Contemporanul, ianuarie-iunie 1965 (Anul 19, nr. 1-26)

1965-01-01 / nr. 1

ANU­L LITERAR —1964 PROZA |°-B­INEÎNŢELES, cei­­ douăzeci de ani pe care literatura noastră so­cialistă i-a sărbătorit vara asta nu pot constitui doar un moment fes­tiv, ci şi un punct de plecare pen­tru o meditaţie critică. Dau terme­nului de meditaţie un sens activ, dinamic şi fertil, fiindcă douăzeci de ani e vîrsta proiectelor, a în­­dăznelilor şi nu a suspinelor re­troactive. Şi dacă privim îndărăt nu e pentru a ne înduioşa, ci pen­tru a putea scruta lucid viitorul. Pentru noi viitorul a fost şi conti­nuă să fie o dimensiune reală, vie, o certitudine. Dacă, privind îndă­răt, considerăm cu asprime o carte sau alta, o eroare sau alta, aceas­ta o facem nu pentru a ne îndoi, ci pentru a ne afirma încrederea într-un drum rodnic. Un eveni­ment care merită a fi menţionat este apariţia unor lucrări sintetice dedicate acestor două decenii de proză (Ov. S. Crohmălniceanu, D. Micu şi N. Manolescu). De­sigur, caracterul lor oarecum in­formativ, enumerativ şi de trecere în revistă, conferă un aspect gene­ral, neanalitic şi presupune erori în calculul valorilor, inerente oricăror perspective sintetice. Orice cititor care are, cît de cît, noţiuni de me­todologie îşi va da seama de defi­cienţele inerente ale unor sinteze. Proza noastră va avea de învăţat din analiza metodologiei şi mai ales din sporirea punctelor de ve­dere. O sinteză absolut judicioasă e cu neputinţă de realizat de un singur critic şi judecata (relativ) stabilă asupra unei epoci e re­zultatul confruntării active a mai multor puncte de vedere. Aici cred că e neapărat necesar să introduc o precizare asupra ju­decăţii de valoare. Mai persistă încă, destul de răspîndită, preju­decata naivă despre o judecată de valoare absolută şi eternă. De fapt, acest concept reprezintă echilibrul relativ al unei multitudini de cri­terii în evoluţie. Altfel spus, jude­cata de valoare e un proces neîn­trerupt şi nu un verdict. Critica estetizantă, care a fost o penibilă eroare şi care şi-a închipuit că poate da sentinţe definitive, a eşuat lamentabil. Chiar şi scriitorii denu­miţi impropriu clasici trec prin­­tr-un examen permanent şi moti­vele pentru care-i admirăm sînt azi altele decît ieri şi vor fi mîine altele. Intr-o lume aflată în per­manentă modificare ar fi straniu ca numai valoarea literară să ră­­mînă intangibilă. Aprecierea lite­raturii se schimbă şi ea odată cu societatea, cu relaţiile dintre oa­meni, cu conţinutul ideologic şi psihologic al omului contemporan, cu sensibilitatea şi receptivitatea lui artistică. Au fost cărţi pe care le-am elogiat acum 15 ani şi le pre­ţuim, în continuare, chiar mai mult, descoperindu-le mereu noi frumu­seţi ; pe altele le-am aprobat atunci fiindcă aveau îndrăzneala să atace teme noi, probleme noi, chiar şi cu rezultate artistice incerte, dar azi, cînd proza noastră a obţinut suc­cese ferme, cînd nivelul prozatori­lor şi exigenţa scriitorilor au cres­cut enorm, ar fi absurd ca acele cărţi să ocupe mai departe acelaşi loc pe care l-au ocupat atunci în tabelul de valori — fie şi aproxi­mativ — al criticii. Există şi romancieri care au ră­mas într-un stadiu demult depă­şit de colegii lor şi care se încăpă­­ţinează să exprime lumea de azi cu mijloacele defuncte ale secolu­lui trecut... Ei clamează utilitatea tematică a plicticoaselor lor ro­mane... Dar şi în acest domeniu valorile au evoluat! Tema nu e un decor, nu e descrierea naturalistă a procesului de producţie, nu e re­ducţia simplistă a psihologiei la cîteva trăsături generale ale cla­sei, nu e ilustrarea infantilă a unor existenţe prin destinul istoric al unor clase... Ceea ce interesează e conţinutul social real care se ex­primă prin mentalitate, compor­tări, interacţiune între general şi individual, modificările în con­ştiinţe pricinuite de revoluţia so­cialistă în toate planurile existen­ţei. Ar fi greşit dacă, din cele spuse pînă aici, s-ar înţelege că, în ansamblu, prozele au suportat un proces de diminuare valorică. Nu, unele îşi păstrează interesul, iar altele chiar şi-au sporit valoarea, descoperindu-se,­ cu trecerea timpu­lui, tot mai