Contemporanul, ianuarie-iunie 1968 (Anul 22, nr. 1-26)

1968-04-26 / nr. 17

LITERATURA Şl ŞCOALA ! Dezvoltarea în­văţămîntului de cultură generală ridică probleme­­cheie ale predării literaturii în şcoală şi ne îndeamnă să reflectăm atit asupra modalităţii şi formelor de emitere a cunoştinţelor, cît şi asupra cantităţii şi finalităţii concrete a in­formaţiilor puse în circulaţie. Şi dacă asemenea probleme au revenit uneori in discuţiile din presă, prilejuind for­mularea unor opinii interesante, în­suşirea lor s-a dovedit însă anevoioa­să, parţială sau a rămas în faza de simplu deziderat. Anumite modificări s-au înregistrat, ce-i drept, dar ele sunt prea timide şi nu vizează de fiecare dată lucruri esenţiale. Studiul literaturii nu se mai face dintr-o perspectivă sociologist­­vulgarizatoare, condiţionarea extrali­­terară urmărindu-se prin respectarea fineţei, individualităţii şi autonomiei relative a procesului literar. Simţi­toare îmbunătăţiri se observă şi la nivelul abordării concrete a operei literare, prin lărgirea unghiului analitic, ceea ce permite înţelegerea articulaţiilor şi corelaţiilor interioare ale realităţii artistice ca unitate de interferenţă a subiectului creator cu datul obiectiv. Totuşi, în manuale îşi mai găsesc loc menţiuni forţate ale unor date, trimiteri istorico-literare inutile, prin care viaţa scriitorului sau geneza operei sunt plasate într-un cîmp de determinări văzute mecanic. Aseme­nea menţiuni solicită elevului un efort obositor şi timp preţios pentru a fi memorate. Prin excluderea lor, s-ar crea un spaţiu mai larg pentru comentariul adîncit al textului literar şi s-ar bara pătrunderea descriptivis­mului, a verbiajului lipsit de sens. In manuale se întîlnesc încă demons­traţii facile, limitate la tematica operei, la parafrazarea mecanică a acesteia, aşa cum descoperim în pre­zentarea prozei şi a unor poezii eminesciene. înclinaţia aceasta se amplifică în practica unor profesori, care se mulţumesc cu expunerea ex­terioară a operei, fără a întreprinde vreo secţiune transversală, scăpînd din vedere orice notă diferenţiatoare. Insă asemenea fotografii „din avion“ sînt încurajate şi de programa şcolară, care abundă în indicaţii „analitice“ de natură statistică. In consecinţă, profesorul rămîne uneori descumpănit, neştiind cum să proce­deze pentru a înghesui în cîte o oră — oră didactică, ţinînd seama de toate „momentele“ infailibile ale lecţiei! — titluri şi recomandări privind opera lui Panait Cerna, Mihail Sorbul, Şt O. Iosif. Cum să-l comprimi pe Vlahuţă pentru a spune cîte ceva despre viaţa, activitatea şi cele pa­trusprezece titluri indicate din opera sa (printre care o analiză literară) ? Orice veleitate de a coborî îfi adîn­­cime este anihilată de timpul limitat Şi în cazul altor scriitori se fac asemenea „specificaţii“ largi, însă prin aceasta programa aduce un deserviciu studierii, literaturii, „de­oarece nu ajută profesorul (şi, in­direct, nici pe elev) să-şi concentreze atenţia asupra calităţii operei. Cre­dinţa noastră e că asemenea exage­rări provin din răspunsul pripit, dat unor întrebări cum sînt­­ cît dăm ? ce dăm ? Evident, de cuantumul de cunoştinţe depind calitatea şi trăinicia asimilării, dezvoltarea capacităţilor intelectuale şi creatoare, influenţele formative, închegarea şi educarea gustului literar etc. Bine ar fi să se poată cuprinde fenomenul literar românesc în ansam­blul manifestărilor sale, văzute pro­gresiv în sporul lor calitativ, fără a se scăpa contribuţiile