Contemporanul, iulie-decembrie 1971 (Anul 25, nr. 27-52)
1971-07-02 / nr. 27
Literatură CORESPONDENTE Forma vasului Radu Călan : Experienţa de viaţă este o noţiune extrem de relativă şi în nici un caz o bună unitate de măsură. Un sensibil, un frămîntat, un pasionat, un frenetic obţine în douăzeci de ani ceea ce un Indiferent, un nevibrant nu obţine în optzeci. Şi apoi, nu există locuri capabile să te hirotonisească deţinător al „experienţei de viaţă“. Poţi s-o cîştigi înconjurînd pămîntul, sau neieşind din strada ta. Sau, ca în cele mai strălucitoare exemple, neieşind din tine. G. Iulian : Deşi cele trei poezii sînt frumoase, mă sperie unghiurile versurilor, prozodia lor geometrică de perfecţiuni barbiene, căderea implacabilă a rimelor, urmarea numărului fatal de picioare de vers. Mi se insinuează bănuiala că sensul este aici numai lichidul oarecare obligat să ia forma vasului în care stă. Verificaţi-vă în versul alb ! Nu vi-l recomand ca pe o modalitate superioară de expresie, ci ca pe un exerciţiu, ca pe un test. Un test răsturnat , de obicei recomand celor ce scriu în vers liber experienţa rigorii acceptate deliberat. Alina L. : Dacă între şasesprezece şi douăzeci de ani n-aţi mai scris versuri, mă îndoiesc că o veţi face după douăzeci. Chiar dacă eu aş spune da. M. Rimniceanu : Mi-e greu să răspund ceva pornind de la o singură poezie, chiar dacă e frumoasă. Mircea Transilvanul : Foarte frumoasă, Ulei. Dar în celelalte ce se întîmplă ? Rîdeţi. Şi dacă da, de cine ? R. Iacob : Toate trei, dar mai ales Post-mortem, mi se par răscolitoare, neobişnuite, dureroase. Sunt poezii ? N-aş putea-o susţine cu certitudine, dar simt nevoia unor astfel de pagini. Marius Serebreanu : îmi place acest joc de-a renaşterea. Poeziile, mai puţin. Petre Stere : Sînteţi inteligent, foarte inteligent, prea inteligent. Aveţi orgoliul celui care vrea să înţeleagă prin intelect totul şi care pierde astfel definitiv ceea ce nu poate fi înţeles prin intelect. Ana Blandiana imbsem Tot despre Rimbaud (II) • PURPURA, bijuteriile şi titlurile îndepărtate au lăsat să străbată cea mai simplă voce, obiectele cele mai umile. Criza unei societăţi începe firesc cu criza autorităţilor ei spirituale şi a simbolurilor exterioare ale autorităţii, a podoabelor ei. Procedeul lui Rimbaud este încă o dată afirmarea că „nebunia este înţelepciunea acestei lumi“, respingerea vechii civilizaţii antice, cu toate autorităţile ei. Una din poeziile Sărbătorilor Răbdării (întregul ciclu stînd sub acest semn) exprimă direct această atitudine : „Acele mii de întrebări, care se ramifică nu duc în fond, decît la beţie şi nebunie“ (Vîrsta de aur). Iar respingerea „angelică“ e la fel de deplină : „Lumea e vicioasă. Dacă asta te miră, trăieşte şi lasă focului obscurul nenoroc“. Căderea autorităţilor culturale care nu mai spun nimic, elogiul simplităţii, al neînţelepciunii, la Rimbaud, nu este decît transpoziţia poetică excepţională a tuturor formelor de revoltă populară, de dinainte de cristalizarea programelor politice, aşa cum au fost ereziile extremiste ale Evului Mediu (albigensii, de pildă) sau respingerea programatică a autorităţii săvîrşită de oamenii Renaşterii, care refuzau erudiţia scolastică pentru a fi deschişi şi înfometaţi de o realitate pe care vroiau s-o perceapă într-o stare pură. Este expresia bucuriei experienţelor şi experimentului caracteristică pentru acea epocă. Credinţă, în fond, în valoarea cunoaşterii directe, poate tot o iluzie, dar o iluzie înnoitoare. Tot ce „se spune“ şi nu se