Contemporanul, iulie-decembrie 1971 (Anul 25, nr. 27-52)

1971-07-02 / nr. 27

Li­­teratură CORESPONDENTE Forma vasului Radu Călan : Experienţa de viaţă este o noţiune extrem de relativă şi în nici un caz o bună unitate de măsură. Un sensibil, un frămîntat, un pasionat, un frenetic obţine în douăzeci de ani ceea ce un Indiferent, un nevibrant nu obţine în optzeci. Şi a­­poi, nu există locuri capabile să te hirotonisească deţinător al „experienţei de viaţă“. Poţi s-o cîştigi înconjurînd pămîntul, sau neieşind din strada ta. Sau, ca în cele mai strălucitoare exemple, neieşind din tine. G. Iulian : Deşi cele trei poezii sînt frumoase, mă sperie unghiurile versurilor, prozodia lor geometri­că de perfecţiuni barbiene, căderea implacabilă a rimelor, urmarea numărului fatal de picioare de vers. Mi se insinuează bănuiala că sensul este aici numai lichidul oarecare obligat să ia forma vasului în care stă. Verificaţi-vă în versul alb ! Nu vi-l re­comand ca pe o modalitate superioară de expresie, ci ca pe un exerciţiu, ca pe un test. Un test răstur­nat , de obicei recomand celor ce scriu în vers li­ber experienţa rigorii acceptate deliberat. Alina L. : Dacă între şasesprezece şi douăzeci de ani n-aţi mai scris versuri, mă îndoiesc că o veţi face după douăzeci. Chiar dacă eu aş spune da. M. Rimniceanu : Mi-e greu să răspund ceva por­nind de la o singură poezie, chiar dacă e frumoasă. Mircea Transilvanul : Foarte frumoasă, Ulei. Dar în celelalte ce se întîmplă ? Rîdeţi. Şi dacă da, de cine ? R. Iacob : Toate trei, dar mai ales Post-mortem, mi se par răscolitoare, neobişnuite, dureroase. Sunt poezii ? N-aş putea-o susţine cu certitudine, dar simt nevoia unor astfel de pagini. Marius Serebreanu : îmi place acest joc de-a renaşterea. Poeziile, mai puţin. Petre Stere : Sînteţi inteligent, foarte inteligent, prea inteligent. Aveţi orgoliul celui care vrea să înţeleagă prin intelect totul şi care pierde astfel definitiv ceea ce nu poate fi înţeles prin intelect. Ana Blandiana imbsem Tot despre Rimbaud (II) • PURPURA, bijute­riile şi titlurile îndepăr­tate au lăsat să străbată cea mai simplă voce, o­­biectele cele mai umile. Criza unei societăţi în­cepe firesc cu criza au­torităţilor ei spirituale şi a simbolurilor exterioa­re ale autorităţii, a po­doabelor ei. Procedeul lui Rim­baud este încă o dată afirmarea că „nebunia este înţelepciunea aces­tei lumi“, respingerea vechii civilizaţii antice, cu toate autorităţile ei. Una din poeziile Săr­bătorilor Răbdării (în­tregul ciclu stînd sub acest semn) exprimă di­rect această atitudine : „Acele mii de întrebări, care se ramifică nu duc în fond, decît la beţie şi nebunie“ (Vîrsta de aur). Iar respingerea „angelică“ e la fel de deplină : „Lumea e vici­oasă. Dacă asta te miră, trăieşte şi lasă focului obscurul nenoroc“. Că­derea autorităţilor cul­turale care nu mai spun nimic, elogiul simplită­ţii, al neînţelepciunii, la Rimbaud, nu este decît transpoziţia poetică ex­cepţională a tuturor for­melor de revoltă popu­lară, de dinainte de cris­talizarea programelor politice, aşa cum au fost ereziile extre­miste ale Evului Mediu (albigensii, de pildă) sau respingerea pro­gramatică a autorităţii săvîrşită de oamenii Renaşterii, care refuzau erudiţia scolastică pen­tru a fi deschişi şi înfo­metaţi de o realitate pe care vroiau s-o percea­pă într-o stare pură. Este expresia bucuriei experienţelor şi expe­rimentului caracteristică pentru acea epocă. Cre­dinţă, în fond, în va­loarea cunoaşterii di­recte, poate tot o ilu­zie, dar o iluzie înnoi­toare. Tot ce „se spu­ne“ şi nu se trăieşte e lipsit de valoare. Sub acest raport, înnoirea a­­dusă literaturii de Rim­baud nu este decît re­petarea unui ciclu, ea nu este propriu-zis nouă, ci tipică, un pro­cedeu obişnuit turnante­­l­­or istoriei. Pină şi tehnica psi­hică, procedeele de eli­berare sunt deja cu­noscute din alte epoci, înainte de toate, eli­berarea de ambiţiile concrete ale unei anu­mite societăţi, pasivi­tatea necesară intrării in contact direct cu e­­lementele, cu încă o dată ceea ce este per­manent. Valorile par lo­vite de extremă istori­­citate, ele au apărut şi vor dispare, nu sunt de­cât viaţă, suprastructu­ră. Complicaţia este un adaos şi stă sub sem­nul trecerii timpului. „Elle est retrouvée / Quoi L’Etérnité. Cest la mer alléé / avec le so­­leil“. Marea deci, soarele, transumanul, lipsa de grijă, lenea care te eli­berează de ambiţii şi te lasă pătruns adine de acest contact direct şi nesofisticat. E o formă desigur de purificare. Dar atenţie, orice se poate naşte încă de aici, din această negaţie. In planul expresiei, prin simplitate şi directeţe ea este superbă şi consti­tuie o realizare. Dar în planul istoriei, dintr-o asemenea stare de spi­rit se poate naşte orice. Desigur şi revoluţia care are nevoie de lipsă de respect pentru autorită­ţile constituite. Dar şi anarhia individuală şi chiar nebunia colec­tivă. Pe ruinele valorilor pot prinde toate ideile de singe, crimă, pentru că şi ele sunt elementa­re. Organizarea subită, în centurii, a unei ase­menea stări de spirit, poate duce la orice. Deşi mersul firesc şi singura salvare, după topirea vechii înţelepciuni, este recursul la înţelepciunea perenă, populară, opu­să totuşi prin definiţie excesului. Un program radical, dacă se men­ţine în radicalitate şi negaţie doar, este pe­riculos, stihinic, mic­­burghez — adică nesigur şi supus tuturor exa­gerărilor, ca orice ex­plozie afectivă. Adese­ori unele mişcări anar­hice de tineret din Oc­cidentul contemporan, care cu drept cuvînt s-ar putea reclama de la Rimbaud, „hipy““ a­­vant la lettre, amintesc prea bine de emoţiona­­litatea fascistă. Şi bes­tia este elementară. Sta­rea de revoltă trebuie să se completeze cu ra­ţionalitatea constructivă. Oricum, ceea ce am afirmat în aceste trei articole trudea să de­monstreze doar lipsa gratuităţii. Rimbaud nu e frumos, el este pro­fetic, iar profeţia e is­torie, deci o formă su­blimată de politică. De altfel şi profeţii erau politicieni. Alexandru Ivasiuc BRESLAŞU—INEDIT • Doamna Elena Breslaşu, soţia poetului, ne încredinţează aceste texte inedite : un ciclu de Sonete, de inspiraţie contingenţă primei surse a celui ce a debutat cu Cîntarea cîntărilor şi ne-a dat, mai apoi, Dialectica