Contemporanul, iulie-október 1972 (Anul 26, nr. 28-52)

1972-11-03 / nr. 45

" TELEVIZIUNE Ch­ip-ch­ip • „AM ales acest robot — zice comentatorul, — pentru că e mai spectaculos decit un calculator“. Pe ecran apare o păpuşă de plastic de proporţii umane, un chip de pe vremea Invadatorilor. Pleoapele cu gene clipesc. Buzele uşor crăpate se deschid ca în preajma unei sufocări şi se văd bine dinţii plantaţi într-o gingie, care poate ştie să şi sângereze. Ci­inul de plastic tremură in mina studenţilor medicinişti. Toracele lui se înfoaie şi se desfoaie rit­mic, ca şi toracele nostru. Dacă ar avea pe coşul pieptului un ştecăr, un buton de aluminiu, ce­va care să ne amintească originea lui tehnică, ne-am mai linişti. Dar omul de plastic clipeşte şi res­piră ca şi noi. Imaginea e nu nu­mai spectaculoasă. Să n-o reţii ? Cum să nu reţii îngrijorat dibă­cia cu care se poate şterge gra­niţa dintre adevărat şi neadevă­­rat ? Robotul anatomic a fost un rol episodic într-o emisiune. L-am a­­mintit doar pentru a relua o ba­nalitate : nu se poate să traver­sezi o emisiune fără să întrebi ce rămine ?, ce este memorabil in această puzderie de vorbe, în a­­cest noian de imagini ? Am Încercat să urmăresc unele rubrici fără să ţin mina pe cre­ion şi creionul pe hîrtie. M-am aşezat în faţa televizorului doar cu ochii sub sprîncene N-am căl­cat rufe, n-am tricotat, n-am stat de vorbă cu nimeni. Am privit ţintă în cutie şi am avut grijă să nu las să cadă pe jos nici o silabă. Memoria mea e o memorie normală şi totuşi, cînd am ple­cat din faţa aparatului mi-am dat seama cu groază că nu reţinusem nimic. Imaginile mi se clătinau în cap ca o mulţime vă­zută de departe. Frazele se dizol­vau unele în altele şi din ele nu rămăsese decit o cadenţă famili­ară, o senzaţie de „radio în ve­cini". Prin perete nu se desluşea nici un cuvînt. Simţeam însă tim­brul unei voci cunoscute. Aş propune colegilor mei de la redacţia culturală să reia calei­­doscopul cultural-artistic de marţi seară şi să-l recerceteze într-o cabină de montaj cu lupa şi cu încetinitorul. Aş ruga pe tinerele autoare care au totul ca să reu­şească (sint tobă de carte, sint inteligente, sint telegenice), le-aş ruga să se întrebe cu mintea ro­mânului , de pe urmă pe citi au impresia că i-au atras la galeria Apollo, pe cîţi i-au convins să citească volumul lui Petre Stoica, pe cîţi au aţîţat să meargă la ex­poziţia de incunabule ! Nu spun, stimate colege, că trebuie să cău­tăm snoave şi cimilituri pentru a vorbi despre o expoziţie de cera­mică, sau despre o carte cu poe­me. Nimeni n-ar vrea să-i ia cro­nicii plastice bucuria de a vorbi despre „ecouri spaţiale" şi despre sensurile unicităţii, nici cronicii literare plăcerea speculaţiei, or­goliul asociaţiilor „de specialita­te". Dar, pentru dumnezeu, să nu uităm că nu scriem pentru „Ro­mânia literară", ci că vorbim la televizor, şi mulţi dintre cei care se află Înaintea noastră, nu vin de la simpozioane ci de la culesul cartofilor. Aceşti oameni care stau obosiţi in faţa televizoarelor nu trebuie exasperaţi cu ch­io­­ch­ipul nostru ultracompetent. A­­cei stimaţi telespectatori trebuie atraşi. Trebuie incîntaţi. Aş greşi dacă n-aş recunoaşte că pentru arta încintării televi­­ziunea dispune de proprii ei maeştri. Nu-s mulţi. Unul dintre ei este autorul recentei emisiuni „Lumea viitorului". In emisiunea lui despre şcoala viitorului am văzut robotul din primul para­graf. Excelentă această prezenţă de comentator modern, agreabil, dar nu prin surîsuri de alvitâ, volubil, dar nu cu volubilitatea ar ceea de gazetar descurcăreţ, com­petent, dar atît de politicos in competenţa sa, deci atît de clar, de