Contemporanul, iulie-október 1972 (Anul 26, nr. 28-52)

1972-11-03 / nr. 45

4 rap­iteatru Teatrul Academic „Mossoviet“ • AM prezentat, nu de mult, intr-un fel de avanpremieră, cîteva opinii ale regizorului principal al teatrului, I. A. Zavadski, referi­toare la spectacolele a­­cestui turneu, care adu­ce pentru a doua oară în țara noastră trupa sovietică. Iată. In continuare, cî­teva amănunte din „bio­grafia“ acestui presti­gios colectiv artistic. Apariţia, în 1923, a Teatrului Sindicatelor din oraşul Moscova, denumit apoi Teatrul Academic „Mossoviet“ se datorează marelui in­teres pentru teatru, tre­zit du­pă Revoluţie în masa milioanelor de muncitori. Primul con­ducător al teatrului, timp de 17 ani, a fost E. O. Liubimov Lanskoi,­­unul dintre fruntaşii scenei ruse, secondat de remarcabilul artist H. V. Vanin, cel care a creat neuitatele per­sonaje ale lui Ceapaev, în specta colţii Ceapaev, şi Bratişka, în Uraga­nul. In anul 1940, au în­ceput să lucreze în tea­tru I. A. Zavadski, V. P. Mareţkaia, N. D. Mordyinov, B. I. Ole­nin. Dintre aceştia, un ar­tist de profundă medi­taţie şi fineţe s-a do­vedit a fi I. A. Zavadski, pregătit la înalta şcoa­lă a artei realiste a lui Konstantin Sergheevici Stanislavski şi Evghe­nii Degrationovici Vah­tangov. De la venirea sa, teatrul urmăreşte ca fiecare spectacol să fie un eveniment nu numai prin conţinut, ci • ACESTA este al doilea oaspete al Capi­talei. De fapt, în or­dine cronologică, pri­mul, pentru că trupa iugoslavă prezintă spec­tacolele sale începând chiar de azi. Deci as­tăzi, la ora 19,30, în sala • IN ziua de 27 oc­tombrie 1972 a încetat din viaţă artista emeri­tă Ana Colda, persona­litate actoricească mar­cantă a scenei româ­neşti. Slujind cu devota­ment neţărmurit timp de 16 ani, Teatrul de Stat din Petroşani şi • O PREMIERA de deosebit interes a oferit luni seara teatrul ra­diofonic : Zodia Tauru­lui, scenariu radiofonic de Mihnea Gheorghiu („montat“ în regia lui Constantin Moruzan). Interesul vine din fap­tul că piesa (subintitu­lată „reportaj drama­tic“ și prezentată in premieră pe tară, anul trecut, pe scena Teatru­lui National din Craio­va), e unul din cele mai realizate texte ale dramaturgiei originale cu subiect „istoric". Concepută intr-o manie­ră inedită, ca un fel de piesă-document, mon­­tînd nervos, cinemato­grafic, „citate“ din e­­venimentele reale şi din mărturiile conservate. „Teatrul“ nr. 10 • ACESTA este titlul unui spectacol de poe­zie, premieră a acestei stagiuni la Teatrul dra­matic din Braşov. Te­leviziunea l-a preluat cu operativitate şi l-a prezentat marţi seara. Este un bun spectacol de poezie, pregătit de trupa din Brașov In intîmpinarea aniversă­rii proclamării Repu­blicii. Este, în plus, un spectacol cu atît mai semnificativ, cu cit el apare într-o perioadă cînd — așa cum subli­niam si intr-unui din numerele trecute ale revistei — reprezenta­• AMPLU este în numărul 10 al revis­tei „Teatrul" spaţiul a­­cordat publicării tex­telor dramatice: trei autori, cu tot atîtea piese. Din piesa Dori­nei Rădulescu. El, ea şi ea apare un fragment, iar lui Alexandru Cor­­nescu şi cunoscutului critic B. Elvin le sînt publicate textele Inte­grale ale pieselor Acci­dent şi, respectiv. To­tul de la început, şi prin autenticitatea expresiei artistice. „Teatrul temei con­temporane“, aşa cum era denumit adesea Teatrul „Mossoviet“ in trecut, continuă si astăzi să se intereseze, in pri­mul rind, de probleme­le cele mai actuale ale omului. Spectacolul Vise din Petersburg, după ro­manul Crimă şi pedeap­să de Dostoievski (în regia lui I. A. Zavadski şi I. A. Dankman) dez­văluie intr-o manieră nouă, de pe poziţiile ar­tistului contemporan, sensul profund social al operei marelui scrii­tor rus, spectacolul a­­trăgînd prin Înaltul său conţinut umanist, prin interpretarea inovatoa­re a materialului clasic şi originalitatea solu­ţiilor regizorale. Alegerea pentru acest turneu, alături de Vise din Petersburg, a spec­tacolului cu piesa Ura­ganul nu este intîmplă­­toare, ea fiind una din­tre primele piese ale dramaturgiei sovietice şi bucurîndu-se pretu­tindeni de o largă a­­preciere. Spectacolele Teatru­lui „Mossoviet“ vor putea fi urmărite in Ca­pitală, după următorul program : marti 7 no­iembrie, ora 19,30 Ura­ganul de V Bill­ Beloter­­kovski ; miercuri 8 şi joi 9 noiembrie, ora 19,30, Vise din Pe­tersburg de S. A. Rad­­zinski, dramatizare a romanului Crimă şi pe­deapsă de Dostoievski (toate spectacolele au loc în sala Operei Ro­mâne). C.M. alături de scene de fic­ţiune, totul intr-o per­spectivă foarte moder­nă. Zodia Taurului, a­ceastă piesă vorbind despre un tulburător destin politic, cel al lui Tudor Vladimirescu, a găsit în mijloacele spe­ciale ale teatrului ra­diofonic echivalentele cele mai potrivite, so­luţiile cele mai adec­vate rezolvînd firesc probleme altfel mai di­ficile în cazul unei montări obişnuite a pie­sei, pe scenă. Două foarte bune interpre­tări : Radu Beligan, in rolul (sporit faţă de versiunea scenică) al corespondentului de presă, şi Ion Marinescu (Tudor), ţia de poezie nu pare (inexplicabil) să mai preocupe teatrele. Spec­tacolul Teatrului din Braşov (purtind sem­nătura regizorală a lui Ştefan Alexandrescu, căruia, in preluarea TV, i s-a alăturat Petre Sava Băleanu) refuză colajul mecanic de tex­te, în favoarea succe­siunii lor pe baza unei idei, a unui scenariu „scris“ de Dimitrie Ro­man şi Ştefan­­Alexan­drescu. Rezultatul este, cum spuneam, o bună reprezentaţie poetică, de o generoasă sub­stanţă patriotică. De reţinut, de ase­menea, din sumar, arti­colele omagiale scrise de Radu Beligan şi de Al. Miredan cu ocazia celei de-a 70-a ani­versări a zilei de naş­tere a lui Zaharia Stan­­cu. O convorbire cu Mircea Horia Simiones­­cu are Mira Iosif. Alte articole semnează Geor­ge Banu şi Mihai Na­din. O bogată foto-cro­­nică ilustrează festiva­lul „Bitef ’72“. Teatrul iugoslav de dramă din Belgrad Magheru a Teatrului „Nottara", şi mîine la aceeaşi oră şi în aceeaşi sală, au loc spectacole ale Teatrului Iugoslav de dramă din Belgrad, cu Barbarii de Maxim Gorki. Ana Colda I­I desfăşurînd paralel cu munca de creaţie o meritorie activitate ob­ştească, artista-cetăţean a ciştigat dragostea şi preţuirea minerilor din Valea Jiului. Ana Colda lasă în me­moria celor care au cu­noscut-o şi au stimat-o o amintire statornică. „Zodia Taurului“ (la Radio) „Cu tot ce am aparţin acestui pămînt“ (la Televiziune) B j"ţ* J, ţ I d I­NTR-UN recent * interviu, publicat chiar în această pagină, Horia Lovi­­nescu îşi manifesta convingerea că „la ora actuală, literatura noastră drama­tică are de dat un examen de maturi­tate : producerea acelei piese politice autentice“ şi, în continuare, se sim­ţea dator să explice astfel