Contemporanul, ianuarie-iunie 1968 (Anul 22, nr. 1-26)

1968-01-05 / nr. 1

Literatură 1 11 1 1­­"“ Calendar • 1 IANUARIE 1368 — în casa unui boiernaş boem din Tîrgovişte se naşte Ion Al Brătescu- Voineşti, interpretul muzicii sufletelor din provincie, nuvelist re­marcabil prin spiritul de observaţie, prin ca­pacitatea de a sesiza dramele autentice din­colo de aparenţele ne­semnificative ale vieţii de toate zilele. A publi­cat primul volum în 1903 Nuvele şi schiţe după care au urmat : întuneric şi lumină (1912), In slujba păcii (1920), Rătăcire (1923), Firimituri (1939) şi volu­mul de eseuri Din pra­gul apusului (1935). Cit despre larga sa apre­ciere din partea cititori­lor, Titu Maiorescu spu­nea la 1907 : „Icoanele acestei vieţi, îndeosebi provinciale, sînt descrise cu o căldură de stil care cîştigă de la început ini­mile cititorilor şi le lasă impresia unei binefaceri sufleteşti — cu atîta iu­bire şi cu o aşa respec­tuoasă decenţă a căutat autorul să priceapă ge­neraţia care dispare din mijlocul nostru şi să ne-o înfăţişeze în forma nepieritoare a artei“. Bibliografie Călinesciană • ÎNTR-UN supliment la volumul II din Studia bibliologica, o publica­ţie a Secţiei de bibliote­conomie de pe lingă Fa­cultatea de filologie a Institutului pedagogic din Bucureşti — a apărut recent partea I a unei foarte utile Bi­bliografii închinate lui G. Călinescu. Volumul, însumînd 163 de pagini, se deschide cu un per­tinent Cuvînt despre George Călinescu, sem­nat de Florin Mihăiles­­cu, şi cu o prezentare a lucrării, datorită alcătu­itorilor ei, studenţii din anul III Radu Constan­tin şi Radu Marianne, în continuare, volumul cuprindă o Listă a peri­odicelor consultate, a­­poi prezentarea opere­lor călinesciene, în vo­lume şi în periodice, pînă la 1941, data de a­­pariţie a Istoriei litera­turii române, în afară de prezentarea operelor de poet, prozator, dra­maturg, critic şi istoric literar, publicist ale lui Călinescu, lucrarea cu­prinde şi o secţiune de Referiri bibliografice culese din presa vremii. „Ritmuri hunedorene" n A APĂRUT Rit­muri hunedorene, pri­mul număr al supli­mentului de cultură scos de ziarul Drumul socialismului din Deva. Deocamdată fără un profil ferm, suplimen­tul anunţă un bogat sumar de literatură ori­ginală. Semnează, prin­tre alţii, Traian Filimon, Augustin Jula, Valeriu Condraş, Adriana Du­­bariu, Adina Popescu, Silvia Faur, Neculai Chirică, Nicolae Baisan, Radu Selejan, Banu Ră­­dulescu, Silvan Maxi­milian, Octavian Teo­dora, Irimie Străuţ, Ti­­beriu Istrate. O menţiune merită ar­ticolele Lucian Blaga, al lui Ion Clopoţel şi Tainele Ulpiei Traiana al academicianului Con­stantin Daicoviciu. Proust inedit • LE FIGARO LIT­­TÉRAIRE publică un text inedit pînă acum din Marcel Proust, inti­tulat Necunoscutul. Se știe că în 1951 s-a des­coperit un roman inedit neterminat al lui Proust, intitulat Jean Santeuil. Recent s-au descoperit 11 fragmente inedite din acest roman care urmează să apară sub titlul Texte regăsite la University of Illinois Press. Fragmentul pu­blicat în Figaro Litté­­raire, redactat la prima mină, nu fără neglijenţe stilistice, prezintă un interes deosebit, mai întii pentru că pune în circulaţie personaje care nu au nimic comun cu lumea din A la recher­che du temps perdu, apoi fiindcă tema sadis­mului care, în romanul