Contemporanul, ianuarie-iunie 1973 (Anul 27, nr. 2-27)

1973-01-05 / nr. 2

Sh­tterators CORESPONDENŢE Citate I. ILARIU — „Să-i mai recitiţi pe clasici şi să învăţaţi de la ei / Cum se scrie-o poezie, ca formă şi ca idei, / Cu stil clar, preciziune, punctuaţie — armonii / Cu figuri de stil frumoase, întrebuinţînd tropii“. N. MIHAIL — „Cînd totul In natură se află li­nişti / Eu î­mi blestem chiar soarta de ce m­ai m-am născut“. L. PANA — „Ţi-aduci aminte, dragă, / Eram la cinema / Cind te-am recomandat / Că eşti prietena mea“. A. ŞTEFANESCU — „Pe luntrea vieţii stau doi­niţe parsifale“; „Impact al semiramidelor“; „Poeţi ce culeg din fîntini gherghefuri, / Aniversări din toarta-ţi nestimată“, „Străbun pămînt de munţi co­­liseificat“. L. DUMBRAVA — „Nu-mi place să fiu comen­tată cu patimă, cu ură, nu sînt născută poet. Am trimis poezii mai grele la tovarăşa România lite­rară“. RAPSODUL DELASARAOANI — „Nu cint ca s-adun avere / ori s-ajung printre genii, / ori bust să-mi facă dacă mor / în sat Săbăunenii! / Cint fiindcă iubesc / chiar dacă n-am vre-un stimulent, / şi că m-a-nzestrat natura / c-o fărîmă de ta­lent“. P. MARIA — „Vă­ încredinţez cinci poezii: Bio­­silvestră, Biocrez de pace, Bioinstantaneu, Bioin­­trospecţiune, Bioportativ“. S. MARIAN „Suflarea ta m­nbie / Ca banii pe-am­­ăt’t“. P. ION MARIN — „Ştiţi, cred că voi ajunge un mare scriitor chiar dacă nu ve­ţi binevoi să mă publicaţi în pagina I-a“. Ana Blandiana ÎN LIBRĂRII CONSTANŢA BUZEA : „Leac pentru îngeri“ (Editura Albatros) • DUPĂ aproape ze­ce ani de la debut, Con­stanţa Buzea adună într-o singură carte — Leac pentru îngeri — versuri selectate din volumele anterioare : De pe pămînt. La rit­mul naturii, Norii, A­­gonice, Coline şi Sala nervilor. Culegerea, al­cătuită cu nobilă seve­ritate, oferă cititorului posibilitatea unei inte­resante retrospective asupra întregii creaţii lirice a poetei, de la primele începuturi, a­­flate sub semnul unui eminescianism candid, pină la poemele de dată recentă, unde sentimen­talismul sobru al Con­stanţei Buzea îşi gă­seşte expresia delicată şi solemnă, atît de ca­racteristică : „Mişcat stă aerul ca-n moară, / Grămezi de frunze, toamna mea cu tine, / S-avem în faţa ochilor coline, / Să fiu bolnavă şi să nu mă doară. 11 Rouă în roiuri cadă peste stepe, / Mirosul ierbii să trezească sete, / Să se adune cai de-un an in cete, / Oprind din mers căru­ţele cu iepe. / / Acelo­raşi tristeţi să ţinem parte. / Să se-ndure dulcea lumii moarte / De sufletul meu rupt în două soarte. /­ Să re­zistăm umbriţi de-ace­­eaşi carte. / Cînd a nu fi şi-a fi mereu de­parte, / Acelaşi chip le este dat să poarte.“ SMARANDA JELESCU : „Coloană dorică“ (Editura Eminescu) • VERSURILE Sma­­randei Jelescu se dis­ting în primul rînd prin sinceritate. Micile stri­­găcii de exprimare, parcă anume lăsate aşa dintr-o surprinzătoare intuiţie, pun mai mult în valoare adevărul e­­moţiei. Este o poezie a bucuriilor simple, ime­diate, a iubirii, o poe­zie senzuală şi caldă, plină de prospeţime şi graţie: „Şi vii ca-n vis, şi-n vis eu îţi deschid, / Şi-alunec blind spre gura ta amară, / Pătată de căldură şi declin. / Şi palpitînd de dragos­tea ta rară. // Mă săvîr­­şesc încet în împlinire / De nu rămîne risipit un gînd / Şi sufăr iar de tine, peste fire. / Tu, la­com, ars, cuminte şi plăpînd“. MACEDONSKI : Poemele „Nopţilor“ (Editura Albatros)­ ­ APARUTA în seria de Texte comentate-L.v­um, prezenta ediţie (an­tologie, prefaţă, note şi bibliografie de Mircea Anghelescu) are meni­rea de a uşura înţele­gerea şi interpretarea poeziei