Contemporanul, ianuarie-iunie 1971 (Anul 25, nr. 1-26)
1971-01-01 / nr. 1
^Literatură CORESPONDENTE Urare pentru muzica sferelor • SFÂRŞITURILE şi începuturile de an au ceva din solemnitatea morţilor şi a naşterilor, o solemnitate care ţine prea puţin de tristeţi sau de veselie, o solemnitate de spectacol de gală la care se asistă cu emoţie şi gravitate. Pentru acest spectacol ne pregătim cu săptămîni înainte, cu săptămîni înainte ne reţinem locurile şi ne căutăm prietenii, cu săptămîni înainte avem trac. Devenim mai reflexivi decit în restul anului, ne gîndim la timpul care a trecut şi la cel care o să vină, ne facem urări şi daruri. Scrisorile pe care ni le trimitem poartă desene idilice şi etere daurite, iar cuvintele lor sînt de un înduioşător şi schematic optimism. Scrisorile adresate însă, acestui altar al genului epistolar au fost, şi în aceste ultime săptămîni, îmbrăcate în plicuri banale şi însoţite de versuri. Asaltul Parnasului, prin el însuşi solemn, nu poate fi întrerupt de nici o solemnitate. Şi totuşi, în noaptea festivă, printre felicitări şi toasturi prieteneşti, îmi va fi greu să nu mă gîndesc la toţi aceşti oameni cu siluete şi figuri necunoscute, pe care îi întîlnesc pe stradă fără să-i recunosc, dar cărora le recunosc din prima clipă grafia sau litera maşinii de scris, îmi vă fi greu să nu ridic un pahar pentru ei şi să nu le doresc în gînd noroc şi fericire. Pentru unii dintre ei norocul ar fi să se apropie mai mult de poezie, să se cufunde cu totul în apa ei care-şi camuflează în limpiditate periculoasa profunzime ; pentru alţii, norocul ar fi să aibă puterea de a părăsi pînă nu e prea tîrziu distrugătoarea himeră ; dar, şi pentru unii şi pentru alţii, fericirea este legată de muzica sferelor a cărei nemărginită frumuseţe picură din îndoiala dacă se aude sau nu. Le urez tuturor ani mulţi în care cu sufletul ciulit să se îndoiască mereu că ceea ce aud este muzica sferelor, neîndoindu-se niciodată că muzica sferelor există. Ana Blandiana Alunecâri Fără culoare-impreunare a culorilor Suav ca tot ce este fără să ştie şi prea bine ştiindu-se, dacă aş vorbi despre un singur lucru o singură culoare un singur Soare Le-aş nedreptăţi pe celelalte. Viorica Mârăndici Corrida Auzi, dă palme zeilor norodul Fără să ştie dacă există Doar fruntea mea arată nordul Nod la o zodie tristă. Prea clar să mai poţi înţelege ceva Lacrima înmugureşte intr-un ochi absent Cum trupurile noastre s-ar usca Pe-o plajă din subconştient. Noi nu avem un zeu in stare pură Umbra lui după deget se pierde Cind faci in cerul gurii crestătură Să scoţi cuvintul, nucă verde Cind iubeşti femei de pămînt Şi visezi catedrală Cine se culcă pe vint întuneric se scoală. Nicolae Sîrbu Bastoanele de aur ale bunicilor noştri de aur Sprijinindu-se-n luminări aprinse Bătrinii luminează tot oraşul De la-nceputul lumii Unde, unde E noapte Să pornească intr-acolo nesfirşitele convoaie de Din adincul pâmintului vin luminările Şi se topesc De aceea bătrinii se apleacă uşor Cind luminările topindu-se ard sub pămînt Ei mai continuă încă să se sprijine-n ele Ştefan Dumitrescu Răgaz Ora de soare Mi s-a aşezat Lingă timplă, Nimic nu mă doare, Nimic nu se-ntîmpla. Sorb vechile lumi Prin filtrul tăcerii Pe cind lăstunii Mă strigă La marginea verii. Atirnă un zeu bătrîni Deasupra-mi, pe-un ram, Roşu se dăruie Poftei ce-o am Şi dintre clipele oprite in drum Nu ştiu pe care S-o aleg Şi s-o spun Eugen Onu IN LIBRĂRII Poezie GR. ALEXANDRESCU : Poezii. Antologie şi postfaţă de D. Micu. Text stabilit de I. Fischer. Editura Minerva, seria „Arcade“, 160 p., 4.50 Iei. TUDOR GEORGE : Ţara migrenelor. Editura Eminescu, 668 p., 26 lei. GEORGE ALBOIU : Edenul de piatră. Ed. Cartea Românească, 102 p., 6.50 lei. SÁNDOR KANYADI : De Ia un copac la altui. Poezii 1955—1970. (în limba maghiară). Editura Kriterion. 