Contemporanul, ianuarie-iunie 1973 (Anul 27, nr. 2-27)
1973-01-05 / nr. 2
Shtterators CORESPONDENŢE Citate I. ILARIU — „Să-i mai recitiţi pe clasici şi să învăţaţi de la ei / Cum se scrie-o poezie, ca formă şi ca idei, / Cu stil clar, preciziune, punctuaţie — armonii / Cu figuri de stil frumoase, întrebuinţînd tropii“. N. MIHAIL — „Cînd totul In natură se află linişti / Eu îmi blestem chiar soarta de ce mai m-am născut“. L. PANA — „Ţi-aduci aminte, dragă, / Eram la cinema / Cind te-am recomandat / Că eşti prietena mea“. A. ŞTEFANESCU — „Pe luntrea vieţii stau doiniţe parsifale“; „Impact al semiramidelor“; „Poeţi ce culeg din fîntini gherghefuri, / Aniversări din toarta-ţi nestimată“, „Străbun pămînt de munţi coliseificat“. L. DUMBRAVA — „Nu-mi place să fiu comentată cu patimă, cu ură, nu sînt născută poet. Am trimis poezii mai grele la tovarăşa România literară“. RAPSODUL DELASARAOANI — „Nu cint ca s-adun avere / ori s-ajung printre genii, / ori bust să-mi facă dacă mor / în sat Săbăunenii! / Cint fiindcă iubesc / chiar dacă n-am vre-un stimulent, / şi că m-a-nzestrat natura / c-o fărîmă de talent“. P. MARIA — „Vă încredinţez cinci poezii: Biosilvestră, Biocrez de pace, Bioinstantaneu, Biointrospecţiune, Bioportativ“. S. MARIAN „Suflarea ta mnbie / Ca banii pe-amăt’t“. P. ION MARIN — „Ştiţi, cred că voi ajunge un mare scriitor chiar dacă nu veţi binevoi să mă publicaţi în pagina I-a“. Ana Blandiana ÎN LIBRĂRII CONSTANŢA BUZEA : „Leac pentru îngeri“ (Editura Albatros) • DUPĂ aproape zece ani de la debut, Constanţa Buzea adună într-o singură carte — Leac pentru îngeri — versuri selectate din volumele anterioare : De pe pămînt. La ritmul naturii, Norii, Agonice, Coline şi Sala nervilor. Culegerea, alcătuită cu nobilă severitate, oferă cititorului posibilitatea unei interesante retrospective asupra întregii creaţii lirice a poetei, de la primele începuturi, aflate sub semnul unui eminescianism candid, pină la poemele de dată recentă, unde sentimentalismul sobru al Constanţei Buzea îşi găseşte expresia delicată şi solemnă, atît de caracteristică : „Mişcat stă aerul ca-n moară, / Grămezi de frunze, toamna mea cu tine, / S-avem în faţa ochilor coline, / Să fiu bolnavă şi să nu mă doară. 11 Rouă în roiuri cadă peste stepe, / Mirosul ierbii să trezească sete, / Să se adune cai de-un an in cete, / Oprind din mers căruţele cu iepe. / / Aceloraşi tristeţi să ţinem parte. / Să se-ndure dulcea lumii moarte / De sufletul meu rupt în două soarte. / Să rezistăm umbriţi de-aceeaşi carte. / Cînd a nu fi şi-a fi mereu departe, / Acelaşi chip le este dat să poarte.“ SMARANDA JELESCU : „Coloană dorică“ (Editura Eminescu) • VERSURILE Smarandei Jelescu se disting în primul rînd prin sinceritate. Micile strigăcii de exprimare, parcă anume lăsate aşa dintr-o surprinzătoare intuiţie, pun mai mult în valoare adevărul emoţiei. Este o poezie a bucuriilor simple, imediate, a iubirii, o poezie senzuală şi caldă, plină de prospeţime şi graţie: „Şi vii ca-n vis, şi-n vis eu îţi deschid, / Şi-alunec blind spre gura ta amară, / Pătată de căldură şi declin. / Şi palpitînd de dragostea ta rară. // Mă săvîrşesc încet în împlinire / De nu rămîne risipit un gînd / Şi sufăr iar de tine, peste fire. / Tu, lacom, ars, cuminte şi plăpînd“. MACEDONSKI : Poemele „Nopţilor“ (Editura Albatros) APARUTA în seria de Texte comentate-L.vum, prezenta ediţie (antologie, prefaţă, note şi bibliografie de Mircea Anghelescu) are menirea