Contemporanul, ianuarie-iunie 1968 (Anul 22, nr. 1-26)
1968-04-26 / nr. 17
LITERATURA Şl ŞCOALA ! Dezvoltarea învăţămîntului de cultură generală ridică problemecheie ale predării literaturii în şcoală şi ne îndeamnă să reflectăm atit asupra modalităţii şi formelor de emitere a cunoştinţelor, cît şi asupra cantităţii şi finalităţii concrete a informaţiilor puse în circulaţie. Şi dacă asemenea probleme au revenit uneori in discuţiile din presă, prilejuind formularea unor opinii interesante, însuşirea lor s-a dovedit însă anevoioasă, parţială sau a rămas în faza de simplu deziderat. Anumite modificări s-au înregistrat, ce-i drept, dar ele sunt prea timide şi nu vizează de fiecare dată lucruri esenţiale. Studiul literaturii nu se mai face dintr-o perspectivă sociologistvulgarizatoare, condiţionarea extraliterară urmărindu-se prin respectarea fineţei, individualităţii şi autonomiei relative a procesului literar. Simţitoare îmbunătăţiri se observă şi la nivelul abordării concrete a operei literare, prin lărgirea unghiului analitic, ceea ce permite înţelegerea articulaţiilor şi corelaţiilor interioare ale realităţii artistice ca unitate de interferenţă a subiectului creator cu datul obiectiv. Totuşi, în manuale îşi mai găsesc loc menţiuni forţate ale unor date, trimiteri istorico-literare inutile, prin care viaţa scriitorului sau geneza operei sunt plasate într-un cîmp de determinări văzute mecanic. Asemenea menţiuni solicită elevului un efort obositor şi timp preţios pentru a fi memorate. Prin excluderea lor, s-ar crea un spaţiu mai larg pentru comentariul adîncit al textului literar şi s-ar bara pătrunderea descriptivismului, a verbiajului lipsit de sens. In manuale se întîlnesc încă demonstraţii facile, limitate la tematica operei, la parafrazarea mecanică a acesteia, aşa cum descoperim în prezentarea prozei şi a unor poezii eminesciene. înclinaţia aceasta se amplifică în practica unor profesori, care se mulţumesc cu expunerea exterioară a operei, fără a întreprinde vreo secţiune transversală, scăpînd din vedere orice notă diferenţiatoare. Insă asemenea fotografii „din avion“ sînt încurajate şi de programa şcolară, care abundă în indicaţii „analitice“ de natură statistică. In consecinţă, profesorul rămîne uneori descumpănit, neştiind cum să procedeze pentru a înghesui în cîte o oră — oră didactică, ţinînd seama de toate „momentele“ infailibile ale lecţiei! — titluri şi recomandări privind opera lui Panait Cerna, Mihail Sorbul, Şt O. Iosif. Cum să-l comprimi pe Vlahuţă pentru a spune cîte ceva despre viaţa, activitatea şi cele patrusprezece titluri indicate din opera sa (printre care o analiză literară) ? Orice veleitate de a coborî îfi adîncime este anihilată de timpul limitat Şi în cazul altor scriitori se fac asemenea „specificaţii“ largi, însă prin aceasta programa aduce un deserviciu studierii, literaturii, „deoarece nu ajută profesorul (şi, indirect, nici pe elev) să-şi concentreze atenţia asupra calităţii operei. Credinţa noastră e că asemenea exagerări provin din răspunsul pripit, dat unor întrebări cum sînt cît dăm ? ce dăm ? Evident, de cuantumul de cunoştinţe depind calitatea şi trăinicia asimilării, dezvoltarea capacităţilor intelectuale şi creatoare, influenţele formative, închegarea şi educarea gustului literar etc. Bine ar fi să se poată cuprinde fenomenul literar românesc în ansamblul manifestărilor sale, văzute progresiv în sporul lor calitativ, fără a se scăpa