248 p., 4.50 lei. Bilanţuri şi polemici IN LIPSA sintezelor critice, atît de necesare, trebuie să ne mulţumim şi la sfîrşitul acestui an cu bilanţuri aproximative şi cu, uneori, sterile controverse literare. Evident, discuţiile despre „cărţile anului“ ori chiar „ale deceniului“, despre „tendinţe" nu pot avea în aceste condiţii un fundament serios Să parcurgem, de exemplu, bilanţurile, mai puţine decît în alţi ani precedenţi şi cam, nu ştiu de ce, agasate, plictisite. Observăm numaidecît amestecul de criterii, arbitrariul celor mai multe. Listele întocmite relevă, în destule cazuri, mai degrabă o ordine a obligaţiilor colegiale decît una critică. Explicaţia este la îndemînă ■ un bilanţ nu mai angajează de multă vreme pe nimeni, nici pe autor, nici, cu atît mai puţin, pe eroii preferinţelor sale. Totul seamănă cu anchetele publicate prin revistele de sport pentru alegerea „celui mai bun“ şi este de o perfectă gratuitate. De exemplu, un poet talentat şi cu fine lecturi numără printre operele remarcabile ale deceniului încheiat cutare carte a unui începător, de o valoare medie, şi uită şi Frunzele ori Poemele noi argheziene, şi Poeziile postume ale lui Blaga, toate capodopere indiscutabile scrise sau publicate (totuşi) după 1960. Fiecare pare a spune ce-i trece prin minte, criteriile unuia nu se potrivesc cu aie altuia şi aşa mai departe. Dar dacă în sport n-are cu siguranţă nici o urmare un bilanţ eronat în literatură lucrurile sunt ceva mai complicate. Nu orice cititor e dispus să trateze cu umor aventurile spiritului nostru critic, stimulat cu totul special de luna decembrie, şi nici să înţeleagă acea inerţie a aproximaţiei şi a aprecierii întîmplătoare ce comandă parcă dintotdeauna bilanţurile Dacă în bilanţuri numele şi titlurile au rareori o motivare deschisă şi temeinică, in discuţii (de caracter polemic, mai ales), se întîmplă ca, tocmai dimpotrivă, motivările cele mai superbe să se dispenseze şi de nume şi de titluri. E vorba de tendinţa (latentă sau chiar făţişă) de a considera o mare parte din ce s-a petrecut în literatura deceniului şapte ca ţinînd de domeniul excepţiei de la nişte presupuse legi de evoluţie; nimic n-ar fi pe deplin firesc, ca şi cum am trăi dintr-o eroare. Nu spun că istoria unei literaturi nu cunoaşte şi asemenea perioade, cînd o falsă idee despre literatură patronează o falsă literatură. E cazul să ne întrebăm deschis, de vreme ce problema s-a ridicat : sunt aceşti zece ani din urmă într-o astfel de situaţie ? Pentru cine judecă onest şi cu spirit critic, este evident că lucrurile nu stau aşa. Au apărut cărţi importante datorate vechilor generaţii, s-a născut o foarte înzestrată generaţie de scriitori. Literatura este mai bogată decît cu cincisprezece ani în urmă, mai variată, mai vie, mai aproape de preocupările secolului. Nu totul este de valoare indiscutabilă, s-au produs şi erezii literare ? Poate, e greu de hotărît într-o perspectivă atît de scurtă, dar astfel de fenomene ţin în definitiv de viaţa cea mai firească a unei culturi. O cultură nu se dezvoltă în sere cu aer condiţionat. Şi cine ne-ar propune o trecere în revistă a literaturii actuale va omite oare pe vreunul din autorii pe care noi îi credem, (în eroarea noastră!) reprezentativi pentru literatura deceniului ? Şi vom găsi oare aprecieri defavorabile despre (referindu-ne exclusiv la tineri, ca mai supuşi controverselor) Nichita Stănescu, N. Breban, D. R. Popescu, Şt. Bănulescu, Al. Tvasiuc, despre