de a uşura înţelegerea şi interpretarea poeziei lui Macedonski, constituindu-se ca un util instrument de lucru pentru uzul elevilor din clasele superioare şi, desigur, pentru orice iubitor de poezie. Fără a abuza de un spaţiu prea întins, aparatul critic se remarcă prin ţinută şi eficienţă. Dan Medeanu Poezie î • • • Horia şi Iancu în tradiţiile şi cîntecele poporului. * Ediţie îngrijită de Ovidiu Bîrlea şi loan Şerb. Prefaţa de Ov Bîrlea Ed. Eminescu, Biblioteca Eminescu, 216 p„ 15 lei (legat). RADU BOUREANU : Funia de nisip (publicistică). Ed. Cartea Românească, 432 p„ 13 lei. AL. CLAUDIAN : Senin. Ediţie îngrijită, text stabilit, studiu introductiv şi note de Constantin Crişan. Cuvînt înainte de S. Ciocuiescu. Ed. Minerva, seria „Retrospective lirice“, 272 p., 12,50 lei. GRIGORE ARBORE : Auguralia Ed. Cartea Românească, 76 p., 5 Iei GH. GRIGURCU : Salută viaţa. Ed. Albatros, 80 pe 7 lei. MARIUS ROBESCU : Clar şi singurătate. Ed. Cartea Românească, 90 p.. 6 lei RADU ANTON ROMAN : Ohaba, ţara asta Ed. Cartea Românească, 104 p„ 5,75 lei. ION GHIUR : Rătăcirea în lucruri (poeme). Ed. Eminescu. 80 p„ 4 lei IONEL POP : Vinători. Oameni şi cîini. Prefaţa de Ciocuiescu Ed Eminescu 248 p , 10 lei. ION MARIN ALMAIAN : Spune-mi, unde duce acest drum ? (roman). Ed Eminescu. 248 p.. 4,75 lei. ALEXANDRU SENCOVICI : Scrisoare către un fost procuror Ed Eminescu. 92 p. 2,75 lei. VALENTIN HOSSU-LONGIN : Tara Lotrului (reportaje) Ed Eminescu 200 p.. 6,25 lei. C. GEORGESCU : Hora de duminică (nuvele). Ed Eminescu. 316 p 10 lei TOTH MARIA : Fereastră la soare (în lb. maghiară) Ed Eminescu. 136 p.. 4,25 Iei VASILE REBREANU : Jaguarul Ed Eminescu, colecţia „Nuvele de ieri şi de azi“. 448 pe 13 lei. REVISTE CARE AU FOST I n tot mai vastul context al cercetărilor de Istorie literară, numărul monografiilor sporește de-a dreptul vertiginos, celor consacrate unor autori alăturindu-li-se studii monografice asupra unor specii literare (Povestirea de Ion Vlad, asupra căreia vom reveni, e un exemplu) şi mai cu seamă asupra unor publicaţii, în vară (spre a cita doar apariţii recente) a ieşit de sub tipar „Şezătoarea“ în contextul folcloristicii de P. Ursache, iar... „vara de noiembrie" ne-a adus o prezentare a revistelor literare din ultimul deceniu al secolului trecut, datorată Adrianei Iliescu, şi o alta, a revistelor româneşti de poezie, semnată de Emil Manu. Utilitatea unor lucrări de acest fel, cum şi a bibliografiilor de publicaţii (ultima tipărită e aceea a revistei Ramuri, întocmită de Florea Firan şi Maria Mitran) şi în genere a bibliografiilor, e mai mult decit evidentă. Trei sferturi, cel puţin, din timpul şi cam nouzeci la sută din energia pe care le reclamă elaborarea unui studiu despre un scriitor, un moment literar, o grupare sau un curent sunt absorbite, în lipsa unor lucrări ajutătoare, de adunarea materialului. Prin tipărirea de bibliografii şi monografii ale periodicelor, cercetătorul se vede cintr-odată scutit de o muncă brută, fatal disproporţionată faţă de rezultate, oferindu-i-se de-a gata ceea ce altfel ar fi obţinut cu preţul unor epuizante căutări. Acei ce îşi asumă sarcina de a bibliografia sau studia monografic o publicaţie, un grup sau o categorie de publicaţii merită, de aceea, toată gratitudinea. Unii dintre ei, inclusiv Adriana Iliescu şi Emil Manu, o merită cu atît mai mult cu cit pregătirea lor de cercetători e dublată de o vocaţie literară pe care şi-o subordonează pînă la