adjectivul autentic : „Calificativul de autentic poate nedumeri, la prima vedere, şi asta din cauză că ne-am obişnuit să cultivăm un anume echivoc cind vor­bim despre teatrul politic“. Iată, de fapt, două adevăruri, şi cu atît mai pline de semnificaţie cu cit sunt ac­ceptate şi afirmate răspicat de către unul dintre cei mai reprezentativi scri­itori dramatici actuali. Faptul că Ho­ria Lovinescu a ajuns la concluzia că, deşi „teatrul nostru este — intr-un fel — un teatru politic", adică un teatru cu implicaţii sociale directe, oglindind o serie de prefaceri determinate is­toric“, totuşi „temele tratate nu au fost nişte teme majore“, mi se pare demn de toată atenţia şi mai ales de o privire examinativă­, în orice caz exi­gentă. Sigur, e greu, sentimental, de acceptat ideea că scrisul nostru tea­tral a rămas încă dator, şi chiar sub raport tematic, faţă de imperativele — nu odată, altfel, clamate teoretic de aproape toţi dramaturgii — presupuse de noţiunea, şi ea atît de des vehicula­tă, de teatru politic. Nu întîmplător, cred eu, unele teatre au apelat la texte străine, evident fără obiect (prin con­ţinutul lor cu o adresă prin excelenţă trimiţînd la anume realităţi) pentru spectatorul nostru care aştepta din partea scenei româneşti, reflectarea, în teatrul politic, a propriei noastre politici şi nu ecoul tîrziu al unor mo­dalităţi dramaturgice ajunse la noi ca o modă. O analiză obiectivă, guver­nată de severitatea proprie istoriei li­terare, ne va conduce la observaţia că, în abordarea dramaturgică a realităţii spirituale româneşti contemporane s-a plecat adeseori, cum zicea şi Horia Lo­vinescu, „de la faptul divers“. Fireşte de aici nu se va putea trage conclu­zia absenţei scrisului teatral românesc din faţa marilor evenimente care au traversat istoria ultimului sfert de veac românesc. Dar cred că Horia Lo­vinescu nu exagerează atunci cînd se­sizează, după opinia mea cu acuitate, faptul că tentaţia conflictului mărunt, aflat în zona cotidianului divers, a grevat nu odată piesa românească de actualitate și o să revin asupra a­­cestei formule pentru a demonstra faptul paradoxal pe care a ajuns să-l reprezinte, prin plutirea ei într-o sfîntă ambiguitate — minînd capaci­tatea acesteia de a reverbera semni­ficaţii filozofice cu caracter generali­zator. Ne place să vorbim mereu despre maturitatea scrisului nostru drama­turgie, şi fără îndoială că această maturitate este o realitate sub rapor­tul mijloacelor de expresie, după cum este o realitate din punctul de vedere al diversităţii formulelor practicate cu dezinvoltură chiar, sau după cum este o realitate în ceea ce priveşte abor­darea mult mai complexă şi mai nu­anţată a naturii umane, sustrasă con­vingător, în ultimii ani, viziunii bico­lore şi primitive, dictînd arbitrarea şi violent-tranşanta categorisire a ero­ilor în pozitivi şi negativi. S-a scris, într-adevăr, multă litera­tură dramatică în ultima vreme, s-au experimentat numeroase şi cele mai diverse şi mai neaşteptate formule, inclusiv onirice, s-a anelat la virtuţile teatrului de pod şi de buzunar, s-a exersat chiar şi teatrul absurd, în sfîr­­şit n-a fost uitat nici happenning-ul. Nu se poate spune că libertatea expre­siei artistice n-a fost deplină, iar scri­itorii n-au avut prilejul să exerseze, pînă s-au plictisit singuri, pe cele mai diverse clape şi claviaturi. Dar nu