este cazul, scăzutul nivel intelectual, modul rudimentar de a pune problemele. Un alt păcat al criticii este acela că nu discută suficient cărţile cele mai interesante. Fireşte, cronica literară îşi are utilitatea sa, dar prin firea lucrurilor, ea nu poate epuiza înţelegerea şi semnificaţiile unui roman de valoare. Stadiul actual al prozei noastre cere discuţii care să generalizeze dar să şi aprofundeze cuceririle obţinute, să combată tendinţele moarte, să valorifice din plin ceea ce este original, nou, interesant. Supuse la regimul oarecum uniformizant al cronicii, cărţile cele mai bune nu se detaşează îndestul de producţia mediocră, şi contribuţia reală a scriitorilor la dezvoltarea prozei noastre nu e valorificată cu pasiune. Aşteptăm de la prozatorii buni mai multe cărţi, de la critici mai multe discuţii, fiindcă o selecţie adevărată se face în abundenţă. Paul Georgescu POEZIA O CRED că pe " ^ spaţiul unui singur an se poate vorbi de sensuri de dezvoltare a literaturii. Ceea ce azi ne pare o tendinţă tulburătoare se poate dovedi mîine o închipuire. Am citit nu o dată, cu cel mai viu sentiment de inutilitate, articole pe^ o idee care vîrau toată literatura unui timp într-un pat al lui Procust, neizbutind pînă la sfîrşit decît să demonstreze prejudecăţile autorului. In asemenea articole literatura are soarta privighetorii lui Arghezi (din volumul apărut anul acesta) care în colivie plînge. Sigur că, dacă avem în vedere perioade mai întinse de timp, lucrurile se schimbă Critica se simte periodic atrasă de sinteze şi caută să pună o ordine în faptele literare, să stabilească o „logică”, o raţiune evoluţiei, să distingă nişte legi probabile. Aceste sinteze au o valoare provizorie, pentru că viaţa literaturii e în mișcare permanentă. M-am gîndit de multe ori în ultimul timp la felul în care s-a dezvoltat literatura noastră contemporană, nu pornind cu orice chip de la niște criterii de periodizare (s-a văzut în cîteva cazuri ce înseamnă asta), ci căutînd în faptele literare ca atare indicii pentru istoria lor. Chestiunea e de interes metodologic, pentru că o sinteză nu se poate clădi fără o ipoteză istorică. Dar, nu e mai puţin adevărat, literatura însăşi capătă lumini şi umbre noi, altă adîncime şi o anume armonie care o înnobilează. In această perspectivă se vede mai limpede şi dacă producţia unui an (oh, bilanţurile !) e traversată sau nu de tendinţele descoperite, dacă reprezintă o cotitură, o continuitate, o confirmare sau o excepţie. Lăsînd la o parte alte introduceri, să spun că se observă trei momente în literatura noastră de după Eliberare , după o perioadă de experienţe, de negări şi de afirmări (1944—1952), asistăm la un deceniu de înflorire a prozei. Intre 1952 şi 1958, cu puţine excepţii, apar marile romane, după care, pînă spre 1962, accentul se mută pe speciile scurte şi apar mai ales nuvele. In ultimii ani asistăm la un reviriment poetic şi la o relativă inerţie a prozei. Observaţiile trebuie desigur primite fără absolutizări. Din 1963 se vede mai bine că poezia începe să deţină întîietatea în competiţia cu proza (fapt explicabil, poezia presupunînd unele sedimentări în viaţa socială). Nu că ar lipsi prozele bune, dar în poezie e, în general, mai multă fierbere, sunt mai evidente iritarea contra inerţiilor, formulele personale, experienţele de a găsi noi expresii pentru a cînta o realitate spirituală foarte bogată, de a descoperi semnificaţiile adînci ale noului univers pe care îl făurim. Anul care a trecut stă de asemenea sub semnul poeziei. Dar, deosebirea e numărul mare de debutanţi. Efervescenţa poetică, de mai mult timp constatată, se simte acum de la noile