său capital, deţine un rol voalat dar de o im­portanţă extremă, e abordată aici într-o ma­nieră cu totul neaştep­tată. Claude Simon şi timpul romancierului • ÎNTR-UN recent interviu, Claude Simon, laureat al premiului Goncourt pe 1967, de­clara, printre altele : „Cred că dacă aş putea (...) aş scrie numai la participiul prezent“. Căci, motivează el, dacă se foloseşte alt timp (perfectul simplu sau compus, bunăoară), „is­toria povestită e prezen­tată ca fiind intr-ade­văr reală“, pe cînd, dim­potrivă, utilizînd parti­cipiul prezent, scriitorul „nu afirmă nimic alta decit o viziune, o imagi­ne (și nu ceva care s-a petrecut intr-o anume zi, într-o pretinsă «rea­litate»,) care se petrece foarte precis în momen­tul în care scrie“. Marele premiu pentru traducere • PREMIUL Helperi­­ne—Kaminsky a reve­nit anul acesta lui Geor­ges Bonneau, profesor la facultăţile de litere din Tokio, pentru traduce­rea în limba franceză a romanului japonez Femeia nisipurilor de Abe Kobo (Ed. Stock), apărut în Japonia în 1962 (filmuil inspirat din acest roman a fost pre­miat la ultimul Festival de la Cannes) şi lui Claude Poncet, care în ultimii 20 de ani a tra­dus în limba franceză peste 25 de cărţi italie­ne, printre care aproa­pe întreaga operă a lui Alberto Moravia (Flam­­marion). M. Blecher în limba franceză • NUMĂRUL pe de­cembrie al revistei Preuves publică, în tra­ducerea Marianei Sora, nuvela lui M. Blecher Incidente din irealita­tea imediată. Nuvela este prefațată de un ar­ticol semnat de Ov. S. Crohmălniceanu, care a apărut, pentru prima oară, în coloanele săp­­tăminalului nostru. PREZENŢA STATORNICĂ A POEZIEI I­­­ACA „lauda“ se­­ cuvenea, în 1967, criticii, pentru revelatoarele ei cuce­riri, pentru lupta ei cu obişnuinţele tradiţionale, cu didacticismul, cu pre­judecăţile teoretice şi co­modităţile practice, poezia rămîne şi acum pre­zenţa statornică pe care o ştim de cîţiva ani. Ea şi-a încheiat „cuceririle“ de principiu şi poate exista, la adă­post de mari furtuni. In fond, mai toate „ochirile retrospective" care s-au consacrat literaturii cu prilejul Anului Nou, nedreptăţesc poezia, căci dacă nu s-a supus niciunei trans­formări spectaculoase, dacă n-a fost modificată de vocea niciunui nou mare poet, prin ea ne situăm la înăl­ţimea celei mai fecunde epoci a li­teraturii române, aceea interbelică. Prin poezie, nu încă prin proză, nu încă prin critică. Ne lipsesc — sau poate nu le vedem ! — trei-patru piscuri absolute, un Blaga, un Arghezi, un Barbu, un Philippide, care să ne dea liniştea şi certitudinea valorii. E vorba însă de acel nivel mediu — superior în poezie — care, singur, măsoară puterea unei literaturi. A discuta despre poezie astăzi înseamnă a cita un număr atît de mare de cărţi bune, încît pînă la urmă ar pă­rea absentă orice selecţie. Nu numai nu se poate spune care este „cartea anului“, dar nici măcar asupra „căr­ţilor“ anului nu putem cădea de acord. Cronicarul literar e în general un om pozitiv, nefantezist: el vrea să vadă lucrurile cu toată claritatea, vrea să aleagă. In poezie, alegerea nu e cu putinţă, nu convinge pe nimeni. Poate nicăieri nu se face atîta risipă de ta­lent ca în poezie. Critici fără talent sînt foarte mulţi; poeţi fără talent n-am citit încă. Fireşte, exagerez, într-o măsură. Sînt totuşi obligat să scriu despre