poeziei. Totoda­tă, in arhiva Breslaşu se află şi o scrisoare adresată poetului de către Ion Barbu, cu un surprinzător comentariu asupra poemului Griviţa, care, cu titlul Griviţa roşie, a apărut în plachetă în 1949 la Editura de Stat, cu indicaţia : „poem scris in 15 febr. 1945 şi recitat a doua zi în atelierele Griviţei roşii". Intre aceste coor­donate se poate, deci, data şi scrisoarea lui I. Barbu, aşa cum smulg ţi zvirl in danţul meu văl după văl ţi baer după baer... Din despuieri în despuieri.» Să-mi fur­­i sufletul din goanga lui de humă, din tot ce este-aievea prinprejur. Nu fug — ci flacără ! Nu val — S­ONETE I. De mult nu-i via vorbelor pe rod ! Ciorchinii-au frint aracilor mijlocul . Trezită, Saromeea-şi curmă jocul simţind că-i goală-n faţa lui Irod. In hruba lui de umbră veghează proorocul — ţi cumpănind blajinului pescar năvod, mîngiie dinainte, pe fiecare nod mina ce-o să-l atingă, cind s-o-mplini sorocul. Virtej al danţului I Abis rotund cind mai ştia semeţul cap să-i ceară­­ în ochii lui privirea-mi s-o ascund, să-i casc sub unghii pleoapele de ceară ţi să cetesc in golul fără fund priveliştea de dincolo de seară... III Beţie-a danţului I Rotat copac pe muchia dintre moarte ţi viaţă. Descumpănită, inima-mi îngheaţă cu fiecare pas pe care-l fac. Sunt treaza-n miezul volburii de ceaţă... Eu, neastimpâr svelt, m-am prins ţi zac în chilimbarul ceasului posac ca-n boaba ei o giză săltăreaţă... Dâ-mi lanţurile tale, locanan, dâ-mi lanţurile tale, să mă stringâ, să muşte-n carnea trupului bălan ţi gleznele-n căluţi să mi le fringă, măcar să ştiu de ce mă zbat avan să zmulg din piatră talpa mea nătingâ. III. Dâ-mi lanţurile tale ! Zurgălăi urechii risipite după îngeri, sâ-njghebe-un cint din clinchetu-n râsfringeri cum iscă boarea-n spuză, vilvătâi. O, ia-mâ ucenic să-nvăț cum sîngeri pe mreaja-nvolburată-n pumnii tăi să schimb —­ pe dira asprei tale căi — izbinzi departe-n rodnice înfringeri... Eu cumpăneam coloanele de fum. Drept temelie umerii, firavii , rotita coapsă matcă-n torsul drum şi joc de umbre palmele, zugravii... Să fug din templu-n care mă sugrum, sâ-nalţ lăcaşul slobodei evlavii. IV. Eu cumpăneam coloanele.» Da, eu lung răsucită spadă-n sterpul aer, eu, ploaie care-n stropii ce-i Incaer imi macin viitorul curcubeu. Să-mi smulg auzul din lumescul vaer, privirea s-o despoi cerului greu A fost un vis. Acum, pe pragul sur vino, du-mi mina, orbule, ţi du-mă. .. Din despuieri in despuieri — s-ating, să pipăi cu fiorul cărnii mele Lumina — cearcăn de topite stele —­­pe care ochii-l spulberă ţi-l sting. Să simt cum sclipitoarele mărgele pe mohorita piele se preling ţi singele —­­in stropii ce-l încing —— de negurile toate să le spele.» O, în virtejul danţului, să prinzi năluca veşniciei pentru-o clipă peste chenarul ei să te întinzi, să simţi treptatul ţărm cum se-nfiripa ţi podidind in vastele oglinzi să te întreci : săgeată și aripă, ci spumă ! O SCRISOARE A LUI ION BARBU Iubite Poete, Am dat chiar din prima seară o pri­mă citire „Griviței" Dumitale. impresia a fost covîrșitoare. Credincios făgăduinței de a-ți împărtăși o părere