trăieşte e lipsit de valoare. Sub acest raport, înnoirea adusă literaturii de Rimbaud nu este decît repetarea unui ciclu, ea nu este propriu-zis nouă, ci tipică, un procedeu obişnuit turnantelor istoriei. Pină şi tehnica psihică, procedeele de eliberare sunt deja cunoscute din alte epoci, înainte de toate, eliberarea de ambiţiile concrete ale unei anumite societăţi, pasivitatea necesară intrării in contact direct cu elementele, cu încă o dată ceea ce este permanent. Valorile par lovite de extremă istoricitate, ele au apărut şi vor dispare, nu sunt decât viaţă, suprastructură. Complicaţia este un adaos şi stă sub semnul trecerii timpului. „Elle est retrouvée / Quoi L’Etérnité. Cest la mer alléé / avec le soleil“. Marea deci, soarele, transumanul, lipsa de grijă, lenea care te eliberează de ambiţii şi te lasă pătruns adine de acest contact direct şi nesofisticat. E o formă desigur de purificare. Dar atenţie, orice se poate naşte încă de aici, din această negaţie. In planul expresiei, prin simplitate şi directeţe ea este superbă şi constituie o realizare. Dar în planul istoriei, dintr-o asemenea stare de spirit se poate naşte orice. Desigur şi revoluţia care are nevoie de lipsă de respect pentru autorităţile constituite. Dar şi anarhia individuală şi chiar nebunia colectivă. Pe ruinele valorilor pot prinde toate ideile de singe, crimă, pentru că şi ele sunt elementare. Organizarea subită, în centurii, a unei asemenea stări de spirit, poate duce la orice. Deşi mersul firesc şi singura salvare, după topirea vechii înţelepciuni, este recursul la înţelepciunea perenă, populară, opusă totuşi prin definiţie excesului. Un program radical, dacă se menţine în radicalitate şi negaţie doar, este periculos, stihinic, micburghez — adică nesigur şi supus tuturor exagerărilor, ca orice explozie afectivă. Adeseori unele mişcări anarhice de tineret din Occidentul contemporan, care cu drept cuvînt s-ar putea reclama de la Rimbaud, „hipy““ avant la lettre, amintesc prea bine de emoţionalitatea fascistă. Şi bestia este elementară. Starea de revoltă trebuie să se completeze cu raţionalitatea constructivă. Oricum, ceea ce am afirmat în aceste trei articole trudea să demonstreze doar lipsa gratuităţii. Rimbaud nu e frumos, el este profetic, iar profeţia e istorie, deci o formă sublimată de politică. De altfel şi profeţii erau politicieni. Alexandru Ivasiuc BRESLAŞU—INEDIT • Doamna Elena Breslaşu, soţia poetului, ne încredinţează aceste texte inedite : un ciclu de Sonete, de inspiraţie contingenţă primei surse a celui ce a debutat cu Cîntarea cîntărilor şi ne-a dat, mai apoi, Dialectica poeziei. Totodată, in arhiva Breslaşu se află şi o scrisoare adresată poetului de către Ion Barbu, cu un surprinzător comentariu asupra poemului Griviţa, care, cu titlul Griviţa roşie, a apărut în plachetă în 1949 la Editura de Stat, cu indicaţia : „poem scris in 15 febr. 1945 şi recitat a doua zi în atelierele Griviţei roşii". Intre aceste coordonate se poate, deci, data şi scrisoarea lui I. Barbu, aşa cum smulg ţi zvirl in danţul meu văl după văl ţi baer după baer... Din despuieri în despuieri.» Să-mi furi sufletul din goanga lui de humă, din tot ce este-aievea prinprejur. Nu fug — ci flacără ! Nu val — SONETE I. De mult nu-i via vorbelor pe rod ! Ciorchinii-au frint aracilor mijlocul . Trezită, Saromeea-şi curmă jocul simţind că-i goală-n faţa lui Irod. In hruba lui de umbră veghează proorocul — ţi cumpănind blajinului pescar năvod, mîngiie dinainte, pe fiecare nod mina ce-o să-l