sacrificiu muncii tenace de bibliotecă. Revistele literare la sfîrşitul secolului al XIX-lea, este a doua carte de acest gen a autoarei. Prima, Literatorul (1968) era o compactă monografie a periodicului scos de Al. Macedonski în 1880 şi condus, cu întreruperi, pînă în 1918 inclusiv. Incluzînd treisprezece capitole, studiul debutează cu o biografie a poetului Nopţilor, dusă pînă la apariţia revistei, continuată şi după data respectivă în măsura în care se confundă cu aceea a Literatorului, pentru a se cerceta apoi raporturile publicaţiei cu publicul cititor şi cu principalele grupări literare de la sfîrşitul secolului trecut, poziţia ei faţă de momentul 1848, literatura şi critica literară din Literatorul, cu specială stăruinţă asupra debuturilor (Duiliu Zamfirescu, Traian Demetrescu, Cincinat Pavelescu, Tudor Arghezi ş.a.), rolul periodicului în promovarea simbolismului. In noua monografie, Adriana Iliescu prinde în obiectiv un deceniu de literatură, 1890—1900, perioadă dintre cele mai puţin studiate şi, adesea, superficial apreciată. O primă preocupare a cercetătoarei e tocmai aceea de a invalida ideea preconcepută (de sorginte junimistă) după care, odată cu dispariţia lui Eminescu şi Creangă, literatura română ar fi intrat într-o perioadă de sterilitate, că după 1890 n-ar mai fi apărut opere de valoare. Adevărul, se arată în capitolul introductiv, este că o seamă de scriitori ajung la deplina expresie a personalităţii lor după 1890 şi îşi publică în deceniul respectiv unele dintre cele mai reprezentative opere. Sunt citate Năpasta, Schiţe uşoare şi cîteva nuvele de Caragiale, Novele, I şi II de Slavici, Balade şi idile, Fire de tort de Coşbuc, Excelsior de Macedonski, Studii critice, II şi III, de Gherea, alături de titluri inconcludente, ca Profile literare de Traian Demetrescu, Moş Teacă de Anton Bacalbaşa, Din chinurile vieţii de Sofia Nădejde şi altele, omiţîndu-se în schimb Viaţa la ţară şi Tănase Scatiu, romanele lui Duiliu Zamfirescu. Observaţia posibilă e aceasta: dacă realizările nu lipsesc, puţine dintre ele suportă, totuşi, comparaţie, cu creaţiile majore apărute în cursul celor două decenii precedente şi de altfel udele datează de mai demult. Năpasta nu e totuşi o scrisoare pierdută; poeziile lui Macedonski şi Coşbuc, editate după 1890, au fost scrise — multe din ele — înainte. Novele, II, de Slavici reproduce în parte Novele din popor (1881). Din ceea ce coboară perioada sfîrşitului de veac în raport cu cea anterioară, dominată de Convorbiri literare, e mai ales slaba conştiinţă estetică, contîrzia de valori, amestecul de stiluri, lipsa de ţinută, improvizaţia, graba, superficialitatea. Cercetătoarea însăşi numeşte timpul acesta — „complicat“ şi „tulbure“, remarcă intemperanţa verbală a multor publicaţii, degenerarea polemicilor, într-un cuvînt, lipsa acelei distincţii, a acelui mod academic de a discuta pe care le instaurase şi le păstra încă gruparea Junimii. Aceasta nu infirmă însă concluzia că „sfîrşitul secolului trecut, departe de a fi fost o înşiruire de ani şterşi şi neinteresanţi, a însemnat pentru literatură un moment viu, fecund în opere de valoare şi activ pe plan estetic“. Atîta doar că, în comparaţie cu perioada 1870—1890, — deceniul al zecelea nu a marcat în nici un ,caz un spor calitativ, sub aspect estetic. Nota lui specifică o dau efervescenţa ideologică, confruntările şi înfruntările de opinii, căutările de noi drumuri în creaţie, de o