lui Macedonski, constituindu-se ca un u­til instrument de lucru pentru uzul elevilor din clasele superioare şi, desigur, pentru orice iu­bitor de poezie. Fără a abuza de un spaţiu prea întins, aparatul critic se remarcă prin ţinută şi eficienţă. Dan Medeanu Poezie î • • • Horia şi Iancu în tradiţiile şi cîntecele po­porului. * Ediţie îngrijită de Ovidiu Bîrlea şi loan Şerb. Prefaţa de Ov Bîrlea Ed. Eminescu, Biblio­teca Eminescu, 216 p„ 15 lei (legat). RADU BOUREANU : Funia de nisip (publicistică). Ed. Cartea Românească, 432 p„ 13 lei. AL. CL­AUDI­AN : Senin. Ediţie îngrijită, text sta­bilit, studiu introductiv şi note de Constan­tin Crişan. Cuvînt înainte de S. Ciocuiescu. Ed. Minerva, seria „Retrospective lirice“, 272 p., 12,50 lei. GRIGORE ARBORE : Auguralia Ed. Cartea Ro­mânească, 76 p., 5 Iei GH. GRIGURCU : Salută viaţa. Ed. Albatros, 80 pe 7 lei. MARIUS ROBESCU : Clar şi singurătate. Ed. Cartea Românească, 90 p.. 6 lei RADU ANTON ROMAN : Ohaba, ţara asta Ed. Cartea Românească, 104 p„ 5,75 lei. ION GHIUR : Rătăcirea în lucruri (poeme). Ed. Eminescu. 80 p„ 4 lei IONEL POP : Vinători. Oameni şi cîini. Prefaţa de­­ Ciocuiescu Ed Eminescu 248 p , 10 lei. ION MARIN ALMA­IAN : Spune-mi, unde duce acest drum ? (roman). Ed Eminescu. 248 p.. 4,75 lei. ALEXANDRU SENCOVICI : Scrisoare către un fost procuror Ed Eminescu. 92 p. 2,75 lei. VALENTIN HOSSU-LONGIN : Tara Lotrului (re­portaje) Ed Eminescu 200 p.. 6,25 lei. C. GEORGESCU : Hora de duminică (nuvele). Ed Eminescu. 316 p 10 lei TOTH MARIA : Fereastră la soare (în lb. maghia­ră) Ed Eminescu. 136 p.. 4,25 Iei VASILE REBREANU : Jaguarul Ed Eminescu, co­lecţia „Nuvele de ieri şi de azi“. 448 pe 13 lei. REVISTE CARE AU FOST I n tot mai vas­tul context al cer­cetărilor de Istorie literară, numărul monografiilor sporește de-a dreptul vertiginos, celor consacrate unor au­tori alăturindu-li-se studii monogra­fice asupra unor specii literare (Po­vestirea de Ion Vlad, asupra căreia vom reveni, e un exemplu) şi mai cu seamă asupra unor publicaţii, în vară (spre a cita doar apariţii recente) a ieşit de sub tipar „Şezătoarea“ în con­textul folcloristicii de P. Ursache, iar... „vara de noiembrie" ne-a adus o prezentare a revistelor literare din ultimul deceniu al secolului trecut, datorată Adrianei Iliescu, şi o alta, a revistelor româneşti de poezie, sem­nată de Emil Manu. Utilitatea unor lucrări de acest fel, cum şi a bibliografiilor de publicaţii (ultima tipărită e aceea a revistei Ra­muri, întocmită de Florea Firan şi Maria Mitran) şi în genere a biblio­grafiilor, e mai mult decit evidentă. Trei sferturi, cel puţin, din timpul şi cam nouzeci la sută din energia pe care le reclamă elaborarea unui stu­diu despre un scriitor, un moment li­terar, o grupare sau un curent sunt absorbite, în lipsa unor lucrări ajută­toare, de adunarea materialului. Prin tipărirea de bibliografii şi monogra­fii ale periodicelor, cercetătorul se vede c­intr-odată scutit de o muncă brută, fatal disproporţionată faţă de rezultate, oferindu-i-se de-a gata ceea ce altfel ar fi obţinut cu preţul unor epuizante căutări. Acei ce îşi asumă sarcina de a bibliografia sau studia monografic o publicaţie, un grup sau o categorie de publicaţii merită, de aceea, toată gratitudinea. Unii dintre ei, inclusiv Adriana Iliescu şi Emil Manu, o merită cu atît mai mult cu cit pregătirea lor de cercetători e du­blată de o vocaţie literară pe care şi-o subordonează pînă la sacrificiu muncii tenace de bibliotecă. Revistele literare la sfîrşitul seco­lului al XIX-lea, este a doua carte de acest gen a