modeste. Prac­tica didactică respinge însă această viziune idilică, deoarece ea naşte supraîncărcarea, superficialitatea în tratare, fuga de profunzime pentru a nu depăşi timpul prevăzut în orar. Fuga după cantitate periclitează ast­fel esenţializarea, aprofundarea şi însuşirea creatoare a valorilor literare. Actuala programă şcolară pledează pentru un orizont cît mai vast, dar, ne întrebăm, predarea literaturii tre­buie să devină o umbră palidă a adevăratei istorii literare ? In aseme­nea condiţii, este imposibil a realiza dezideratul studiului complex. Elevul nu este student, iar şcoala de cultură generală nu ţinteşte să formeze specialişti. Oricine poate fi mai mul­ţumit dacă vede că elevul cunoaşte foarte bine operele semnificative ale unui scriitor, — nu un şir de titluri înecate în vagi generalităţi. Din cauza excesului de „materie“, elevul nu are timpul necesar să analizeze opera literară, să desprindă mesajul artistic, să intuiască valoarea intrinsecă, să stabilească asociaţii şi disociaţii înăuntrul şi în afara creaţiei scrii­torului. S-a pledat, cu justeţe, ca studierea literaturii să se îndrepte spre autorii fundamentali, reprezentativi pentru un moment istoric-literar, deschiză­tori de drumuri, întruchipări ale unor tendinţe artistice majore. Astfel în­­ţelegînd lucrurile, tratarea monogra­fică a unui scriitor (excepţie făcînd marii clasici) poate fi înlocuită prin monografia operei (operelor) esenţiale,­­ aceasta urmînd a fi explorată cu răbdare, meticulos, sincronic şi dia­cronic, analitic şi sintetic, autonom şi comparatist, luminîndu-se aspectele ei ascunse şi sfera de relaţii din care face parte. Analiza amănunţită pro­fundă prilejuieşte posibilităţi mul­tiple de a dezvolta gustul literar, de a grăbi maturizarea gîndirii creatoare, de a-i ajuta realmente pe elevi să-şi însuşească în chip corect limba patriei. Pledoaria noastră înclină deci spre extinderea laturii analitice, prin ca­nalizarea atenţiei spre investigarea textului literar sub aspectul dimen­siunilor valorice. Or, prevederile pro­gramei actuale nu favorizează analiza atentă a operei literare şi discernerea valorilor, prin confruntarea individua­lităţii lor. Textul literar cuprinde un preţios minereu educativ şi afectiv, însă extragerea şi fructificarea sa nu se poate realiza în pripă, după preve­derile actualei programe, prin para­frazări de ordin tematico-ideologic. Eficienţa formativă depinde, prin­tre altele, de modalitatea organiza­torică a lecţiei. Aceasta se cuvine a fi concepută şi realizată astfel incit profesorul să angreneze neîntrerupt întreaga clasă in analiza creaţiei literare, să-i pună pe elevi în faţa unei problematici de esenţă, mobili­zatoare, care să nu lase vreun elev în afara fluxului de întrebări şi răs­punsuri. Insă şi aici experienţa di­dactică arată că deseori schema clasică a lecţiei, întemeiată pe respectul ce­lor trei „verigi“ (verificare, predare, fixare) nu e fecundă, mai ales la clasele de liceu, unde se recomandă obişnuirea treptată a elevului cu un alt stil de lucru, în vederea pregătirii sale pentru învăţămîntul universitar. O asemenea schemă s-a sclerozat, a devenit unul din locurile comune ale didacticii, stânjenitoare pentru analiza detaliată, pentru avîntul şi febra căutărilor îndrăzneţe. Unele „teme“ reclamă discuţii ample, ilustraţii cu citate, interpretări fine de text, con­fruntări de opinii. Iar cine invariabil respectă aşa-numitul „moment“ al verificării cunoştinţelor îşi îm­puţinează timpul rezervat