parte, rezistenţele înverşunate la tendinţele novatoare, de alta. Spre a surprinde pulsaţia vieţii literare din cuprinsul unei perioade în general agitate, punctată de evenimente istorice majore, precum întemeierea partidului socialist, în 1893, şi dizolvarea lui, în 1899, descrierea publicaţiilor era calea cea mai indicată. Nu sunt conspectate, fireşte, toate revistele, căci sînt legiune şi doar unele prezintă interes din punct de vedere istorico-literar, dar figurează toate acelea în care s-au formulat idei orientative, care au avut în epocă un anume rol, la care au colaborat scriitori notabili sau au găzduit debuturi interesante, înfăţişînd fiecare publicaţie micromonografie, Adriana Iliescu nu se limitează la o inventariere, ci îmbină constant descripţia cu analiza critică. Ghid bibliografic, cercetarea devine implicit exegeză şi sunt de apreciat siguranţa, supleţea, dovedite de altminteri şi în studii anterioare, în monografia Literatorul mai cu seamă, cu care autoarea se mişcă în sfera teoriei literare şi a esteticii, lămurind, bunăoară, înţelesul conceptului de reflectare a realităţii în critica lui Dobrogeanu-Gherea sau detecînd infiltraţii presimboliste în Dan al lui Vlahuţă. Remarcile ascuţite, disociaţiile subtile, semnalările interesante, frecvente pe tot parcursul cărţii, reprezintă o efectivă contribuţie la o mai exactă situare a unor publicaţii în istoria literară, la aprecierea mai judicioasă, mai nuanţată, a rolului lor şi al diverşilor colaboratori în mişcarea cui-,, turală. Felurite direcţii, principial opuse sau divergente, nu se resping întotdeauna practic, ci „se nuanţează, se completează, iar alteori interferează“, întrucît „purtătorii lor de cuvînt sînt, adesea, departe de a fi ajuns la cristalizarea formulei proprii“. Astfel, Convorbiri literare, profesînd o estetică, autonomistă şi clasicizantă, facilitează pe de o parte afirmarea unor tendinţe ce prefigurează semănătorismul, iar, pe de alta, publică versuri de factură parnasiană, cu abururi simboliste, amintind pe Minulescu şi Bacovia ; tineri colaboratori ai publicaţiilor socialiste (Stere, Ibrăileanu), prepară, chiar în cuprinsul acestora, poporanismul, alţii (Şt. O. Iosif, C. Sandu-Aldea) sunt de pe acum vestitori ai orientării semănătoriste, iar alţii (Tr. Demetrescu, Şt. Petică) pionieri ai poeziei moderne; în Revista Nouă a lui Hasdeu se publică studii asupra simbolismului, în Ovidiu din Constanţa sunt formulate vederi poporaniste — şi aşa mai departe. De un foarte atent examen beneficiază reviste, precum Vatra. Povestea vorbei, Floare albastră. Pagini literare, considerate de toată lumea ca presemănătoriste, dar în care se pot citi articole de atitudine mai curînd poporanistă, chiar pledoarii în sprijinul teoriei „artei pentru artă“ (acelea, din Floare albastră, ale lui Al. Antemireanu) şi poezii contaminate de simbolism, orientare combătută principial. Nu mai puţin scrupulos sunt investigate periodicele din constelaţia Literatorului (cum şi Literatorul însuşi), în paginile cărora cercetătoarea descoperă aprecieri elogioase la adresa generaţiei de la 1848 şi a mişcării socialiste, reproduceri din Maiorescu şi Gherea, articole laudative, despre Eminescu, colaborări ale lui Coşbuc, D. Nanu, A. Toma, pagini uitate (proză şi versuri) de Sadoveanu. în tot, cartea Adrianei Iliescu realizează o foarte exactă radioscopie critică a publicaţiilor literare ale sfîrşitului de secol, punînd la îndemîna celor ce