obiectivă, am amînat pentru a doua zi aceste rînduri, cind, à tété reposée, ți-am citit iarăși poemul. Pag. 2 a scrisorii Prima încheiere pe care o trag, este o osîndire aspră a artei poetice mai ieri în favoare. La lumina realizării Dumitale, cearta asupra domeniului poesiei apare fără obiect. E momentul să ne ridi­căm la o înţelegere intrinsecă, funcţio­nală a poesiei, din care poet şi temă se elimină ca atare. Cercul de idei al poe­tului, cercul de posibilităţi al temei im­portă numai intr-un al doilea rînd. E­­senţial pare a fi numai raportul dintre aceşti termeni : schema abstractă care străvede din orice poesie. Intîrziind asupra hărţii calitative a Griviţei Dumitale, sunt adus să fac u­­nele observaţii. Mai întâi, cititorul lui La Fontaine (şi anume al povestirilor, nu al fabulelor) cum şi complexul musicant care eşti, sunt folosiţi aici în chip fericit. Ei ga­rantează acea admirabilă concordanţă a ritmului cu pasul naraţiunii, care dis­tinge Griviţa. Ce suverană şerpuire a materiei li­­­rice ! Ce tensiune interioară ! Linia mare a poesiei Griviţa se desleagă pentru mine într-un uriaş caduceu. Iar pretu­tindeni, sureminenţa limbii... Cît de bine sfătuit a fost instinctul Dumitale artistic, folosind termenii spe­ciali manetă, utecist, care te introduc în inima lucrului. Marea lecţie a lui La Fontaine e folosită cu înţelepciune... Pasagiul „Griviţa roşie, Griviţa gre­vistă“ e de o mîndră elocuţie. Dar bo­nomia înlăcrămată cu care redai forfotul străzii, ezitarea soldaţilor („Ce vreţi măi, fraţilor“) ! Ea îmi dă măsura unui Bres­laşu pe care îl presimt : prozatorul. Îmi îngădui, însă, să-ţi indic şase rîn­duri în care sarcasmul Dumitale, aşa de tăios în restul bucăţii, oboseşte oare­cum. Sunt rîndurile între „Intr-un tîr­­ziu poliţia...“ şi „...agăţaţi de fuste“. Cu o repunere pe şantier, ai putea da toa­tă agerimea acelor versuri. Poate, la publicarea în plachetă î In schimb, moartea lui Vasile Roaită, In sumara ei solemnitate, rămîne neuitată. Exemplul Dumitale trebue să dea de gîndit, nu mie, poet revolut, ci poeţilor activi. Dumneata dovedeşti că se poate merge la poesia totală, care prinde în arderea ei mulţimile înfiorate, către poe­sia vestită de ultimul ei profet : L’univers vibrera comme une immense lyre Dans le fremissement d'un immense baiser. Te îmbrăţişez, sigur că Poesia şi-a găsit în Dumneata stegarul ei ager. Ion Barbu Fabulele îmi apar importante. Cînd le voi isprăvi, îţi voi scrie. .TV*“ ^r >”• 7“rT ”, "7 - mjfjMm " ~ m sags — s - smm m > . ' * ' - > , » W: ,CR O NI C A LIT ERA R A ~ ■■ - « . ■ ................ : ......- - DOI TINERI POEŢI A­­CUM cîţiva ani, cînd a debutat în reviste, luînd chiar şi un premiu la un concurs studenţesc de literatură, Dinu Flămînd scria o poezie cu pu­ternice reminiscenţe din Blaga (trecut prin filtrul lui Ion Alexandru). Oricît volumul lui de astăzi (Apeiron, Ed. Car­tea rom. 1971) s-ar fi emancipat de a­­ceste prime modele, le putem încă re­cunoaşte destul de lesne prezenţa. Şi dacă în Băiatul cu salamandra, ecoul dintr-o anume zonă a liricii lui Blaga este prea direct şi neasimilat („Cînd ierburile