contribuţiile modeste. Practica didactică respinge însă această viziune idilică, deoarece ea naşte supraîncărcarea, superficialitatea în tratare, fuga de profunzime pentru a nu depăşi timpul prevăzut în orar. Fuga după cantitate periclitează astfel esenţializarea, aprofundarea şi însuşirea creatoare a valorilor literare. Actuala programă şcolară pledează pentru un orizont cît mai vast, dar, ne întrebăm, predarea literaturii trebuie să devină o umbră palidă a adevăratei istorii literare ? In asemenea condiţii, este imposibil a realiza dezideratul studiului complex. Elevul nu este student, iar şcoala de cultură generală nu ţinteşte să formeze specialişti. Oricine poate fi mai mulţumit dacă vede că elevul cunoaşte foarte bine operele semnificative ale unui scriitor, — nu un şir de titluri înecate în vagi generalităţi. Din cauza excesului de „materie“, elevul nu are timpul necesar să analizeze opera literară, să desprindă mesajul artistic, să intuiască valoarea intrinsecă, să stabilească asociaţii şi disociaţii înăuntrul şi în afara creaţiei scriitorului. S-a pledat, cu justeţe, ca studierea literaturii să se îndrepte spre autorii fundamentali, reprezentativi pentru un moment istoric-literar, deschizători de drumuri, întruchipări ale unor tendinţe artistice majore. Astfel înţelegînd lucrurile, tratarea monografică a unui scriitor (excepţie făcînd marii clasici) poate fi înlocuită prin monografia operei (operelor) esenţiale, aceasta urmînd a fi explorată cu răbdare, meticulos, sincronic şi diacronic, analitic şi sintetic, autonom şi comparatist, luminîndu-se aspectele ei ascunse şi sfera de relaţii din care face parte. Analiza amănunţită profundă prilejuieşte posibilităţi multiple de a dezvolta gustul literar, de a grăbi maturizarea gîndirii creatoare, de a-i ajuta realmente pe elevi să-şi însuşească în chip corect limba patriei. Pledoaria noastră înclină deci spre extinderea laturii analitice, prin canalizarea atenţiei spre investigarea textului literar sub aspectul dimensiunilor valorice. Or, prevederile programei actuale nu favorizează analiza atentă a operei literare şi discernerea valorilor, prin confruntarea individualităţii lor. Textul literar cuprinde un preţios minereu educativ şi afectiv, însă extragerea şi fructificarea sa nu se poate realiza în pripă, după prevederile actualei programe, prin parafrazări de ordin tematico-ideologic. Eficienţa formativă depinde, printre altele, de modalitatea organizatorică a lecţiei. Aceasta se cuvine a fi concepută şi realizată astfel incit profesorul să angreneze neîntrerupt întreaga clasă in analiza creaţiei literare, să-i pună pe elevi în faţa unei problematici de esenţă, mobilizatoare, care să nu lase vreun elev în afara fluxului de întrebări şi răspunsuri. Insă şi aici experienţa didactică arată că deseori schema clasică a lecţiei, întemeiată pe respectul celor trei „verigi“ (verificare, predare, fixare) nu e fecundă, mai ales la clasele de liceu, unde se recomandă obişnuirea treptată a elevului cu un alt stil de lucru, în vederea pregătirii sale pentru învăţămîntul universitar. O asemenea schemă s-a sclerozat, a devenit unul din locurile comune ale didacticii, stânjenitoare pentru analiza detaliată, pentru avîntul şi febra căutărilor îndrăzneţe. Unele „teme“ reclamă discuţii ample, ilustraţii cu citate, interpretări fine de text, confruntări de opinii. Iar cine invariabil respectă aşa-numitul „moment“ al verificării cunoştinţelor îşi