predării şi, în consecinţă, este constrins să com­prime comunicarea materiei noi. Lec­ţia poate avea însă foarte bine şi o altă structură. Ne gindim la lecţia­­problemă, lecţia­ activă prin excelenţă, cu un intens suflu dinamizator, în cadrul căreia fiecare elev să între­prindă o activitate independentă, in­tegrată muncii colective. La începutul orei (sau la ora precedentă), profeso­rul va pune în faţa clasei cîteva pro­­bleme-cheie, menite să suscite in­teresul şi gîndirea, să îndemne la gă­sirea unor soluţii reale şi rapide. Astfel, lecţia devine oră de dezbateri, arenă a Încrucişării opiniilor sincere, personale (chiar şi contradictorii), cli­matul unor pasionante angajări emo­ţionale şi intelective, rolul profesoru­lui fiind de a coordona discuţia, de a o feri de ispita erorii, de a limpezi zonele obscure, de a formula concluzii. Asemenea lecţii pot optimiza manifes­tarea aptitudinilor elevului, pot spori încrederea în posibilităţile proprii, pot­ naşte o atmosferă de emulaţie con­structivă în clasă, pot încuraja munca, personală,­­ concretizată în lectura atentă a operei, în întocmirea fişelor caracterologice sau stilistice, în extrase de contexte utile reliefării mesajului artistic. Elevii — mai pa­sionaţi în ale literaturii decît se crede — consultă, fără să-i îndemne nimeni, diferite surse bibliografice, monogra­fii, eseuri, articole de critică şi istorie literară, culegeri de studii etc., — aşa că greşeşte acel profesor care le subapreciază preocupările, în loc de a le stimula prin lecţii de o structură adecvată. Cît de logic gîndesc unii elevi, cît de surprinzătoare sînt con­tribuţiile la dezbateri! Nu o dată judecăţile lor de valoare sînt neaştep­tate ca justeţe, în ciuda eventualei neîndemînâri în a le formula. Ce dispută aprinsă de idei provoacă o părere inedită ! Iată de ce sînt necesare lecţiile­problemă: în cadrul lor, elevul îşi valorifică lectura şi cunoştinţele asimilate, iar profesorul poate să-i aprecieze activitatea în clasă (expre­sie şi a muncii de acasă), prin note mai echitabile, mai concludente decît atunci cînd verifică gradul însuşirii — mai mult sau mai puţin conştiente — a informaţiilor primite anterior. Nu trebuie să rezulte din cele spuse că am susţine generalizarea lecţiei­­dezbateri, ci numai că pledăm pentru creşterea autorităţii şi spaţiului său în sistemul tipologic al lecţiilor de li­teratură. Realizarea adecvată a unor aseme­nea lecţii nu este însă posibilă în con­diţiile programei supraaglomerate, cînd — pentru a răspunde tuturor cerinţelor acesteia (mai ales cînd vine vreo „inspecţie“ chiţibuşară, care urmăreşte desfăşurarea lecţiei ca programa şi manualul în faţă!) — profesorul apelează cu zglicenie la clasă, din criză de timp, dă libertate doar expunerii sale, derulate ca o peliculă, face trimiteri timide la text, deoarece trebuie, într-o oră, să verifice însuşirea operei lui M. Sorbul şi să predea viaţa şi opera lui V. Eftimiu. (In ambele cazuri, cîte o operă este indicată pentru analiză literară). Mulţumită actualei programe, în ca­zul lui Rebreanu se trece rapid de la un roman la altul. Ajungînd la Eminescu, profesorul se încruntă cînd face planificarea, deoarece este obligat să vîre într-o oră „poezia iubirii şi a naturii“ (se prevăd aici şi două analize literare !). La fel cu „Luceafă­rul" ! Cum şi cînd să înţeleagă elevii poezia argheziană dinainte de Elibe­rare, cu toate implicaţiile ei filozofice şi umaniste, dacă programa îi rezervă două ore (una pentru „Testament“) ? Mai