atingă, cind s-o-mplini sorocul. Virtej al danţului I Abis rotund cind mai ştia semeţul cap să-i ceară în ochii lui privirea-mi s-o ascund, să-i casc sub unghii pleoapele de ceară ţi să cetesc in golul fără fund priveliştea de dincolo de seară... III Beţie-a danţului I Rotat copac pe muchia dintre moarte ţi viaţă. Descumpănită, inima-mi îngheaţă cu fiecare pas pe care-l fac. Sunt treaza-n miezul volburii de ceaţă... Eu, neastimpâr svelt, m-am prins ţi zac în chilimbarul ceasului posac ca-n boaba ei o giză săltăreaţă... Dâ-mi lanţurile tale, locanan, dâ-mi lanţurile tale, să mă stringâ, să muşte-n carnea trupului bălan ţi gleznele-n căluţi să mi le fringă, măcar să ştiu de ce mă zbat avan să zmulg din piatră talpa mea nătingâ. III. Dâ-mi lanţurile tale ! Zurgălăi urechii risipite după îngeri, sâ-njghebe-un cint din clinchetu-n râsfringeri cum iscă boarea-n spuză, vilvătâi. O, ia-mâ ucenic să-nvăț cum sîngeri pe mreaja-nvolburată-n pumnii tăi să schimb — pe dira asprei tale căi — izbinzi departe-n rodnice înfringeri... Eu cumpăneam coloanele de fum. Drept temelie umerii, firavii , rotita coapsă matcă-n torsul drum şi joc de umbre palmele, zugravii... Să fug din templu-n care mă sugrum, sâ-nalţ lăcaşul slobodei evlavii. IV. Eu cumpăneam coloanele.» Da, eu lung răsucită spadă-n sterpul aer, eu, ploaie care-n stropii ce-i Incaer imi macin viitorul curcubeu. Să-mi smulg auzul din lumescul vaer, privirea s-o despoi cerului greu A fost un vis. Acum, pe pragul sur vino, du-mi mina, orbule, ţi du-mă. .. Din despuieri in despuieri — s-ating, să pipăi cu fiorul cărnii mele Lumina — cearcăn de topite stele —pe care ochii-l spulberă ţi-l sting. Să simt cum sclipitoarele mărgele pe mohorita piele se preling ţi singele —in stropii ce-l încing —— de negurile toate să le spele.» O, în virtejul danţului, să prinzi năluca veşniciei pentru-o clipă peste chenarul ei să te întinzi, să simţi treptatul ţărm cum se-nfiripa ţi podidind in vastele oglinzi să te întreci : săgeată și aripă, ci spumă ! O SCRISOARE A LUI ION BARBU Iubite Poete, Am dat chiar din prima seară o primă citire „Griviței" Dumitale. impresia a fost covîrșitoare. Credincios făgăduinței de a-ți împărtăși o părere obiectivă, am amînat pentru a doua zi aceste rînduri, cind, à tété reposée, ți-am citit iarăși poemul. Pag. 2 a scrisorii Prima încheiere pe care o trag, este o osîndire aspră a artei poetice mai ieri în favoare. La lumina realizării Dumitale, cearta asupra domeniului poesiei apare fără obiect. E momentul să ne ridicăm la o înţelegere intrinsecă, funcţională a poesiei, din care poet şi temă se elimină ca atare. Cercul de idei al poetului, cercul de posibilităţi al temei importă numai intr-un al doilea rînd. Esenţial pare a fi numai raportul dintre aceşti termeni : schema abstractă care străvede din orice poesie. Intîrziind asupra hărţii calitative a Griviţei Dumitale, sunt adus să fac unele observaţii. Mai întâi, cititorul lui La Fontaine (şi anume al povestirilor, nu al fabulelor) cum şi complexul musicant care eşti, sunt folosiţi aici în chip fericit. Ei garantează acea admirabilă concordanţă a ritmului cu pasul naraţiunii, care distinge Griviţa. Ce suverană şerpuire a materiei lirice ! Ce tensiune interioară ! Linia mare a poesiei Griviţa se desleagă pentru mine într-un uriaş caduceu. Iar pretutindeni, sureminenţa limbii... Cît de bine sfătuit a fost instinctul Dumitale artistic, folosind termenii speciali manetă, utecist, care te introduc în inima lucrului. Marea lecţie a lui La Fontaine e folosită cu înţelepciune... Pasagiul „Griviţa roşie, Griviţa grevistă“ e de o mîndră elocuţie. Dar bonomia înlăcrămată cu care redai forfotul străzii, ezitarea soldaţilor („Ce vreţi măi, fraţilor“) ! Ea îmi dă măsura unui Breslaşu pe care îl presimt : prozatorul. Îmi îngădui, însă, să-ţi indic şase rînduri în care sarcasmul Dumitale, aşa de tăios în restul bucăţii, oboseşte oarecum. Sunt rîndurile între „Intr-un tîrziu poliţia...