Contemporanul, ianuarie-iunie 1971 (Anul 25, nr. 1-26)

1971-01-01 / nr. 1

^Literatură CORESPONDENTE Urare pentru muzica sferelor • SFÂRŞITURILE şi începuturile de an au ceva din solemnitatea morţilor şi a naşterilor, o solemni­tate care ţine prea puţin de tristeţi sau de veselie, o solemnitate de spectacol de gală la care se asistă cu emoţie şi gravitate. Pentru acest spectacol ne pregătim cu săptămîni înainte, cu săptămîni înainte ne reţinem locurile şi ne căutăm prietenii, cu săp­tămîni înainte avem trac. Devenim mai reflexivi decit în restul anului, ne gîndim la timpul care a trecut şi la cel care o să vină, ne facem urări şi daruri. Scrisorile pe care ni le trimitem poartă de­sene idilice şi etere daurite, iar cuvintele lor sînt de un înduioşător şi schematic optimism. Scrisorile adresate însă, acestui altar al genului epistolar au fost, şi în aceste ultime săptămîni, îm­brăcate în plicuri banale şi însoţite de versuri. Asal­tul Parnasului, prin el însuşi solemn, nu poate fi întrerupt de nici o solemnitate. Şi totuşi, în noaptea festivă, printre felicitări şi toasturi prieteneşti, îmi va fi greu să nu mă gîndesc la toţi aceşti oameni cu siluete şi figuri necunoscute, pe care îi întîlnesc pe stradă fără să-i recunosc, dar cărora le recu­nosc din prima clipă grafia sau litera maşinii de scris, îmi vă fi greu să nu ridic un pahar pentru ei şi să nu le doresc în gînd noroc şi fericire. Pentru unii dintre ei norocul ar fi să se apropie mai mult de poezie, să se cufunde cu totul în apa ei care-şi camuflează în limpiditate periculoasa profunzime ; pentru alţii, norocul ar fi să aibă puterea de a pă­răsi pînă nu e prea tîrziu distrugătoarea himeră ; dar, şi pentru unii şi pentru­ alţii, fericirea este le­gată de muzica sferelor a cărei nemărginită frumu­seţe picură din îndoiala dacă se aude sau nu. Le urez tuturor ani mulţi în care cu sufletul ciulit să se îndoiască mereu că ceea ce aud este muzica sfe­relor, neîndoindu-se niciodată că muzica sferelor există. Ana Blandiana Al­unecâri Fără culoare-impreunare­ a culorilor Suav ca tot ce este fără să ştie şi prea bine ştiindu-se­­, dacă aş vorbi despre un singur lucru o singură culoare un singur Soare Le-aş nedreptăţi pe celelalte. Viorica Mârăndici Corrida Auzi, dă palme zeilor norodul Fără să ştie dacă există Doar fruntea mea arată nordul Nod la o zodie tristă. Prea clar să mai poţi înţelege ceva Lacrima înmugureşte intr-un ochi absent Cum trupurile noastre s-ar usca Pe-o plajă din subconştient. Noi nu avem un zeu­ in stare pură Umbra lui după deget se pierde Cind faci in cerul gurii crestătură Să scoţi cuvintul, nucă verde Cind iubeşti femei de pămînt Şi visezi catedrală Cine se culcă pe vint întuneric se scoală. Nicolae Sîrbu Bastoanele de aur ale bunicilor noştri de aur Sprijinindu-se-n luminări aprinse Bătrinii luminează tot oraşul De la-nceputul lumii Unde, unde E noapte Să pornească intr-acolo nesfirşitele convoaie de Din adincul pâmintului vin luminările Şi se topesc De aceea bătrinii se apleacă uşor Cind luminările topindu-se ard sub pămînt Ei mai continuă încă să se sprijine-n ele Ştefan Dumitrescu Răgaz Ora de soare Mi s-a aşezat Lingă timplă, Nimic nu mă doare, Nimic nu se-ntîmpla. Sorb vechile lumi Prin filtrul tăcerii Pe cind lăstunii Mă strigă La marginea verii. Atirnă un zeu bătrîni Deasupra-mi, pe-un ram, Roşu se dăruie Poftei ce-o am Şi dintre clipele oprite in drum Nu ştiu pe care S-o aleg Şi s-o spun Eugen Onu IN LIBRĂRII Poezie GR. ALEXANDRESCU : Poezii. Antologie şi post­faţă de D. Micu. Text stabilit de I. Fischer. Editura Minerva, seria „Arcade“, 160 p., 4.50 Iei. TUDOR GEORGE : Ţara migrenelor. Editura E­­minescu, 668 p., 26 lei. GEORGE ALBOIU : Edenul de piatră. Ed. Cartea Românească, 102 p., 6.50 lei. SÁNDOR KANYADI : De Ia un copac la altui. Poezii 1955—1970. (în limba maghiară). Editura Kri­­terion. 