direct, de sugestiv, incit pre­legerea devenea o sursă de bucu­rie. Mulţumim, Andrei Bacalu, pentru că vorbeşti curent o limbă atît de dificilă, limba omenească. Ecaterina Oproiu Premiere „CU MÎNILE CURATE" ,­­POCA primelor luni de după Au­gust ’44, timp de acute frămîntări po­litice și sociale, a fost prospectată, pe ecran, din diferite perspective , pen­tru a rămine doar la cîteva exemple­­tip, Puterea şi Adevărul îşi propune în episoadele consacrate acelui timp, să evoce circumstanţele dramatice ale luptei pentru putere, ca şi Facerea lumii de altfel, în timp ce un film ca Setea izbutea să cuprindă conflicte semnificative din realitatea satului românesc la începutul unor radicale transformări sociale. Cu miinile cu­rate prospectează epoca dintr-o per­spectivă cinematografică inedită. Sce­nariştii Titus Popovici şi Petre Sălcu­­deanu îşi aleg, de data aceasta, un e­­pisod din lupta dură împotriva ban­delor de hoţi şi spărgători care acţio­nau în Bucureştiul acelor ani. Din an­samblul luptelor politice acute ale a­­nului 1945, filmul — regizat de Sergiu Nicolaescu — îşi propune, aşadar, să extragă doar un aspect, poate nu cel mai semnificativ, dar în orice caz un aspect real, foarte specific pentru e­­pocă : lupta împotriva gangsterismu­­lui. Din memoria oraşului au dispărut de mult, şi iremediabil, petele de ru­şine şi de spaimă ale acelui timp de răscruce dintre două ere. Dar în me­moria contemporanilor vremii persis­tă, desigur, amintirea unor acţiuni criminale care au cutremurat atunci dramatic oraşul şi conştiinţele, încer­cări disperate şi zadarnice ale unor iresponsabili de a întoarce sensul is­toriei. Bandiţii, escrocii şi gangsterii timpului nu sunt, nicidecum, o inven­ţie a cineaştilor de azi ; ei reprezintă o tristă realitate a epocii, ei existau şi acţionau, terorizau cu armele răz­boiului (încă neterminat) cartiere în­tregi ale oraşului, profitînd de mo­mentul istoric tulbure şi de haosul e­­conomic întreţinut de reacţiune. Fără a aduce pe ecran personaje cu identi­tate reală, recurgînd deci la proce­deele filmului de ficţiune, cineaştii au valorificat in filmul lor un vast material din arhiva timpului, inspi­­rîndu-se din întîmplări de strictă au­tenticitate, astfel incit intenţia lor de a realiza, deopotrivă, un document despre epocă s-a materializat în ima­gini cinematografice cu solide garan­ţii realiste. Acesta este, în mare, cadrul istoric în care se desfăşoară acţiunea filmu­lui : Bucureştiul din aprilie ’45, cu ră­nile războiului încă deschise, cu ten­taculele vechii orînduiri încă solid împlintate în noua realitate socială. In această ambianţă de tranziţie între întuneric şi lumină debutează filmul, cu o secvenţă dură, de avertizare , la capătul unei urmăriri insistente şi tensionate, o bandă de răufăcători li­chidează violent un comisar de poli­ţie. Avertismentul este dublu : el ni se adresează nouă, spectatorilor (vom asista, este limpede, la un film cu ac­ţiune palpitantă şi brutală), dar el este adresat, deopotrivă, apărătorilor noii ordini din film : bandiţii oraşului nu au gînduri de capitulare, ei îşi a­­pără, cu înverşunare şi fără nici un scrupul, poziţiile teroriste şi fărădele­gile. Aici începe, practic, filmul, o­­dată cu introducerea în acţiune a muncitorului comunist Mihai Roman. Una dintre măsurile iniţiate de par­tid, atunci, în plin proces de demo­cratizare a ţării şi de cucerire a pu­­terii politice, a fost trimiterea de membri de partid, şi în special de muncitori, în rîndul poliţiei şi Sigu­ranţei. Şi astfel, muncitorul griviţean Mihai Roman, fost ilegalist, ajunge comisar şef de poliţie al Sectorului Negru, printre aceia care, în