autoarei. Prima, Literato­rul (1968) era o compactă monografie a periodicului scos de Al. Mace­donski în 1880 şi condus, cu întreru­peri, pînă în 1918 inclusiv. Incluzînd treisprezece capitole, studiul debutea­ză cu o biografie a poetului Nopţilor, dusă pînă la apariţia revistei, conti­nuată şi după data respectivă în mă­sura în care se confundă cu aceea a Literatorului, pentru a se cerceta apoi raporturile publicaţiei cu publicul ci­titor şi cu principalele grupări literare de la sfîrşitul secolului trecut, pozi­ţia ei faţă de momentul 1848, litera­tura şi critica literară din Literatorul, cu specială stăruinţă asupra debutu­rilor (Duiliu Zamfirescu, Traian De­­metrescu, Cincinat Pavelescu, Tudor Arghezi ş.a.), rolul perio­dicului în promovarea simbolismului. In noua monografie, Adriana Iliescu prinde în obiectiv un deceniu de li­teratură, 1890—1900, perioadă dintre cele mai puţin studiate şi, adesea, superficial apreciată. O primă preocu­pare a cercetătoarei e tocmai aceea de a invalida ideea preconcepută (de sor­ginte junimistă) după care, odată cu dispariţia lui Eminescu şi Creangă, literatura română ar fi intrat într-o perioadă de sterilitate, că după 1890 n-ar mai fi apărut opere de valoare. Adevărul, se arată în capitolul intro­ductiv, este că o seamă de scriitori ajung la deplina expresie a persona­lităţii lor după 1890 şi îşi publică în deceniul respectiv unele dintre cele mai reprezentative opere. Sunt citate Năpasta, Schiţe uşoare şi cîteva nuvele de Caragiale, Novele, I şi II de Sla­vici, Balade şi idile, Fire de tort de Coşbuc, Excelsior de Macedonski, Studii critice, II şi III, de Gherea, alături de titluri inconcludente, ca Profile literare de Traian Demetrescu, Moş Teacă de Anton Bacalbaşa, Din chinurile vieţii de Sofia Nădejde şi altele, omiţîndu-se în schimb Viaţa la ţară şi Tănase Scatiu, romanele lui Duiliu Zamfirescu. Observaţia posibilă e aceasta: dacă realizările nu lipsesc, puţine dintre ele suportă, totuşi, com­paraţie, cu creaţiile majore apărute în cursul celor d­ouă decenii precedente şi de altfel udele datează de mai de­mult. Năpasta nu e totuşi o scrisoare pierdută; poeziile lui Macedonski şi Coşbuc, editate după 1890, au fost scrise — multe din ele — înainte. Novele, II, de Slavici reproduce în parte Novele din popor (1881). Din ceea ce coboară perioada sfîrşitului de veac în raport cu cea anterioară, do­minată de Convorbiri literare, e mai ales slaba conştiinţă estetică, contîr­­zia de valori, amestecul de stiluri, lipsa de ţinută, improvizaţia, graba, superficialitatea. Cercetătoarea însăşi numeşte timpul acesta — „complicat“ şi „tulbure“, remarcă intemperanţa verbală a multor publicaţii, degene­rarea polemicilor, într-un cuvînt, lip­sa acelei distincţii, a acelui mod aca­demic de a discuta pe care le instau­rase şi le păstra încă gruparea Juni­mii. Aceasta nu infirmă însă concluzia că „sfîrşitul secolului trecut, departe de a fi fost o înşiruire de ani şterşi şi neinteresanţi, a însemnat pentru li­teratură un moment viu, fecund în opere de valoare şi activ pe plan este­tic“. Atîta doar că, în comparaţie cu perioada 1870—1890, — deceniul al zecelea nu a marcat în nici un ,caz un spor calitativ, sub aspect estetic. Nota lui specifică o dau efervescenţa ideo­logică, confruntările şi înfruntările de opinii, căutările de noi drumuri în creaţie, de o parte, rezistenţele înver­şunate la tendinţele novatoare, de alta. Spre a surprinde pulsaţia vieţii lite­rare din cuprinsul unei perioade în general agitate, punctată de eveni­mente istorice majore, precum