vor studia de aici încolo respectiva perioadă un instrument de lucru indispensabil. I ) E un preţios ajutor, atît pentru cercetătorii de profesie cit şi pentru iubitorii de literatură îndeobşte, e şi cartea lui Emil Manu. înfăţişînd doar reviste dedicate în exclusivitate poeziei şi comentariului de poezie, aceasta nu are de discutat programe, de urmărit polemici, de analizat doctrine. Caracterul ei rămîne, prin definiţie, predominant descriptiv. Nu e vorba, totuşi, de un simplu catalog, da un dosar de fişe bibliografice. Cercetătorul situează istoric fiecare publicaţie, schiţează cadrul ideologic în care a apărut şi evoluat, îi urmăreşte, dacă e cazul, avatarurile, denunţînd orientările reprobabile. Caracterizate de ansamblu a unei reviste e completată şi nuanţată prin succinte caracterizări făcute poeţilor prezenţi în paginile ei, mai exact spus , etapei evolutive în care acei poeţi se găseau în perioada colaborării la respectiva publicaţie. Un studiu introductiv, însumînd într-o privire sintetică revistele de poezie străine şi româneşti, cercetează implicit conştiinţa poetică, aşa cum s-a exprimat în diversele publicaţii, relevînd efectiva contribuţie la înnoirea şi esenţializarea lirismului a unor periodice precum Versuri (1911) a lui I. M. Raşcu sau Simbolul lui S. Samyro (Tristan Tzara) şi I. Iovanachi (I. Vinea) şi subliniind, pe de altă parte, că „pentru poezia românească cel mai mare fals îl constituie mimarea unor experimente şi mode poetice“, diferitele moduri de „degradare a artei prin incifrarea programată“. Instructivă, parcurgerea cărţii lui Emil Manu devine, implicit, un prilej de bucurie intelectuală aleasă, multe din revistele prezentate punîndu-ne în nemijlocit contact cu experienţe, căutări, iniţiative ale unora dintre cei mai interesaţi poeţi ai zilelor noastre şi ai trecutului. Albumul pelerinilor români, scos de Bolintineanu, în 1851, la Paris, ne introduce în ambianţa emigraţiei româneşti de imediat după 1848. Simbolul ne revelă un Tzara minulescian şi un Vinea oscilînd între Minulescu şi... St. O. Iosif, în Muzică şi poezie (1935—1937) îl găsim pe Arghezi, Bacovia, Voiculescu, Philimide, Zaharia Stancu, la Prepoem (1940— 1941) debutează Geo Dumitrescu, Al. Lungu, Mihu Dragomir, Pavel Bellu, Zarathustra (1940—1941), scoasă la Buzău de Al. Lungu și Ion Caraion, întemeiază un fel de editură în care apar plachete de Al. Lungu şi Lucian Valea. Claviaturi (Braşov 1941—1943) se bucură de colaborarea lui Blaga şi Arghezi, care semnează alături de Gherghinescu Vania şi de foarte tinerii pe atunci Ioanichie Olteanu, Radu Stanca, St. Aug. Doinaş, Ion Caraion, Alexandru Lungu, Mihail Crama, în sfîrşit, cele două Caiete de poezie apărute în 1946 şi 1947 la Fundaţii, prefaţate respectiv de Tudor Arghezi şi G. Călinescu, reunesc semnături dintre cele mai diverse, majoritatea de prestigiu, de la acelea ale lui Demonstene Botez, Camil Baltazar, Saşa Pană pînă la cele de încă restrînsă audienţă ale unor iconoclaşti ca Ion Caraion, Constant Tonegaru, Iordan Chimet şi numeroşi alţii. La capitolul Alte reviste sunt consemnate periodice fără importanţă, cu excepţia faimoasei 75 H.P., care nu înţelegem de ce a fost surghiunită aici. Repertoriul acestor „alte“ — e, desigur, departe de a fi complet, în 1912 apărea la Iaşi revista Fronda. Prin 1945, un grup de poeţi scoteau la Cluj un mnic număr din Abecedar literar ; cam tot pe atunci apărea (la Craiova) Zări noi sau poate, Orizonturi