Moartea ceasului şi Vina, despre Călcîiul vulnerabil, 7 poeme, îngerul a strigat: Minciuna etc...? Ce nume vor figura în locul acelora ale lui Mircea Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, D. Ţepeneag, Dan Laurenţiu Matei Călinescu, Radu Petrescu, Al. Miron, L. Raicu, George Alboiu, Ilie Constantin, Const. Ţoiu, Mircea Martin, Liviu Petrescu, Al. Călinescu, Gh Astaloş, Ion Băieşu etc., etc...? (numele sînt absolut întîmplătoare). Este aproape cu neputinţă de admis că se vor găsi alţi scriitori, alte opere, care să-i înlocuiască pur şi simplu pe toţi aceştia sau pe o bună parte din ei. Ar trebui pentru aceasta o imaginaţie rabelaisiană. Mai cuminte e, poate, să credem că o asemenea istorie, să zicem „corectă“, s-ar dispensa de exemple concrete şi ne-ar arăta cum ,,s-ar fi cuvenit" să fie literatura deceniului şapte. O istorie pe documente inventate, vasăzică, dar într-un spirit sănătos ! Am lăsat pentru la urmă o întrebare esenţială cu privire la astfel de viziuni catastrofice (din păcate, destul de tenace, ca să le ignorăm): ce cauză misterioasă ar determina, pentru autorii lor, straniul proces de alienare a literaturii actuale ? Ruptura cu tradiţia ? Dar în ce s-ar constata această „ruptură“ ? In judecăţile de valoare prea elogioase, în orgoliul cîte unui scriitor care nu mai vrea să semene cu precursorii lui, în intoleranţa altuia faţă de cei care nu scriu ca el ? Cu puţin umor ne vom zice că astfel de orgolii şi excese se petrec şi în epocile prin excelenţă tradiţionaliste. In tot cazul, ruptura de tradiţie nu poate fi folosită ca argument serios, pentru că, dacă există o trăsătură originară a literaturii de după 1960, ea este redescoperirea marii tradiţii a culturii româneşti, reînnodarea legăturilor cu operele esenţiale ale trecutului. Tar refuzul, unde a fost ori este refuz, nu constituie decît un fapt accidental, cînd nu e vorba de refuzul a ceea ce, multă vreme, ni s-a oferit drept singura tradiţie viabilă. Nu voi enumera pe autorii reintraţi în conştiinţa noastră după 1960 , îi ştie oricine Voi sublinia alt aspect: apariţia, pe scena literară, a unei tinere generaţii foarte promiţătoare şi despre care s-a discutat enorm în aceşti ani, se datorează, într-o măsură hotărîtoare, restabilirii contactului cu literatura majoră a deceniilor anterioare. A verifica această afirmaţie e un lucru simplu şi care s-a mai făcut. Cînd marii absenţi din deceniul trecut au devenit marii prezenţi de astăzi s-a produs acea explozie valorică în care unii au văzut un fel de renaştere a literaturii noastre. în încheiere, vom mai apăsa o dată pe o idee ce ni se pare fundamentală : literatura deceniului şapte nu poate fi expresia unei încălcări a legilor fireşti de evoluţie. Atîteaopere remarcabile, de la magnificele Frunze argheziene pînă la versurile atîtor poeţi ce au debutat în deceniul şapte, stau mărturie. In ce mă priveşte, nu-mi doresc, pe pragul noului deceniu decît să pot citi cărţi cel puţin la fel de interesante ca acelea despre care am scris, aproape săptămînal, pînă astăzi. Nicolae Manolescu 3 • INTRE UN DECENIU ŞI ALTUL !SFIRŞITUL anului 1970 — şi al deceniului care se încheie odată cu el zilele acestea — a fost însemnat de o discuţie dintre cele mai interesante, în care s-a pus în paralelă literatura ultimilor ani cu cea din deceniul precedent, încercîndu-se a se face un bilanţ de constatări ce pare a fi altceva decît convenţionalele treceri în revistă pe care ni le oferă presa la asemenea ocazii. Să ne fie permis a interveni, dar oarecum din afară, cu cîteva consideraţii. Să lăsăm însă la o parte faptul că apele nu sînt perfect de bine