“ şi „...agăţaţi de fuste“. Cu o repunere pe şantier, ai putea da toată agerimea acelor versuri. Poate, la publicarea în plachetă î In schimb, moartea lui Vasile Roaită, In sumara ei solemnitate, rămîne neuitată. Exemplul Dumitale trebue să dea de gîndit, nu mie, poet revolut, ci poeţilor activi. Dumneata dovedeşti că se poate merge la poesia totală, care prinde în arderea ei mulţimile înfiorate, către poesia vestită de ultimul ei profet : L’univers vibrera comme une immense lyre Dans le fremissement d'un immense baiser. Te îmbrăţişez, sigur că Poesia şi-a găsit în Dumneata stegarul ei ager. Ion Barbu Fabulele îmi apar importante. Cînd le voi isprăvi, îţi voi scrie. .TV*“ ^r >”• 7“rT ”, "7 - mjfjMm " ~ m sags — s - smm m > . ' * ' - > , » W: ,CR O NI C A LIT ERA R A ~ ■■ - « . ■ ................ : ......- - DOI TINERI POEŢI ACUM cîţiva ani, cînd a debutat în reviste, luînd chiar şi un premiu la un concurs studenţesc de literatură, Dinu Flămînd scria o poezie cu puternice reminiscenţe din Blaga (trecut prin filtrul lui Ion Alexandru). Oricît volumul lui de astăzi (Apeiron, Ed. Cartea rom. 1971) s-ar fi emancipat de aceste prime modele, le putem încă recunoaşte destul de lesne prezenţa. Şi dacă în Băiatul cu salamandra, ecoul dintr-o anume zonă a liricii lui Blaga este prea direct şi neasimilat („Cînd ierburile fierb către albastru / ies salamandre timpurii, / eşti bun / căci zeul ierbii ţi se urcă-n palmă / şi-n guşa lui simţi cum se zbate viaţa“), dacă în Cum ninge metaforele amintesc frapant de acelea ale lui Ion Alexandru la începuturile lui („Cum ninge, mamă, iar nu te mai văd / vedere împotrivă mi-e ninsoarea. / Deschis sunt pentru tine pînă-n cer / acolo-n începuturi, unde fierbe / urgia văzduhului ce cade-n lume // Doar pentru tine-ar ninge ani în şir / cît eu aş duce hoarda ningătoare / fără să ştii că eu sunt cel ce plînge / şi ochii mei trimit de sus ninsoare“), în alte cazuri, e vorba mai degrabă de o sensibilitate înrudită. Dinu Flămînd este un poet adevărat, chiar dacă nu format pe deplin. Şi ceea ce mi se pare mai autentic în Apeiron nu e „filozofia“, programul (iată şi titlul !), ci o anume intuiţie organică a naturii, pe latura unităţii cosmice, un simţ al elementarului din lucruri. Universul poetic e făcut din ape şi din mîluri, din alge, zmîrcuri şi buruieni, ca şi cum ochiul s-ar opri necontenit asupra tărîmurilor de margine ale materiei, surprinsă în plin proces de alcătuire. Contururile se pierd în fum, în aburii fierbinţi ai acestei zămisliri, unde „ceaţa, ca măduva de luminare se-ngraşă printre ierburi cenuşii“ iar „tăcerea stă pe ziduri ca lichenii“. Nimic abstract, aşadar , poetul concretizează toate sentimentele şi noţiunile. Un element teluric persistă în reprezentările sale lirice (ca la Ion Alexandru, ca la B. Fundoianu), o fascinaţie a densităţii materiale a lumii, a noroiului şi chiar a gunoaielor, a mirosurilor dulci, fetide, care sugerează tocmai obscurul proces din adine : „Dar asfinţesc pe cîmpuri fumuri largi / ca ierburile aspre, din gunoaie. / Nici pasăre, nici om nu poate trece / prin unduirea