împuţinează timpul rezervat predării şi, în consecinţă, este constrins să comprime comunicarea materiei noi. Lecţia poate avea însă foarte bine şi o altă structură. Ne gindim la lecţiaproblemă, lecţia activă prin excelenţă, cu un intens suflu dinamizator, în cadrul căreia fiecare elev să întreprindă o activitate independentă, integrată muncii colective. La începutul orei (sau la ora precedentă), profesorul va pune în faţa clasei cîteva probleme-cheie, menite să suscite interesul şi gîndirea, să îndemne la găsirea unor soluţii reale şi rapide. Astfel, lecţia devine oră de dezbateri, arenă a Încrucişării opiniilor sincere, personale (chiar şi contradictorii), climatul unor pasionante angajări emoţionale şi intelective, rolul profesorului fiind de a coordona discuţia, de a o feri de ispita erorii, de a limpezi zonele obscure, de a formula concluzii. Asemenea lecţii pot optimiza manifestarea aptitudinilor elevului, pot spori încrederea în posibilităţile proprii, pot naşte o atmosferă de emulaţie constructivă în clasă, pot încuraja munca, personală, concretizată în lectura atentă a operei, în întocmirea fişelor caracterologice sau stilistice, în extrase de contexte utile reliefării mesajului artistic. Elevii — mai pasionaţi în ale literaturii decît se crede — consultă, fără să-i îndemne nimeni, diferite surse bibliografice, monografii, eseuri, articole de critică şi istorie literară, culegeri de studii etc., — aşa că greşeşte acel profesor care le subapreciază preocupările, în loc de a le stimula prin lecţii de o structură adecvată. Cît de logic gîndesc unii elevi, cît de surprinzătoare sînt contribuţiile la dezbateri! Nu o dată judecăţile lor de valoare sînt neaşteptate ca justeţe, în ciuda eventualei neîndemînâri în a le formula. Ce dispută aprinsă de idei provoacă o părere inedită ! Iată de ce sînt necesare lecţiileproblemă: în cadrul lor, elevul îşi valorifică lectura şi cunoştinţele asimilate, iar profesorul poate să-i aprecieze activitatea în clasă (expresie şi a muncii de acasă), prin note mai echitabile, mai concludente decît atunci cînd verifică gradul însuşirii — mai mult sau mai puţin conştiente — a informaţiilor primite anterior. Nu trebuie să rezulte din cele spuse că am susţine generalizarea lecţieidezbateri, ci numai că pledăm pentru creşterea autorităţii şi spaţiului său în sistemul tipologic al lecţiilor de literatură. Realizarea adecvată a unor asemenea lecţii nu este însă posibilă în condiţiile programei supraaglomerate, cînd — pentru a răspunde tuturor cerinţelor acesteia (mai ales cînd vine vreo „inspecţie“ chiţibuşară, care urmăreşte desfăşurarea lecţiei ca programa şi manualul în faţă!) — profesorul apelează cu zglicenie la clasă, din criză de timp, dă libertate doar expunerii sale, derulate ca o peliculă, face trimiteri timide la text, deoarece trebuie, într-o oră, să verifice însuşirea operei lui M. Sorbul şi să predea viaţa şi opera lui V. Eftimiu. (In ambele cazuri, cîte o operă este indicată pentru analiză literară). Mulţumită actualei programe, în cazul lui Rebreanu se trece rapid de la un roman la altul. Ajungînd la Eminescu, profesorul se încruntă cînd face planificarea, deoarece este obligat să vîre într-o oră „poezia iubirii şi a naturii“ (se prevăd aici şi două analize literare !). La fel cu „Luceafărul" ! Cum şi cînd să înţeleagă elevii poezia argheziană dinainte de Eliberare, cu toate implicaţiile ei filozofice şi umaniste, dacă programa îi