delimitate, deceniul al şaselea începînd puţin mai înainte, iar cel de al şaptelea după ce se consumaseră din el cîţiva ani. Să trecem şi peste constatarea că există scriitori care au acoperit cu activitatea lor ambele decenii (Marin Preda, Eugen Barbu) fără ca centrul gravitaţional al acţiunii lor artistice să cadă anume în vreunul din ele Există alţii (T. Arghezi, Z. Stancu, Geo Bogza, E. Jebeleanu, M. Beniuc, Virgil Teodorescu) care ies cu mult din cadrele epocii în discuţie şi nu poartă propriu-zis numai pecetea ei. în sfîrşit, există şi cazul unor artişti (L. Dimov, M. Ivănescu) care au scris şi în deceniul al şaselea, dar ale căror preţioase opere au fost cunoscute de public relativ recent — şi de la a căror nesecată vină poetică iubitorii frumoaselor litere pot spera o încă mai strălucită izbucnire în cine ştie care decenii sau lustruri viitoare. Situaţiile pe care le-am amintit nu schimbă însă fizionomia ultimului deceniu care, deşi greu de determinat, se deosebeşte de cel precedent dacă nu prin altceva, prin excepţionala explozie poetică de pe la mijlocul său (O viziune a sentimentelor 1964, Ultrasentimentele 1965, Cum să vă spun 1964, Vis planetar 1964, Persoana întîia plural 1964). Dar nu în relativa bogăţie a manifestărilor literare pe care le poate număra constă nota specifică a anilor 1961—1970. Orice epocă, fie ea şi de mare secetă literară, dacă producem cîteva, foarte puţine opere autentice, reprezintă o contribuţie care se adaugă patrimoniului existent şi reprezintă un cîştig indiscutabil faţă de tot ce a fost înaintea lui. Apoi, apariţia unui mare talent e o chestiune de pur hazard şi nu epoca e totdeauna vinovată (felix culpa!) de aceasta. Ni se pare că marea contribuţie a deceniului încheiat nu e numai publicarea acum a unor opere scrise de artişti consacraţi sau ale unora care s-au consacrat prin ele, ci însuşi faptul recunoaşterii titlului lor de existenţă şi însăşi conştiinţa acestui fapt. In acest sens, deceniul al şaptelea a făcut mai mult decît oricare altul. Căci integrarea trecutului în prezent e însăşi semnificaţia istoriei şi fără ea nu există istorie. Nu credem că un eveniment, sau numai o „situaţie“ istorică, au avut semnificaţie şi deci o valoare mai mare în trecutul în care s-au produs — şi mai curînd pentru oamenii acelor timpuri, decît pentru cei de azi. Războiul lui Traian cu dacii — ca să mergem la exemplele extreme — a fost un eveniment a cărui semnificaţie există pentru noi, astăzi, mai mult decît pentru oamenii care l-au trăit. Numai în actualitate există istorie, adică se valorifică şi se constituie istoria. In acest sens, deceniul care s-a scurs a lucrat imens şi eficace. Nu prin „nostalgia“ vreunui trecut (care de altfel e tot o „atitudine“ a prezentului) cît prin valorificarea pe plan orizontal, adică istoric, a experienţelor trecutului şi pe plan vertical, adică în actul propriu artistic. Ceea ce se denumeşte acum, cu un termen cam pretenţios şi nu prea bine precizat, varietatea stilurilor, nu e decît răspunsul complexei conştiinţe actuale la varietatea neprevizibilă a realului. Conştiinţa actuală a înţeles că nu poate exista dialectică fără contrarii, unitate fără varietate, tradiţie fără revoluţie, modernism fără continuitate. Nici un artist nu se poate defini ca un atol care strînge în el ape liniştite şi transparente, izolat într-un ocean de nepăsare sau de clocot. Mai rău e dacă izolarea i-o fac alţii — cu intenţie sau nu —■ şi-i dau iluzia „neînţelegerii“. încă mai rău e cînd stîncile care-l înconjoară sînt ale unei glorii fabricate sau prefabricate. Nu există istorie decît ca un necontenit proces istoric. A izola unul