248 p., 4.50 lei. Bilanţuri şi polemici I­N LIPSA sinte­zelor critice, atît de necesare, trebuie să ne mulţumim şi la sfîrşitul acestui an cu bilanţuri aproximative şi cu, uneori, sterile controverse literare. Evident, discu­ţiile despre „cărţile anului“ ori chiar „ale deceniului“, despre „tendinţe" nu pot avea în aceste condiţii un fundament serios Să parcurgem, de exemplu, bilanţurile, mai puţine de­cît în alţi ani precedenţi şi cam, nu ştiu de ce, agasate, plictisite. Observăm numaidecît amestecul de criterii, arbitrariul celor mai multe. Listele întocmite relevă, în destule ca­zuri, mai degrabă o ordine a obliga­ţiilor colegiale decît una critică. Ex­plicaţia este la îndemînă ■ un bilanţ nu mai angajează de multă vreme pe nimeni, nici pe autor, nici, cu atît mai puţin, pe eroii preferinţelor sale. Totul seamănă cu anchetele publicate prin revistele de sport pentru alege­rea „celui mai bun“ şi este de o per­fectă gratuitate. De exemplu, un poet talentat şi cu fine lecturi numără printre operele remarcabile ale dece­niului încheiat cutare carte a unui în­cepător, de o valoare medie, şi uită şi Frunzele ori Poemele noi argheziene, şi Poeziile postume ale lui Blaga, toa­te capodopere indiscutabile scrise sau publicate (totuşi) după 1960. Fiecare pare a spune ce-i trece prin minte, criteriile unuia nu se potrivesc cu aie altuia şi aşa mai departe. Dar dacă în sport n-are cu siguranţă nici o ur­mare un bilanţ eronat în literatură lucrurile sunt ceva mai complicate. Nu orice cititor e dispus să trateze cu umor aventurile spiritului nostru cri­tic, stimulat cu totul special de luna decembrie, şi nici să înţeleagă acea inerţie a aproximaţiei şi a aprecierii întîmplătoare ce comandă parcă din­­totdeauna bilanţurile Dacă în bilanţuri numele şi titlurile au rareori o motivare deschisă şi te­meinică, in discuţii (de caracter po­lemic, mai ales), se întîmplă ca, toc­mai dimpotrivă, motivările cele mai superbe să se dispenseze şi de nume şi de titluri. E vorba de tendin­ţa (latentă sau chiar făţişă) de a considera o mare parte din ce s-a petrecut în literatura deceniu­lui şapte ca ţinînd de domeniul excepţiei de la nişte presupuse legi de evoluţie; nimic n-ar fi pe deplin firesc, ca şi cum am trăi dintr-o eroare. Nu spun că istoria unei lite­raturi nu cunoaşte şi asemenea pe­rioade, cînd o falsă idee despre lite­ratură patronează o falsă literatură. E cazul să ne întrebăm deschis, de vreme ce problema s-a ridicat : sunt aceşti zece ani din urmă într-o ast­fel de situaţie ? Pentru cine judecă onest şi cu spirit critic, este evident că lucrurile nu­ stau aşa. Au apărut cărţi importante datorate vechilor ge­neraţii, s-a născut o foarte înzestrată generaţie de scriitori. Literatura este mai bogată decît cu cincisprezece ani în urmă, mai variată, mai vie, mai aproape de preocupările secolului. Nu totul este de valoare indiscutabilă, s-au produs şi erezii literare ? Poate, e greu de hotărît într-o perspectivă atît de scurtă, dar astfel de fenome­ne ţin în definitiv de viaţa cea mai firească a unei culturi. O cultură nu se dezvoltă în sere cu aer condiţionat. Şi cine ne-ar propune o trecere în revistă a literaturii actuale va omite oare pe vreunul din autorii pe care noi îi credem, (în eroarea noastră!) repre­zentativi pentru literatura deceniului ? Şi vom găsi oare aprecieri defavo­rabile despre (referindu-ne exclusiv la tineri, ca mai supuşi controverse­lor) Nichita Stănescu, N. Breban, D. R. Popescu, Şt. Bănulescu, Al. Tva­­siuc, despre