mult de o oră nu se poate poposi la „Cîntare omului“! Şi să ne mai mirăm, în atari împrejurări, că elevul nu dovedeşte comprehensiune, faţă de autorul „Cuvintelor potrivite“ ? Insă ce să mai zicem, atunci, despre predarea grupărilor şi direcţiilor literare din perioada interbelică, unde abia se pot formulă cîteva generalităţi, cu palide exemplificări, fără putinţa sistemati­zării trainice, a sesizării nuanţelor specifice, novatoare ? Nume cu rezo­nanţă peste graniţă, cultivatori ai versului modern, sînt introduşi în manuale, în programă, printr-o strimtă crăpătură de istorie literară. Iar în felul acesta, elevii sînt ţinuţi la distanţă şi de noile cuceriri pro­zodice, fiind cantonaţi cu gustul şi preferinţele estetice la momente poetice de mult depăşite. Sensibilitatea omului modern se formează plecînd îndeosebi de la operele şi scriitorii încă inadecvat oglindiţi în manuale, iar şcoala este chemată să formeze cititori ai timpu-, rilor noastre, ai contemporaneităţii.­ Ea se cuvine să pună la îndemîna­­ elevilor în măsura corespunzătoare pe la Tudor Arghezi, Ion Barbu, Lucian Blaga, Marţiu Caragiale, Adrian Ma­­niu, Alexandru Philippide etc. (Ciudat, unii dintre aceşti scriitori — la care­­ se adaugă şi alte nume — sînt spe­cificaţi de programa pentru clasa a Xl-a la „Alţi scriitori“, de predat în două ore, toţi laolaltă făcînd cît Vlahuţă, sau Ghica, sau Topîrceanu, prevăzuţi a fi studiaţi tot în cîte 2 ore !). Iată numai cîteva dintre con­statările care vizează aspecte ale mo­dernizării studierii literaturii; ame­liorările, aici, nu pot fi ocolite, fiindcă a le ocoli echivalează cu a ignora tot atîtea fecunde căi formative şi e­­ducative în şcoală, dintre cele ce se impun pentru a promova generaţii de sinceri iubitori ai artei cuvîntului. Prof. Ilie Guţan Liceul Tălmaciu — Sibiu INSTRUMENTE ALE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE­ ­A VORBI din nou despre utilitatea bibliografiilor, a cataloagelor, dicţio­narelor, enciclopediilor şi indexurilor, a cronologiilor, volumelor cu ma­teriale documentare, în fond a tu­turor mijloacelor de informare ra­pidă, a insista asupra necesităţii alcătuirii, tipăririi şi retipăririi lor, a continuării celor începute, poate părea multora un gest inutil. A­­dică mai trebuie convins cineva ce cantitate enormă de timp eliberează aceste instrumente de lucru, mai tre­buie demonstrată nedezminţita lor rentabilitate, din orice unghi am a­­borda-o ? Se pare, totuşi, că da. Pen­tru că deşi, în principiu, toată lumea e de acord asupra importanţei aces­tor nepreţuiţi adjuvanţi ai cercetăto­rului, protectori decisivi şi de neîn­­locuit ai inteligenţei şi capacităţii sale de muncă, în practică se întîm­­pină destule dificultăţi, se găsesc su­ficiente pretexte pentru ritmul inex­plicabil de lent în care se realizează acestea. Explicaţii ? Nu e nici una ra­ţională, atîta vreme cît forţe există şi ele pot fi mereu împrospătate, cît nu s-a văzut zâcînd în librării nici una dintre lucrările de acest gen, ci, dimpotrivă, oricare dintre ele ar fi suportat, un tiraj cel puţin încincit. Cu toate acestea, nici un domeniu, de la cel mai pedestru pînă la cel mai înalt ştiinţific, nu e cît de cît pus la , punct sub acest unghi şi oricine se ha­­.4­bardează într-o cercetare învestește uneori atîtea eforturi pentru adunarea materialului documentar, încît ajunge cîteodată aproape epuizat la elabora­­rea propriu-zisă a lucrării. Restringîndu-ne la domeniul lite­raturii (unde lucrurile nu stau