din elementele lui, fie şi pe cel mai important, sau a pune în paranteză o parte din realitate, înseamnă a trăda istoria, care înseamnă tocmai prezenţă. Am dori deceniului al optulea, care începe acum, să continue procesul acesta în spirit lucid şi comprehensiv, singurul mod al adevăratei conştiinţe. Căci procesul nu e încă terminat şi la capitolul nemulţumiţilor s-ar înfiinţa cu o mică jalbă şi autorul acestor rînduri — deşi nu a primit vreun mandat în acest sens de la nimeni, decît poate de la conştiinţa sa şi a istoriei. E vorba de o epocă relativ apropiată de noi, aceea a războiului şi, mai larg vorbind, de întregul deceniu al cincilea, cel mai năpăstuit dintre toate şi care nu şi-a găsit pînă acum istoriograful şi, poate, nici măcar exploratorul. Dacă e vorba să croim Timpul în decenii, acest al cincilea reprezintă unul „obscur“ sau uitat, prin excelenţă. Or, el a fost un capitol magnific de poezie şi, în această privinţă, seamănă bine cu deceniul al şaptelea, chiar dacă experienţa lui i-a rămas acestuia în cea mai mare parte necunoscută, sau prea tîrziu cunoscută. El are comun cu deceniul al şaptelea regăsirea marii libertăţi a poeziei de a năzui şi a se mişca pe toate planurile. Atunci s-a operat revoluţionarul act al lepădării ei de epigonismul barbian — cel mai important fenomen poetic de după 1930 şi care pusese sub interdicţie lirismul — şi de tirania pastişei argheziene, deviată în pitoresc şi în facil şi speculată ieftin, spre compromiterea marelui nume al poetului, de nişte „tradiţionalişti ai tradiţiei“, cum i-a numit Vladimir Streinu. Deceniul al cincilea a însemnat o lărgire de orizont a actului poetic, arareori cunoscută înainte, un drept la îndrăzneala de a spune, o complexitate şi o felurime uluitoare a vocilor lirice, ceea ce face din această generaţie mai mult decît o simplă replică la „literatura de goarnă şi cădelniţă, care acompania, zelos şi festiv, crimele şi teroarea fascismului“ cum o definea cîndva pregnant dar prea unilateral, umil din protagoniştii ei de frunte. Geo Dumitrescu. ...Dar iată că discutînd despre deceniul care s-a încheiat acum, am ajuns să vorbim nu numai de cel precedent dar şi de al cincilea, ba am pomenit şi de al patrulea. Ceea ce de fapt nu e aşa de rău, căci strămutîndu-ne în trecut facem să cîştige conştiinţa prezentului. Semnul cronologic pe care-l punem pe operele literare nu înseamnă izolarea lor şi nici vreo îngrădire a noastră de ele. Nici măcar deceniului al şaselea nu trebuie să-i întoarcem spatele sub cuvînt că nu trebuie să ne „întoarcem“ la el Chiar el ar trebui să folosească drept mijloc de înţelegere pentru cei care vor să priceapă ceva mai mult decît semnificaţia lui fatal strimtă. Alexandru George Reabilitarea memorialisticii MOET de reală sensibilitate, om cu vastă experienţă a vieţii şi a semenilor săi, prezenţă activă în cîmpul literelor decenii în şir, Demostene Botez spune lucruri pe cît de noi, pe atît de necesare înţelegerii unor scriitori de primă mărime cum sînt Sadoveanu şi Ibrăileanu, C. Stere şi Mihai Ralea, recreează — evocînd figurile unor intelectuali ieşeni obişnuiţi, cu vaste cunoştinţe însă, inimoşi şi de bună credinţă — un anume climat cultural, şini se dezvăluie, involuntar, pe el însuşi, prezentîndu-se într-o lumină dacă nu chiar nouă, mai puternică însă şi mai clară. Memorialistul Demostene Botez nu e şi nu se vrea critic literar, dar criticul care să stabilească o relaţie între psihologia de voiajor a lui Mihai Ralea şi natura scrisului acestuia nu s-a ivit încă. Memorialistul, însă, ne impune această asociaţie şi la un mod care să ne lase impresia că era prezentă în spiritul