poezie, nu despre poeţi, pentru că poezia face pe poeţi ; cu alte cuvinte, poeţii ţin seama de nive­lul poeziei. Această constatare se verifică din­­tr-odată dacă observăm calitatea neo­bişnuită a debuturilor (în paranteză fie zis, tocmai a acelora care nu s-au produs în cuprinsul colecţiei Lucea­fărul, de unde se poate deduce că uni­formitatea tipografică atrage şi o alt­fel de uniformitate...) Niciunul din debutanţii anului trecut n-a fost pri­mit cu uimirea şi vîlva cu care au de­butat mai de mult Nichita Stănescu sau Ion Alexandru. Explicaţia e sim­plă : nivelul poeziei a crescut şi e greu ca un nume nou să aibă rezonan­­ţa de altădată. Această direcţie a cri­ticii este totuşi nemeritată , şi Angela Croitoru (Ochiul cel mare) şi M. Mi­­halaş (Nume) şi Miron Chiropol (Jocul lui Adam) sunt poeţi despre care se va mai vorbi. Despre ei am scris, eu sau altcineva, în această pagină. Doi poeţi remarcabili despre care voi scrie în curînd sînt şi Teodor Mihadaş (Ţărina serilor) şi Dan Laurenţiu (Po­ziţia aştrilor). Primul are un timbru fin şi o mare putere de incantaţie verbală. Al doilea scrie o poezie filo­zofică dar nu în înţelesul curent (care nici nu e potrivit) , este vorba mai de­grabă de poezia unei experienţe filo­zofice, a spiritului care coboară în in­sondabil şi în necunoscut, cu aripile strînse, căci privirea îi este întoarsă înăuntru. Dar tinerii... consacraţi ? Cel mai ambiţios a fost Ion Gheorghe, al că­rui volum, Zoosophia, a pus pe critici în contradicţie ca nici un altul. Des­chide această carte un drum sau le închide pe toate, este de o originalita­te totală sau de un epigonism total ? Nu poezia lipseşte Zoosophiei, ci cul­tura poetică. Dimpotrivă, în Parabola focului a lui Vasile Nicolescu, omul de cultură e acela care decide cuvin­tele şi gesturile poetului. Culegeri bune au publicat Doina Sălăjan şi Aurel Rău, ultimul în progres evident. Nici peste, nici sub aşteptări cărţile lui V. Felea, Gr. Hagiu, Gh. Tomozei (ultimul, inepuizabil). Aproape o surpriză este contribuţia unor poeţi care, dacă nu ne mai pot apărea modificaţi esenţial prin raport cu imaginea sub care îi cunoaştem de multă vreme, s-au dovedit, în 1967, mai prezenţi decît oricînd. In Destine paralele al Ninei Cassian semnifica­tivă este reluarea (în anexă) a volu­mului cu care poeta a debutat acum aproape douăzeci de ani. La scara l/1. Autoarea are temeritatea de a propu­ne singură o opoziţie şi de a recunoaş­te o evoluţie : mărturisesc că volumul de debut pierde din confruntare. Im­presia (sau poate numai inerţia gus­tului) era, înainte, cu mult mai favo­rabilă Scării. Mihai Beniuc nu se a­­bate, cu toate că e vorba de Alte dru­muri, de la un proces vizibil în căr­ţile anilor trecuţi, de la o apropiere de concertul lucrurilor, de la un spirit mai „pozitiv“ al meditaţiei lirice. Tocmai ieşeam din arenă al Măriei Banuș continuă nota acelor cînturi din poemul Diamantul, în care evo­carea autobiografică (dinadins meti­culoasă) făcea loc lirismului, reve­riei, nu fără o intensă tristețe în stare (tocmai aceea) să transfigureze viziu­nea. Radu Boureanu, dimpotrivă, re­vine în Cheile somnului la cîteva mo­tive, la o anume atmosferă care în primele lui cărţi dădeau descripţiei un aer fabulos, amestecau conturele, în­­necîndu-le în ceaţă şi care, în defini­tiv, creau