deloc altfel, ba, dimpotrivă), am zice că aici pînă şi existenţa cîtorva opere docu­mentare de neînlocuit (probînd pe viu eficienţa acestor instrumente) ple­dează în favoarea unei atenţii ma­xime din partea tuturor forurilor şti­­inţifico-administrative pentru conti­nuarea şi încheierea lucrărilor în­cepute, ca şi pentru iniţierea neîntîr­­ziată a altora noi Se ştie, bunăoară, ce consum enorm de timp presupune foiletarea periodi­celor pentru a depista colaborării» u u­nui scriitor la presa timpului său sau pentru a investiga o problemă oare­care. Insă repertorii demne de toată încrederea nu prea putem cita, afară de volumul I al Bibliografiei anali­tice a periodicelor românești (1790— 1850), întocmit de loan Lupu, Nestor Camariano şi Ovidiu Papadima (Ed. Academiei, 1966—1967), îndrumar „bi­bliografic care cuprinde, în ordinea sistematică a clasificării zecimale uni­versale, descrierea bibliografică a tu­turor articolelor, studiilor şi operelor literare, precum şi aproape a tuturor informaţiilor şi ştirilor cu caracter politic, economic şi cultural, publicate în revistele şi ziarele româneşti vechi“, rămînmd nebibliografiat circa 1,2 la sută din totalul materialului existent în respectivele periodice (deși nici a­­cest procent n-ar fi trebuit tolerat, o bibliografie trebuind a fi completă pentru domeniul ales). In 1966, munca pentru volumul II (1851—1858) şi III (1859—1865) era destul de înaintată pentru apariţia ritmică a lucrării şi continuarea ei, cruţîndu-se astfel şi suprasolicitatele fonduri de periodice ale bibliotecilor, unele unicate. Ră­mîne însă de văzut dacă după data aleasă ca limită pentru vol. III (1865) lucrarea mai poate fi continuată în acelaşi chip , dată fiind marea diver­sificare a presei, s-ar impune mai cu­­rînd alcătuirea, pentru perioadele ur­mătoare, a unor bibliografii separate pentru grupuri de periodice sau pen­tru cîte unul singur, cum e cunoscuta, dar rara, bibliografie a Convorbirilor literare, publicată în 1937 de M. Sîn­­zianu. Reeditarea, dacă nu chiar re­luarea ei pe baze noi şi pe toată du­rata revistei, ar fi necesară și e de mirare cum o editură n-a încercat a o pune la punct și publica la cei o sută de ani ai Convorbirilor. Tot ast­fel, Bibliografia românească veche (1508—1830), tom. I—IV, întocmită de Ion Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simo­­nescu, utilul repertoriu Publicaţiunile periodice româneşti, alcătuit de Nerva Hodoş şi Al. Sădi Ion­escu, ca şi, ne­apărat, Catalogul manuscriselor ro­mâneşti, vol. I—III, ar trebui comple­tate şi publicate fără întîrziere. Alt­fel, apariţia după aproape patru de­cenii a vol. IV al ultimei lucrări pare (şi de la un punct este) un gest stin­gher. Există, apoi, în fişe, o bibliogra­fie analitică a vechiului Contempora­nul şi a periodicelor înrudite, pe care orice editor ar trebui să le publice. Sub conducerea lui Tudor Vianu s-a ini­ţiat o Bibliografie a literaturii române, (vol. I, 1948—1960) de la origini pînă in prezent, care trebuie continuată. Bibliotecile institutelor de învăţă­­mînt superior şi de cercetare, ale uni­unilor de creaţie sau eile unor mari unităţi cultural-ştiinţifice şi tehnice, produc bibliografii, au colective de oameni mai mult sau mai puţin ver­saţi în atari probleme, dar rezulta­tele sînt cam întîmplătoare şi mai ales ajung destul de greu la îndemîna cer­cetătorilor ca să nu mai vorbim de publicul larg. Un exemplar dintr-o bio-bibliografie Tudor Vianu, spre e­­xemplu (autori Ion Stoica şi H. Zalis), rotaprintată