multe calităţi implicate în text. Reconsiderarea e Un pro­ces permanent care se aplică nu numai clasicilor... Iată de ce, lucră­rile sintetice publicate , anul acesta sunt o invitaţie la dialog. Un an literar e un spaţiu prea mic pentru a marca tendinţe, pro­cese evolutive şi judecăţi literare , dar menţionarea succeselor recente indică o preocupare sporită pentru problemele omului contemporan. Pădurea nebună de Zaharia Stancu reia o temă tradiţională a prozei romîneşti — oraşul de provincie — într-o perspectivă cu totul nouă, violentă, dură şi amară, ce contras­tează cu atmosfera de disoluţie moale, de descompunere lîncedă în care fusese înfăţişată înainte. Cu Dispariţia unui om de rînd, Mihai Beniuc inovează nu numai tehnica narativă, ci şi problematica temei războiului. Tot războiul îi serveşte ca pretext lui Aurel Mihale pentru a dezvolta o idee artistică origi­nală. De remarcat că autorii nu mai tind spre frescă, spre descrie­rea monografică-tematică, ci se concentrează asupra unei probleme — a singurătăţii, la Stancu, a per­sonalităţii, la Beniuc, a realităţii neînţelese ce apare drept coşmar la Mihale. Aceeaşi observaţie despre Risipitorii de Marin Preda, în care accentul e pus pe încărcătura etică a relaţiilor sociale şi unde intere­sul pentru fapt şi acţiune cedează locul interpretării mobilurilor. Aşadar, se luminează problema ra­portului dintre comportament şi intenţie. Eugen Barbu, în Facerea lumii, fără a renunţa la un lirism al senzaţiilor, cu care obţinuse succese încă din Groapa, caută să surprindă problemele unui director nou numit, ridicat din rîndurile clasei muncitoare, altfel spus, tema nu mai constituie un simplu decor, ci e reprezentată prin problemele omeneşti ce se desfăşoară în ca­drul ei. Aceeaşi tendinţă se observă la tineri : în Scrisoare de dragoste, Remus Luca reliefează ideea ca­racterului ; în Descoperirea fami­liei, Ion Brad analizează modifică­rile petrecute în conştiinţa unor săteni după încheierea procesului colectivizării. Ion Lăncrănjan ur­măreşte, în Cordovanu­, paralelis­mul dintre schimbările structurale ale societăţii rurale şi schimbările psihologice, iar Pop Simion, modi­ficarea unor destine. Mult mai ac­tivi au fost tinerii în domeniul nu­velei şi al schiţei: D. R. Popescu, Fănuş Neagu, N. Velea, Ioan Gri­­gorescu, Al. I. Ghik­a, N. Ţie, T. Mazilu — au realizat proze intere­sante, dintre care unele au stîrnit controverse. Aici e şi mai marcată îndepărtarea de descrierea minu­ţioasă a evenimentelor şi atenţia pentru ecoul pe care evenimentul îl are în conştiinţe. în legătură cu aceasta să reamintim problema pe care Ov. S. Crohmălniceanu a ridi­­cat-o cu mai multe prilejuri, a­­nume a nivelului intelectual al dezbaterii etice a personajelor, ni­vel ce se află uneori sub cel al mo­delelor din viaţă. Nu e vorba nici de introducerea unor eroi intelec­tuali (intelectualitatea nu e o pro­fesie şi nu se obţine automat prin examene...), ci de calitatea argu­mentării , uneori personajelor ce­lor mai evoluate, autorii le atri­buie o gîndire primară şi o expre­sie penibilă. Iar critica nu detec­tează, acolo unde este cazul, scă­zutul nivel intelectual, modul ru­dimentar de a pune problemele. Un alt păcat al criticii este acela că nu discută suficient cărţile cele mai interesante. Fireşte, cronica li­terară îşi are utilitatea sa, dar prin firea lucrurilor, ea nu poate epuiza înţelegerea şi semnificaţiile unui roman de valoare. Stadiul actual al prozei noastre cere discuţii care să generalizeze dar să şi aprofun­deze cuceririle obţinute, să com­bată tendinţele moarte, să valori­fice din plin ceea ce este original, nou, interesant. Supuse la regimul oarecum uniformizant al cronicii, cărţile cele mai bune nu se deta­şează îndestul de producţia medio­cră, şi contribuţia reală a scriito­rilor la dezvoltarea prozei noastre nu e valorificată cu pasiune. Aş­teptăm de la prozatorii buni mai multe cărţi, de la critici mai multe discuţii, fiindcă o selecţie adevă­rată se face în abundenţă. Paul Georgescu POEZIA O CRED că pe " ^ spaţiul unui singur an se poate vorbi de sensuri de dezvoltare a literaturii. Ceea ce azi ne pare o tendinţă