fierb către albastru / ies sala­mandre timpurii, / eşti bun / căci zeul ierbii ţi se urcă-n palmă / şi-n guşa lui simţi cum se zbate viaţa“), dacă în Cum ninge metaforele amintesc fra­pant de acelea ale lui Ion Alexandru la începuturile lui („Cum ninge, mamă, iar nu te mai văd / vedere împotrivă mi-e ninsoarea. / Deschis sunt pentru tine pînă-n cer / acolo-n începuturi, unde fierbe / urgia văzdu­hului ce cade-n lume // Doar pentru tine-ar ninge ani în şir / cît eu aş duce hoarda ningătoare / fără să ştii că eu sunt cel ce plînge / şi ochii mei trimit de sus ninsoare“), în alte ca­zuri, e vorba mai degrabă de o sensi­bilitate înrudită. Dinu Flămînd este un poet adevărat, chiar dacă nu for­mat pe deplin. Şi ceea ce mi se pare mai autentic în Apeiron nu e „filozo­fia“, programul (iată şi titlul !), ci o anume intuiţie organică a naturii, pe latura unităţii cosmice, un simţ al elementarului din lucruri. Universul poetic e făcut din ape şi din mîluri, din alge, zmîrcuri şi buruieni, ca şi cum ochiul s-ar opri necontenit asu­pra tărîmurilor de margine ale mate­riei, surprinsă în plin proces de alcă­tuire. Contururile se pierd în fum, în aburii fierbinţi ai acestei zămisliri, unde „ceaţa, ca măduva de lumina­re­­ se-ngraşă printre ierburi cenuşii“ iar „tăcerea stă pe ziduri ca lichenii“. Nimic abstract, aşadar , poetul con­cretizează toate sentimentele şi no­ţiunile. Un element teluric persistă în reprezentările sale lirice (ca la Ion Alexandru, ca la B. Fundoianu), o fascinaţie a densităţii materiale a lu­mii, a noroiului şi chiar a gunoaielor, a mirosurilor dulci, fetide, care su­gerează tocmai obscurul proces din adine : „Dar asfinţesc pe cîmpuri fumuri largi / ca ierburile aspre, din gu­noaie. / Nici pasăre, nici om nu poate trece / prin unduirea fumului ce taie / Oase de cîine ard în fumuri dulci, / cîrtiţe pîrjolite se-ncovoai­e / la focu­rile scurse-n muşuroaie“. Aceeaşi materialitate o au şi imagi­nile din poemele de dragoste. Iubita seamănă cu o nimfă sau, mai adesea, cu o zeitate silvestră, cu păr de alge brune şi piele din coajă de mesteacăn, înveşmîntată în genele-i lungi ca-n­­tr-o pînză de păianjen : „Ascultă şi cum genele se lasă / să te acopere cît eşti de goală, / în două lacuri pure de pucioasă / să îţi dizol­ve fiinţa vegetală“. în fond, Dinu Flămînd este un sen­timental care se ignoră, evocator de exemplu al atmosferei copilăriei, şi originalitatea liricii lui ţine, deocam­dată, mai mult de plastică decît de idei : „Şi-această toamnă, aproape de ui­tare / un sat cu preotese gîrbovite / fierbînd grăsime rîncedă pentru să­pun, /­ aceste uliţe cu nuci balcanici, / aerul putrezind în şuri stătute, / incit te simţi învins, stupid de bun. // Iar de prin curţi un clocot de magiun, / poarta uitată-n lături dimineaţa / cînd pleacă-n grabă un copil la şcoală, / Cristoşi de tablă stînd desculţi în iar­bă / spre care faci o cruce mare, cu sfială. // Tîrziu copilăria, cînd s-ar cere / în discipline aspre să m-adun. / Mai degeră uitat un măr pe crean­gă, / încet grădinile se trag afund / spre curţile pămîntului brumate, / şi, ca un semn dintr-un