rezervă două ore (una pentru „Testament“) ? Mai mult de o oră nu se poate poposi la „Cîntare omului“! Şi să ne mai mirăm, în atari împrejurări, că elevul nu dovedeşte comprehensiune, faţă de autorul „Cuvintelor potrivite“ ? Insă ce să mai zicem, atunci, despre predarea grupărilor şi direcţiilor literare din perioada interbelică, unde abia se pot formulă cîteva generalităţi, cu palide exemplificări, fără putinţa sistematizării trainice, a sesizării nuanţelor specifice, novatoare ? Nume cu rezonanţă peste graniţă, cultivatori ai versului modern, sînt introduşi în manuale, în programă, printr-o strimtă crăpătură de istorie literară. Iar în felul acesta, elevii sînt ţinuţi la distanţă şi de noile cuceriri prozodice, fiind cantonaţi cu gustul şi preferinţele estetice la momente poetice de mult depăşite. Sensibilitatea omului modern se formează plecînd îndeosebi de la operele şi scriitorii încă inadecvat oglindiţi în manuale, iar şcoala este chemată să formeze cititori ai timpu-, rilor noastre, ai contemporaneităţii. Ea se cuvine să pună la îndemîna elevilor în măsura corespunzătoare pe la Tudor Arghezi, Ion Barbu, Lucian Blaga, Marţiu Caragiale, Adrian Maniu, Alexandru Philippide etc. (Ciudat, unii dintre aceşti scriitori — la care se adaugă şi alte nume — sînt specificaţi de programa pentru clasa a Xl-a la „Alţi scriitori“, de predat în două ore, toţi laolaltă făcînd cît Vlahuţă, sau Ghica, sau Topîrceanu, prevăzuţi a fi studiaţi tot în cîte 2 ore !). Iată numai cîteva dintre constatările care vizează aspecte ale modernizării studierii literaturii; ameliorările, aici, nu pot fi ocolite, fiindcă a le ocoli echivalează cu a ignora tot atîtea fecunde căi formative şi educative în şcoală, dintre cele ce se impun pentru a promova generaţii de sinceri iubitori ai artei cuvîntului. Prof. Ilie Guţan Liceul Tălmaciu — Sibiu INSTRUMENTE ALE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE A VORBI din nou despre utilitatea bibliografiilor, a cataloagelor, dicţionarelor, enciclopediilor şi indexurilor, a cronologiilor, volumelor cu materiale documentare, în fond a tuturor mijloacelor de informare rapidă, a insista asupra necesităţii alcătuirii, tipăririi şi retipăririi lor, a continuării celor începute, poate părea multora un gest inutil. Adică mai trebuie convins cineva ce cantitate enormă de timp eliberează aceste instrumente de lucru, mai trebuie demonstrată nedezminţita lor rentabilitate, din orice unghi am aborda-o ? Se pare, totuşi, că da. Pentru că deşi, în principiu, toată lumea e de acord asupra importanţei acestor nepreţuiţi adjuvanţi ai cercetătorului, protectori decisivi şi de neînlocuit ai inteligenţei şi capacităţii sale de muncă, în practică se întîmpină destule dificultăţi, se găsesc suficiente pretexte pentru ritmul inexplicabil de lent în care se realizează acestea. Explicaţii ? Nu e nici una raţională, atîta vreme cît forţe există şi ele pot fi mereu împrospătate, cît nu s-a văzut zâcînd în librării nici una dintre lucrările de acest gen, ci, dimpotrivă, oricare dintre ele ar fi suportat, un tiraj cel puţin încincit. Cu toate acestea, nici un domeniu, de la cel mai pedestru pînă la cel mai înalt ştiinţific, nu e cît de cît pus la , punct sub acest unghi şi oricine se ha.4bardează într-o cercetare învestește uneori atîtea eforturi pentru adunarea materialului documentar, încît ajunge cîteodată aproape epuizat la elaborarea propriu-zisă a lucrării. Restringîndu-ne la domeniul