tulburătoare se poate dovedi mîine o închipuire. Am citit nu o dată, cu cel mai viu sentiment de inutilitate, articole pe^ o idee care vîrau toată literatura u­­nui timp într-un pat al lui Procust, neizbutind pînă la sfîrşit decît să de­monstreze prejudecăţile autorului. In asemenea articole literatura are soar­ta privighetorii lui Arghezi (din vo­lumul apărut anul acesta) care în co­livie plînge. Sigur că, dacă avem în vedere perioade mai întinse de timp, lucrurile se schimbă Critica se sim­te periodic atrasă de sinteze şi caută să pună o ordine în faptele literare, să stabilească o „logică”, o raţiune evoluţiei, să distingă nişte legi pro­babile. Aceste sinteze au o valoare provizorie, pentru că viaţa literaturii e în mișcare permanentă. M-am gîn­­dit de multe ori în ultimul timp la felul în care s-a dezvoltat literatura noastră contemporană, nu pornind cu orice chip de la niște criterii de pe­riodizare (s-a văzut în cîteva cazuri ce înseamnă asta), ci căutînd în fap­tele literare ca atare indicii pentru istoria lor. Chestiunea e de interes metodologic, pentru că o sinteză nu se poate clădi fără o ipoteză istorică. Dar, nu e mai puţin adevărat, litera­tura însăşi capătă lumini şi umbre noi, altă adîncime şi o anume armo­nie care o înnobilează. In această perspectivă se vede mai limpede şi dacă producţia unui an (oh, bilanţu­rile !) e traversată sau nu de tendin­ţele descoperite, dacă reprezintă o cotitură, o continuitate, o confirmare sau o excepţie. Lăsînd la o parte alte introduceri, să spun că se observă trei momente în literatura noastră de după Elibe­rare , după o perioadă de experienţe, de negări şi de afirmări (1944—1952), asistăm la un deceniu de înflorire a prozei. Intre 1952 şi 1958, cu puţine excepţii, apar marile romane, după care, pînă spre 1962, accentul se mută pe speciile scurte şi apar mai ales nuvele. In ultimii ani asistăm la un reviriment poetic şi la o relativă inerţie a prozei. Observaţiile trebuie desigur primite fără absolutizări. Din 1963 se vede mai bine că poezia în­cepe să deţină întîietatea în compe­tiţia cu proza (fapt explicabil, poezia presupunînd unele sedimentări în viaţa socială). Nu că ar lipsi prozele bune, dar în poezie e, în general, mai multă fierbere, sunt mai evidente iritarea contra inerţiilor, for­mulele personale, experienţele de a găsi noi expresii pentru a cînta o realitate spirituală foarte bogată, de a descoperi semnificaţiile adînci ale noului univers pe care îl făurim. Anul care a trecut stă de aseme­nea sub semnul poeziei. Dar, deose­birea e numărul mare de debutanţi. Efervescenţa poetică, de mai mult timp constatată, se simte acum de la noile nume, ca şi via emulaţie. Aici, diferenţa de la un an la altul e aşa de uimitoare încît mi se va ierta, sper, că, derogînd de la toate reguli­le, încep cu sfîrşitul. Se poate vedea foarte bine că sîntem într-un moment de extraordinară înflorire a poeziei adolescenţei. Nu e vorba doar de mo­tivele vîrstei (prezente la toţi), dar de o sensibilitate tipică. Poeţii nu sînt mai bătrîni decît vîrsta lor, nu se sfiesc de asta, ba, chiar, cu oare­care ostentaţie, fac din poezie o pur­tătoare tainică a mesajului lor. „La douăzeci şi unu de ani, deplini şi ficşi“ (vîrsta lui Labiş), Adrian Pău­­nescu, al cărui volum (Zile de mare emoţie) va fi zilele acestea în li­brării, îşi împărtăşeşte cu o exube­ranţă cuceritoare emoţiile, uluielile. Izbitoare e invenţia metaforică. Poe­tul descoperă universul zgomotos, hohotitor, gîlgîitor de vitalitate, ca un Gargantua cu nas enorm care prinde efluviile cele mai intense, cu porii deschişi la toate emanaţiile lu­mii : „Concep ceva, ştiu multe, sunt tînăr şi bezmetic. / Nu-s răbdător, dau buzna, mă contrazic mereu, / Mă pierd şi de la mine cu cereri mă re­vendic / sunt voievodul singur al su­fletului meu“. Jubilaţia se observă şi la Ana Blandiana (Persoana întîi plural), fireşte, într-un registru Temi-e­­nin. E o încîntare perpetuă de vege­tale, de lumină, de ploaie, de vînt, de propriul trup în care încolţesc „du­reroase aripi“. O poezie mai nouă arată oroarea de maturitate ca de-o vîrstă cenuşie, provizorie, fără entu­­ziasme („Nu vreau să intru în matu­ritate...