fumului ce taie / Oase de cîine ard în fumuri dulci, / cîrtiţe pîrjolite se-ncovoaie / la focurile scurse-n muşuroaie“. Aceeaşi materialitate o au şi imaginile din poemele de dragoste. Iubita seamănă cu o nimfă sau, mai adesea, cu o zeitate silvestră, cu păr de alge brune şi piele din coajă de mesteacăn, înveşmîntată în genele-i lungi ca-ntr-o pînză de păianjen : „Ascultă şi cum genele se lasă / să te acopere cît eşti de goală, / în două lacuri pure de pucioasă / să îţi dizolve fiinţa vegetală“. în fond, Dinu Flămînd este un sentimental care se ignoră, evocator de exemplu al atmosferei copilăriei, şi originalitatea liricii lui ţine, deocamdată, mai mult de plastică decît de idei : „Şi-această toamnă, aproape de uitare / un sat cu preotese gîrbovite / fierbînd grăsime rîncedă pentru săpun, / aceste uliţe cu nuci balcanici, / aerul putrezind în şuri stătute, / incit te simţi învins, stupid de bun. // Iar de prin curţi un clocot de magiun, / poarta uitată-n lături dimineaţa / cînd pleacă-n grabă un copil la şcoală, / Cristoşi de tablă stînd desculţi în iarbă / spre care faci o cruce mare, cu sfială. // Tîrziu copilăria, cînd s-ar cere / în discipline aspre să m-adun. / Mai degeră uitat un măr pe creangă, / încet grădinile se trag afund / spre curţile pămîntului brumate, / şi, ca un semn dintr-un cules sărac, / ară lingă pămînt un măr rotund“. Tocmai impresia de „metafizic“, de la Ion Alexandru (Ca în paradis etc...) lipseşte. INFLUENŢĂ a lui Blaga descoperim şi în volumul de debut al lui Horia Bădescu (Marile Eleusii, Ed. Dacia, 1971) dar e vorba de un alt Blaga decît la Dinu Flămînd. Cum să nu recunoaştem în muzicalitatea, ritmul, rimele dintr-o poezie ca Dar mările pe autorul Verii de noiembrie ? „O clipă şi alta / şi numai părerile, / urechea cuprindă / din goluri tăcerile. // şi pină la ţărmuri / fără întindere / gura ta spună-mi / dor de cuprindere ; // cît timp ne mai sună // la trecere vămile / nu pune oprelişte, / iubirile dă-mile !“. Astfel de împrumuturi sunt destul de frecvente, deşi, până la urmă, impresia că ne aflăm în faţa unui poet autentic se impune. îmi place la Horia Bădescu bucuria cu care scrie versuri, prospeţimea limbii lui. Nu mă îndoiesc că e la mijloc şi o cultură poetică ; scriu naiv, fraged, cei care au studiat cu atenţie limba. Spontaneitatea e, în poezie, o formă de cultură. Voind a fi filozofi cu orice preţ, mulţi dintre poeţii tineri uită că poezia se face din metafore, nu din abstracţii. Cutare uzează de două-trei simboluri (profunde !), cutare înşivă ,,idei“, dar la puţini se simte inefabilul limbii. Horia Bădescu este, probabil, încă foarte tînăr (de unde şi prea vizibilele influenţe), dar cuvintele nu rămîn inerte sub mina lui, dimpotrivă, se transfigurează şi cîntă. Poetul însuşi teoretizează inocenţa în Gaudeamus : „Bucuraţi-vă strînşii în aula nopţii / Focul sacru ne arde egal / Aş putea să aud cum în fiecare foşneşte / Seva acestui pămînt germinat. // Eh, urîtul va trece o dată prin toate / Fără drum de întors înapoi / Dar vă spun : n-avem dreptul să vindem / Nimănui inocenţa din noi ! // Iată, aş da oricît pentru noaptea aceasta / Tineri suntem, nebuni şi puţin derbedei / O, prieteni, zvîrliţi peste umăr / Portretul frumosului Dorian Gray“. Multe poezii nu sunt altceva decît cîntece pure de jubilaţie, imnuri înălţate naturii veşnic tinere şi miraculoase. Cum să nu remarcăm această simplitate a întoarcerii la izvoarele celui mai curat lirism, cînd aproape nici un poet n-o mai preţuieşte astăzi ? „Atîţia greieri pe pămînt, atîţia greieri / Şi într-un fir de iarbă rîsul meu / Atît de moale parcă-ar trece / Doar umbra răsuflării unui zeu. // Nădăjduită peste noi se roagă vara / ca-ntr-un amurg cu flăcările-n sus / Cum între ochi greul spicului e povara / încovoierii unui gînd presupus // Şi neînveliţi suntem toţi / Ca sub cugetul unei adînce puteri / Zei tineri, zei tineri, cum treceţi prin lan / Cu sufletul nostru de ieri...