e­­xerciţiul în sine este important ci re­zultatul său. Este de relevat faptul că în teatrul de inspiraţie istorică, sînt cîte­va reuşite notabile, unele permiţîn­­du-ne să sperăm că vor înfrunta exi­genţele istoriei literare. Inspirate pa­gini satirice au reflectat, de aseme­nea, o binecunoscută tradiţie şi, după unii, o înclinaţie specifică teatrului românesc. In sfîrşit, poemul drama­tic, comedia uşoară, aceasta mai ales, dramoleta, drama de interior, drama psihologică, drama poliţistă, toate a­­cestea, în fond, au reputat succese, măcar o stagiune. Marile probleme ale realităţii noas­tre social-politice rămîn însă şi încă un vast teritoriu neexploatat de literatu­ra dramatică şi îmi permit să cred că timid abordat, în general, de literatu­ra noastră. Intr-o recentă intervenţie la televiziune, criticul Ov. S. Croh­­mălniceanu observa cu umor că, tot făcînd bilanţuri, privind succesele li­teraturii noastre de actualitate, am ajuns să le numărăm ca Pristanda steagurile... Important este Insă nu să izbutim un bilanţ festiv, ci să ne Întrebăm da­că nu cumva tocmai aceste bilanţuri festive, excelent blindate teoretic, ne împiedică să privim cu luciditate ade­vărul elementar. In general este de observat că unanimităţii teoretice, pre­zentă în atîtea publicaţii literare şi în atîtea intervenţii şi declaraţii de ade­ziune, nu-i urmează, neapărat, adevă­rul operei, pentru care altfel, s-a ple­dat şi se pledează mereu cu pasiune şi contagios entuziasm publicistic. Din această constatare, care poate să pară prea tranşantă, decurge, cred eu, al doilea adevăr subliniat de inter­viul lui Horia Lovinescu : „Ne-am obişnuit să cultivăm un anume echi­voc cînd vorbim despre teatrul poli­tic“ — zice autorul lui „Petru Rareş“. In ce constă acest echivoc şi cum se manifestă — iată o întrebare căreia este necesar să i se răspundă la fel de lucid. Acceptarea ideii de Teatru politic n-a fost însoţită încă de o analiză mul­tilaterală a noţiunii, astfel incit, aceas­tă noţiune să reprezinte, pentru toată lumea, expresia unei accepţii unitare, cel puţin din punctul nostru de vede­re teoretic. Vehicularea noţiunii da Teatru politic în presă, dezbateri, in­tervenţii, declaraţii etc., etc. destul de frecvente în ultimii ani, n-a con­dus, implicit, la precizarea nici măcar a termenilor de referinţă şi nu întîm­plător am auzit vorbindu-se despre Teatrul politic cu cele mai neaştep­tate semnificaţii. Am citit chiar texte onirice subintitulate sau supraintitu­­late Teatru politic, după cum am vă­zut reprezentate, şi chiar premiate, improvizaţii scenaristice mimind hap­­penning-ul fiind de asemenea, tra­tate drept Teatru politic. încă se consideră că Teatru poliţia este, în acelaşi timp, şi Vicarul, şi Cîntecul fantoşei lusitane, şi Marele fluviu îşi adună apele. Mai nimeni, însă, nu şi-a propus să confrunte noţiunea de teatru politic cu propriul nostru spaţiu spiritual, cu propria noastră politică, cu marile evenimente social-istorice şi politice care au angajat România într-un vast proces de transformiere revoluţionară. De aici, echivocul, din evitarea unei confruntări deschise, curajoase, cate­gorice, cu propria noastră politică co­munistă. De aici şi credinţa, evident eronată, şi fireşte păgubitoare, că e mult mai uşor să faci teatru politic jucînd Cîntecul fantoşei lusitane decit o piesă politică românească, scrisă