tocmai farmecul inanaliza­­bil al versurilor. Sfîrşitul anului ne-a mai făcut surpriza unui bun volum al lui Ion Caraion, Dimineţile nimă­nui, al cărui Eseu de anul trecut (a­­părut după o lungă tăcere) nu m-a convins. Dimineţele nimănui este stră­bătut de ecourile unor intense între­bări şi suferinţe. Poetul redescoperă valoarea unor atitudini umane igno­rate o vreme de către lirica noastră contemporană : indiferent de raportu­rile lui cu istoria, omul poate cunoaş­te, cînd rămîne faţă în faţă cu sine, cu destinul, cu necunoscutul, fanto­mele spaimei, frigurile morţii. O carte excepţională este Monolog în Babilon a lui Al. Philippide, des­pre care am scris cu entuziasm şi ui­mire. Poetul este acelaşi, fără să se repete, păstrîndu-şi toată nobleţea şi gravitatea meditaţiei. Şi de îndată, se cuvine reamintită acea Elegie pentru floarea secerată a lui E. Jebeleanu, deşi nu vreau să reiau ceea ce am scris la apariţia căr­ţii acum cîteva luni. Poetul Hiroshi­­mei, al dezastrelor războiului, al vieţii şi al morţii sociale, descoperă acum sensul existenţei individuale : abisurile şi înălţările, suferinţele şi moartea omului privit în solitudinea fiinţei lui. Generaţiile mature sunt prezente şi altfel , prin reeditări. I. M. Raşcu, Perpessicius, D. Botez, Camil Baltazar, D. Stelaru sunt numele care ne-au atras atenţia. Dar dacă avem oricînd nevoie de „opere complete“, nu orice autor merită o reeditare. La numele menţionate, abia rezist ispitei de a adăuga altele nemaipomenit de za­darnice. Editurile au ieşit învinse de diligentele unor poeţi (adesea ale ur­maşilor lor!) a căror republicare poate fi o operă de caritate, în nici un caz nu este una de istorie literară. Dar anul 1967 este marcat de pier­derea unui mare poet: Arghezi. El a murit scriind, mîna oprită a lăsat versul neterminat. Omul se odihneşte, dar cîntecul neodihnitului poet îşi sună mai departe în urechea noastră tris­teţile sfîşietoare din pragul ultim ! N-auzi ? E două noaptea. E vîntul din grădină, Şi în fereastra ta e tot lumină. Ce-aştepţi ? Odihna lumii a şi-nceput demult. Şirul de ore moarte să treacă mi-l ascult. S-au deşteptat cocoşii, s-a destrămat şi ceaţa. Iţi cîntă deşteptarea şi bună-dimineaţa. Mai fuge după mine un gînd, cel mai ascuns. La mine încă somnul odihnei n-a pătruns. Ca să te simţi mai ager în ziua care vine, De dormi cîteva ceasuri ai să te simţi mai bine. Pierdute-n adormire n-am ceasuri câştigate, Am vreme să-mi dorm somnul cît o eternitate. Eu nu ştiu ce-i odihna. Mă ştie cucuvaia Care-mi păzeşte noaptea, fereastra şi odaia. Tovarăşa de noapte, de fiecare clipă, Acoperit de blinda şi gingaşa-i aripă. Nicolae Manolescu ECHIPA DE COLIN­DĂTORI a Facultăţii de limbă şi literatură română din Bucu­reşti a urat şi anul a­­cesta tradiţionalul „Pluguşor". Iat-o — aici — în casa pri­mitoare a lui Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor fiind înconjurat de Vasile Blendea, șeful echipei, Florentin Po­pescu, Ion Nedelcu, Paul Agarici, Dumitru Avram și Mihai Mo­ra­ru. O femeie cîntă O femeie tinarS cîntă în munţi — undeva pe-o cărare departe — fi nu o văd Dar glasul melodios şi puternic face sä vibreze clopotul mare al văilor fi de-odată viaţa devine taină fi înfiorare, magie­­a timpului dus, miracol al perpetuării­ ţmilenare... Ataitejd­inärä cîntă