nume, ca şi via emulaţie. Aici, diferenţa de la un an la altul e aşa de uimitoare încît mi se va ierta, sper, că, derogînd de la toate regulile, încep cu sfîrşitul. Se poate vedea foarte bine că sîntem într-un moment de extraordinară înflorire a poeziei adolescenţei. Nu e vorba doar de motivele vîrstei (prezente la toţi), dar de o sensibilitate tipică. Poeţii nu sînt mai bătrîni decît vîrsta lor, nu se sfiesc de asta, ba, chiar, cu oarecare ostentaţie, fac din poezie o purtătoare tainică a mesajului lor. „La douăzeci şi unu de ani, deplini şi ficşi“ (vîrsta lui Labiş), Adrian Păunescu, al cărui volum (Zile de mare emoţie) va fi zilele acestea în librării, îşi împărtăşeşte cu o exuberanţă cuceritoare emoţiile, uluielile. Izbitoare e invenţia metaforică. Poetul descoperă universul zgomotos, hohotitor, gîlgîitor de vitalitate, ca un Gargantua cu nas enorm care prinde efluviile cele mai intense, cu porii deschişi la toate emanaţiile lumii : „Concep ceva, ştiu multe, sunt tînăr şi bezmetic. / Nu-s răbdător, dau buzna, mă contrazic mereu, / Mă pierd şi de la mine cu cereri mă revendic / sunt voievodul singur al sufletului meu“. Jubilaţia se observă şi la Ana Blandiana (Persoana întîi plural), fireşte, într-un registru Temi-enin. E o încîntare perpetuă de vegetale, de lumină, de ploaie, de vînt, de propriul trup în care încolţesc „dureroase aripi“. O poezie mai nouă arată oroarea de maturitate ca de-o vîrstă cenuşie, provizorie, fără entuziasme („Nu vreau să intru în maturitate...“), încheierea e de o gravă candoare : „Timp bătrîn, cum nu înţelegi, / Nu pot să-ţi sparg nemişcătoarele legi, / Dar vreau, atunci cînd fi-va vremea, să trec superb / Din adolescenţă în moarte !“. Un debutant care, ca în poveşti, a crescut într-un an cît alţii în şapte e Ion Alexandru. In volum (Cum să vă spun) e o voce pură, o bucurie copilărească în faţa lucrurilor şi a misterelor. Poetul e un adolescent teribil cu obraz suav de copil. Poeziile ulterioare, într-un vizibil proces de închegare, sînt cutreierate de imagini tulburi, de viziunea unei materii aspre, poroase, deasă de molecule uriaşe, strivită de o gravitaţie colosală. Un univers uimitor de particular, intuit în toate detaliile, aduc primele poezii ale Gabrielei Melinescu (şi un volum aşteptat). Nota e o feminitate, nu dezlănţuită ca la Blandiana, dar disimulată în atitudini băieţoase, în gesturi bruşte, sub care zvîcnesc severii. Cu un volum de parodii (Singur printre poeţi) a debutat Marin Sorescu, aşa de repede trecut la poezie el însuşi, încît volumul pare o benignă perfidie. Versurile, mai mult lucide decît explozive (uşoară influenţă a lui M. R. Paraschivescu, de exemplu, în frumoasa Ctitorie), sînt de o fineţe incontestabilă. Intr-o poezie, poetul se conapară (ca altădată Dimitrie Anghel) cu Sepia, amuzîndu-se subtil de supliciul, de a birui universul transcriindu-i cu cerneală : „Daţi-vă la o parte / Lucruri pe care v-am învins. /'În legitimă apărare / Trebuie să transcriu cu cerneală / Toată apa oceanului’. Nu ştiu ce secretă simetrie îmi aduce acum în minte, după explozia acestor debuturi, Cadenţele lui Tudor Arghezi. Poate fiindcă sunt şi acestea traversate de o aşteptare, alta, făcută din tăceri şi umbre, din presimţiri şi înfiorări : „Scripcă veche, mai de mult, / Doar tăcerea ţi-o ascult, / Nu-mi dau seama ce-ntristare / Decît altele te doare, / Oare trebuie să-mi pară / Că-a murit ceva-n vioară ? / Ori, vioară, simţi mai bine / N-a murit ceva din mine ?