sub imperiul fierbinţilor evenimente pe care le trăim cu toţi, scriitori şi spec­tatori. De aici şi snobismul păgubitor al unor scene care se adresează cu atita uşurinţă textelor străine, depăşite is­toric sub raportul evenimentelor re­flectate, confuze ideologic, dar agitate cu fals intelectualism ca fiind modele ale teatrului politic. Nu modalitatea literară cuprinsă ar­bitrar, nu odată, sub titlul de Tea­tru politic, este importantă, pentru că nici nu cred să se poată formula un catehism al structurii formale drama­turgice care să definească noţiunea. Important rămîne marele adevăr de viaţă transmis, capacitatea operei de a face ca acest adevăr să treacă rampa, să mobilizeze spectatorul, să sădeas­că în conştiinţa lui o credinţă. Drama Mici­ burghezi de Gorki a fost, la timpul ei, o mare piesă poli­tică şi continuă să fie şi azi, după cum­ Teatru politic este şi Bala de Maiakovski, şi Onera de trei parale de Brecht. Dar, pentru noi, Teatru poli­tic înseamnă, în primul rind, teatrul adevărurilor fundamentale ale revolu­ţiei care s-a produs şi continuă în Ro­mânia acestor ani, teatrul evenimentu­lui politic care se petrece acum şi aici. Promovarea acestui teatru, lansarea lui, succesul lui, sínt, însă, în mod evident strîns legate de politica tea­trală pe care o facem. Dinu Sararu P­­IESELE mele sínt ff Intr-un fel un răspuns la ceea ce „pluteşte în aer“ In momentul în care le scriu. Ele sînt un mod de a spune aproapelui meu : iată ce vezi în fiecare zi, iată ce gîn­­deşti, iată ce simţi iar eu acum vreau să-ţi arăt ceea ce tu ştii cu adevărat, ceea ce tu n-ai avut timpul, nici curiozitatea, nici puterea să în­ţelegi [...]. Privesc teatrul cu cea mai mare seriozitate, pentru că el face sau ar trebui să-l facă pe om mai uman, adică mai puţin singur». Una din pro­fesiile de credinţă ale scriitorului Arthur Miller care şi-a conceput opera teatrală nu numai ca o vastă cronică de tip ibsenian a societăţii apusene de după război ci şi ca un răspuns la întrebările care au frămîn­­tat, frămîntă şi vor frămînta omul în relaţiile sale cu un mod de viaţă, de gîndire şi de înţelegere a lumii asupra căruia el ne-a lăsat întruchi­pările artistice cele mai concludente, unele căpătînd o valoare de simbol. Şi iată cum acest dramaturg care vădeşte o teribilă obstinaţie în a nu se lepăda de uneltele clasice ale con­strucţiei şi ale verbului, care în plină vogă a antiteatrului şi antiliteratură a scris şi scrie teatru — teatru şi lite­ratură — literatură fără nici o conce­sie şi fără nici o cochetărie cu modele care s-au perindat în anii în care el şi-a închegat o operă atît de trainică prin semnificaţiile ei — este în fond cel mai necruţător demistificator al tuturor speranţelor, idolilor, chipurilor cioplite ale unei lumi despre care vorbeşte şi în, această piesă cam tardiv jucată la noi. Nu-i ultima piesă a lui Miller (a fost reprezentată pentru în­­tiia oară în ianuarie 1984, în regia lui Elia Kazan), dar Teatrul Mic ne-a pri­lejuit cu cîţiva ani în urmă întîlnirea cu Preţul, la foarte puţin timp de la premiera ei mondială. Dacă După cădere ne aduce aminte de alte piese ale lui Miller cum ar fi — in episoadele legate de anchetarea activităţii antiamericane — de Vrăji­toarele din Salem, de drama familiei, de Toţi fiii mei şi de Preţul, dacă este ancorată într-o realitate socială atît de concretă