Moartea ceasului şi Vina, despre Călcîiul vulnerabil, 7 poeme, îngerul a strigat: Minciuna etc...? Ce nume vor figura în locul acelora ale lui Mircea Ivănescu, Ileana Mă­­lăncioiu, D. Ţepeneag, Dan Laurenţiu Matei Călinescu, Radu Petrescu, Al. Miron, L. Raicu, George Alboiu, Ilie Constantin, Const. Ţoiu, Mircea Mar­tin, Liviu Petrescu, Al. Călinescu, Gh Astaloş, Ion Băieşu etc., etc...? (nu­mele sînt absolut întîmplătoare). Este aproape cu neputinţă de admis că se vor găsi alţi scriitori, alte opere, care să-i înlocuiască pur şi simplu pe toţi aceştia sau pe o bună parte din ei. Ar trebui pentru aceasta o imaginaţie rabelaisiană. Mai cuminte e, poate, să credem că o asemenea istorie, să zicem „corectă“, s-ar dispensa de exemple concrete şi ne-ar arăta cum ,,s-ar fi cuvenit" să fie literatura deceniului şapte. O istorie pe documente inven­tate, vasăzică, dar într-un spirit să­nătos ! Am lăsat pentru la urmă o întreba­re esenţială cu privire la astfel de vi­ziuni catastrofice (din păcate, destul de tenace, ca să le ignorăm): ce cau­ză misterioasă ar determina, pentru autorii lor, straniul proces de alienare a literaturii actuale ? Ruptura cu tradiţia ? Dar în ce s-ar constata această „ruptură“ ? In jude­căţile de valoare prea elogioase, în orgoliul cîte unui scriitor care nu mai vrea să semene cu precursorii lui, în intoleranţa altuia faţă de cei care nu scriu ca el ? Cu puţin umor ne vom zice că­­ astfel de orgolii şi excese se petrec şi în epocile prin excelenţă tradiţio­naliste. In tot cazul, ruptura de tradi­ţie nu poate fi folosită ca argument serios, pentru că, dacă există o tră­sătură originară a literaturii de după 1960, ea este redescoperirea marii tra­diţii a culturii româneşti, reînnodarea legăturilor cu operele esenţiale ale trecutului. Tar refuzul, unde a fost ori este refuz, nu constituie decît un fapt accidental, cînd nu e vorba de refu­zul a ceea ce, multă vreme, ni s-a o­­ferit drept singura tradiţie viabilă. Nu voi enumera pe autorii reintraţi în conştiinţa noastră după 1960 , îi ştie oricine Voi sublinia alt aspect: apariţia, pe scena literară, a unei ti­nere generaţii foarte promiţătoare şi despre care s-a discutat enorm în a­­ceşti ani, se datorează, într-o măsură hotărîtoare, restabilirii contactului cu literatura majoră a deceniilor anteri­oare. A verifica această afirmaţie e un lucru simplu şi care s-a mai făcut. Cînd marii absenţi din deceniul tre­cut au devenit marii prezenţi de as­tăzi s-a produs acea explozie valorică în care unii au văzut un fel de renaş­tere a literaturii noastre. în încheiere, vom mai apăsa o dată pe o idee ce ni se pare fundamenta­lă : literatura deceniului şapte nu poa­te fi expresia unei încălcări a legilor fireşti de evoluţie. Atîtea­­­opere re­marcabile, de la magnificele Frunze argheziene pînă la versurile atîtor poeţi ce au debutat în deceniul şapte, stau mărturie. In ce mă priveşte, nu-mi doresc, pe pragul noului deceniu decît să pot citi cărţi cel puţin la fel de intere­sante ca acelea despre care am scris, aproape săptămînal, pînă astăzi. Nicolae Manolescu 3 • INTRE UN DECENIU ŞI ALTUL !S­FIRŞITUL anu­­lui 1970 — şi al deceniului care se încheie odată cu el zilele acestea — a fost însemnat de o discuţie dintre cele mai intere­sante, în care s-a pus în paralelă literatura ultimilor ani cu cea din de­ceniul precedent, încercîndu-se a se face un bilanţ de constatări ce pare a fi altceva decît convenţionalele treceri în revistă pe care ni le oferă presa la asemenea ocazii. Să ne fie permis a interveni, dar oarecum din afară, cu cîteva consi­deraţii. Să lăsăm însă la o parte faptul că apele nu sînt perfect de bine delimitate, deceniul al şaselea