literaturii (unde lucrurile nu stau deloc altfel, ba, dimpotrivă), am zice că aici pînă şi existenţa cîtorva opere documentare de neînlocuit (probînd pe viu eficienţa acestor instrumente) pledează în favoarea unei atenţii maxime din partea tuturor forurilor ştiinţifico-administrative pentru continuarea şi încheierea lucrărilor începute, ca şi pentru iniţierea neîntîrziată a altora noi Se ştie, bunăoară, ce consum enorm de timp presupune foiletarea periodicelor pentru a depista colaborării» u unui scriitor la presa timpului său sau pentru a investiga o problemă oarecare. Insă repertorii demne de toată încrederea nu prea putem cita, afară de volumul I al Bibliografiei analitice a periodicelor românești (1790— 1850), întocmit de loan Lupu, Nestor Camariano şi Ovidiu Papadima (Ed. Academiei, 1966—1967), îndrumar „bibliografic care cuprinde, în ordinea sistematică a clasificării zecimale universale, descrierea bibliografică a tuturor articolelor, studiilor şi operelor literare, precum şi aproape a tuturor informaţiilor şi ştirilor cu caracter politic, economic şi cultural, publicate în revistele şi ziarele româneşti vechi“, rămînmd nebibliografiat circa 1,2 la sută din totalul materialului existent în respectivele periodice (deși nici acest procent n-ar fi trebuit tolerat, o bibliografie trebuind a fi completă pentru domeniul ales). In 1966, munca pentru volumul II (1851—1858) şi III (1859—1865) era destul de înaintată pentru apariţia ritmică a lucrării şi continuarea ei, cruţîndu-se astfel şi suprasolicitatele fonduri de periodice ale bibliotecilor, unele unicate. Rămîne însă de văzut dacă după data aleasă ca limită pentru vol. III (1865) lucrarea mai poate fi continuată în acelaşi chip , dată fiind marea diversificare a presei, s-ar impune mai curînd alcătuirea, pentru perioadele următoare, a unor bibliografii separate pentru grupuri de periodice sau pentru cîte unul singur, cum e cunoscuta, dar rara, bibliografie a Convorbirilor literare, publicată în 1937 de M. Sînzianu. Reeditarea, dacă nu chiar reluarea ei pe baze noi şi pe toată durata revistei, ar fi necesară și e de mirare cum o editură n-a încercat a o pune la punct și publica la cei o sută de ani ai Convorbirilor. Tot astfel, Bibliografia românească veche (1508—1830), tom. I—IV, întocmită de Ion Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simonescu, utilul repertoriu Publicaţiunile periodice româneşti, alcătuit de Nerva Hodoş şi Al. Sădi Ionescu, ca şi, neapărat, Catalogul manuscriselor româneşti, vol. I—III, ar trebui completate şi publicate fără întîrziere. Altfel, apariţia după aproape patru decenii a vol. IV al ultimei lucrări pare (şi de la un punct este) un gest stingher. Există, apoi, în fişe, o bibliografie analitică a vechiului Contemporanul şi a periodicelor înrudite, pe care orice editor ar trebui să le publice. Sub conducerea lui Tudor Vianu s-a iniţiat o Bibliografie a literaturii române, (vol. I, 1948—1960) de la origini pînă in prezent, care trebuie continuată. Bibliotecile institutelor de învăţămînt superior şi de cercetare, ale uniunilor de creaţie sau eile unor mari unităţi cultural-ştiinţifice şi tehnice, produc bibliografii, au colective de oameni mai mult sau mai puţin versaţi în atari probleme, dar rezultatele sînt cam întîmplătoare şi mai ales ajung destul de greu la îndemîna cercetătorilor ca să nu mai vorbim de publicul larg. Un exemplar dintr-o bio-bibliografie Tudor Vianu, spre exemplu (autori Ion Stoica şi H. Zalis), rotaprintată în 310 exemplare, nu poate fi găsit uşor, deşi interesul pentru ea e lesne de bănuit. Nu alta e situaţia unei contribuţii bibliografice despre Simbolismul in literatura română elaborată, sub conducerea lui M. Tomescu, de H. Zalis, cu colaborarea lui D. Capilu şi C. Pompilian, în care, în 446 de fişe rezumative de cărţi şi mai ales de articole apărute în presă (s-au consultat 107 periodice), ni se propune o imagine destul de cuprinzătoare asupra acestei mişcări pe teren românesc. Presupune mari tribulaţiuni găsirea bibliografiilor Vieţii româneşti şi a Adevărului literar şi artistic elaborate la Iaşi, a vol. I al celei (selective ! ?) a revistei Transilvania scoasă de clujeni, a bibliografiilor selective despre interesul în România pentru opera a diferiţi scriitori străini, elaborate sub auspiciile Comisiei naţionale a UNESCO etc. Anul trecut, doi studenţi de la secţia de biblioteconomie a Facultăţii de filologie de la Institutul pedagogic din Bucureşti — Marianne şi Constantin Radu — au elaborat prima parte (1919—1941) a unei bibliografii G. Călinescu (apărută în suplimentul publicaţiei Studia bibliologica, II, tot în 200—300 exemplare rotaprintate). Adăugîndu-se puţinele-i scăpări (între altele posibile, o colaborare la Opoziţia, în 1928), purtată de erorile de imprimare şi de unele de informaţie (G. Călinescu s-a născut la Bucureşti şi nu la Botoşani, a plecat la studii în Italia în 1924 şi nu în 1919 etc.), adusă la zi, bibliografia ar trebui imediat preluată de o editură, ca şi cea similară despre Eugen Lovinescu pregătită la aceeaşi facultate, şi altele de care n-avem cunoştinţă. Ar trebui însă ca toate aceste lucrări, fie ele şi de uz intern, să nu fie imprimate sub un tiraj minim de 1000 de exemplare. Difuzarea lor în străinătate, măcar în cadrul lectoratelor de limba şi literatura română, e un mijloc de propagandă ce nu trebuie ignorat. Consiliul aşezămintelor culturale, din cadrul C.S.C.A., a publicat de curînd catalogul bibliotecii stolnicului Constantin Cantacuzino, reconstituit cu competenţă şi pasiune de Corneliu Dima- Drăgan. Dar lucrarea e abia un început dintr-o serie posibilă (biblioteca lui Brâncoveanu, a lui Mavrocordat, cea de la Sfîntul Sava, cele ale unor scriitori — Cantemir, Eliade, Asachi, Ghica, Hasdeu, Eminescu etc., etc. ar trebui să-i urmeze neapărat) şi Consiliul aşezămintelor şi-ar face o datorie de cinste îngrijind de apariţia unor astfel de cataloage, paralel cu elaborarea — substanţial îmbunătăţită, în sensul exhaustivităţii — a bibliografiilor de recomandare, de tipul celei bine întocmite de Petrică Marin pentru I. L. Caragiale. Insă ele se cuvin lărgite pînă la nivelul unor bibliografii de neînlocuit, precum cea publicată la Editura Academiei de G. Scridon, şi I. Domşa despre Coşbuc. Cît priveşte publicarea documentelor şi manuscriselor literare, prezenţa unor realizări deosebite, precum cele din seria Studii şi documente (E.P.L.) : I. L. Caragiale — Scrisori şi acte (editor Şerban Cioculescu), Al. Odobescu — Pagini regăsite (editor Geo Şerban), Ion Creangă — Documente (editate de Gh. Ungureanu) etc., ori volumele recent apărute la Ed. Academiei; Lucia Protopopescu — Noi contribuţii la biografia lui I. Budai-Deleanu sau vol. I de Documente şi manuscrise literare („alese, publicate, adnotate şi comentate de Paul Cornea şi Elena Piru“) prin care se intenţionează realizarea unei serii menite a