cules sărac, / ară lingă pămînt un măr rotund“. Tocmai impresia de „metafizic“, de la Ion Alexandru (Ca în paradis etc...) lipseşte. I­NFLUENŢĂ a lui­­ Blaga descoperim şi în volumul de debut al lui Horia Bădescu (Marile Eleusii, Ed. Dacia, 1971) dar e vorba de un alt Blaga decît la Dinu Flămînd. Cum să nu recunoaştem în mu­zicalitatea, ritmul, rimele dintr-o poezie ca Dar mările pe autorul Verii de noiembrie ? „O clipă şi alta / şi numai părerile, / urechea cuprindă / din goluri tăcerile. // şi pină la ţăr­muri / fără întindere / gura ta spu­nă-mi / dor de cuprindere ; // cît timp ne mai sună // la trecere vămile / nu pune oprelişte, / iubirile dă-mi­­le !“. Astfel de împrumuturi sunt des­tul de frecvente, deşi, până la urmă, impresia că ne aflăm în faţa unui poet autentic se impune. îmi place la Horia Bădescu bucuria cu care scrie versuri, prospeţimea limbii lui. Nu mă îndoiesc că e la mijloc şi o cultură poetică ; scriu naiv, fraged, cei care au studiat cu atenţie limba. Spontaneita­tea e, în poezie, o formă de cultură. Voind a fi filozofi cu orice preţ, mulţi dintre poeţii tineri uită că poezia se face din metafore, nu din abstracţii. Cutare uzează de două-trei simboluri (profunde !), cutare înşivă ,,idei“, dar la puţini se simte inefabilul lim­bii. Horia Bădescu este, probabil, încă foarte tînăr (de unde şi prea vizibi­lele influenţe), dar cuvintele nu rămîn inerte sub mina lui, dimpotrivă, se transfigurează şi cîntă. Poetul însuşi teoretizează inocenţa în Gaudeamus : „Bucuraţi-vă strînşii în aula nopţii / Focul sacru ne arde egal / Aş putea să aud cum în fiecare foşneşte / Seva acestui pămînt germinat. // Eh, urîtul va trece o dată prin toate / Fără drum de întors înapoi / Dar vă spun : n-a­­vem dreptul să vindem / Nimănui inocenţa din noi ! // Iată, aş da oricît pentru noaptea aceasta / Tineri sun­tem­, nebuni şi puţin derbedei / O, prieteni, zvîrliţi peste umăr / Portre­tul frumosului Dorian Gray“. Multe poezii nu sunt altceva decît cîntece pure de jubilaţie, imnuri înăl­ţate naturii veşnic tinere şi miracu­loase. Cum să nu remarcăm această simplitate a întoarcerii la izvoarele celui mai curat lirism, cînd aproape nici un poet n-o mai preţuieşte as­tăzi ? „Atîţia greieri pe pămînt, atîţia gre­ieri / Şi într-un fir de iarbă rîsul meu / Atît de moale parcă-ar trece / Doar umbra răsuflării unui zeu. // Nă­dăjduită peste noi se roagă vara / ca-ntr-un amurg cu flăcările-n sus / Cum între ochi greul spicului e po­vara / încovoierii unui gînd presu­pus // Şi neînveliţi suntem­ toţi / Ca sub cugetul unei adînce puteri / Zei tineri, zei tineri, cum treceţi prin lan / Cu sufletul nostru de ieri...“. Cîteodată, jubilaţia sau melancolia sunt puse într-o cheie subtil viorică, dovadă iarăşi de gust cultivat: „Apoi mi s-a dăruit o poveste de iarnă / Iepuri de vată duceau sănii prin ea / Amurgul cu copitele moi, ar­gintate / îmi bătuse-n pervazuri o stea. // Sfintei Miercuri cu mîini mi­rosind a tămîie / Mă urseau în răs­cruci să nu mor / Doar bătrînul domn în sacerdotale odăjdii / îmi şoptea subtil „Nevermor“ ! // Tăvi cu jăratic aprinse lunar / îmi cercetau­«credinţa în inorog / Pentru că singură cale-n poveste / Era mîrţoaga cu genunchi pintenog“. Aş putea cita şi Epitaful (In memo­ria Crailor) în care se observă a­­ceeaşi capacitate de a dărui o nouă vibraţie cuvintelor, reînviind un uni­vers livresc. Mai reflexive sunt sone­tele din ciclul final, un fel de medita­ţii pe motive shakespeareene cu multe inflexii argheziene („şi-mi duc la buze unghia cerească“, „toamna sub pămîntul degetul lui mă pipăie...