începînd puţin mai înainte, iar cel de al şaptelea după ce se consu­maseră din el cîţiva ani. Să tre­cem şi peste constatarea că există scriitori care au acoperit cu activi­tatea lor ambele decenii (Marin Pre­da, Eugen Barbu) fără ca centrul gravitaţional al acţiunii lor artistice să cadă anume în vreunul din ele Există alţii (T. Arghezi, Z. Stancu, Geo Bogza, E. Jebeleanu, M. Beniuc, Virgil Teodorescu) care ies cu mult din cadrele epocii în discuţie şi nu poartă propriu-zis numai pecetea ei. în sfîrşit, există şi cazul unor artişti (L. Dimov, M. Ivănescu) care au scris şi în deceniul al şaselea, dar ale că­ror preţioase opere au fost cunoscute de public relativ recent — şi de la a căror nesecată vină poetică iubitorii frumoaselor litere pot spera o încă mai strălucită izbucnire în cine ştie care decenii sau lustruri viitoare. Situaţiile pe care le-am amintit nu schimbă însă fizionomia ultimului deceniu care, deşi greu de determi­nat, se deosebeşte de cel precedent dacă nu prin altceva, prin excepţio­nala explozie poetică de pe la mij­locul său (O viziune a sentimentelor 1964, Ultrasentimentele 1965, Cum să vă spun 1964, Vis planetar 1964, Per­soana întîia plural 1964). Dar nu în relativa bogăţie a ma­nifestărilor literare pe care le poate număra constă nota specifică a ani­lor 1961—1970. Orice epocă, fie ea şi de mare secetă literară, dacă pro­ducem cîteva, foarte puţine opere au­tentice, reprezintă o contribuţie care se adaugă patrimoniului existent şi reprezintă un cîştig indiscutabil faţă de tot ce a fost înaintea lui. Apoi, apariţia unui mare talent e o ches­tiune de pur hazard şi nu epoca e totdeauna vinovată (felix culpa!) de aceasta. Ni se pare că marea contri­buţie a deceniului încheiat nu e nu­mai publicarea acum a unor opere scrise de artişti consacraţi sau ale unora care s-au consacrat prin ele, ci însuşi faptul recunoaşterii titlului lor de existenţă şi însăşi conştiinţa acestui fapt. In acest sens, deceniul al şaptelea a făcut mai mult decît oricare altul. Căci integrarea trecutului în prezent e însăşi semnificaţia istoriei şi fără ea nu există istorie. Nu credem că un eveniment, sau numai o „situa­ţie“ istorică, au avut semnificaţie şi deci o valoare mai mare în trecutul în care s-au produs — şi mai curînd pentru oamenii acelor timpuri, decît pentru cei de azi. Războiul lui Traian cu dacii — ca să mergem la exem­plele extreme — a fost un eveniment a cărui semnificaţie există pentru noi, astăzi, mai mult decît pentru oamenii care l-au trăit. Numai în actualitate există istorie, adică se va­lorifică şi se constituie istoria. In acest sens, deceniul care s-a scurs a lucrat imens şi eficace. Nu prin „nostalgia“ vreunui trecut (care de altfel e tot o „atitudine“ a pre­zentului) cît prin valorificarea pe plan orizontal, adică istoric, a expe­rienţelor trecutului şi pe plan verti­cal, adică în actul propriu artistic. Ceea ce se denumeşte acum, cu un termen cam pretenţios şi nu prea bine precizat, varietatea stilurilor, nu e decît răspunsul complexei conştiinţe actuale la varietatea neprevizibilă a realului. Conştiinţa actuală a înţeles că nu poate exista dialectică fără contrarii, unitate fără varietate, tra­diţie fără revoluţie, modernism fără continuitate. Nici un artist nu se poate defini ca un atol care strînge în el ape liniştite şi transparente, izolat într-un ocean de nepăsare sau de clocot. Mai rău e dacă izolarea i-o fac alţii — cu intenţie sau nu —■ şi-i dau iluzia „neînţelegerii“. încă mai rău e cînd stîncile care-l încon­joară sînt ale unei glorii fabricate sau prefabricate. Nu există istorie decît ca un necontenit proces istoric. A izola unul din elementele lui, fie şi pe cel