anii lup­tei din ilegalitate, l-au arestat şi tor­turat, urmînd să colaboreze cu ei la asigurarea şi menţinerea ordinei pu­blice, la anihilarea focarelor de vio­lenţă, de crimă şi de jaf care împin­geau capitala în primăvara lui '45... Titlul filmului nu este o simplă metaforă, el sintetizează însăşi prin­cipala idee politică a peliculei: acţi­unea de lichidare a bandelor crimi­nale nu trebuie întreprinsă oricum, la întîmplare, prin orice metode, ci doar „cu miinile curate", în spiritul unei etici noi, în curs de afirmare şi con­solidare. Acesta este punctul de ve­dere exprimat — prin replică şi fap­tă — de comunistul Mihai Roman. Dar lupta ordinii nu este deloc uşoa­ră, şi pe parcursul numeroaselor în­fruntări ale poliţiei cu gangsterii, bu­nele intenţii sunt, nu odată, total in­suficiente împotriva mitralierelor. Scenariul are o remarcabilă fluenţă, dinamism, multe momente de reală tensiune şi de suspens, un dramatism intrinsec, dar şi reuşite clipe de des­tindere, un umor plăcut şi spontan, multe personaje viabile, conturate mi­nuţios sau sugerate prin numai cîteva linii. Şi pentru scenarişti, nu numai pentru regizor, acest film are un mare coeficient de inedit. Titus Popovici (care s-a inspirat adesea, în literatură şi film, din realităţile aceleiaşi epoci) şi Petre Sălcudeanu demonstrează, a­­cum, aptitudini certe pentru filmul poliţist, utilizînd cu dezinvoltură „ar­senalul“ de gen, conducînd intriga cu multă abilitate şi siguranţă. Relaţiile din tabăra celor chemaţi să apere or­dinea (pe lingă „dialogul“ permanent dintre Roman şi Miclovan, un „caz“ antrenant este reprezentat de fostul comisar Patulea), relaţiile din tabăra fărădelegii (în care acţionează, pe fi­liere diferite, sau în monom, bandiţi „rafinaţi“, borfaşi cu pretenţii, escroci de duzină, toţi purtînd nume cu rezo­nanţe în epocă : Semaca, Lăscărică, Buciurligă), ca şi momentele înfrun­tărilor directe, sunt punctate cu detalii de acţiune viabile, uneori chiar cap­tivante. Poate doar dispariţia subită a suspens­ului creat în jurul comisa­rului Miclovan să constituie un semn de viabilitate în construcţia scenariu­lui. Şi poate că despărţirea de acelaşi personaj, în finalul filmului, reclama un moment cinematografic mai subs­tanţial. în rest, construcţia şi gradaţia filmului sunt aproape fără fisuri. Din punct de vedere al semnificaţiilor conţinute (deci într-o altă ordine de idei), filmul acesta atractiv şi pasio­nant s-ar fi înscris, probabil, pe o or­bită de interes superioară dacă pers­pectiva inedită de abordare cinema­tografică a epocii ar fi fost relaţionată mai insistent cu ansamblul vieţii poli­­tico-sociale din primăvara aceea, a unor acute înfruntări politice, a unor puternice convulsii sociale. Filmul are multă atmosferă şi ritm de epocă. Nu ne referim doar la am­bianţa scenografică propriu-zisă, la veridica reconstituire a Bucureştiului de altădată — datorată arhitectului Radu Boruzescu, inspirat şi prolific — cu periferiile sale insane şi depriman­te, cu maidanele sale pustii, cu străzi înţesate de reclame şi cu vile somptuoase ; nu ne referim doar la aspectele exterioare ale epocii pe care le-a surprins, minuţios, şi autoarea costumelor, Miruna Boruzescu. Dar epoca este foarte prezentă în oameni, în gesturile şi acţiunile lor, în com­portament şi mişcare. Meritul princi­pal revine, cred, regizorului Sergiu Nicolaescu, care nu încetează să ne surprindă, să ne surprindă plăcut, de la film la film. Pe vremea „poeziilor perfecte“ cu trandafiri din Memoria trandafirului nu se putea întrevedea, nicidecum, un film de anvergură is­torică precum Dacii. Mihai Viteazul nu