“. Cu Frunze, Poeme noi şi, în acest an, cu Cadenţe pătrunde în literatura romînă poezia longevităţii, a tristeţilor prelungi ca umbrele lucrurilor în amurg. Teroare de moarte e la Eminescu, dialog cu timpul la Beniuc, însă această poezie a vieţii care urcă pe fire nevăzute la hotarele nevieţii, întîrziind, a luminii care trece în umbră, a vocilor tăcerii, nu mai e la nimeni. „Cartea“ se întunecă, „nu --mai deosibeşti ce-urcă--/ Şi scade-n seva ei, / Ori dacă gîndul are trei / Corzi în arcuş, sau şapte, / Că s-a făcut şi-n cartea asta noapte, / Ca şi-n grădină şi în casă, / Şi gîndul cintecului vrea să iasă / Şi nimereşte-n cîte părţi, / Ca fluturele-ntr-alte nopţi, dintr-alte cărţi". Presimţirea nopţii se topeşte în suflet ca o otravă, ofilind florile, îngălbenind frunzele. Nota particulară a meditaţiei argheziene e însă nu ştiu ce detaşare de propriile nelinişti, o luciditate rece care împiedică tînjirea, aşteptarea, să devină angoasă. Obiectele din jur nu şi-au pierdut înţelesul, vibraţia vieţii se simte peste tot în natură şi poetul contemplă lumea cu o sublimă împăcare. E în poeziile cele mai triste o lumină dulce şi suavă, o uimire tîrzie de puterea Doamnei Firi ,A mai rămas în ramuri, neculeasă, / O vişină-n grădina de acasă, / Mărgăritarul roşu al pomului stufos. / De ce-l faci, Doamnă Fire, atîta de frumos ?“. In Cadenţe, lirica argheziană are intensităţi necunoscute, cuvîntul e mai pur, ecourile mai adînci. Sînt şi alte volume frumoase. Nichita Stănescu în O viziune a sentimentelor, Cezar Baltag în Vis planetar, Ilie Constantin în Desprinderea de ţărm şi-au descoperit, fiecare, nota personală. Dar să nu repet ce-am mai spus. In Cu faruri aprinse de Mihai Beniuc regăsim toate motivele din lirica ultimilor ani a poetului, meditaţia pe gravele teme umane, elanurile prometeice, încleştarea cu timpul. Dar paginile cele mai bune sunt cutreierate de o exaltare romantică, vizibilă foarte bine în erotică, amintind atmosfera poeziilor de debut : „Mi-e dor de o crîşmă pierdută. / Alături de un drum părăsit, / Pe-o vreme de vînturi bătută / şi-afară să ploaie cumplit/ / Crîşmarul să fie chiar Moartea / Şi slujnică soaţă ei Soarta // Vin roşu să fie-n balercă, / Să sfîrîie-n spuză şi greu / Să-mi plîngă pe umăr femeia / Cu lacrimi arzînd ca scînteia". Un debutant doar editorial (cunoscut ca poet din 1939) e Şt. Aug. Doinaş (Cartea mareelor). Ciclurile semnificative (Oamenii şi uneltele lor şi, mai ales, Cîntece de dragoste) sînt ale unui poet de subtilităţi intelectuale, nu, decît rareori, conceptual. Atunci o schemă invizibilă se ghiceşte sub imagini şi poezia, redusă la o condiţie ilustrativă, nu e convingătoare. Insă Doinaş e poet adevărat, în stare să pipăie universul cu ochii, cu urechile, dar detaşîndu-se de lucruri cu o rece luciditate. Foarte proaspete şi fremătătoare, sub acest strat de brumă, sunt poeziile de dragoste. Nu se poate încheia fără o vorbă despre volumele antologice din V. Eftimiu, Horvath Imre, Otilia Cazimir, G. Lesnea, Magda Isanos, N. Labiş (acelaşi mereu), E. Jebeleanu (fără, semnificativ, poemele Bălcescu şi în satul lui Sahia). Debut şi antologie (multe poeme bune au rămas pe dinafară) e Ora fîntînilor a lui Ion Vinea. Nicolae Manolescu LUCIAN BLAGA: UMBLĂM . . . PE CÎMP UNGĂ FĂRĂ POPAS UN FLUTUR Umblăm pe cîmp fără popas sub zodii prin tîrziul ceas. Hotare, veac, tărîm s-au şters. Mai sintem noi şi-un univers. Pierdem in noapte, rînd pe hiad, tot ce sub noi era pămînt. Şi mergem iar in gind, la pas. Un cer deasupra ne-a rămas. Vreo stea, cînd cade din tării, fără să vrei, spre ea te ţii, şi poala-ţi potriveşti, s-o prinzi. Lucirea numai i-o cuprinzi. Şi cumpănim ce e, ce-a fost. Noroc înalt, pornit cu rost, ne-ntîmpinâ, de sus prin vînt, să nu ne-ajungâ-n văi nicicînd. LÎNGĂ UN FLUTURE Frumuseţea ca şi zborul şi iubirea de