mai important, sau a pune în paranteză o parte din realitate, înseamnă a trăda istoria, care înseam­nă tocmai prezenţă. Am dori deceniului al optulea, care începe acum, să continue pro­cesul acesta în spirit lucid şi com­prehensiv, singurul mod al adevăra­tei conştiinţe. Căci procesul nu e încă terminat şi la capitolul nemulţu­miţilor s-ar înfiinţa cu o mică jalbă şi autorul acestor rînduri — deşi nu a primit vreun mandat în acest sens de la nimeni, decît poate de la con­ştiinţa sa şi a istoriei. E vorba de o epocă relativ apropiată de noi, aceea a războiului şi, mai larg vorbind, de întregul deceniu al cincilea, cel mai năpăstuit dintre toate şi care nu şi-a găsit pînă acum istoriograful şi, poate, nici măcar exploratorul. Dacă e vorba să croim Timpul în decenii, acest al cincilea reprezintă unul „obscur“ sau uitat, prin excelenţă. Or, el a fost un capitol magnific de poezie şi, în această privinţă, sea­mănă bine cu deceniul al şaptelea, chiar dacă experienţa lui i-a rămas acestuia în cea mai mare parte necu­noscută, sau prea tîrziu cunoscută. El are comun cu deceniul al şapte­lea regăsirea marii libertăţi a poezi­ei de a năzui şi a se mişca pe toate planurile. Atunci s-a operat revolu­ţionarul act al lepădării ei de epigo­­nismul barbian — cel mai important fenomen poetic de după 1930 şi care pusese sub interdicţie lirismul — şi de tirania pastişei argheziene, de­viată în pitoresc şi în facil şi specu­lată ieftin, spre compromiterea ma­relui nume al poetului, de nişte „tra­diţionalişti ai tradiţiei“, cum i-a nu­mit Vladimir Streinu. Deceniul al cincilea a însemnat o lărgire de ori­zont a actului poetic, arareori cunos­cută înainte, un drept la îndrăz­neala de a spune, o complexitate şi o felurime uluitoare a vocilor lirice, ceea ce face din această generaţie mai mult decît o simplă replică la „literatura de goarnă şi cădelniţă, care acompania, zelos şi festiv, cri­mele şi teroarea fascismului“ cum o definea cînd­va pregnant dar prea unilateral, umil din protagoniştii ei de frunte. Geo Dumitrescu. ...Dar iată că discutînd despre de­ceniul care s-a încheiat acum, am a­­juns să vorbim nu numai de cel pre­cedent dar şi de al cincilea, ba am pomenit şi de al patrulea. Ceea ce de fapt nu e aşa de rău, căci stră­­mutîndu-ne în trecut facem să cîş­­tige conştiinţa prezentului. Semnul cronologic pe care-l punem pe ope­rele literare nu înseamnă izolarea lor şi nici vreo îngrădire a noastră de ele. Nici măcar deceniului al şa­selea nu trebuie să-i întoarcem spa­tele sub cuvînt că nu trebuie să ne „întoarcem“ la el Chiar el ar trebui să folosească drept mijloc de înţelegere pentru cei care vor să priceapă ceva mai mult decît semnificaţia lui fa­tal strimtă. Alexandru George Reabilitarea memorialisticii M­OET de reală­­ sensibilitate, om cu vastă experienţă a vieţii şi a se­menilor săi, prezenţă activă în cîmpul literelor decenii în şir, De­­mostene Botez spune lucruri pe cît de noi, pe atît de necesare înţele­gerii unor scriitori de primă mărime cum sînt Sadoveanu şi Ibrăileanu, C. Stere şi Mihai Ralea, recreează — evocînd figurile unor intelectuali ieşeni obişnuiţi, cu vaste cunoştinţe însă, inimoşi şi de bună credinţă — un anume climat cultural, şi­­ni se dezvăluie, involuntar, pe el însuşi, prezentîndu-se într-o lumină dacă nu chiar nouă, mai puternică însă şi mai clară. Memorialistul Demostene Botez nu e şi nu se vrea critic literar, dar criticul care să stabilească o relaţie între psihologia de voiajor a lui Mi­hai Ralea şi natura scrisului acestu­ia nu s-a ivit încă. Memorialistul, însă, ne impune această asociaţie şi la un mod care să ne lase impresia că era prezentă în spiritul nostru de totdeauna. Aceasta, în