“), dar de o impecabilă ţinută lirică : „Dacă mă sting ce te vei face tu / cel neguros şi mut ? Voi fi în tine / un fum subţire care nu-ncăpu / in zborul unei aripi de albine. / Vor tre­ce zori şi se vor duce seri / în ochii cui ? Pe apele curate / nici trestii n-or aluneca, păreri / sfîşietoare în singu­rătate. / Mai mult decît o zi, decît un ceas / suna-vei lung pe-o aripă de cer / străin şi gol ; atît cît a rămas / nimic nu e. ’Nainte şi-ndărăt / eşti numai un neroditor omăt / şi n-ai să ştii că toate-n mine pier !“. Nicolae Manolescu 3 li­nk -poet al erosului • ÎN erotică, Ion Vinea e nostalgic. Iubirea e, la el, mai mult decît un sentiment ; e un fel de a trăi în a­­mintire. Pasiunile sunt transmise ca prin ecou, acoperite mereu de me­lancolie. Predomină analogiile şi cosmicizarea aparenţelor în aşa mă­sură incit personajul feminin al poe­melor, fără să-şi piardă notele parti­culare, pare a fi aşezat în mijlocul fenomenelor, dar asumîndu-le de parcă atributele lui ar epuiza consti­tuţia acelora. Cel mai adesea femeia e pe cît de exact conturată pe atît de îndepărtată de prezentul poetului. Cind nu o caută pentru a se linişti de neştiute întimplări, poetul o evocă, printr-un exerciţiu mnemotehnic, spre a polemiza ascuns cu mai vechile ei imagini, trase din romantismul emi­nescian, naturale acolo dar teribil de convenţionale în erotomania epigo­nilor. Individualismul lui Vinea, recu­noscut peste tot în poezie, nu oco­leşte, fireşte, erotica ; iubirea e mai mult un prilej de a se simţi încă o dată şi definitiv singur ; dorul e spre izolare, poetul avînd aerul că oficia­ză numai pentru sine un ritual al că­rui obiect de fa­pt nu-l interesează. Poezia nu e a unui îndrăgostit, mai bine zis, nu e a unui îndrăgostit obiş­nuit; nici act de narcisism nu e ; subiectul liric are un suflet mai de­grabă rece şi ironic decît arzător şi învolburat; transfigurarea sub apă­sarea sentimentului lipseşte, ca şi idolatria, fie ea petrarchistă ori bauta delaireiană, cultul femeii, Magda, Tamara, Diana etc. au numai mate­rialitatea Laurei nu și destinul ei; cu toate acestea impresia ce se repetă e aceea de imn erotic, surdinizat — e drept — însă covîrșitor prin chiar a­­calmia desfășurării lui ; monotonia vine deopotrivă din tonul nostalgic al discursului liric şi din înşiruirea re­­dundantă a comparaţiilor şi metafo­­relor : Voi cotropi, Diana, somnul tău, de departe, / ca pădurarul care umple din corn pădurea, / ca ornicul, în um­bră lărgind frunze de bronz, / ca şarpe­­le ce-ţi şuieră prin foi crin veninos“* In situaţie specială nu se află, cum ar fi de crezut, femeia, ci poetul însuşi. El e un îndrăgostit prin