noi, iar prin 1948 — colaboram la un caiet de extrem de proastă poezie. Plaiuri năsăudene, tipărit în suburbana Militari. Şi cîte alte reviste de acest fel nu vor mai fi apărut ! împreună cu atîtea alte volume de istorie literară, cărţile publicate de Adriana Iliescu şi Emil Manu, reprezintă reale contribuţii la o cît mai bogată şi adecvată valorificare a moştenirii culturale. Dumitru Micu MICHAELA ELEUTHERIADE : „Case la Tulcea“ (Din Expoziţia jubiliară „25 de ani de artă plastică românească“) Cum să trăieşti „nicăieri“? HUSESERA şesuri monotone, păduri, învălmăşiri de stînci fumurii, apoi nesfîrşite întinderi plane, o ţară şi încă una contemplate de la fereastra trenului. Dar la un moment dat — povesteşte Arghezi, întruna din „tabletele“ sale — se petrecuse o ridicare lină a pămînturilor şi imediat o leneşă coborîre spre umbre fragile şi iarăşi o înălţare fără caznă şi iarăşi o adîncă şi prelungită plecăciune făcută ierbii. Deal, vale, deal, pămîntul începuse să danseze România România din manualele de geografie — şi totuşi alta : România lui Arghezi. Patria lui intimă, care dansa Dacă există un „secret“ al poeziei patriotice, atunci el se află într-o strînsă legătură cu această intimitate, cu această „particularizare“ a imaginii locului natal în acest sens, patria cu pămînturi care dansează a lui Arghezi este alta decît, de pildă, patria ca un trist paradis a lui Goga sau decît cea zguduită de revolte a lui Beniuc. Iar convenţionalismul unor poeme firave, despre munţi şi ape cu nume româneşti, izvorăşte, cred, din nesiguranţa şi sfiala cutărui autor care nu are curajul să vorbească despre patria lui şi invocă, în spiritul manualelor şcolare, un tărîm generic şi abstract. Opera unui poet care nu-şi descoperă sau nu-şi edifică mental o ţară a sa — autentică, vie, inconfundabilă — rămîne sub lividul semn de întrebare al inautenticităţii iar ţara aceasta imginată nu poate să fie desprinsă de cea în care trăieşte Ar fi un tărâm fals, mincinos, o invenţie de copil rătăcit Cum să trăieşti nicăieri ? (poţi doar să mori nicăieri, dar asta-i altceva) Te-ai născut şi îţi duci viaţa undeva. Acolo scrii, acolo se desfăşoară existenţa ta de poet. Existenţă întotdeauna luminoasă Să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe : poetul poate fi un ins muncit de mari nelinişti, uneori disperat ; dar e vorba despre o altfel de nelinişte şi despre o altfel de disperare decît cele obişnuite Un om cu adevărat deznădăjduit nu are de ce sa cînte Şi nici nu cîntă ! Avînd harul de a cînta — de a-şi cînta amintirea durerii şi amintirea neliniştii — poetul este de fapt cel mai fericit dintre oameni. Un dar nepreţuit primeşte cel care poate scrie despre locul vieţii sale, în momentele cînd acel loc nu rămîne „într-o slavă stătătoare“, ci se afla în bătaia unei lumini neliniştite, care cercetează pentru a descoperi izvoare ascunse şi energii ascunse Scriitorul american Sau Bellow povesteşte undeva : „Acum cîţiva ani, acceptasem să scriu, pentru o revistă-magazin, un reportaj despre Illinois Am străbătut statul în maşină, vorbind cu un mare număr de oameni Cînd le povesteam despre proiectul meu, găseau ideea extrem de amuzantă. îmi amintesc de un bar din Rockport, unde i-am mărturisit chelneriţei că aş dori, pentru articol, detalii asupra vieţii acelei aşezări. A izbucnit în hohote de rîs şi şi-a chemat prietenii să vadă fenomenul De ce era atît de amuzată ? Pur şi simplu pentru că locuitorii