cadrul unui admirabil portret care ne face să intuim mobilitatea intelectuală şi de­mocratismul real, generozitatea şi ţi­nuta aristocratică a marelui eseist Faţă de Cezar Petrescu, memoria­listul se doreşte generos. O mică frază însă, în care arată că proza­torul nu şi-a dotat­­personajele cu o viaţă sufletească de bogăţia celei trăite de el însuşi, sugerează lecto­rului valoarea reală a unei opere, supraapreciate într-o vreme. Cînd se referă la un titan ca Sadoveanu, me­morialistul nu se aventurează în exegeze literare, dar consideraţiile sale privitoare la omul Sadoveanu sînt, aş îndrăzni să spun, indispensa­bile înţelegerii marii sale creaţii. A mărturisi că în apropierea lui Sa­doveanu te simţeai protejat nu în sensul vulgar, lucrativ al cuvîntului, e un mod de a vorbi despre înţelep­ciunea profundă, bunătatea şi tăria de caracter ale creatorului, şi a des­chide, astfel, larg o poartă pentru înţelegerea operei sale. Că Sadovea­nu a fost singurul morar din lume care a organizat o bibliotecă pentru ţăranii ce-i erau muşterii, este, ia­răşi, un fapt semnificativ, menit, printre altele, să demonstreze că za­darnice sunt încercările unora de a opune autorului preţuit de noi pe omul Sadoveanu, că omul şi scrii­torul au fost una. Ar trebui să insistăm aici asupra admirabilelor portrete consacrate lui G. Ibrăileanu şi C. Stere. Un Ibrăi­leanu, descoperit în toată complexi­tatea, cu toate neliniştile şi frămîn­­tările sale, cu nepotolita lui curio­zitate intelectuală, cu scepticismul şi elanurile lui; un C. Stere, erudit, re­voluţionar — prezentat nu doar ca ideolog, om politic, animator cultu­ral, ci ca un mare profesor de de­mocraţie, un orator de excepţie, da­torită fermităţii convingerilor, pato­sului, dar şi dificultăţilor sale de a se exprima cursiv, un autentic pe­dagog naţional care ar trebui, în sfîr­şit, repus în drepturile sale fireşti. Memoriile lui Demostene Botez, vorbesc însă, înainte de toate, de autorul lor. Şi cînd afirm aceasta, nu mă refer, doar la paginile auto­biografice — unele excelente —, mă refer, în egală măsură, la cele con­sacrate oamenilor cu care poetul a venit în contact Ele denotă un cu­noscător de oameni înzestrat cu fină intuiţie psihologică. Cartea aceasta vorbeşte totodată despre bunătatea autorului care nu poartă nimănui ranchiună (vezi ca­pitolul despre Cezar Petrescu), evită programatic să se refere la slăbi­ciunile confraţilor săi, iar cînd se vede nevoit să le amintească, în­cearcă să le explice şi să le motive­ze ; despre generozitatea unui scrii­tor dispus nu să conteste, ci să exa­gereze adesea meritele altor purtă­tori de condei, precum M. Codreanu sau M. Sevastos; despre modestia sa care nu e expresia făţărniciei, ci a bunului simţ şi a înţelepciunii; şi despre probitatea lui intelectuală care-l determină, bunăoară, să re­fuze titlul de membru în colegiul de conducere a revistei Gîndirea, cînd aceasta începe a se orienta spre dreapta. Modestia nu e o condiţie a bunu­lui memorialist, nici bunătatea ; şi am citi cu mare interes amintirile unui Saint-Simon contemporan care să-l prezinte, bunăoară, pe Ibrăilea­nu ca pe un ins dominat de com­plexul intelectualului provincial, ori pe Păstorel ca pe un măscărici de elită. Dar fără probitate intelectua­lă, intuiţie psihologică, vînă de mo­ralist şi talent de narator — nu ne putem imagina un autentic memo­rialist. Fidel adevărului, bun portretist, schimbîndu-şi tehnica în funcţie de model, moralist spunînd lucruri esen­ţiale despre creatorii pe care i-a cu­noscut, acesta este Demostene Bo­tez în Memorii. Eugen Luca THEODOR PALLADY : Flori în faţa ferestrei (Din colecţia M. Weinberg) JUHNÁL DE LECTOR

Next