în «unfi fi les cîntecuî el iți platină codrii nevăzufi al istoriei. Victor Felea Reviste de elevi O INIŢIATIVA edi­tării de către elevii de liceu a unor reviste proprii se îmbogăţeşte pe măsura răspîndirii exemplului viu, stimu­lator. Astfel Muguri, revis­ta editată de Liceul nr. 24 din Bucureşti, a­­ajuns în al treilea an, la n­rul 5. Sumarul e larg, cuprinzător, va­riat, cu colaborări nu­meroase, reflectind pre­ocupări, vocaţii, aptitu­dini. După ce Tudor Stancu (cl. VIII-a D) deschide numărul cu un editorial în deplină­tatea cuvîntului consa­crat celor 20 de ani de la proclamarea Repu­blicii, după evocarea „Clipelor de neuitat“ ale tinerilor utecişti, urmează descrieri de călătorie (Nadejda Pro­­topopov şi Adriana Mărgineanu din cl. Vil-a C), completate cu mărturii despre o „Ta­bără a matematicieni­lor“ (Claudiu Popescu, cl. X-a B) sau despre „Prima oră de labora­tor“ (Claudia Ceauşescu, cl. Vil-a B), relatarea unui matineu poetic (Dumitrăchescu Nata­lia, cl. Xl-a C), tradu­ceri din franceză (din Anatole France — Flo­rin Mărgineanu, cl. IX-a C, din Alain Robe- Grillet — Blajovici Li­liana, cl. Xl-a C). O încercare de eseiu („Ge­niu şi sculptură“), în jurul artei lui Brâncuşi e semnată de Rodica Du­­mitrescu. Exerciţii li­terare mai notabile semnează Paula Diaco­­nescu (cl. Vll-a E), Ma­riana Chiriţă (cl. IX-a C), Ana Dan (cl. Xl-a A, versuri în franceză), Ileana Kovács (cl. IX-a A) ş.a. O altă revistă, cu un titlu nu mai puţin sim­bolic, este Licăriri, edi­tată de elevii Liceului „Al. I. Cuza“ din Foc­şani. N-rul 1 aduce tex­te îngrijite, unele vă­dind talent (Constanţa Coman, cl. Xl-a C, Io­nel Mustea, cl. Xl-a C, Mariana Nicolau, cl. Xl-a A), cu preocupări de valorificare a tradi­ţiilor locale (elevele Simona Bicu şi Iosefi­­na Popa din cl. X-a B semnează cîteva „con.­­tribuţii" la cunoaşterea trecutului oraşului Foc­şani), un grup de elevi în cadrul cercului lite­rar au consacrat o lu­crare lui Duiliu Zamfi­­rescu ; în sfîrşit, rubri­ca de Ştiinţă a revistei aduce o „Tratare trigo­nometrică a unor ches­tiuni de dinamică“ (Ni­colae Mihăilescu şi Doru Ionescu, cl. XI-a E), o rubrică de Sport, alta . Ştiaţi că ? şi Bi­blioteca vă informează fiind întru totul bine­venite. Am dat doar două exemple din multele iniţiative similare, me­nite a întreţine şi sti­mula interesul pentru cultură, a descoperi şi dezvolta aptitudini şi talente în aria atît de întinsă a şcolii. O „revistă a reviste­lor“ de elevi, ca rubri­că permanentă, şi-ar a­­vea desigur rostul ei atît la Gazeta învăţă­­mintului, cît şi la Co­locvii. DOINA SIMIONESCU 3 NOTE DE LECTOR CORNELLU OMESCU: ,,Adam id evadeaza iN LUPTA cu inerţia sau evadarea TM din inerţie sau drumul spre un echilibru activ, cam asta ar fi sem­nul de zodie sub care vrea să tră­iască noua carte a lui Corneliu Omescu. Intr-o schiţă, nuvelă sau roman în care un personaj sau per­sonajele se /­bat întru eliberarea din inerţie, un lucru este prin con­diţie realizat : trăirea. Intr-o ase­­­m­enea scriere se trăieşte prin miş­care, iar mişcarea poate să aibă sens (cînd modifică starea psiho­­fizică a personajului) sau să nu aibă sens (cînd inerţia e înlocuită de inerţie). Ambele situaţii sunt dramatice pentru că în primul caz este propusă o stare nouă care trebuie afirmată prin existenţă, iar în al doilea se