micilor oraşe de provincie se gîndesc că viaţa pe care o duc ei e atît de plicticoasă atît de disperată Incit nu văd în ea nimic interesant Ei suferă toţi de o mareplictiseală de viaţă“ Am trăit ultimii ani într-un oraş românesc de provincie Probleme neliniştitoare, e nevoie de rezolvat, (deconcerta uneori ritmul grăbit de dezvoltare al economiei), crize de adaptare am întîlnit destule. Plictiseală, nu. Disperare, nu Poate doar unele forme ale oboselii nervoase, determinate de febrilitatea căutărilor sau de bruştele schimbări de cadenţă a vieţii, schimbări legate îndeosebi de manifestările revoluţiei tehnicoştiinţifice. Absenţa plictiselii şi a disperării, din locurile unde cîndva ele îşi aflau răspîndite pretutindeni reşedinţele de cenuşă, poate fi şi ea un „motiv“ şi un imbold pentru ceea ce numim poezie patriotică. „Pentru un poet, limba sa reprezintă ţara sa“, spunea T.S Elliot. A locui în cuvintele taie, a te înălţa în mijlocul unei fraze pline de glorie, a dormi noaptea, cu braţul sub ceafă, în văile calme dintre silabe, iată lucruri pe care ni le putem imagina cu uşurinţă Şi putem simţi cum şi în limba română, cu înălţimi fără violenţă şi cu coborîşuri blajine, pămîntul dansează Ca şi o ţară, poezia poate fi iubită şi înţeleasă de oricine, dar rămîne mereu ea însăși, de neconfundat. Florin Mugur 3 EUGEN FRUNZĂ : „Iubire am scris“ • SUB un titlu care nu spune mai nimic despre conţinutul cărţii, poetul adună un apreciabil lot de poezii patriotice, cărora le adaugă altele cu profil ostăşesc, conforme cu specificul Editurii Militare, în care au apărut. Volumul e organizat astfel încît evocă cronologic, în cea mai mare parte, momente, personalităţi şi evenimente (cele mai multe de vîrf) din istoria noastră, partea închinată contemporaneităţii fiind, evident, cea mai cuprinzătoare, dar şi cea mai inegală ca realizare. Cu ştiuta-i îndemînare intr-ale versificării şi cu un retorism, aici, agreabil adesea, el cvită mai intîi „pămîntul acesta“, care „nu e primit, / E inima celor plecaţi la veacuri, / e inima celor ce sint, / îngemănare a pulsului sacră, / singe din singe arzind“. Căci „nimeni nu moare fără să-şi lase / inima-n glie, viu zăcămînt“. Urmează arborii „pe creste / pe dealuri, pe şesuri, arborii / în jurul cetăţilor, arbori / de-a lungul hotarelor, arbori / lingă ape şi drumuri, arbori / lingă streşine, arbori / în grai, la porţi şi morminte / arbori...“. Trecutul încă incert e auzit ca ,,un dangăt alb suind din lutul / împărăţiilor de jos“, însă încercind să-i desluşească fabuloasele dimensiuni putem scruta cu încredere deopotrivă prezentul şi ..alte lungi viitorimi“. Un gînd pios se-ndreaptă apoi, fireşte, către eroul necunoscut, „omul trecut în timp / şi odată cu timpul / în tine, în mine, / în toti, în toate, / prelungit in sîngele tuturor“. Este evocată după aceea Umbra de la Rovine, cu referire directă la Eminescu (în alte locuri dăm peste „extrase“ din Alecsandri, Bolintineanu, Goga etc., ori numai peste inevitabile coincidări cu teme şi motive ale poeziei acelora), urmează Ştefan care doar „s-a prefăcut / ostenit că pleacă dintre cei vii“, deoarece „iată-l ce viu şi drept răsare / cu trupul în şa, cu gîndul înalt“ în conştiinţa fiecăruia. Mihai Viteazul reprezintă „conştiinţa întregului“, cel care a „chemat conştiinţa dinţii / redindu-i trup şi suflare“, Bălcescu e „Prometeu român“ ce „stă pe zare, drept“, pe Iancu pribeag îl simţim cum „trece frumos în baladă / pe calu-i alb, la Abrud“, prin unirea din 1859, prin războiul de independenţă şi, mai ales, prin unirea cea mare din 1918 ne-am putut vedea în sfîrşit ..urcaţi pe culmi statornici şi stăpîni“, pentru ca prin actele revoluţionare ce-au urmat să ajungem în plină Românie socialistă de astăzi, „cea mai scumpă-ne / fără descumpene, / zimbet bogat şi fecund“. Sigur, poetul se întîlneşte pe acest parcurs, ca şi în poeziile ostăşeşti (Rachetiştii, Cîntec de marinar, Veghea ostaşului, Cîntec de aviator, Tanchistul etc.), aproape inevitabil, cu imagini din Beniuc, Tăutu, Tulbure, Dragoş Vicol, dar lucrul cel mai supărător e o anume autopreluare de motive şi imagini dintr-o poezie în alta, ca si-“frecvenţa cam obositoare a luceferilor, a ierbii, a zvonurilor, a vulturilor, a florilor şi săruturilor etc., care întunecă uneoripagina. In total însl,MMfrl departe îşi are justificarea şi meritele ei, iar Eugen Frunză s-a priceput să şi-o alcătuiască. George Muntean T. G. MAIORESCU : „Dialog cu secolul şi oamenii lui“ • RÅBDATOR şi migălos construită, elaborată pe distanţa a zece ani, cartea a doua a Dialogului cu secolul şi oamenii lui (primul volum apăruse în anul 1967) vine să recomande un Intelectual obsedat de „unele întrebări deosebit de acute care frămîntă conştiinţele în acest secol zbuciumat pornit să încheie un mileniu“. Intuind bine dominantele caracterizante ale anilor noştri, T. G. Maiorescu ambiţionează etalarea analitică şi motivarea raţională a raportului de coexistenţă dintre spiritul umanist şi cel tehnic ; astfel stînd lucrurile, cele aproape 90 de personalităţi anchetate sunt oficianţi de primă dimensiune în perimetrele artei, ştiinţei şi tehnicii de pe meridianele mai apropiate sau foarte îndepărtate ale globului, oameni ale căror realizări în variate domenii le permit elaborarea unei serii de teoretizări şi disecări pertinente. Fără pretenţia (imposibilă) de a fi aşezat sub semnul lămuririlor definitive o problemă copleşitoare prin implicaţiile şi trimiterile sale, problemă care, indubitabil, va constitui în viitor obiectul a numeroase studii de sociologie şi de istorie a culturii, cartea provocată de T. G. Maiorescu (scriu provocată pentru că avem a face cu o carte de interviuri) reuşeşte închegarea unor precizări notabile: ritmul galopant al succesiunilor de mutaţii în fizionomia spirituală a amurgului de veac XX, ponderea ocupată în anii noştri de elementul tehnico-ştiinţific, tendinţa spre esenţializare a actului uman creator, indiferent de domeniu, conturarea din ce în ce mai fermă a unui crez optimist în viitorul planetei ş.a. Bun stăpîn pe tehnica interviului, T. G. Maiorescu se fereşte de înregistrarea mecanică a răspunsurilor, propunînd, aprobînd, amendînd, stimulînd şi imprimînd dinamism dialogurilor. Intervenţiile îi sînt guvernate de bun simţ (discuţiile cu Werner Heisenberg şi cu arhiepiscopul Makarios), de puterea superlativă (interviul cu George Oprescu), de comprehensiune („Adolescenţa şi idealul“), de dramatism (reconstituirea dialogată a ultimelor ceasuri din viaţa lui Maiakovski) Remarcabilă mi se pare tehnica punerii în scenă, unele convorbiri fiind veritabile scenete construite după toate regulile genului (întîlnirea cu Edward Robinson), după cum de-a dreptul stimabile apar acele pagini în care, la închegarea unui portret, se angajează direct poetul Toma George Maiorescu, veritabil creator de atmosferă, uşor exaltat şi memorabil acuarelist. Al. Spânu