înte­meierea partidului socialist, în 1893, şi dizolvarea lui, în 1899, descrierea publicaţiilor era calea cea mai indi­cată. Nu sunt conspectate, fireşte, toate revistele, căci sînt legiune şi doar unele prezintă interes din punct de vedere istorico-literar, dar figurează toate acelea în care s-au formulat idei orientative, care au avut în epocă un anume rol, la care au colaborat scri­itori notabili sau au găzduit debuturi interesante, înfăţişînd fiecare publicaţie micro­monografie, Adriana Iliescu nu se li­mitează la o inventariere, ci îmbină constant descripţia cu analiza critică. Ghid bibliografic, cercetarea devine implicit exegeză şi sunt de apreciat si­guranţa, supleţea, dovedite de altmin­teri şi în studii anterioare, în mono­grafia Literatorul mai cu seamă, cu care autoarea se mişcă în sfera teoriei literare şi a esteticii, lămurind, bună­oară, înţelesul conceptului de reflec­tare a realităţii în critica lui Dobro­­geanu-Gherea sau detecînd infiltraţii presimboliste în Dan al lui Vlahuţă. Remarcile ascuţite, disociaţiile subtile, semnalările interesante, frecvente pe tot parcursul cărţii, reprezintă o efec­tivă contribuţie la o mai exactă si­tuare a unor publicaţii în istoria literară, la aprecierea mai judicioasă, mai nuanţată, a rolului lor şi al di­verşilor colaboratori în mişcarea cui-,, turală. Felurite direcţii, principial opuse sau divergente, nu se resping întotdeauna practic, ci „se nuanţează, se completează, iar alteori interfe­rează“, întrucît „purtătorii lor de cu­vînt sînt, adesea, departe de a fi ajuns la cristalizarea formulei proprii“. Astfel, Convorbiri literare, profesînd o estetică, autonomistă şi clasicizantă, facilitează pe de o parte afirmarea unor tendinţe ce prefigurează semă­­nătorismul, iar, pe de alta, publică versuri de factură parnasiană, cu abururi simboliste, amintind pe Minu­­lescu şi Bacovia ; tineri colaboratori ai publicaţiilor socialiste (Stere, Ibrăi­­leanu), prepară, chiar în cuprinsul acestora, poporanismul, alţii (Şt. O. Iosif, C. Sandu-Aldea) sunt de pe a­­cum vestitori ai orientării semănăto­­riste, iar alţii (Tr. Demetrescu, Şt. Petică) pionieri ai poeziei moderne; în Revista Nouă a lui Hasdeu se publică studii asupra simbolismului, în Ovi­diu din Constanţa sunt formulate ve­deri poporaniste — şi aşa mai departe. De un foarte atent examen beneficiază reviste, precum Vatra. Povestea vorbei, Floare albastră. Pagini literare, consi­derate de toată lumea ca presemănă­­toriste, dar în care se pot citi articole de atitudine mai curînd poporanistă, chiar pledoarii în sprijinul teoriei „ar­tei pentru artă“ (acelea, din Floare al­bastră, ale lui Al. Antemireanu) şi poezii contaminate de simbolism, orientare combătută principial. Nu mai puţin scrupulos sunt investigate periodicele din constelaţia Literatoru­lui (cum şi Literatorul însuşi), în pa­ginile cărora cercetătoarea descoperă aprecieri elogioase la adresa genera­ţiei de la 1848 şi a mişcării socialiste, reproduceri din Maiorescu şi Gherea, articole laudative, despre Eminescu, colaborări ale lui Coşbuc, D. Nanu, A. Tom­a, pagini uitate (proză şi ver­suri) de Sadoveanu. în tot, cartea Adrianei Iliescu rea­lizează o foarte exactă radioscopie cri­tică a publicaţiilor literare ale sfîrşi­tului de secol, punînd la îndemîna celor ce vor studia de aici încolo res­pectiva perioadă un instrument de lucru indispensabil. I ) E un preţios aju­tor, atît pentru cercetătorii de profesie cit şi pentru iubitorii de literatură îndeobşte, e şi cartea lui Emil Manu. înfăţişînd doar reviste dedicate în exclusivitate