epuiza arhiva Institutului de istorie şi teorie literară, completată însă şi cu materiale din alte arhive — indică ce eforturi in plus se cer făcute pe această cale şi de cită competenţă e nevoie. Perspectiva unui volum cu noi documente privitoare la Eminescu, a unuia conţinînd corespondenţa lui Mereu Beza cu mari personalităţi ale culturii române şi străine, a altor asemenea lucrări, poate da o sugestie aproximativă asupra enormelor materiale existente în arhivele publice şi particulare (între altele, un manuscris nou al poeziilor lui Alecsandri), asupra necesităţii imperioase de investigare coordonată şi de publicare permanentă a rezultatelor. De aceea, trebuie găsite forme organizatorice şi materiale eficiente pentru stimularea acestei nepreţuite munci, spre a avea la îndemînă bibliografii, cataloage, enciclopedii, lexicoane, repertorii, serii de documente etc., etc., adică mijloace de informare rapidă, comodă şi sigură, cu rezultate dintre cele mai durabile asupra culturii medii a oamenilor şi îndeosebi asupra ritmului cercetării ştiinţifice. George Muntean ŞTEFAN SZÖNYI» Eminescu şi Bălcescu ! Mozaic şi piatră, expus în cartierul universitar din , Timişoara. (Din Expozitia de artă monumentala — panouri — deschisa la Muzeul de arta din Bucureşti) " , luna Contemporanului _____________________ „Biblioteca profesorului" . CONTRIBUŢIILE cele mai noi cu privire la dezvoltairea învăţămintului merg în direcţia extinderii bazei de documentare a celor chemaţi să predea cunoştinţe noi in şcolile de toate gradele. In acest scop, profesorul caută în mod legitim studiile cele mai noi şi mai valoroase, într-o formă sistematizată, concentrată. Dar azi se publică, după o statistică UNESCO, mai mult de trei ori într-o singură zi decît se poate citi în aceeaşi zi! Soluţia practică este cea selectivă, de valori cu adevărat eficace, idei limpezi, bogate, sugestive, cu aplicaţii concrete vizibile. O Biblioteci a profesorului se impune pentru documentarea şi Înnoirea cunoştinţelor de specialitate şi pentru informarea tuturor celor interesaţi de progresul contemporan. Iată cum s-ar putea soluţiona, în linii mari, raportul dintre calitate şi cantitate în domeniul informării, prin înfiinţarea acestei biblioteci practice (cu titlul Sinteze) : 1. Publicarea de mici volume de studii, care să oglindească stadiul cel mai nou și cel mai ridicat pe plan mondial al cercetărilor de specialitate în toate domeniile, de la umanismul tradiţional pînă la cea mai recentă ramură a ştiinţei şi a tehnicii; întinderea volumului: 120—140 de pagini, susceptibil de a fi imediat retipărit şi revizuit, la epuizare. Asemenea colecţii se publică în toate ţările cu veche tradiţie a culturii, iar cititorii lor sînt cei mai numeroşi. Anul trecut, directorul librăriei din piaţa Sorbonei imi spunea că volumele colecţiei Que sais-je ? (avînd drept insignă, pe frontispiciu, o busolă în jurul căreia scrie : Sinteza cunoştinţelor actuale se vind în zeci de mii de exemplare zilnic in toată Franţa şi fiecare titlu epuizat se reimprimă, îmbunătăţit, cu date la zi) ; de curînd, numărul titlurilor a trecut de 1 300 ; ultimele apărute în februarie 1968 sînt : Bolile şi medicamentele ; Energia solară ; Gramatica limbii ruse ; Graiuri şi dialecte franceze. 