“. Cîteodată, jubilaţia sau melancolia sunt puse într-o cheie subtil viorică, dovadă iarăşi de gust cultivat: „Apoi mi s-a dăruit o poveste de iarnă / Iepuri de vată duceau sănii prin ea / Amurgul cu copitele moi, argintate / îmi bătuse-n pervazuri o stea. // Sfintei Miercuri cu mîini mirosind a tămîie / Mă urseau în răscruci să nu mor / Doar bătrînul domn în sacerdotale odăjdii / îmi şoptea subtil „Nevermor“ ! // Tăvi cu jăratic aprinse lunar / îmi cercetau«credinţa în inorog / Pentru că singură cale-n poveste / Era mîrţoaga cu genunchi pintenog“. Aş putea cita şi Epitaful (In memoria Crailor) în care se observă aceeaşi capacitate de a dărui o nouă vibraţie cuvintelor, reînviind un univers livresc. Mai reflexive sunt sonetele din ciclul final, un fel de meditaţii pe motive shakespeareene cu multe inflexii argheziene („şi-mi duc la buze unghia cerească“, „toamna sub pămîntul degetul lui mă pipăie...“), dar de o impecabilă ţinută lirică : „Dacă mă sting ce te vei face tu / cel neguros şi mut ? Voi fi în tine / un fum subţire care nu-ncăpu / in zborul unei aripi de albine. / Vor trece zori şi se vor duce seri / în ochii cui ? Pe apele curate / nici trestii n-or aluneca, păreri / sfîşietoare în singurătate. / Mai mult decît o zi, decît un ceas / suna-vei lung pe-o aripă de cer / străin şi gol ; atît cît a rămas / nimic nu e. ’Nainte şi-ndărăt / eşti numai un neroditor omăt / şi n-ai să ştii că toate-n mine pier !“. Nicolae Manolescu 3 link -poet al erosului • ÎN erotică, Ion Vinea e nostalgic. Iubirea e, la el, mai mult decît un sentiment ; e un fel de a trăi în amintire. Pasiunile sunt transmise ca prin ecou, acoperite mereu de melancolie. Predomină analogiile şi cosmicizarea aparenţelor în aşa măsură incit personajul feminin al poemelor, fără să-şi piardă notele particulare, pare a fi aşezat în mijlocul fenomenelor, dar asumîndu-le de parcă atributele lui ar epuiza constituţia acelora. Cel mai adesea femeia e pe cît de exact conturată pe atît de îndepărtată de prezentul poetului. Cind nu o caută pentru a se linişti de neştiute întimplări, poetul o evocă, printr-un exerciţiu mnemotehnic, spre a polemiza ascuns cu mai vechile ei imagini, trase din romantismul eminescian, naturale acolo dar teribil de convenţionale în erotomania epigonilor. Individualismul lui Vinea, recunoscut peste tot în poezie, nu ocoleşte, fireşte, erotica ; iubirea e mai mult un prilej de a se simţi încă o dată şi definitiv singur ; dorul e spre izolare, poetul avînd aerul că oficiază numai pentru sine un ritual al cărui obiect de fapt nu-l interesează. Poezia nu e a unui îndrăgostit, mai bine zis, nu e a unui îndrăgostit obişnuit; nici act de narcisism nu e ; subiectul liric are un suflet mai degrabă rece şi ironic decît arzător şi învolburat; transfigurarea sub apăsarea sentimentului lipseşte, ca şi idolatria, fie ea petrarchistă ori bauta delaireiană, cultul femeii, Magda, Tamara, Diana etc. au numai materialitatea Laurei nu și destinul ei; cu toate acestea impresia ce se repetă e aceea de imn erotic, surdinizat — e drept — însă covîrșitor prin chiar acalmia