în 310 exemplare, nu poate fi găsit uşor, deşi interesul pen­tru ea e lesne de bănuit. Nu alta e situaţia unei contribuţii bibliografice despre Simbolismul in literatura ro­mână elaborată, sub conducerea lui M. Tomescu, de H. Zalis, cu colabo­rarea lui D. Capilu şi C. Pom­pilian, în care, în 446 de fişe rezumative de cărţi şi mai ales de articole apărute în presă (s-au consultat 107 periodice), ni se propune o imagine destul de cuprinzătoare asupra acestei mişcări pe teren românesc. Presupune mari tribulaţiuni găsirea biblio­grafiilor Vieţii româneşti şi a Adevărului literar şi artistic ela­borate la Iaşi, a vol. I al celei (selec­tive ! ?) a revistei Transilvania scoasă de clujeni, a bibliografiilor selective despre interesul în România pentru opera a diferiţi scriitori străini, ela­borate sub auspiciile Comisiei naţio­nale a UNESCO etc. Anul trecut, doi studenţi de la sec­ţia de biblioteconomie a Facultăţii de filologie de la Institutul pedagogic din Bucureşti — Marianne şi Constantin Radu — au elaborat prima parte (1919—1941) a unei bibliografii G. Că­­linescu (apărută în suplimentul pu­blicaţiei Studia bibliologica, II, tot în 200—300 exemplare rotaprintate). A­­dăugîndu-se puţinele-i scăpări (între altele posibile, o colaborare la Opo­ziţia, în 1928), purtată de erorile de imprimare şi de unele de informaţie (G. Călinescu s-a născut la Bucureşti şi nu la Botoşani, a plecat la studii în Italia în 1924 şi nu în 1919 etc.), adusă la zi, bibliografia ar trebui ime­diat preluată de o editură, ca şi cea similară despre Eugen Lovinescu pre­gătită la aceeaşi facultate, şi altele de care n-avem cunoştinţă. Ar trebui însă ca toate aceste lucrări, fie ele şi de uz intern, să nu fie imprimate sub un tiraj minim de 1000 de exemplare. Difuzarea lor în străinătate, măcar în cadrul lectoratelor de limba şi litera­tura română, e un mijloc de propa­gandă ce nu trebuie ignorat. Consiliul aşezămintelor culturale, din cadrul C.S.C.A., a publicat de curînd catalo­gul bibliotecii stolnicului Constantin Cantacuzino, reconstituit cu compe­tenţă şi pasiune de Corneliu Dima- Drăgan. Dar lucrarea e abia un în­ceput dintr-o serie posibilă (biblioteca lui Brâncoveanu, a lui Mavrocordat, cea de la Sfîntul Sava, cele ale unor scriitori — Cantemir, Eliade, Asachi, Ghica, Hasdeu, Eminescu etc., etc. ar trebui să-i urmeze neapărat) şi Consi­liul aşezămintelor şi-ar face o datorie de cinste îngrijind de apariţia unor astfel de cataloage, paralel cu elabo­rarea — substanţial îmbunătăţită, în sensul exhaustivităţii — a bibliogra­fiilor de recomandare, de tipul celei bine întocmite de Petrică Marin pen­tru I. L. Caragiale. Insă ele se cuvin lărgite pînă la nivelul unor biblio­grafii de neînlocuit, precum cea pu­blicată la Editura Academiei de G. Scridon, şi I. Domşa despre Coşbuc. Cît priveşte publicarea documente­lor şi manuscriselor literare, prezenţa unor realizări deosebite, precum cele din seria Studii şi documente (E.P.L.) : I. L. Caragiale — Scrisori şi acte (editor Şerban Cioculescu), Al. Odobescu — Pagini regăsite (edi­tor Geo Şerban), Ion Creangă — Do­cumente (editate de Gh. Ungureanu) etc., ori volumele recent apărute la Ed. Academiei; Lucia Protopo­­pescu — Noi contribuţii la bio­grafia lui I. Budai-Deleanu sau vol. I de Documente şi manuscrise literare („alese, publicate, adnotate şi comen­tate de Paul Cornea şi Elena Piru“) prin care se intenţionează realizarea unei serii menite a epuiza arhiva In­stitutului de istorie şi teorie