autosugestie, impresionat în primul rînd de modific­­ările pe care sentimentul erotic le provoacă în viziunea generală a celui atins de el ; îşi construieşte, în chip artificial desigur, dese experienţe ero­tice pentru a putea eventual rămîne mai multă vreme în aerul rar şi pu»­rificat de legături exterioare al dialo­gului amoros. în efortul său de ab­­stragere poetică Vinea acordă dra* gostei însemnătate terapeutică. Un* deva sint invocate acele atribute ale iubitei care pot înlesni, senzitiv, im­­perativul izolării : „Glasul tău doa¥ în gînd îmi sună / pe cărările mele pierdute / chipul în trecut îşi lea­gănă / candela lui nocturnă, / şi mă afund în singurătate / ca-ntr-o pă­dure vrăjită“. Nostalgia, dorul, plînsul, dezamăgi­rea, toate sunt adevărate în poezia lui Vinea, dar ceea ce le determină nu este aventura erotică, ci sinuosul drum al însingurării. Această confu­zie premeditată între sentimentul ero­tic şi cel al singurătăţii de tip indivi­dualist face, în ultimă instanţă, far­mecul poeziei lui. SECŢIUNEA de aur a poeziei erotice adună la acelaşi spaţiu cele două ati­tudini elementare ale vnsului poet în faţa Femeii : Fascinaţia şi Dragostea. Detaşat de cutremurul erotic, Vinea îşi permite să observe cu subtilitate condiţia afectivă care impune dis­tincţia de mai sus : „Inimii de rouă în leagănul de jar, / ca în evlavie să vie şi în vecie / clocotul în foişor de veghe, şoaptele-ţi să mi-l adie, /ar­­gintos izvor să spulbere în seceta din tine, glie, / arşiţă şi răcoare eşti, tu nu eşti Precista, Marie“. De o parte fascinaţia în faţa chipului Doamnei privit cu înfiorare mută, deopotrivă implorator şi extatic. De cealaltă dragostea pentru făptura Doamnei , în­drăgostit, insul o coboară de pe soclu, apropiindu-şi-o printr-un magnetism de sentimente care, toate, converg la unul singur ; ea e, atunci, Arşiţă şi Răcoare, misterioasă şi limpede, im­portantă nu prin sine dar prin pasi­unea de-atîtea ori temerară a aceluia. Luate împreună, poemele erotice ale lui Ion Vinea închipuie ars amandi completă şi cu atît mai senzaţională cu cît ascunde o psihologie ce îi re­fuză structural actualitatea. E aproape inexplicabil cum un poet aşa de orgolios în individualismul său, atît de calm şi lipsit de nebu­nie, a reuşit să concentreze în cîteva poeme o forţă lirică proprie căzuţilor întru extaz, inculcîndu-ne iluzia unei aventuri erotice de excep­ţie şi, ceea ce e de-a dreptul uimitor, insuflîndu-şi sieşi convingerea că este el însuşi eroul acestei aventuri. Prin poezia erotică Vinea îşi amen­dează tendinţa spre­ izolare, însoţin­d-o cu un sentiment de vinovăţie ; îndoiala, sub formă interogativă, e spusă o singură dată însă decisiv: „Singur veghez. Nici un zvon. Lumea e de mine departe. / Glasul strigă-n de­şert: unde sunt visele? unde izvoarele? unde eşti, mamă? / Pumnul zadarnic iz­beşte în piatră. / Cine e de vină? cine mă desparte ? / Nimeni n-aude, Ni­meni nu mă cheamă. / E tîrziu Tur­nul sporeşte în noapte.“ Vinea, cel adevărat, este acesta; de aici dualitatea de semnificaţii a liricii sale erotice, de aici ciudatul ei statut. Laurenţiu Ulici n­ume DE

Next