“), încheierea e de o gravă candoare : „Timp bătrîn, cum nu în­ţelegi, / Nu pot să-ţi sparg nemişcă­toarele legi, / Dar vreau, atunci cînd fi-va vremea, să trec superb / Din adolescenţă în moarte !“. Un debu­tant care, ca în poveşti, a crescut în­tr-un an cît alţii în şapte e Ion Ale­xandru. In volum (Cum să vă spun) e o voce pură, o bucurie copilărească în faţa lucrurilor şi a misterelor. Po­etul e un adolescent teribil cu obraz suav de copil. Poeziile ulterioare, în­­tr-un vizibil proces de închegare, sînt cutreierate de imagini tulburi, de viziunea unei materii aspre, po­roase, deasă de molecule uriaşe, stri­vită de o gravitaţie colosală. Un uni­vers uimitor de particular, intuit în toate detaliile, aduc primele poezii ale Gabrielei Melinescu (şi un volum aşteptat). Nota e o feminitate, nu dezlănţuită ca la Blandiana, dar disi­mulată în atitudini băieţoase, în ges­turi bruşte, sub care zvîcnesc seve­rii. Cu un volum de parodii (Singur printre poeţi) a debutat Marin Sores­­cu, aşa de repede trecut la poezie el însuşi, încît volumul pare o benignă perfidie. Versurile, mai mult lucide decît explozive (uşoară influenţă a lui M. R. Paraschivescu, de exemplu, în frumoasa Ctitorie), sînt de o fineţe incontestabilă. Intr-o poezie, poetul se conapară (ca altădată Dimitrie An­­ghel) cu Sepia, amuzîndu-se subtil de supliciul, de a birui universul tran­­scriindu-i cu cerneală : „Daţi-vă la o parte / Lucruri pe care v-am învins. /'În legitimă apărare / Trebuie să transcriu cu cerneală / Toată apa o­­ceanului’. Nu ştiu ce secretă simetrie îmi a­­duce acum în minte, după explozia acestor debuturi, Cadenţele lui Tu­dor Arghezi. Poate fiindcă sunt şi a­­cestea traversate de o aşteptare, alta, făcută din tăceri şi umbre, din pre­simţiri şi înfiorări : „Scripcă veche, mai de mult, / Doar tăcerea ţi-o as­cult, / Nu-mi dau seama ce-ntrista­­re / Decît altele te doare, / Oare tre­buie să-mi pară / Că-a murit ceva-n vioară ? / Ori, vioară, simţi mai bine / N-a murit ceva din mine ?“. Cu Frunze, Poeme noi şi, în acest an, cu Cadenţe pătrunde în literatura romî­­nă poezia longevităţii, a tristeţilor prelungi ca umbrele lucrurilor în a­­murg. Teroare de moarte e la Emi­­nescu, dialog cu timpul la Beniuc, însă această poezie a vieţii care urcă pe fire nevăzute la hotarele nevieţii, întîrziind, a luminii care trece în umbră, a vocilo­r tăcerii, nu mai e la nimeni. „Cartea“ se întunecă, „nu --mai deosibeşt­i ce-urcă--/ Şi scade-n seva ei, / Ori dacă gîndul are trei / Corzi în arcuş, sau şapte, / Că s-a făcut şi-n cartea asta noapte, / Ca şi-n grădină şi în casă, / Şi gîndul cintecului vrea să iasă / Şi nimereş­­te-n cîte părţi, / Ca fluturele-ntr-alte nopţi, dintr-alte cărţi". Presimţirea nopţii se topeşte în suflet ca o otra­vă, ofilind florile, îngălbenind frun­zele. Nota particulară a meditaţiei argheziene e însă nu ştiu ce detaşare de propriile nelinişti, o luciditate rece care împiedică tînjirea, aştepta­rea, să devină angoasă. Obiectele din jur nu şi-au pierdut înţelesul, vibra­ţia vieţii se simte peste tot în natu­ră şi poetul contemplă lumea cu o sublimă împăcare. E în poeziile cele mai triste o lumină dulce şi suavă, o uimire tîrzie de puterea Doamnei Firi­­ ,­A mai rămas în ramuri, necu­­leasă, / O vişină-n grădina de acasă, / Mărgăritarul roşu al pomului stu­fos. / De ce-l faci, Doamnă Fire, atî­­ta de frumos ?“. In Cadenţe, lirica argheziană are intensităţi necunos­cute, cuvîntul e mai pur, ecourile mai adînci. Sînt şi alte volume frumoase. Ni­­chita Stănescu în O viziune a senti­mentelor, Cezar Baltag în Vis plane­tar, Ilie Constantin în Desprinderea de ţărm şi-au descoperit, fiecare, nota personală. Dar să nu repet ce-am mai spus. In Cu faruri aprinse de Mihai Beniuc regăsim toate moti­vele din lirica ultimilor ani a poetu­lui, meditaţia pe gravele teme uma­ne, elanurile prometeice, încleştarea cu timpul. Dar paginile cele mai bune sunt cutreierate de o exaltare romantică, vizibilă foarte bine în ero­tică, amintind atmosfera poeziilor de debut : „Mi-e dor de o crîşmă pier­dută. / Alături de un drum părăsit, / Pe-o vreme de vînturi