anunţa Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, cit despre Cu miinile curate el este, de asemenea, un film fără precedent. Dar regizorul, iată, parcă a făcut film poliţist de cînd lumea. In acest foarte pretenţios gen cinematografic, Sergiu Nicolaescu se simte perfect, şi acţionează sigur, fără ezitări şi poticniri, cîteva secvenţe (printre care, în primul rînd, descin­derea celor doi comisari în magazinul de pompe funebre al lui Lăscărică) sunt de-a dreptul antologice. Filmul are un ritm susţinut, este dur, ca epo­ca şi ca oamenii ei, crud şi sîngeros, pentru că sîngeroasă era şi epoca (totuşi, este un abuz de rafale şi de gloanţe în film), conţine momente de intens dramatism. Pot fi uşor depis­tate anumite surse de inspiraţie ale regizorului (din repertoriul unor bune filme străine aparţinînd genului poli­ţist), dar prelucrările sunt bine asimi­late şi organic integrate acestui film. Merite principale revin regizorului şi pentru modul în care şi-a alcătuit distribuţia, ca şi pentru îndrumarea atentă, aplicată, a actorilor. Ilarion Ciobanu, în rolul lui Mihai Roman, constituie „elementul de echilibru“ al unui conflict cu dezlănţuiri acerbe ; personajul degajă o forţă interioară care-l impune, rapid, în prim- planul bătăliei pentru ordine, chiar dacă ac­ţiunile sale sunt mai puţin spectacu­loase în sine. Un emoţionant profil moral izbuteşte Sebastian Papaiani în rolul scurt dar cuprinzător al lui Oar­­că. Remarcabil, debutul în film al u­­nui neprofesionist, Alexandru Dobres­­cu , comisarul Patulea este un perso­naj „de suspens“ pe parcursul întregii sale evoluţii, şi interpretul se pricepe să întreţină acest suspens, prin priviri ambigue, prin ton şi prin gest. Gh. Dinică (Lăscărică) creează, pe lingă o „secvenţă mare“, personajul unei li­chele perfecte. In rolul lui Buciurligă, Şt. Mihăilescu-Brăila îşi valorifică bine obişnuitul său stil actoricesc, în timp ce „creierul“, Semaca, deşi per­sonajul e doar schiţat, găseşte în per­soana lui George Constantin un foar­te exact interpret. Ar mai fi de re­marcat jocul simplu, de mare firesc al Monicăi Ghiuţă (nevasta lui Patu­lea), ca şi contribuţia altor actori : Emanoil Petruţ, Dorin Dron, Jean Lorin Florescu, Cornel Gârbea, Mihai Mereuţă — fiecare la locul său. Ma­rea surpriză actoricească a filmului (surpriză e un fel de a zice) o cons­tituie, însă, Sergiu Nicolaescu însuşi, în rolul comisarului Miclovan, unul din personajele-cheie ale conflictului , în afara unor foarte mici imperfecţi­uni de dicţie, Sergiu Nicolaescu îşi conduce personajul prin film cu ace­eaşi siguranţă cu care a făcut filmul, izbutind un Ness de toată frumuse­ţea. Ceilalţi colaboratori ai regizoru­lui, operatorul Al. David (a cărui ima­gine, funcţională, susţine perfect di­namismul intrigii) şi compozitorul Ri­chard Oschanitzky (cu căutări muzi­cale originale, încununate de succes) contribuie şi el convingător la reali­zarea acestui bun film „de public". Călin Căliman Intr-o secvenţă din Cu­miiiile curate, Ilarion Ciobanu şi Sergiu Nicolaescu Zilele filmului sovietic ! ELE şapte noi creaţii cinemato­grafice, „şapte filme dintr-un an” cum ne-am obişnuit să le spunem în fiecare toamnă, găzduite de ecranele noastre cu prilejul „Zilelor filmului sovietic“, oferă spectatorilor un pano­ramic (selectiv) al producţiei studiou­rilor unionale. Şapte filme, din peste o sută, nu îngăduie, fireşte, aprecieri de sinteză, şi nici caracterizări glo­bale ale anului cinematografic, dar pot servi drept „ghid“ pentru cunoaş­terea preocupărilor actuale ale ci­neaştilor sovietici. Ghidaţi, aşadar, de personalităţi ale ecranului sovietic, sau de regizori aflaţi în plină perioadă de