2. Un just echilibru ar trebui să observe această Bibliotecă între umanism şi tehnică, între istorism şi inovaţie, printr-un spirit selectiv de înaltă clasă şi printr-o elasticitate a măsurilor care să elimine orice rigiditate şi conformism administrativ. Căci dacă volumele acestea accesibile, de format mic (buzunar) concentrind ştiinţa veacului, nu vor putea apărea regulat, masive ca tiraj, în ritm rapid, ca succesiune de titluri, eficacitatea lor scade ; conţinutul se învecheşte, ţinerea la zi cu informaţiile nu este posibilă. E nevoie de clarviziune, energie, plan dinamic şi mai ales de o orientare eficace, în cadrul unui colectiv foarte activ. 3. înainte de toate, trebuie asigurat nivelul ştiinţific cel mai inart ; autorii studiilor să fie de înaltă competenţă, capabili să sintetizeze (aceasta e o artă ; non multa sed multum; conţinutul cel mai dens în cel mai redus spaţiu), dar şi să deschidă perspective spre noi investigaţii. Biblioteca profesorului ar trebui să fie o imagine a progresului şi un factor propulsiv în dezvoltarea intelectuală a tineretului. GH. BULGĂR Cercuri ştiinţifice studenţeşti . INTRE 25 şi 28 aprilie se desfăşoară sesiunea Cercurilor ştiinţifice studenţeşti. La Facultatea de limba şi literatura română a Universităţii Bucureşti, în amfiteatrele Odobescu şi Bălcescu, se vor prezenta sîmbătă şi duminică un număr de lucrări din domeniul Limbii şi Literaturii, printre care : — Motivul mării In poezia lui Eminescu (student Soare Anton, anul IV) ; Titu Maiorescu, dramaturg (stud. Manolescu Florin, anul V) ; Şt. Petică şi Începuturile poemului In proză în literatura modernă (stud. Vlad Odette ,anul V) ; O structură lirică baudelairiană in transpunerea lui Ion Pillat (stud. Creţulescu Ioana, anul IV) — acestea sub conducerea catedrelor de Istoria literaturii române. „ Termeni referitori la rotula genunchiului“ (stud. Ulm Anca, anul IV) şi două lucrări despre substantivul şi, respectiv, adjectivul în graiul crişean (stud. Mihăilescu Radu, anul IV, şi Cioromela Doina, anul IV) ; Nume de persoane din regiunea Ploieşti (stud. Stănilă Eugenia, anul V) ; Observaţii cu privire la influenţa limbii engleze asupra limbii române (stud. Vişan Elisabeta, anul III) ; Termeni arhaici de origine latină în graiurile olteneşti (stud. Sotirof Gabriela, anul V) ; Observaţii stilistice la Camil Petrescu (stud. Duda Gabriela, anul IV) — sub conducerea ştiinţifică a catedrelor de limba română. — Lucrări de Literatură universală. Folclor sau de Teoria literaturii sînt de asemenea programate : Variabil şi constant în literatura antică (stud. Matei Aurelia, anul IV) ; Analiza structurală a unei colinzi (stud. Coatu Nicoleta, an. V) ; Contribuţie la Interpretarea Mioriţei (stud. Angelescu Silviu, an. I) ; Ada-Kaleh — date istorico-etnografice (cercetător Monica Budiş) ; O modalitate modernă de analiză critică : poetica transformaţională (stud. Livescu Cristian, an. V) ; Estetica alegoriei la Fr. de Sanctis. Elemente de gîndire structurală, (stud. Ivanovici Victor, an. II). f Vă recomandăm canapeaua extensibilă MUREŞ, produs realizat de Întreprinderile Ministerului Economiei Forestiere. Avînd materialele, execuţia şi finisajul de calitate superioară, canapeaua MUREŞ întruneşte unanime aprecieri. Rezistenţa, eleganţa şi comoditatea sînt atributele care recomandă cu prisosinţă acest produs superior. Lada pentru aşternut, încăpătoare, precum şi tapiţeria realizată cu stofe de calitate, în culori atrăgătoare, completează fericit calităţile acestei canapele. Preţurile de vînzare oscilează între 2 228 lei, 2 402 lei şi 2 576 lei, în funcție de calitatea stofelor folosite. en