bătută / şi-a­fară să ploaie cumplit/ / Crîşmarul să fie chiar Moartea / Şi slujnică soaţă ei Soarta // Vin roşu să fie-n balercă, / Să sfîrîie-n spuză şi greu / Să-mi plîngă pe umăr femeia / Cu lacrimi arzînd ca scînteia". Un debutant doar editorial (cunos­cut ca poet din 1939) e Şt. Aug. Doi­naş (Cartea mareelor). Ciclurile sem­nificativ­e (Oamenii şi uneltele lor şi, mai ales, Cîntece de dragoste) sînt ale unui poet de subtilităţi intelectu­ale, nu, decît rareori, conceptual. A­­tunci o schemă invizibilă se ghiceşte sub imagini şi poezia, redusă la o condiţie ilustrativă, nu e convingă­toare. Insă Doinaş e poet adevărat, în stare să pipăie universul cu ochii, cu urechile, dar detaşîndu-se de lu­cruri cu o rece luciditate. Foarte proaspete şi fremătătoare, sub acest strat de brumă, sunt poeziile de dra­goste. Nu se poate încheia fără o vorbă despre volumele antologice din V. Eftimiu, Horvath Imre, Otilia Cazi­­mir, G. Lesnea, Magda Isanos, N. Labiş (acelaşi mereu), E. Jebeleanu (fără, semnificativ, poemele Bălcescu şi în satul lui Sahia). Debut şi anto­logie (multe poeme bune au rămas pe dinafară) e Ora fîntînilor a lui Ion Vinea. Nicolae Manolescu LUCIAN BLAGA: UMBLĂM . . . PE CÎMP UNGĂ FĂRĂ POPAS UN FLUTUR Umblăm pe cîmp fără popas sub zodii prin tîrziul ceas. Hotare, veac, tărîm s-au şters. Mai sintem­ noi şi-un univers. Pierdem in noapte, rînd pe hiad, tot ce sub noi era pămînt. Şi mergem iar in gind, la pas. Un cer deasupra ne-a rămas. Vreo stea, cînd cade din tării, fără să vrei, spre ea te ţii, şi poala-ţi potriveşti, s-o prinzi. Lucirea numai i-o cuprinzi. Şi cumpănim ce e, ce-a fost. Noroc înalt, pornit cu rost, ne-ntîmpinâ, de sus prin vînt, să nu ne-ajungâ-n văi nicicînd. LÎNGĂ UN FLUTURE Frumuseţea ca şi zborul şi iubirea de cenuşe-şi leagă firea. De-i ştergi fluturelui praful, nici o boare — nici o vrajă nu-1 vor face să mai zboare. El, tot omul seminţiei ştiutoare, îşi ascunde obîrşiile şi drumul. Dacă-i slarml, îşi dă poleiul — din secretele-î nici unul. Cine-i pune pe aripi şi pe făptură scrumul. Joc de aur ca suflat din foi de faur? A dormit o noapte-n Lună ? S-a născut din scrum de urnă? Desene de EUGEN CIUCA Primele cărţi literare ale anului 1965 M. EMINESCU: Opere alese vol. III. Editura pentru literatură M. SADOVEANU: Opere vol. 19 (pu­blicistică). Editura pentru literatură I. AGÎRBICEANU: Opere vol. IV. Edi­tura pentru literatură T. ARGHEZI: Scrieri, vol. VI („Ce-ai cu mine vîntule?“) vol. VII (Cartea cu jucării). Editura pentru literatură T. ARGHEZI: Lina. Editura pentru li­teratură XXX Proza umoristică romînească — antologie în 2 volume, prefaţă şi note de Silv­an Iosifescu ADRIAN MANIU: Versuri în proză. Editura pentru literatură ADRIAN MANIU: Cîntece tăcute. Edi­tura pentru literatură ION PAS: Carte despre drumuri lungi. Editura pentru literatură KOVÁCS GYÖRGY: Comoara Cristo­­filor (apare în seria „Romanul ro­­mînesc contemporan"). Editura pen­tru literatură MANOLE AUNEANU: Destinul înge­rilor — nuvele. Editura pentru lite­ratură CONSTANTIN GEORGESCU: Geamul dinspre drum — povestiri. Editura tineretului ŞTEFAN LUCA : Moştenirea — roman. Editura tineretului PETRE SALCUDEANU: Săptămîna ne­terminată — roman. Editura pentru literatură N. TIC: Oraşul cu o mie de blesteme — roman. Editura tineretului KATONA SZABÓ ISTVÁN: Borika — povestire. Editura pentru literatură A. I. ODOBESCU : Pagini regăsite (în colecţia „Studii şi documente lite­rare“). Editura pentru literatură XXX Studii eminesciene (de G. Că­­linescu, M. Beniuc, Perpessicius, G. Ivaşcu ş. a.). Editura pentru lite­­rură VLADIMIR STREINU: Tragedia lui Hamlet (studiu). Editura pentru lite­ratură In colecţii: • „Biblioteca şcolarului“ JEAN BART: Jurnal de bord B. DELAVRANCEA: Apus de soare • „Biblioteca pentru toţi" M. SORBUL: Patima roşie (şi altele). Prefaţă de D. Micu GH. BRAESCU: La clubul decoraţii­lor. Amintiri. 