şi de identificabilă şi dacă — în sfîrşit — poartă o pecete auto­biografică certă — ea e o piesă care ne implică pe toţi cei ce asistăm la desfăşurarea luptei interioare şi exte­rioare a eroului. Quentin e un om me­diu al Americii contemporane, che­mat să apere legea într-o vreme cînd legea însemna renunţarea la propriile convingeri şi recuzarea a tot ceea ce credeai cu adevărat, întrebându-se a­­supra răspunderii pe care a avut-o fie­care în faţa uneia din cele mai cum­plite încercări prin care a trecut ome­nirea în cel de al doilea război mon­dial, scrutîndu-şi propria copilăria pentru a afla în scenele şi frazele care îi revin şi acum din veşnica încrînce­­nare a familiei sale bazată doar pe temelia banului, izvorul neliniştilor de astăzi şi — în sfîrşit — ultima din nefericirile pe care le trăieşte, aceea legată­ de iluzia şi deziluzia în Mag­gie. „Fata de la centrală“ la început şi marea vedetă de la sfîrşit care trece prin viaţa lui mai întîi ca un zvon d­e libertate şi sfidare a unei vieţi con­strângătoare de convenţii şi se dove­deşte a nu fi decit un produs exa­cerbat şi o victimă a acestei lumi mercantile, care ucide orice urmă de altruism, de nobleţe spirituală. Experienţele lui Quentin şi ale comis-voiajorului sînt similare: amîn­­doi au crezut într-un mit al acestei societăţi, amîndoi au fost victima unei iluzii, amîndoi şi-au spulberat visuri­le şi au plătit pînă la urmă naivitatea. Quentin e confruntat mereu cu obse­sivele leit-motive ale unei mame ego­iste care nu şi-a iubit soţul, cu amin­tirea lui Lou care — cine ştie ! — s-a prăbuşit din pricina momentului său de Uitare, cu imaginea lagărelor de concentrare din cel de al doilea război mondial construite tot de oa­meni şi pe care alţi oameni le-au ignorat cu sau fără bună ştiinţă, cu durerea de a vedea pe cei din jur laşi şi egoişti şi pînă la urmă de a vedea că femeia care încarna visul fericirii şi al eliberării sale spirituale nu-i decit expresia celor mai triste atribute ale egoismului feroce al lumii în care trăieşte. Comentatorii şi spec­tatorii au fost uimiţi să recunoască în piesă datele spirituale ca şi elemente­le biografice ale actriţei americane Marilyn Monroe, care, în condiţii atît de tragice (sinucidere sau acci­dent ?), a încetat din viaţă în plină glorie, la vîrsta de treizeci şi şase de ani, în 1962, după o carieră străluci­toare care făcuse din ea simbolul nu numai al frumuseţii provocante şi agresive, dar şi al unei fabuloase reu­şite în viaţă. Fusese soţia lui Arthur Miller. Dar nu aceste detalii şi co­incidenţe ne interesează — pe măsură ce trec anii ele se estompează — ci faptul că Maggie reprezintă ultima deziluzie a vieţii lui Quentin. E doar o întîmplare, un pur accident . Nu ! Maggie e ceea ce s-ar putea numi un produs caracteristic al unei societăţi care oferă totul, inclusiv calea celei mai monstruoase dezumanizări ce ma­cină propria fiinţă şi ucide ca un ar­senic nemilos pe cei din jur. Şi Quen­tin rămîne singur în faţa propriei lui conştiinţe, căutînd limanul fericirii neaflate. După cădere e o piesă de grave rezonanţe umane şi sociale. O pie­să care aducîndu­-ne­­un mediu atît de ',B!ne''surprii ln'Pl$'^cificitaterf' lui morală nq face pe fiecare să medităm cu , maturitate la răspunderea fiecă­ruia pentru fiecare act al vieţii noas­tre. Este o piesă în care ne regăsim şi datorită