revine prin eşec la un tipar existenţial odată refu­zat. Adam evadează... este o culegere selectată de astfel de universuri sprijinite mai ales pe momente in­solite caracterizate la personaj printr-o enormă sensibilizare psi­hică. Toate personajele din cele şase instantanee biografice care, alături de romanul Invidia, acoperă spaţiul cărţii lui C. Omes­­cu, au în chiar structura lor sufle­tească justificarea propriilor iner­ţii dar şi dorinţa de modificare. Conflictul este inevitabil fără a presupune sau a propune numai­­decit soluţii. Pentru că soluţiile ţin de relaţia, şi ea obligatorie, dintre eul magnific, autoritar prin singu­laritate şi reflectarea lui în afară. De obicei fisiunea conflictului por­neşte de la un pretext, întîmplător ca oricare altul, şi continuă apoi cu intensitate de clipă în memoria revoltată a personajului pentru a sfîrşi fie cu rezolvarea, fie cu sus­pendarea temporară a motivelor care au provocat-o. Un tînăr topo­graf (Roşcovana) are sentimentul inerţiei fiindcă, obligat din afară, nu-şi poate concretiza aptitudinile. Şovăie în a sări peste obstacole o bună bucată de vreme, îşi suportă deci inerţia, pentru ca şocul unor constatări pe care le face aparent cu indiferenţă asupra unui alt per­sonaj aflat într-o situaţie asemă­nătoare prin dramatism (cîntărea­­ţa îmbătrînită şi complexată) să-i dea plusul de forţă psihică necesar anulării ei. Altă dată (iubire falsă), o noapte lunară oferă unui bărbat surghi­­uit într-o căsnicie de o fericire austeră şi uniformă, posibilitatea de a evada, imaginativ, într-o amin­tire nu regretată ci respinsă. Ten­dinţa de a pleca în spaţiul ei, acolo, este barată de fiecare dată de ar­gumente căutate cu febrilitate, pro­­bînd inutilitatea actului. Este şi aici un efort de a depăşi inerţia, numai că prozatorul are abilitatea de a nu comenta pro sau contra nici una dintre situaţii, îneît nu ştii care din ele este refuzată, atît sînt de egal posibile amîndouă. In sfîrşit, intr-o altă povestire, care dă şi titlul volumului, evadarea se produce, însă fals, doar o mimare, involuntară desigur, personajul ră­­mînînd parcă mai mult în indife­renţă. Poziţia e dramatică dar im­presia la lectură este de şarjă, din pricina unei aglomerări de expresii comune şi argotice cu iz de umor. Povestirile la care ne-am oprit pînă aici, suportă, prin ceea ce comunică, un grad important de generalizare, deci sunt într-un fel aşteptate, obişnuite. Altceva găsim în schiţa Suflet tăiat. Intîi pentru că inerţia personajului este neo­bişnuită : urmarea unui acut dez­echilibru interior, mereu evolutiv, a cărui manifestare în exterior o constituie o stare permanentă de aşteptare (inutilă) şi obsesia albu­lui. Al doilea pentru că acest suflet tăiat îşi trăieşte cu luciditate cris­pată drama, inerţia lui ineluctabilă, încercînd totuşi cu un ultim efort, ca un cîntec de lebădă, să-şi modi­fice propoziţia existenţială. Eşecul, nespus, e bănuit şi fatal. Fiecare dintre povestirile despre care am vorbit cheamă, prin felul în care sunt relaţionate straturile lor inter­ne, la repetarea lecturii. In ciuda maximei lor concentrări ori poate tocmai de aceea. Romanul Invidia nu atinge nive­lul problematic şi valoric al schi­ţelor, cu toate că, paradoxal, are mai multă viaţă decit ele. Perso­najul prim suferă însă o metamor­foză