afirmare, am putut desprinde din itinerariul cinematografic parcurs cu prilejul tradiţionalelor „zile“ cîteva din trăsăturile dominante ale produc­ţiei recente. „Filonul“ filmului de război, poate cel mai robust capitol din istoria ci­nematografiei sovietice, este repre­zentat, acum, de pelicula unui regizor debutant, Nikolai Gubenko. A venit un soldat de pe front. Un film trist, și grav, care poate fi înscris, cred, alături de Balada soldatului sau Pace noului venit, alături de Zboară cocorii, Soarta unui om sau Casa de la răs­cruce, printre cele mai reprezentative pelicule ale genului. Este destul de greu, după atîtea și atîtea, pagini ci­nematografice memorabile inspirate din anii celui de al doilea război mon­dial, să realizezi un film care să spună lucruri nespuse, să arate imagini ne­arătate. Şi totuşi Gubenko (pe care, ca actor, îl cunoaştem din rolul titular al Directorului) a reuşit chiar foarte bine. Filmul său este o adevărată radio­grafie a durerii: în satele pîrjolite de război se întorc primii soldaţi de pe front, răniţii şi demobilizaţii. Unii îşi caută zadarnic familiile şi căminul, nu-i mai aşteaptă nimeni, doar cite o cruce. Copiii se uită ciudat şi te­mător spre bărbaţii aceia necunoscuţi care pretind că sunt părinţii lor. Oa­menii poartă pe feţe, adinei, tran­şeele războiului. Cei regăsiţi, şi cei ne­­regăsiţi — femei care-şi prelungesc aşteptarea bărbatului, a fiului, a pă­rintelui cu încă o lacrimă de speran­ţă, soldaţi pentru care căminul nu mai este decit o amintire — îşi reiau viaţa de la început, în clipa aceea atît de mult aşteptată, a păcii, minu­nată ploaie de vară, doar unii dintre oamenii atîtor lungi aşteptări îşi re­găsesc puterea bucuriei. Războiul este încă atît de aproape, atît de adine în ei. Rănile războiului continuă să doară. Un soldat, întors de pe front fără o mină, moare în primele zile de pace. Pentru alt soldat, cu ochii înceţoşaţi de schije, viaţa va însemna o beznă continuă. Din cenuşă, vetrele renasc una după alta. Soldaţii, cei care n-au lăsat în urma lor o cruce, continuă să sosească de pe front. în­tr-o gară, printre flori şi lacrimi, un soldat venit de pe front, soldatul fără privire, îşi întîmpină camarazii de arme cu un cîntec vesel de acordeon. Acesta este filmul lui Gubenko : un prelung strigăt de durere şi revoltă împotriva atrocităţilor războiului, un elogiu adus demnităţii umane. Poate că regizorul a căutat prea insistent durerea. Poate că filmul este, uneori, de o tristeţe insuportabilă. Dar chipul împietrit de durere al femeii care şi-a aşteptat pînă la capătul puterilor băr­batul (frumoasa Elena Andreevna din Unchiul Vania, Irina Miroşnicenko, realizează aici un rol magistral), ne va însoţi multă vreme, ca un simbol al credinţei, şi ca un avertisment. Un film grav, meditativ, este şi îmblînzirea focului (distins cu Marele Premiu la Karlovy Vary), prin care scenaristul lui Ciuhrai din Cer senin, de data aceasta şi regizor Daniil Hra­­broviţki, evocă o exemplară biografie contemporană, inspirîndu-se din po­vestea unei vieţi adevărate. In rolul unui savant de mare prestigiu, a că­rui contribuţie la pregătirea şi efec­tuarea programelor de zboruri spa­ţiale a fost determinantă (şi care a murit, subit, în plină activitate, cu cîţiva ani în urmă), Kiril Lavrov realizează un personaj cu mari re­surse de frumuseţe morală. Filmul, în ansamblul său (exceptînd anumite momente declarative) este străbătut de un pregnant fior emoţional : elo­giul muncii şi priceperii creatoare, al devotamentului şi al abnegaţiei, este făcut fără emfază, simplu, cu mult omenesc. Comparat cu acest film so­bru, de un tragism tulburător (compa­raţia, chiar dacă nu se impune, estie oricînd posibilă), Tinerii, filmul lui Ni­kolai Moskalenko — în care joacă, fără a avea roluri de prim rang, doi foarte buni actori, Viaceslav Tihonov şi Alla Larionova, alături de multe nume noi — este mai retoric şi mai puţin nuanţat. Romanul de inspira­ţie, Judecaţi-mă oameni de Aleksandr Andreev, conţine cîteva elemente de real dramatism, dar investigaţia psi­hologică a cineaştilor rămine, nu odată, la suprafaţă. Cu Intenţii poe­tice (şi nu lipsit de umor), în trecere prin Moscova, realizat de Ilia Gurin, completează cu o notă de culoare an­samblul filmelor de actualitate, dar filmul, fără un conflict pregnant, are şi pasaje strict descriptiviste. In peisajul festivalului de film so­vietic din acest an un loc aparte îl ocupă ecranizarea cunoscutei piese gorkiene Egor Bulîciov şi alţii, film semnat de Serghei Soloviev. Ecrani­zările sunt alt capitol „forte“ al cine­matografiei sovietice, şi nu mai de­parte decât anul trecut vedeam, în acelaşi anotimp al premierelor festive, capodopera lui Mihalkov-Koncealov­­ski Unchiul Vania. Fără a atinge ace­laşi nivel de concentraţie psihologică, Egor Buliciov şi alţii este un bun film de atmosferă, cu interesante interca­lări din jurnalele de actualităţi ale epo­cii­­de pe vremea ţarului Nikolai al II- lea, şi pînă în ajunul lui octombrie 1917, cit durează acţiunea filmului), cu excelenţi actori în roluri princi­pale (Mihail Ulianov, Egor) sau se­cundare (Viaceslav Tihonov, Pavlin) şi cu mici „bucăţi“ de antologie, cum ar fi, de pildă, secvenţa cu „vraciul“ şi trombonul. Pe parcursul celor trei episoade ale filmului („boala“, „răs­coala“, „pe o stradă străină“), lumea lui Egor Bulîciov înaintează convul­siv spre un hotar de ere. în primii ani ai puterii sovietice se desfăşoară un alt film al „sfîrşitului“, Sfîrşitul Liubavinilor, realizat de Leonid Go­lovnia, accentul principal fiind pus de data aceasta pe elemente de ac­ţiune spectaculoase, nu lipsite de dra­matism. în sfîrşit, Legenda lui Rustam este un poem cinematografic produs de studiourile „Tadjikfilm“ (regizor : Boris Kimiagarov) ; aducerea poeme­lor lui Firdusi pe ecran este îngreu­nată, firesc, de însuşi procedeul nu tocmai simplu al transpunerii versu­lui în proză. Cele şapte filme dintr-un an din zilele cinematografiei sovietice ne-au deschis perspectiva spre un univers de preocupări variat şi cuprinzător. Cezar Dogaru ^Cinema 5 Un minut cu Cornel Todea • REGIZOR prin vo­caţie, conduce de trei ani Studioul de film TV. — Asta nu Înseamnă că preocupările mele regizorale au fost aban­donate. E doar un pro­ces de transfer. Ne-am propus să realizăm, seriale şi romane foileton , începutul fă­cut cu Urmărirea care a fost cumpărat şi difuzat in mai multe ţări, este continuat în momentul de faţă de alte trei seriale care se află in diferite faze de lucru : August în flă­cări (titlu provizoriu), scenariu Eugen Barbu şi N. Mihail, regia R. Gabrea şi D. Piţa ; Ci­­reşarii, scenariu C. Chi­­riţă şi R. Dumitru, re­gia Andrei Blaier, şi Pistruiatul, scenariu şi regia Francisc Muntea­­nu. In ceea ce priveşte romanele foileton, in­tenţiile noastre sunt : Moromeţii şi Marele singuratic de Marin Preda, scenarist auto­rul ; Desculţ după ro­manul lui Zaharia Stan­­cu şi Un om între oa­meni de Camil Petres­­cu, scenariul Manase Raidner şi P. S. Bălea­­nu, regia P. S. Băleanu. In atenţia noastră se află şi scurt-metrajul artistic — dorind să creăm, aş îndrăzni, o şcoală —, filmul mu­zical, de folclor etc. Ge­nul documentar pe care l-am abordat in anii trecuţi, cu ample sinteze ale marilor pro­bleme specifice socie­tăţii noastre (In a­­ceastă ţară