acestei imense deschideri către zonele sufleteşti cele mai im­presionabile, propria teatrului lui Miller. Opţiunea repertorială a Teatrului M­C pentru această piesă de dezbate­re etică merită a fi subliniată şi să sperăm că viitorul are să ne ferească de pendulările păgubitoare între un repertoriu solid şi între concesii de-a dreptul inexplicabile fie unui gust îndoielnic, fie valorii artistice. Spec­tacolul lui D. D. Neleanu a căutat să pună în valoare tocmai această idee de dezbatere etică, deşi reprezentaţia pe care am văzut-o necesită cîteva îmbunătăţiri. In primul rind ritmul. Confruntarea se cere a fi pe alocuri mai vie, fără să-şi piardă din profun­zime, mai alertă fără să eludeze nimic din gravitate. Datele existente ne în­găduie să sperăm că în cîteva specta­cole acest deziderat se va împlini mai ales dacă ne gîndim că Ion Marinescu a izbutit un­ Quentin de o mare adîn­­cime, torturat de întrebări, sfîşiat de dorinţa de a găsi calea adevărului, trăindu-şi viaţa cu o luciditate şi cu o gravitate care îi răscumpără uşurin­ţele, dar nu ne poate face să le uităm. Un rol care are să se înscrie printre cele mai bune ale sale. Vasilica Tasta­man a avut partitura cea mai dificilă, mai ales dacă ne gîndim la faptul că partea a doua a piesei e de fapt un imens dialog Maggie—Quentin. Exce­lentă in întîlnirea din parc, in naivi­tatea cînd simulată, cînd voită, actriţa a luptat cu dificultăţile unui personaj care pentru autor şi pentru noi închi­de o dramă cu atîtea semnificaţii. La­tura tragică a acestui personaj care eşuează nu din pricina insuccesului ci tocmai din cauza unei izbînzi obţinută şi trăită conform cu normele vieţii a­­mericane a fost şi ea evidentă poate nu totdeauna în măsură cuvenită. Deşi un efort de grandoare şi nuanţare s-ar face simţit, Vasilica Tastaman a tre­cut cu succes examenul acestui prim rol tragic al carierei sale. Intervenţiile obsedante ale mamei au avut în Olga Tudorache o interpretare întru totul adecvată, care a pus perfect în valoare sensurile piesei. Louise, soţia lui Quentin, a fost Doina Tuţescu, rol ce presupune căldură dar şi inteligenţă, durere dar şi stăpînire de sine, pe care actriţa le-a subliniat cu inteli­genţă. Cu aceeaşi pondere şi maturi­tate a jucat Leopoldina Bălănuţă. În alte roluri s-au făcut remarcaţi Ion Manta, Maria Potra, Dinu Ianculescu, Vasile Gheorghiu şi Mihai Dogaru. Regia lui D. D. Neleanu reliefează calităţile unei piese-dezbatere cu co­rectivul făcut la început: ritmul care pe alocuri trenează. Poate şi sistemul complicat de practicabile face ca ac­torii să se deplaseze cu greutate şi să fie atenţi în primul rînd la pericolele deplasării şi la posibilitatea destul de reală de a nu se împiedica şi pe urmă la replică. Dar să nu fim cusurgii : piesa este foarte bună, ne solicită intens şi plecăm tulburaţi, actorii şi ei sunt de o reală calitate. Spectacolul trebuie văzut. Valeriu Râpeanu „DUPĂ CĂDERE" (TEATRUL MIC) Vasilica Tastaman în primul său rol tragic, Maggie, din piesa După Alic, cădere de Arthur Miller, la Teatrul „VALENTIN­AI VALENTINA" (TEATRUL «LUCIA STURDZA-BULANDRA“) \V­ALENTIN şi Va­lentina, piesa lui Mihail Roscin (tradusă cu fluiditate de Irina Vrabie), în spectacolul Tea­trului „Lucia Sturdza-Bulandra“, e una din acele dezbateri dramatice destinate să invite la meditaţie şi nu numai atît, un interludiu liric