2 volume. Prefaţa de N. Gheran P. MÉRIMÉE : Carmen — nuvele. In romîneşte de Al. O. Teodoreanu. Prefaţa de Mihai Murgu. TH. MANN: Moartea la Veneţia — nuvele. în romîneşte de Al. Philippi­­de şi Lazăr Iliescu. Prefaţa de Eug. Schileru • „Cele mai frumoase poezii" JIRI WOLKER: Poeme. In romîneşte de Florin Mugur, (traducere din lim­ba cehă). • „In jurul lumii“ SORIN CIULLI şi MIHAI TUNARU: Corturi în Pamir • Traduceri din literatura univer­sală: A. DAUDET: Nababul — Moravuri pa­riziene. Traducere şi prefaţă de Ion Brăescu MARCEL AYMÉ: Omul care trece prin zid — nuvele. Traducere şi pre­faţă de Tudor Măinescu I. SMAUL: Marea Japoniei. In romî­neşte de A. Gabrielescu şi G. Tatus L. ORUHOVA: Ghimpele. în romîneş­te de Andreescu Irina şi Alice Ga­brielescu V. FEODOROV: Fîntîna cu apă limpe­de. Traducere din limba rusă de De­­mostene Botez şi Ecat. Varzar ESTELLA CANTO (scriitoare argenti­­niană): Noaptea şi noroiul. în romî­neşte de Rodica Tăutu şi N. Teică J. ICAZA (scriitor din Ecuador) : Copiii vintului. In romîneşte de Vlaicu Barna şi Mihail David FRANK HARDY: Legendele din Va­lea lui Benson, în românește de Petre Solomon. vitrina & 3 "" ............. .................................................................................................................................nr—l­ l— N !■ I N­ mrrif fi. ..—re imn ii im ............................... ...... ■ vitrina --------------------- ACEST al doilea volum (primul a apărut încă din ^ ache E. •*“ ,x‘ ANTON . Costache Anton de g . a realiza o bogată „aeri monografie literară albastre a vîrstei primei iubiri, vîrsta seri­­lor albastre. (Ed. Tinere- Romanul se poate titlul) descompune într-o _____________ suită de povestiri, perfecte ca atare, care au in centrul lor copilăria aceloraşi eroi văzuţi însă din un­ghiuri diferite. Aceasta se datorează şi faptului, lăudabil în sine, că auto­rul evită rezolvările definitive, expli­cite. Dar, la un moment dat, teama de a nu da soluţii definitive, prelun­gind nemotivat de mult acţiunea, lasă impresia lipsei unei idei artistice unitare. La aceasta contribuie şi îm­prejurarea că bogăţia faptelor, înfă­ţişate de obicei cu real talent, nu este întotdeauna subordonată unei semnificaţii profunde. Puterea educativă a lucrării reiese în mod justificat din acţiune. în ciuda oricăror strădanii, eroii viabili rămîn doar copiii, mai vîrstnicii fiind prezenţi în măsura în care viaţa a­­cestora o cere. Copilăria este evocată cu multă căldură şi înţelegere (pa­ginile despre prietenie), personajele păstrindu-şi candoarea şi logica ce­lor 14 ani. Vica, Nunu, Isoscel, Ţîru, Roset şi Mihu sînt numai cîţiva din eroii care-l cuceresc pe cititor. Arta de narator a lui Costache Anton este remarcabilă. Supără însă o stăruitoa­re frumuseţe ireală cu care este po­leit fiecare personaj. în general, prin Seri albastre, Costache Anton înscrie pagini ge­neroase în literatura pentru copii. --------------------- CU INSULA lui Robert Merle pă­trundem în dome- niorgm niul fertil al roma­--t'Lrî , L nelor de aventuri MERLE, dintre cele mai bune. De fapt, „Insula după cum mărturi­seşte autorul însuşi, cartea n-are „...altă justificare decît a­ (E.L.U.) ceea a propriei sale vitalităţi şi a destăinuirilor făcu­--------------------- te — cu sau fără voie — asupra propriei mele exis­tenţe dar şi în legătură cu spaima ce ameninţă existenţa omenească­ pe şu­breda noastră planetă”. Dar nu nu­mai atît. Fabulaţia romanescă a cărţii per­mite totuşi scriitorului să facă son­daje în social. Recompunînd o micro­­societate pe una din insulele uitate ale Pacificului, alcătuită din oameni albi şi tahitieni, constrinşi să ducă o existenţă robinsoniană, Robert Merle găseşte prilejul de a discuta o serie de probleme : proprietatea, democra­ţia, legislaţia, pacea şi războiul, colo­nialismul, problema rasială, romanul căpătînd semnificaţii sociale largi. Cititorul străbate alături de persona­jul principal, bunul Purcell, drumul înţelegerii cauzelor conflictului gene­rat între albi şi cei de culoare, ajun­­gînd în final la conştiinţa delimitării dintre bine în sine, teoretic, şi reali­zarea lui practică, dintre principiul general moral de a nu ucide şi nece­sitatea de a o face în anumite con­diţii. Cu intuiţie şi fineţe autorul face tahitienilor adevărate fişe psihologi­ce, Ie reconstituie vocabularul redus, Ie imaginează logica simplă, naivă. Siluetele feminine surprinse în