comuniştii, Două milenii în 20 de­ ani, Ţărani şi muncitori Schönberg... ecranizat • JEAN-Marie Straub, regizor de frunte al cinematografiei vest­­germane, îşi realizează unul din vechile sale visuri: adaptarea fil­­mică a operei lui Ar­nold Schönberg, Moise şi Aron. Botanism cinematografic • REGIZORUL so­vietic Aleksandr Zgu­­ridi, specialist în fil­me de ştiinţă populari­zată, lucrează la Ngo­­ro-Ngoro, o peliculă despre plante exotice din lumea întreagă. Poem cinematografic • CINEASTUL litu­anian R. Wierba (regi­zor şi operator docu­mentarist) lucrează la lung-metrajul Lituania Sovietică, in care sunt inserate, ca fond sonor, fragmente din poemul lui Eduardas Miejelai­­tis, Omul. Superproducţie bilingvă • REGIZORUL me­xican Rene Cardona pregăteşte supergigan­­tul istoric Cucerirea Mexicului, pe care îl va realiza în două versiuni sonore, în limbile en­gleză și spaniolă. Album vivant • REGIZORUL ceh Dusán Hanak a înche­iat lucrul la filmul Chipurile vechii lumi, inspirat de foto-repor­­tajele lui Martin Mar­­tincek. Realizate cu decenii în urmă, ele înfăţişează figuri şi în­tîmplări ale acelor vre­muri, însufleţite şi îm­bogăţite de cineastul de azi. Finis coronat... • IURI Raizman, Ser­ghei Gherasimov şi M. Huţiev lucrează în­noi sîntem, întunericul verde­ rămine unul din genurile noastre „de bază“.­­ După cum vedeţi, o gamă variată de teme şi subiecte, la care se adaugă şi o diversitate de modalităţi cinemato­grafice. In realizarea a­­cestui program ne dorim ca prieteni şi colabora­tori, cele mai presti­gioase condeie şi ci­neaşti pe măsura lor. Studioul nostru are re­laţii de colaborare in coproducţii cu o serie de ţări ca Franţa, Sue­dia, Austria, în ceea ce priveşte realizarea fil­melor artistice de scurt­­metraj şi seriale. Revenind la ideea „a­­bandonării“, vă pot spu­ne că am terminat un film despre finala „Cu­pei Davis“, cu ajutorul a cinci operatori, şi în continuare pregătesc două piese pentru tea­trul TV : Galileo Galilei de Brecht şi Pădurea împietrită de Sher­wood. Ion Pasat preună la montajul fil­mului Lumea contempo­rană, Început de Mihail Romm şi rămas neter­minat din cauza morţii regizorului. Tot săptămînal, dar altfel... • UNA dintre cele mai populare prezen­tatoare de la televiziu­nea franceză, Denise Fagre, care apărea în cadrul programului „Télé-Dimanche“, de­butează acum ca actriță în serialul TV intitulat Doamna este liberă ? Faraoane pentru un debutant • ACTORUL fran­cez Henri Garcin debu­tează ca regizor, cu fil­mul Faraoanele, o co­medie satirizînd maşi­naţiile din lumea marii finanţe. In rolurile principale apar Jean- Pierre Marielle, Jean Rochefort, Philippe Noiret. Supremaţie • ANUL trecut, cine­matografia indiană a produs 430 de filme, in­­trecînd astfel Japonia, care, cu cele numai... 400 de pelicule, şi-a pierdut întîietatea mon­dială. Producătoarele principale au fost stu­diourile din Bombay şi Madras, cu 146 şi, res­pectiv, 251 de filme. Din restul de 33, majo­ritatea au fost realizate la Calcutta. La o ase­menea cifră de produc­ţie, numărul de specta­tori care au frecventat cele 7 300 de cinemato­grafe este corespunză­tor : 66 de milioane. Dar deloc caraghios • CEVA caraghios se cheamă pelicula pe care o turnează Aldo Lado, pe un scenariu după o nuvelă de Giu­seppe Berto, dar filmul este o melodramă des­pre iubirea imposibilă dintre un tînăr compo­zitor foarte talentat (Gianni Morandi) şi o fiică de miliardar (Otta­­via Piccolo). A fost odată un poliţist, o peliculă de Georges Lautner, unul din filmele agreabile ale săptămînii, două nume cunoscute în distribuţie : Mireille Dare şi Michel Constantin (primii doi in dreapta foto­grafiei).

Next