subliniat de accen­tele precise, acute ale observaţiei so­ciale dintr-un punct de vedere con­temporan- o poveste romantică în e­­senţa ei, dar transcrisă în limbajul e­­pocii noastre. Ceea ce Roscin spune — „am scris această piesă cu credin­ţa că tineretul de astăzi aspiră spre puritate“ — este ilustrat clar prin textul dramatic. Piesa nu respinge melodrama (pe alocuri o cultivă), nu ocoleşte totdeauna locurile comune, discuţiile mai puţin inspirate pe te­me general umane, şi se mulţumeşte pe alocuri doar să schiţeze caligrafic unele personaje. Adevărurile de viaţă pe care le abordează, filonul autentic liric, puritatea sentimentelor eroilor dau preţul adevăratei sale valori. Ea ridică deci probleme autentice ale ti­neretului, spectatorii sunt invitaţi să afle răspunsurile în propria lor con­ştiinţă . Roscin deschide cortina aducînd în scenă o multitudine de destine umane: nu eroi pozitivi, nici nega­tivi — oameni diverşi, oameni com­plecşi vieţi adevărate­ Tocmai de a­­ceea, spectacolul e in primul rînd destinat tineretului ; o dezbatere eti­că rezolvată cu uneltele specifice ale scrisului dramatic de un talentat scrii­tor. Spectacolul Valentin şi Valentina a fost montat de un actor : Adrian Georgescu. Textul e urmărit cu fide­litate şi pondere, cu măsură cu o fi­rească atenţie spre compoziţia strictă a interpreţilor, cu momente de sin­ceritate, lirică sau dramatică, şi echi­libru in planul fanteziei regizorale am fi aşteptat mai mult ca dinamică a spectacolului ca diversificare a sec­venţelor (variaţiuni pe aceeaşi temă). In decorul liric convenţional (Doris Jurgea), tensiunea dramatică, excla­maţia patetică ar fi putut fi amplifi­cate , neizbutite, declarative rămîn scenele de colocvii intime ale studen­ţilor. Mariana Mihuţ a parcu­rs cu brio partitura lirică (fără un efort apa­rent) cu precizia-i scenică bine cunos­cută conferind personajului (în ciu­da costumaţiei) farmecul necesar. Florian Pittiş are­ pe scenă multe din datele sufleteşti şi mai ales fizice ale eroului său De astă dată, însă per­sonajul compus de el (cu minuţiozi­tate şi tehnică) e insuficient conturat, faţetele din care actorul încearcă să-l edifice sunt previzibile defiinul pus în situaţia de a-şi etala cunoscutele re­surse fizice, mai ales pe planul miş­cării scenice, Florian Pittiş a rămas încă dator rolului, şi mai ales tensiu­nii lirice a eroului său. Uman, exact ca totdeauna, tonul actriţei Valy Voi­­culescu-Pepino , compoziţia dramatică statuară a Ginei Petrini înclină cîte­­odată să alunece spre tonul tragediei antice. Intr-un rol dificil, Elena Ca­­ragiu vădeşte sensibilitate şi o tentă personală în conturarea destinului a­­mar al unei tinere cu o viaţă ratată. Cîteva bune compoziţii colorează spec­tacolul : George Oancea — un mari­nar romantic, cu farmec. Ica Matache — o mamă aspră, cam monocordă, dar convingătoare, Valeria Marian — cu un mic recitativ emoţionant Ma­ria Gligor — într-o apariţie volubilă, temperamentală. Rodica Suciu, Bea­trice Bi­ga Neaşteptat de slab, in­form convenţional, ,grupul studenţi­lor“ (jucat de studenţi de la I.A.T.C., dar la nivelul unei figuraţii oarecare). Perfectibil, spectacolul este deschis tineretului prin numeroasele sale va­lori de text şi scenă. Am revăzut reprezentaţia la un matineu duminical. Sala era plină cu... Valentini şi Valentine... Alecu Popovici

Next