ciudată, trecînd din starea de febrilitate specifică goanei şi acţi­unii într-o apatie reclamată din cea mai pură inerţie. Nu situaţia ca atare mi se pare nepotrivită, ci argumentul literar care o provoacă. Drumul de la acţiune la inerţie este mai dramatic decît inversul său, iar răsturnarea psihică prin care se realizează este mai puţin violentă, deci cumva mai greu se­sizabilă. In romanul lui Corneliu Omescu accentul căzînd pe un mo­tiv exterior modificarea eroului pare gratuită. ALEXANDRA TÂRZIU: „Nu se poate preciza" ŞI INUTILĂ căutarea propoziţiei * de pe coperta acestei cărţi la sumarul ei. Nu există nici o schiţă în volumul Alexandrei Târziu cu un asemenea titlu. Nu se poate preciza este ceea ce rămîne dacă cititorul ar putea uita totul după lectură­­ esenţa individuală a fie­cărei proze şi, în acelaşi timp, sem­nificaţia lor comună. Analiza stări­lor psihice imprecise, necontrola­bile şi deci cil atît mai covîrşitoare în sensul naturalului este o cons­tantă tematică predilectă în litera­tura tinerei prozatoare. Nebuloasa psihică e conţinută în fiecare vîr­­stă, diferenţa specifică fiind dată de modalitatea eruperii şi, la nive­lul aceleiaşi vîrste, de situaţia, adi­că starea de existenţă în care se află personajul. Duda (Iluziile din cais şi Oblonul), Niculae (Fără ma­ladii albastre), „băiatul frumos“ (închide totuşi fereastra), Trifoi şi Cicerone (Plăcerea de a fluiera) sunt preadolescenţi sau adolescenţi dominaţi de nelinişti calme, privite cu detaşare ca ceva străin şi uimi­tor. Şi cum motivul neliniştii este imprecis, adică necunoscut, reacţia primă a eroilor în dialogul cu cele­lalte personaje va fi o întrebare repetată în multiple variante plim­­bîndu-se concentric din ce în ce mai aproape de limpezirea care, însă, nu se va produce pentru că nu este încă timpul, iar în cazul „băiatului frumos“ acest timp nici nu va veni. In fond, fiecare dintre personajele numite încearcă să transmită ceea ce de obicei prin forţa lucrurilor se ţine ascuns: sub­conştientul. Procesul e extrem de interesant pentru că e complet spontan, fără urme de premeditare. Spontană este şi reacţia maturilor în faţa unor posibile modificări psihice, numai că aici (Nunta sau celelalte confuzii, 34, Fata cu cio­rapii coloraţi) intervine un soi de automatism al gîndirii, şi el inex­plicabil, desigur la nivelul eroilor, care îi face obositor de uniformi, indiferent de variaţia stărilor prin care trec. Ei încetează să mai dea importanţă amănuntelor, tocmai a­­celea care diferenţiază momentele şi stările de existenţă. In schimb, bătrînul din Autopor­tret, prins şi el într-un „nu ştiu ce“ psihic, repetă, într-un alt mo­ment evident, pasiunea copiilor pentru amănunt. Dorinţa lui de a poza unei pictoriţe cu sonda de oxi­gen în nas, pe patul de spital fiind, este şi bizară dar şi perfect justifi­cabilă din perspectiva unui sfîrşit simţit însă şi înţeles. Dacă există totuşi un inefabil al prozei, apoi cartea despre care vor­bim îl are, după cum ea însăşi este o încercare de a transmite ar­tistic ceva din inefabilul existenţei psihice. Intr-adevăr, sunt atîtea lucruri pe care nu le putem preciza şi „nu le-am înţelege chiar dacă am vorbi la telefon cu cel mai deştept om din lume“. Alexandra Târziu a ştiut să motiveze frumos această constatare banală. Laurenţiu Un­ci

Next