cenuşe-şi leagă firea. De-i ştergi fluturelui praful, nici o boare — nici o vrajă nu-1 vor face să mai zboare. El, tot omul seminţiei ştiutoare, îşi ascunde obîrşiile şi drumul. Dacă-i slarml, îşi dă poleiul — din secretele-î nici unul. Cine-i pune pe aripi şi pe făptură scrumul. Joc de aur ca suflat din foi de faur? A dormit o noapte-n Lună ? S-a născut din scrum de urnă? Desene de EUGEN CIUCA Primele cărţi literare ale anului 1965 M. EMINESCU: Opere alese vol. III. Editura pentru literatură M. SADOVEANU: Opere vol. 19 (publicistică). Editura pentru literatură I. AGÎRBICEANU: Opere vol. IV. Editura pentru literatură T. ARGHEZI: Scrieri, vol. VI („Ce-ai cu mine vîntule?“) vol. VII (Cartea cu jucării). Editura pentru literatură T. ARGHEZI: Lina. Editura pentru literatură XXX Proza umoristică romînească — antologie în 2 volume, prefaţă şi note de Silvan Iosifescu ADRIAN MANIU: Versuri în proză. Editura pentru literatură ADRIAN MANIU: Cîntece tăcute. Editura pentru literatură ION PAS: Carte despre drumuri lungi. Editura pentru literatură KOVÁCS GYÖRGY: Comoara Cristofilor (apare în seria „Romanul romînesc contemporan"). Editura pentru literatură MANOLE AUNEANU: Destinul îngerilor — nuvele. Editura pentru literatură CONSTANTIN GEORGESCU: Geamul dinspre drum — povestiri. Editura tineretului ŞTEFAN LUCA : Moştenirea — roman. Editura tineretului PETRE SALCUDEANU: Săptămîna neterminată — roman. Editura pentru literatură N. TIC: Oraşul cu o mie de blesteme — roman. Editura tineretului KATONA SZABÓ ISTVÁN: Borika — povestire. Editura pentru literatură A. I. ODOBESCU : Pagini regăsite (în colecţia „Studii şi documente literare“). Editura pentru literatură XXX Studii eminesciene (de G. Călinescu, M. Beniuc, Perpessicius, G. Ivaşcu ş. a.). Editura pentru literură VLADIMIR STREINU: Tragedia lui Hamlet (studiu). Editura pentru literatură In colecţii: • „Biblioteca şcolarului“ JEAN BART: Jurnal de bord B. DELAVRANCEA: Apus de soare • „Biblioteca pentru toţi" M. SORBUL: Patima roşie (şi altele). Prefaţă de D. Micu GH. BRAESCU: La clubul decoraţiilor. Amintiri. 2 volume. Prefaţa de N. Gheran P. MÉRIMÉE : Carmen — nuvele. In romîneşte de Al. O. Teodoreanu. Prefaţa de Mihai Murgu. TH. MANN: Moartea la Veneţia — nuvele. în romîneşte de Al. Philippide şi Lazăr Iliescu. Prefaţa de Eug. Schileru • „Cele mai frumoase poezii" JIRI WOLKER: Poeme. In romîneşte de Florin Mugur, (traducere din limba cehă). • „In jurul lumii“ SORIN CIULLI şi MIHAI TUNARU: Corturi în Pamir • Traduceri din literatura universală: A. DAUDET: Nababul — Moravuri pariziene. Traducere şi prefaţă de Ion Brăescu MARCEL AYMÉ: Omul care trece prin zid — nuvele. Traducere şi prefaţă de Tudor Măinescu I. SMAUL: Marea Japoniei. In romîneşte de A. Gabrielescu şi G. Tatus L. ORUHOVA: Ghimpele. în romîneşte de Andreescu Irina şi Alice Gabrielescu V. FEODOROV: Fîntîna cu apă limpede. Traducere din limba rusă de Demostene Botez şi Ecat. Varzar ESTELLA CANTO (scriitoare argentiniană): Noaptea şi noroiul. în romîneşte de Rodica Tăutu şi N. Teică J. ICAZA (scriitor din Ecuador) : Copiii vintului. In romîneşte de Vlaicu Barna şi Mihail David FRANK HARDY: Legendele din Valea lui Benson, în românește de Petre Solomon. vitrina & 3 "" ............. .................................................................................................................................nr—l l— N !■ I N mrrif fi. ..