literară, completată însă şi cu materiale din alte arhive — indică ce eforturi in plus se cer făcute pe această cale şi de cită competenţă e nevoie. Perspec­tiva unui volum cu noi documente privitoare la Eminescu, a unuia con­­ţinînd corespondenţa lui Mereu Beza cu mari personalităţi ale culturii ro­mâne şi străine, a altor asemenea lu­crări, poate da o sugestie aproxima­tivă asupra enormelor materiale exis­tente în arhivele publice şi particu­lare (între altele, un manuscris nou al poeziilor lui Alecsandri), asupra ne­cesităţii imperioase de investigare co­ordonată şi de publicare permanentă a rezultatelor. De aceea, trebuie găsite forme organizatorice şi materiale efi­ciente pentru stimularea acestei­ ne­preţuite munci, spre a avea la înde­­mînă bibliografii, cataloage, enciclo­pedii, lexicoane, repertorii, serii de documente etc., etc., adică mijloace de informare rapidă, comodă şi sigură, cu rezultate dintre cele mai durabile asupra culturii medii a oamenilor şi îndeosebi asupra ritmului cercetării ştiinţifice. George Muntean ŞTEFAN SZÖNYI» Eminescu şi Bălcescu ! Mozaic şi piatră, expus în cartierul universitar din , Timişoara. (Din Expozitia de artă monumentala — panouri — deschisa la Muzeul de arta din Bucureşti) " ,­­ luna Contemporanului­ ­ _____________________ „Biblioteca profesorului" . CONTRIBUŢIILE cele mai noi cu privire la dezvoltairea învăţă­­mintului merg în direc­ţia extinderii bazei de documentare a celor chemaţi să predea­­ cu­noştinţe noi in şcolile de toate gradele. In acest scop, profe­sorul caută în mod le­gitim studiile cele mai noi şi mai valoroase, într-o formă sistemati­zată, concentrată. Dar azi se publică, după o statistică UNESCO, mai mult de trei ori într-o singură zi decît se poa­te citi în aceeaşi zi! Soluţia practică este cea selectivă, de valori cu adevărat eficace, idei limpezi, bogate, su­gestive, cu aplicaţii con­crete vizibile. O Biblioteci a profe­sorului se impune pen­tru documentarea şi Înnoirea cunoştinţelor de specialitate şi pentru informarea tuturor ce­lor interesaţi de pro­gresul contemporan. Iată cum s-ar putea so­luţiona, în linii mari, raportul dintre calitate şi cantitate în domeniul informării, prin înfiin­ţarea acestei biblioteci practice (cu titlul Sin­teze) : 1. Publicarea de mici volume de studii, care să oglindească stadiul cel mai nou și cel mai ridicat pe plan mondial al cercetărilor de spe­cialitate în toate dome­niile, de la umanismul tradiţional pînă la cea mai recentă ramură a ştiinţei şi a tehnicii; în­tinderea volumului: 120—140 de pagini, sus­ceptibil de a fi imediat retipărit şi revizuit, la epuizare. Asemenea co­lecţii se publică în toa­te ţările cu veche tradi­ţie a culturii, iar citi­torii lor sînt cei mai numeroşi. Anul trecut, directorul librăriei din piaţa Sorbonei imi spu­nea că volumele colec­ţiei Que sais-je ? (avînd drept insignă, pe fron­tispiciu, o busolă în ju­rul căreia scrie : Sinte­za cunoştinţelor actuale se vind în zeci de mii de exemplare zilnic in toată Franţa şi fiecare titlu epuizat se reimpri­­mă, îmbunătăţit, cu date la zi) ; de curînd, numărul titlurilor a tre­cut de 1 300 ; ultimele apărute în februarie 1968 sînt : Bolile şi me­dicamentele ; Energia solară ; Gramatica lim­bii ruse ; Graiuri şi dialecte franceze. 