toată plasticitatea lor se desprind graţios din cadrul natural luxuriant, amin­­tindu-ne de tablourile lui Gauguin. Prezentînd activitatea literară a scriitorului, prefaţa lui Şerban Cio­­culescu adînceşte sensurile multiple ale cărţii. -------------------- ROMANUL Oa­meni independenţi este o „saga eroi- Tr * T T T ani-------că“- Istoria luptei Pentru independen- LAXNESS­­ ţă economică a „­­ unui ţăran islandez „oameni cu ostilitatea na­îndepen- turii şi a societăţii, denţi“ Intr-o climă sălba­t t­ tică, Bjartur de la (L.L.C.) Sumarhus îşi duce „propriul război '_____ pentru neatîrnare“ — cu dîrzenia eroi­lor legendari ai folclorului nordic, împotriva ploii, a gerului, a zăpezii/ a bolilor. Unicului ideal — indepen­dența, care l-a costat „18 ani de robie”, eroul îi sacrifică totul, chiar familia. Dramatismul acestei lupte anonime e amplificat de izolarea în care se duce — într-una din văile uitate de zei şi de oameni ale mun­ţilor Islandei. Amăgit de o iluzorie prosperitate, Bjartur se va prăbuşi în momentul în care va încerca să-şi depăşească propria condiţie. Nesiguranţa econo­mică permanentă a micului produ­cător conjugată cu jaful deghizat al instituţiilor economice burgheze (cooperative, bănci) sunt cauza pră­buşirii lui. Falimentul nu e numai pe plan economic, ci şi familial. Fa­milia se distruge sub apăsarea unei presiuni insuportabile, tirania idea­lului pe care nu o poate înţelege. Membrii ei dispar fiziceşte sau eva­dează. Interesantă e evoluţia personaju­lui principal, cu dinamică sufletească convingătoare şi firească în această atmosferă sufocantă. De la uşoara jovialitate a începutului, Bjartur a­­junge la muţenia şi duritatea inu­mană aproape a ultimelor pagini, pentru că „tot ce cîştigase ca tărie, pierduse ca sensibilitate". Chiar în episodul „anilor de belşug“, Bjartur nu poate fi un om senin : „nimeni din cei ce ies biruitori dintr-un război mondial nu e vreodată bucuros". Romanul, cuprinde toate momente­le esenţiale ale vieţii ţărăneşti — condensate în mici monografii ale a­­notimpurilor sau ale momentelor zi­lei (Dimineaţă de iarnă, Ziua, Seara), în care determinările spaţiale şi tem­porale se estompează deasupra de­şertului alb sau în mijlocul potopu­lui biblic. Romancierul are şi ingeniozitatea titlurilor. Capitolele, gîndite înche­gat în unităţi perfect individualizate (niciodată împărţirea nu se face ar­bitrar) poartă denumiri de amară ironie uneori (Cîini, suflete şi alte­­lele), maliţioase altădată (Idealuri împlinite). De aceeaşi factură e şi titlul cărţii, vădit polemic, pentru că Blartul de la Samarhus nu va fi niciodată un om independent, însoţită de o prefaţă excelentă (Valeriu Ripeanu), carte de autenti­că valoare. Oameni independenţi se recomandă prin semnătura unui autor prestigios (printre alte distinc­ţii a primit şi Premiul Nobel), cu­noscut publicului românesc (Clopotul din Islanda, întîmplare la Reykja­vik şi Staţiunea atomică) ca şi aceea a regretatului poet Ion Vinea, tra­ducător excelent, care, inspirat, a găsit tonul cel mai potrivit al trans­punerii într-o frumoasă şi expresivă limbă romînească, cu uşoare nuanţe arhaice. Paul Finanţu -------------------- CULEGEREA de povestiri afgane Trandafirul galben, selectează schiţe şi „Trandafirul nuvele ale unor galben scriitori dintr-o Povestiri PeH?fd,â recenţi, afgane s,r’,It“1, secolului al XIX-lea şi înce­putul secolului al XX-lea, unii cu o personalitate (E. L. U.) creatoare vădită (A. Pamnak, A. R. _____________ Benava, M. L Sapi). Deşi aparţin literaturii culte, cîteva bucăţi par a fi poveşti populare da­torită structurii şi filonului folcloric. Prelucrări folclorice sau nu, aceste povestiri sunt construite în general pe schema basmelor : un erou înzestrat cu toate calitățile luptă cu o serie de piedici, învingînd sau căzînd victima lor (G. R. Gerar — Voinicul necu­noscut). Uneori scriitorii uzează de formula „poveste în poveste" speci­fică basmelor orientale. Alături de motive folclorice cu o circulaţie lar­gă, găsim teme şi credinţe proprii afganilor, povestirile căpătînd un ca­racter straniu şi exotic. Altă categorie de schiţe şi nuvele, desprinse direct din viaţa