—re imn ii im ............................... ...... ■ vitrina --------------------- ACEST al doilea volum (primul a apărut încă din ^ ache E. •*“ ,x‘ ANTON . Costache Anton de g . a realiza o bogată „aeri monografie literară albastre a vîrstei primei iubiri, vîrsta serilor albastre. (Ed. Tinere- Romanul se poate titlul) descompune într-o _____________ suită de povestiri, perfecte ca atare, care au in centrul lor copilăria aceloraşi eroi văzuţi însă din unghiuri diferite. Aceasta se datorează şi faptului, lăudabil în sine, că autorul evită rezolvările definitive, explicite. Dar, la un moment dat, teama de a nu da soluţii definitive, prelungind nemotivat de mult acţiunea, lasă impresia lipsei unei idei artistice unitare. La aceasta contribuie şi împrejurarea că bogăţia faptelor, înfăţişate de obicei cu real talent, nu este întotdeauna subordonată unei semnificaţii profunde. Puterea educativă a lucrării reiese în mod justificat din acţiune. în ciuda oricăror strădanii, eroii viabili rămîn doar copiii, mai vîrstnicii fiind prezenţi în măsura în care viaţa acestora o cere. Copilăria este evocată cu multă căldură şi înţelegere (paginile despre prietenie), personajele păstrindu-şi candoarea şi logica celor 14 ani. Vica, Nunu, Isoscel, Ţîru, Roset şi Mihu sînt numai cîţiva din eroii care-l cuceresc pe cititor. Arta de narator a lui Costache Anton este remarcabilă. Supără însă o stăruitoare frumuseţe ireală cu care este poleit fiecare personaj. în general, prin Seri albastre, Costache Anton înscrie pagini generoase în literatura pentru copii. --------------------- CU INSULA lui Robert Merle pătrundem în dome- niorgm niul fertil al roma--t'Lrî , L nelor de aventuri MERLE, dintre cele mai bune. De fapt, „Insula după cum mărturiseşte autorul însuşi, cartea n-are „...altă justificare decît a (E.L.U.) ceea a propriei sale vitalităţi şi a destăinuirilor făcu--------------------- te — cu sau fără voie — asupra propriei mele existenţe dar şi în legătură cu spaima ce ameninţă existenţa omenească pe şubreda noastră planetă”. Dar nu numai atît. Fabulaţia romanescă a cărţii permite totuşi scriitorului să facă sondaje în social. Recompunînd o microsocietate pe una din insulele uitate ale Pacificului, alcătuită din oameni albi şi tahitieni, constrinşi să ducă o existenţă robinsoniană, Robert Merle găseşte prilejul de a discuta o serie de probleme : proprietatea, democraţia, legislaţia, pacea şi războiul, colonialismul, problema rasială, romanul căpătînd semnificaţii sociale largi. Cititorul străbate alături de personajul principal, bunul Purcell, drumul înţelegerii cauzelor conflictului generat între albi şi cei de culoare, ajungînd în final la conştiinţa delimitării dintre bine în sine, teoretic, şi realizarea lui practică, dintre principiul general moral de a nu ucide şi necesitatea de a o face în anumite condiţii. Cu intuiţie şi fineţe autorul face tahitienilor adevărate fişe psihologice, Ie reconstituie vocabularul redus, Ie imaginează logica simplă, naivă. Siluetele feminine surprinse în toată plasticitatea lor se desprind graţios din cadrul natural luxuriant, amintindu-ne de tablourile lui Gauguin. Prezentînd activitatea literară a scriitorului, prefaţa lui Şerban Cioculescu adînceşte sensurile multiple ale cărţii. -------------------- ROMANUL Oameni independenţi este o „saga eroi- Tr * T T T ani-------că“- Istoria luptei Pentru independen- LAXNESS ţă economică a „ unui ţăran islandez „oameni cu ostilitatea naîndepen- turii şi a societăţii, denţi“ Intr-o climă sălbat t tică, Bjartur de la (L.L.C.) Sumarhus îşi duce „propriul război '_____ pentru neatîrnare“ — cu dîrzenia eroilor legendari ai folclorului nordic, împotriva ploii, a gerului, a zăpezii/ a bolilor. Unicului ideal — independența, care l-a costat „18 ani de robie”, eroul îi sacrifică totul, chiar familia. Dramatismul acestei lupte anonime e amplificat de izolarea în care se duce — într-una din văile uitate de zei şi de oameni ale munţilor Islandei. Amăgit de o iluzorie prosperitate, Bjartur se va prăbuşi în momentul în care va încerca să-şi depăşească propria condiţie. Nesiguranţa economică permanentă a micului producător conjugată cu jaful deghizat al instituţiilor economice burgheze (cooperative, bănci) sunt cauza prăbuşirii lui. Falimentul nu e numai pe plan economic, ci şi familial. Familia se distruge sub apăsarea unei presiuni insuportabile, tirania idealului pe care nu o poate înţelege. Membrii ei dispar fiziceşte sau evadează. Interesantă e evoluţia personajului principal, cu dinamică sufletească convingătoare şi firească în această atmosferă sufocantă. De la uşoara jovialitate a începutului, Bjartur ajunge la muţenia şi duritatea inumană aproape a ultimelor pagini, pentru că „tot ce cîştigase ca tărie, pierduse ca sensibilitate". Chiar în episodul „anilor de belşug“, Bjartur nu poate fi un om senin : „nimeni din cei ce ies biruitori dintr-un război mondial nu e vreodată bucuros". Romanul, cuprinde toate momentele esenţiale ale vieţii ţărăneşti — condensate în mici monografii ale anotimpurilor sau ale momentelor zilei (Dimineaţă de iarnă, Ziua, Seara), în care determinările spaţiale şi temporale se estompează deasupra deşertului alb sau în mijlocul potopului biblic. Romancierul are şi ingeniozitatea titlurilor. Capitolele, gîndite închegat în unităţi perfect individualizate (niciodată împărţirea nu se face arbitrar) poartă denumiri de amară ironie uneori (Cîini, suflete şi altelele), maliţioase altădată (Idealuri împlinite). De aceeaşi factură e şi titlul cărţii, vădit polemic, pentru că Blartul de la Samarhus nu va fi niciodată un om independent, însoţită de o prefaţă excelentă (Valeriu Ripeanu), carte de autentică valoare. Oameni independenţi se recomandă prin semnătura unui autor prestigios (printre alte distincţii a primit şi Premiul Nobel), cunoscut publicului românesc (Clopotul din Islanda, întîmplare la Reykjavik şi Staţiunea atomică) ca şi aceea a regretatului poet Ion Vinea, traducător excelent, care, inspirat, a găsit tonul cel mai potrivit al transpunerii într-o frumoasă şi expresivă limbă romînească, cu uşoare nuanţe arhaice. Paul Finanţu -------------------- CULEGEREA de povestiri afgane Trandafirul galben, selectează schiţe şi „Trandafirul nuvele ale unor galben scriitori dintr-o Povestiri PeH?fd,â recenţi, afgane s,r’,It“1, secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, unii cu o personalitate (E. L. U.) creatoare vădită (A. Pamnak, A. R. _____________ Benava, M. L Sapi). Deşi aparţin literaturii culte, cîteva bucăţi par a fi poveşti populare datorită structurii şi filonului folcloric. Prelucrări folclorice sau nu, aceste povestiri sunt construite în general pe schema basmelor : un erou înzestrat cu toate calitățile luptă cu o serie de piedici, învingînd sau căzînd victima lor (G. R. Gerar — Voinicul necunoscut). Uneori scriitorii uzează de formula „poveste în poveste" specifică basmelor orientale. Alături de motive folclorice cu o circulaţie largă, găsim teme şi credinţe proprii afganilor, povestirile căpătînd un caracter straniu şi exotic. Altă categorie de schiţe şi nuvele, desprinse direct din viaţa reală, dezvăluie relaţiile sociale existente, mecanismul asupririi, lăsînd să se întrevadă cîte o dată un protest social incipient (M. M. Taraki — Trei feluri de pîini). Mai izbutite sînt într-o seară de iarnă de M. I. Sapi şi Moartea ţăranului în timpul secerişului de H. Tîjai. In ansamblu, povestirile conturează universul etic al poporului. De obicei se sfîrşesc printr-o concluzie moralizatoare, uşor didactică, uneori cu