2. Un just echilibru ar trebui să observe a­­ceastă Bibliotecă între umanism şi tehnică, în­tre istorism şi inovaţie, printr-un spirit selectiv de înaltă clasă şi prin­­tr-o elasticitate a măsu­rilor care să elimine orice rigiditate şi con­formism administrativ. Căci dacă volumele a­­cestea accesibile, de format mic (buzunar) concentrind ştiinţa vea­cului, nu vor putea a­­părea regulat, masive ca tiraj, în ritm rapid, ca succesiune de titluri, eficacitatea lor scade ; conţinutul se învecheş­te, ţinerea la zi cu in­formaţiile nu este posi­bilă. E nevoie de clar­viziune, energie, plan dinamic şi mai ales de o orientare eficace, în cadrul unui colectiv foarte activ. 3. înainte de toate, trebuie asigurat nivelul ştiinţific cel mai inart ; autorii studiilor să fie de înaltă competenţă, capabili să sintetizeze (aceasta e o artă ; non multa sed multum; conţinutul cel mai dens în cel mai redus spa­­ţiu), dar şi să deschidă perspective spre noi in­vestigaţii. Biblioteca profesoru­lui ar trebui să fie o imagine a progresului şi un factor propulsiv în dezvoltarea intelec­tuală a tineretului. GH. BULGĂR Cercuri ştiinţifice studenţeşti . INTRE 25 şi 28 a­­prilie se desfăşoară se­siunea Cercurilor ştiin­ţifice studenţeşti. La Facultatea de limba şi literatura română a U­­niversităţii Bucureşti, în amfiteatrele Odobes­cu şi Bălcescu, se vor prezenta sîmbătă şi du­minică un număr de lu­crări din domeniul Limbii şi Literaturii, printre care : — Motivul mării In poezia lui Eminescu (student Soare Anton, anul IV) ; Titu Maio­­rescu, dramaturg (stud. Manolescu Florin, anul V) ; Şt. Petică şi Înce­puturile poemului In proză în literatura mo­dernă (stud. Vlad O­­dette ,anul V) ; O struc­tură lirică baudelairia­­nă in transpunerea lui Ion Pillat (stud. Creţu­­lescu Ioana, anul IV) — acestea sub condu­cerea catedrelor de Is­toria literaturii române. „ Termeni referitori la rotula genunchiului“ (stud. Ulm­­ Anca, anul IV) şi două lucrări despre substantivul şi, respectiv, adjectivul în graiul crişean (stud. Mihăilescu Radu, anul IV, şi Cioromela Doina, anul IV) ; Nume de persoane din regiunea Ploieşti (stud. Stănilă Eugenia, anul V) ; Ob­servaţii cu privire la influenţa limbii engleze asupra limbii române (stud. Vişan Elisabeta, anul III) ; Termeni ar­haici de origine latină în graiurile olteneşti (stud. Sotirof Gabriela, anul V) ; Observaţii stilistice la Camil Pe­­trescu (stud. Duda Ga­briela, anul IV) — sub conducerea ştiinţifică a catedrelor de limba ro­mână. — Lucrări de Litera­tură universală. Folclor sau de Teoria literatu­rii sînt de asemenea programate : Variabil şi constant în literatura antică (stud. Matei Au­relia, anul IV) ; Anali­za structurală a unei colinzi (stud. Coatu Ni­­coleta, an. V) ; Contri­buţie la Interpretarea Mioriţei (stud. Ange­­lescu Silviu, an. I) ; Ada-Kaleh — date isto­­rico-etnografice (cerce­tător Monica Budiş) ; O modalitate modernă de analiză critică : poe­tica transformaţională (stud. Livescu Cristian, an. V) ; Estetica alego­riei la Fr. de Sanctis. Elemente de gîndire structurală, (stud. Iva­­novici Victor, an. II). f Vă recomandăm canapeaua extensibilă MUREŞ, produs realizat de Întreprinderile Ministerului Eco­nomiei Forestiere. Avînd materialele, execuţia şi finisajul de calitate superioară, canapeaua MUREŞ întruneşte unanime aprecieri. Rezistenţa, eleganţa şi comoditatea sînt atributele care recomandă cu prisosinţă acest produs superior. Lada pentru aş­ternut, încăpătoare, precum şi tapiţeria realizată cu stofe de calitate, în culori atrăgătoare, com­pletează fericit calităţile acestei canapele. Preţu­rile de vînzare oscilează între 2 228 lei, 2 402 lei şi 2 576 lei, în funcție de calitatea stofelor folosite. en

Next