desfășurării lui ; monotonia vine deopotrivă din tonul nostalgic al discursului liric şi din înşiruirea redundantă a comparaţiilor şi metaforelor : Voi cotropi, Diana, somnul tău, de departe, / ca pădurarul care umple din corn pădurea, / ca ornicul, în umbră lărgind frunze de bronz, / ca şarpele ce-ţi şuieră prin foi crin veninos“* In situaţie specială nu se află, cum ar fi de crezut, femeia, ci poetul însuşi. El e un îndrăgostit prin autosugestie, impresionat în primul rînd de modificările pe care sentimentul erotic le provoacă în viziunea generală a celui atins de el ; îşi construieşte, în chip artificial desigur, dese experienţe erotice pentru a putea eventual rămîne mai multă vreme în aerul rar şi pu»rificat de legături exterioare al dialogului amoros. în efortul său de abstragere poetică Vinea acordă dra* gostei însemnătate terapeutică. Un* deva sint invocate acele atribute ale iubitei care pot înlesni, senzitiv, imperativul izolării : „Glasul tău doa¥ în gînd îmi sună / pe cărările mele pierdute / chipul în trecut îşi leagănă / candela lui nocturnă, / şi mă afund în singurătate / ca-ntr-o pădure vrăjită“. Nostalgia, dorul, plînsul, dezamăgirea, toate sunt adevărate în poezia lui Vinea, dar ceea ce le determină nu este aventura erotică, ci sinuosul drum al însingurării. Această confuzie premeditată între sentimentul erotic şi cel al singurătăţii de tip individualist face, în ultimă instanţă, farmecul poeziei lui. SECŢIUNEA de aur a poeziei erotice adună la acelaşi spaţiu cele două atitudini elementare ale vnsului poet în faţa Femeii : Fascinaţia şi Dragostea. Detaşat de cutremurul erotic, Vinea îşi permite să observe cu subtilitate condiţia afectivă care impune distincţia de mai sus : „Inimii de rouă în leagănul de jar, / ca în evlavie să vie şi în vecie / clocotul în foişor de veghe, şoaptele-ţi să mi-l adie, /argintos izvor să spulbere în seceta din tine, glie, / arşiţă şi răcoare eşti, tu nu eşti Precista, Marie“. De o parte fascinaţia în faţa chipului Doamnei privit cu înfiorare mută, deopotrivă implorator şi extatic. De cealaltă dragostea pentru făptura Doamnei , îndrăgostit, insul o coboară de pe soclu, apropiindu-şi-o printr-un magnetism de sentimente care, toate, converg la unul singur ; ea e, atunci, Arşiţă şi Răcoare, misterioasă şi limpede, importantă nu prin sine dar prin pasiunea de-atîtea ori temerară a aceluia. Luate împreună, poemele erotice ale lui Ion Vinea închipuie ars amandi completă şi cu atît mai senzaţională cu cît ascunde o psihologie ce îi refuză structural actualitatea. E aproape inexplicabil cum un poet aşa de orgolios în individualismul său, atît de calm şi lipsit de nebunie, a reuşit să concentreze în cîteva poeme o forţă lirică proprie căzuţilor întru extaz, inculcîndu-ne iluzia unei aventuri erotice de excepţie şi, ceea ce e de-a dreptul uimitor, insuflîndu-şi sieşi convingerea că este el însuşi eroul acestei aventuri. Prin poezia erotică Vinea îşi amendează tendinţa spre izolare, însoţind-o cu un sentiment de vinovăţie ; îndoiala, sub formă interogativă, e spusă o singură dată însă decisiv: „Singur veghez. Nici un zvon. Lumea e de mine departe. / Glasul strigă-n deşert: unde sunt visele? unde izvoarele? unde eşti, mamă? / Pumnul zadarnic izbeşte în piatră. / Cine e de vină? cine mă desparte ? / Nimeni n-aude, Nimeni nu mă cheamă. / E tîrziu Turnul sporeşte în noapte.“ Vinea, cel adevărat, este acesta; de aici dualitatea de semnificaţii a liricii sale erotice, de aici ciudatul ei statut. Laurenţiu Ulici nume DE