reală, dez­văluie relaţiile sociale existente, me­canismul asupririi, lăsînd să se între­vadă cîte o dată un protest social in­cipient (M. M. Taraki — Trei feluri de pîini). Mai izbutite sînt într-o seară de iarnă de M. I. Sapi şi Moar­tea ţăranului în timpul secerişului de H. Tîjai. In ansamblu, povestirile conturea­ză universul etic al poporului. De obicei se sfîrşesc printr-o concluzie moralizatoare, uşor didactică, uneori cu valoare aforistică. Prin inedit, prin puternica ampren­tă locală, prin naivitatea şi candoarea caracteristice basmelor orientale, prin afectivitatea discretă, povestirile af­gane vădesc certe trăsături originale. F. S. -------------------- AUTORUL unor romane de presti­giu în literatura : „UT, hispano-americană M-A.ASTU- și universală con-RIAa, temporană ca: Week-end în Gua- ,,Romanul temala, Oameni de latino- porumb, Domnul american" Preşedinte şi a» T­ot \ trilogiei : Vînt pu­ (L.L.L.) térnie, Monstrul verde, Ochii îngro­ __,___________paţilori ".părăseşte de această dată ficţiunea literară, dezvăluind po­sibilităţi de istoric şi teoretician lite­rar. Traducerea efectuată de Paul- Alexandru Georgescu oferă cititoru­lui nostru un succint tablou al litera­turii hispano-americane în care se insistă îndeosebi asupra traiectoriei romanului, de la germenii din litera­tura indigenă — aztecă, maya şi inca — şi pînă la creaţiile recente. Acest studiu e un bilanţ şi totodată un manifest literar. O expunere pasională şi totuşi cla­ră, logică, urmăreşte, de la origini şi pînă în prezent, literatura latino­­americană ca pe o „baricadă, tribu­nă, catedră". Capitolele studiului au formule de avangardă care sinteti­zează chintesenţa fenomenului lite­rar cercetat. Refuzînd ideea romanu­­lui-divertisment, autorul demonstrea­ză caracterul combativ, revendicator, mobilizator al romanului latino-ame­­rican (cu subîmpărţirile : roman so­cial, politic) demonstrînd puternica lui ancorare în realitate. Romanul latino-american mai este caracterizat şi printr-o puternică împletire a ele­mentului poetic cu cel social, prin folosirea unui limbaj popular, su­gestiv, apariţia peisajului (înţeles nu numai ca natură, ci ca ambianţă) în calitate de personaj principal. Cînd glasul de protest nu este al lucruri­lor neînsufleţite, personajul, încarna­re­a stărilor de conştiinţă ale scriito­rului, este abiografic, episodic, fără ca aceasta să dăuneze unei juste in­terpretări a realităţii. Iar aceasta, în pofida „stîncilor cenzurii", Rodica Vardaru -------------------- VOLUMUL include opt nuvele şi schiţe după ediţia de .. . _ _ limbă rusă. Mao-MAU-iMM­ : Ajun­­şi surprin­ie . „ eroii în momente „Nuvele" critice care Ie vor schimba sau, în orice caz, zdrunci­na concepţia (Vier­­mii de mătase, 1932, (E.L.U.) Recolta de toamnă, 1933). Bătrînul ţă­______________ Jan Tun Bao, cu o psihologie aproape moromeţiană, luptă pînă la epuizare cu natura (pentru o recoltă sericicolă sau de orez), dar e învins de legi care produc disoluţia micii sale pro­prietăţi. Starea lui după şoc este de perplexitate. Acţiunea acestor nuvele este liniară, pauzele dintre capitole marcînd nu trecem­ pe un alt plan, ci succedenţa temporală. Trei tineri (1931) este potenţial un roman. Siui, Iun şi Hoi, de extracţie socială diferită, evoluează diferit în faţa evenimentelor care anunţă re­voluţia. Siui, sensibil pînă la debili­tate, moare încercînd singular un act de justiţie. Hai, nihilist sarcastic, sfîrşeşte înnebunind. Iun, singurul care va înţelege evenimentele, nu ştim de fapt cum va proceda. Per­sonajelor nu li se acordă egală aten­ţie pentru că, deliberat, scriitorul nu împinge caracterele într-o orbită completă. Reţine mai ales o zi (1941), schiţa în care Mao-Dun reuşeşte magistral portretul d-lui V., servitor odios al Gomindanului, debitînd capodopere oratorice la şedinţe de bilanţ şi (interesat într-o afacere meschină cu 20 de maşini de transport) toastând la petreceri pentru războiul cu Japo­nia. Povestirile lui Mao-Dun cu ţărani, speculanţi de bursă, negustori, stu­denţi sau moşieri refac imaginea tra­gică şi febrilă a vechii Chine. Florin Manolescu Nicolae Buliga Felicia Saghin

Next