valoare aforistică. Prin inedit, prin puternica amprentă locală, prin naivitatea şi candoarea caracteristice basmelor orientale, prin afectivitatea discretă, povestirile afgane vădesc certe trăsături originale. F. S. -------------------- AUTORUL unor romane de prestigiu în literatura : „UT, hispano-americană M-A.ASTU- și universală con-RIAa, temporană ca: Week-end în Gua- ,,Romanul temala, Oameni de latino- porumb, Domnul american" Preşedinte şi a» Tot \ trilogiei : Vînt pu (L.L.L.) térnie, Monstrul verde, Ochii îngro __,___________paţilori ".părăseşte de această dată ficţiunea literară, dezvăluind posibilităţi de istoric şi teoretician literar. Traducerea efectuată de Paul- Alexandru Georgescu oferă cititorului nostru un succint tablou al literaturii hispano-americane în care se insistă îndeosebi asupra traiectoriei romanului, de la germenii din literatura indigenă — aztecă, maya şi inca — şi pînă la creaţiile recente. Acest studiu e un bilanţ şi totodată un manifest literar. O expunere pasională şi totuşi clară, logică, urmăreşte, de la origini şi pînă în prezent, literatura latinoamericană ca pe o „baricadă, tribună, catedră". Capitolele studiului au formule de avangardă care sintetizează chintesenţa fenomenului literar cercetat. Refuzînd ideea romanului-divertisment, autorul demonstrează caracterul combativ, revendicator, mobilizator al romanului latino-american (cu subîmpărţirile : roman social, politic) demonstrînd puternica lui ancorare în realitate. Romanul latino-american mai este caracterizat şi printr-o puternică împletire a elementului poetic cu cel social, prin folosirea unui limbaj popular, sugestiv, apariţia peisajului (înţeles nu numai ca natură, ci ca ambianţă) în calitate de personaj principal. Cînd glasul de protest nu este al lucrurilor neînsufleţite, personajul, încarnarea stărilor de conştiinţă ale scriitorului, este abiografic, episodic, fără ca aceasta să dăuneze unei juste interpretări a realităţii. Iar aceasta, în pofida „stîncilor cenzurii", Rodica Vardaru -------------------- VOLUMUL include opt nuvele şi schiţe după ediţia de .. . _ _ limbă rusă. Mao-MAU-iMM : Ajunşi surprinie . „ eroii în momente „Nuvele" critice care Ie vor schimba sau, în orice caz, zdruncina concepţia (Viermii de mătase, 1932, (E.L.U.) Recolta de toamnă, 1933). Bătrînul ţă______________ Jan Tun Bao, cu o psihologie aproape moromeţiană, luptă pînă la epuizare cu natura (pentru o recoltă sericicolă sau de orez), dar e învins de legi care produc disoluţia micii sale proprietăţi. Starea lui după şoc este de perplexitate. Acţiunea acestor nuvele este liniară, pauzele dintre capitole marcînd nu trecem pe un alt plan, ci succedenţa temporală. Trei tineri (1931) este potenţial un roman. Siui, Iun şi Hoi, de extracţie socială diferită, evoluează diferit în faţa evenimentelor care anunţă revoluţia. Siui, sensibil pînă la debilitate, moare încercînd singular un act de justiţie. Hai, nihilist sarcastic, sfîrşeşte înnebunind. Iun, singurul care va înţelege evenimentele, nu ştim de fapt cum va proceda. Personajelor nu li se acordă egală atenţie pentru că, deliberat, scriitorul nu împinge caracterele într-o orbită completă. Reţine mai ales o zi (1941), schiţa în care Mao-Dun reuşeşte magistral portretul d-lui V., servitor odios al Gomindanului, debitînd capodopere oratorice la şedinţe de bilanţ şi (interesat într-o afacere meschină cu 20 de maşini de transport) toastând la petreceri pentru războiul cu Japonia. Povestirile lui Mao-Dun cu ţărani, speculanţi de bursă, negustori, studenţi sau moşieri refac imaginea tragică şi febrilă a vechii Chine. Florin Manolescu Nicolae Buliga Felicia Saghin