nostru de totdeauna. Aceasta, în cadrul unui admirabil portret care ne face să intuim mobilitatea intelectuală şi democratismul real, generozitatea şi ţinuta aristocratică a marelui eseist Faţă de Cezar Petrescu, memorialistul se doreşte generos. O mică frază însă, în care arată că prozatorul nu şi-a dotatpersonajele cu o viaţă sufletească de bogăţia celei trăite de el însuşi, sugerează lectorului valoarea reală a unei opere, supraapreciate într-o vreme. Cînd se referă la un titan ca Sadoveanu, memorialistul nu se aventurează în exegeze literare, dar consideraţiile sale privitoare la omul Sadoveanu sînt, aş îndrăzni să spun, indispensabile înţelegerii marii sale creaţii. A mărturisi că în apropierea lui Sadoveanu te simţeai protejat nu în sensul vulgar, lucrativ al cuvîntului, e un mod de a vorbi despre înţelepciunea profundă, bunătatea şi tăria de caracter ale creatorului, şi a deschide, astfel, larg o poartă pentru înţelegerea operei sale. Că Sadoveanu a fost singurul morar din lume care a organizat o bibliotecă pentru ţăranii ce-i erau muşterii, este, iarăşi, un fapt semnificativ, menit, printre altele, să demonstreze că zadarnice sunt încercările unora de a opune autorului preţuit de noi pe omul Sadoveanu, că omul şi scriitorul au fost una. Ar trebui să insistăm aici asupra admirabilelor portrete consacrate lui G. Ibrăileanu şi C. Stere. Un Ibrăileanu, descoperit în toată complexitatea, cu toate neliniştile şi frămîntările sale, cu nepotolita lui curiozitate intelectuală, cu scepticismul şi elanurile lui; un C. Stere, erudit, revoluţionar — prezentat nu doar ca ideolog, om politic, animator cultural, ci ca un mare profesor de democraţie, un orator de excepţie, datorită fermităţii convingerilor, patosului, dar şi dificultăţilor sale de a se exprima cursiv, un autentic pedagog naţional care ar trebui, în sfîrşit, repus în drepturile sale fireşti. Memoriile lui Demostene Botez, vorbesc însă, înainte de toate, de autorul lor. Şi cînd afirm aceasta, nu mă refer, doar la paginile autobiografice — unele excelente —, mă refer, în egală măsură, la cele consacrate oamenilor cu care poetul a venit în contact Ele denotă un cunoscător de oameni înzestrat cu fină intuiţie psihologică. Cartea aceasta vorbeşte totodată despre bunătatea autorului care nu poartă nimănui ranchiună (vezi capitolul despre Cezar Petrescu), evită programatic să se refere la slăbiciunile confraţilor săi, iar cînd se vede nevoit să le amintească, încearcă să le explice şi să le motiveze ; despre generozitatea unui scriitor dispus nu să conteste, ci să exagereze adesea meritele altor purtători de condei, precum M. Codreanu sau M. Sevastos; despre modestia sa care nu e expresia făţărniciei, ci a bunului simţ şi a înţelepciunii; şi despre probitatea lui intelectuală care-l determină, bunăoară, să refuze titlul de membru în colegiul de conducere a revistei Gîndirea, cînd aceasta începe a se orienta spre dreapta. Modestia nu e o condiţie a bunului memorialist, nici bunătatea ; şi am citi cu mare interes amintirile unui Saint-Simon contemporan care să-l prezinte, bunăoară, pe Ibrăileanu ca pe un ins dominat de complexul intelectualului provincial, ori pe Păstorel ca pe un măscărici de elită. Dar fără probitate intelectuală, intuiţie psihologică, vînă de moralist şi talent de narator — nu ne putem imagina un autentic memorialist. Fidel adevărului, bun portretist, schimbîndu-şi tehnica în funcţie de model, moralist spunînd lucruri esenţiale despre creatorii pe care i-a cunoscut, acesta este Demostene Botez în Memorii. Eugen Luca THEODOR PALLADY : Flori în faţa ferestrei (Din colecţia M. Weinberg) JUHNÁL DE LECTOR