poe­ziei şi comentariului de poezie, a­­ceasta nu are de discutat programe, de urmărit polemici, de analizat doc­trine. Caracterul ei rămîne, prin defi­niţie, predominant descriptiv. Nu e vorba, totuşi, de un simplu catalog, da un dosar de fişe bibliografice. Cercetă­torul situează istoric fiecare publica­ţie, schiţează cadrul ideologic în care a apărut şi evoluat, îi urmăreşte, dacă e cazul, avatarurile, denunţînd orien­tările reprobabile. Caracterizate de an­samblu a unei reviste e completată şi nuanţată prin succinte caracterizări făcute poeţilor prezenţi în paginile ei, mai exact spus , etapei evolutive în care acei poeţi se găseau în perioada colaborării la respectiva publicaţie. Un studiu introductiv, însumînd într-o privire sintetică revistele de poezie străine şi româneşti, cercetează impli­cit conştiinţa poetică, aşa cum s-a ex­primat în diversele publicaţii, rele­­vînd efectiva contribuţie la înnoirea şi esenţializarea lirismului a unor pe­riodice precum Versuri (1911) a lui I. M. Raşcu sau Simbolul lui S. Sa­myro (Tristan Tzara) şi I. Iovanachi (I. Vinea) şi subliniind, pe de altă parte, că „pentru poezia românească cel mai mare fals îl constituie mima­rea unor experimente şi mode poeti­ce“, diferitele moduri de „degradare a artei prin incifrarea programată“. Instructivă, parcurgerea cărţii lui Emil Manu devine, implicit, un prilej de bucurie intelectuală aleasă, multe din revistele prezentate punîndu-ne în nemijlocit contact cu experienţe, cău­tări, iniţiative ale unora dintre cei mai interesaţi poeţi ai zilelor noastre şi ai trecutului. Albumul pelerinilor români, scos de Bolintineanu, în 1851, la Paris, ne introduce în ambianţa emigraţiei româneşti de imediat după 1848. Simbolul ne revelă un Tzara minulescian şi un Vinea oscilînd între Minulescu şi... St. O. Iosif, în Muzică şi poezie (1935—1937) îl găsim pe Ar­ghezi, Bacovia, Voiculescu, Philim­ide, Zaharia Stancu, la Prepoem (1940— 1941) debutează Geo Dumitrescu, Al. Lungu, Mihu Dragomir, Pavel Bellu, Zarathustra (1940—1941), scoasă la Buzău de Al. Lungu și Ion Caraion, întemeiază un fel de editură în care apar plachete de Al. Lungu şi Lucian Valea. Claviaturi (Braşov 1941—1943) se bucură de colaborarea lui Blaga şi Arghezi, care semnează alături de Gherghinescu Vania şi de foarte ti­nerii pe atunci Ioanichie Olteanu, Radu Stanca, St. Aug. Doinaş, Ion Caraion, Alexandru Lungu, Mihail Crama, în sfîrşit, cele două Caiete de poezie apărute în 1946 şi 1947 la Fun­daţii, prefaţate respectiv de Tudor Arghezi şi G. Călinescu, reunesc sem­nături dintre cele mai diverse, majo­ritatea de prestigiu, de la acelea ale lui Demonstene Botez, Camil Baltazar, Saşa Pană pînă la cele de încă restrînsă audienţă ale unor iconoclaşti ca Ion Caraion, Constant Tonegaru, Iordan Chimet şi numeroşi alţii. La capitolul Alte reviste sunt con­semnate periodice fără importanţă, cu excepţia faimoasei 75 H.P., care nu înţelegem de ce a fost surghiunită aici. Repertoriul acestor „alte“ — e, desi­gur, departe de a fi complet, în 1912 apărea la Iaşi revista Fronda. Prin 1945, un grup de poeţi scoteau la Cluj un mnic număr din Abecedar literar ; cam tot pe atunci apărea (la Craiova) Zări noi sau poate, Orizonturi noi, iar prin 1948 — colaboram la un caiet de extrem de proastă poezie. Plaiuri năsăudene, tipărit în suburbana Mili­tari. Şi cîte alte reviste de acest fel nu vor mai fi apărut ! împreună cu atîtea alte volume de istorie literară, cărţile publicate de Adriana Iliescu şi Emil Manu, repre­zintă reale contribuţii la o cît mai bogată şi adecvată valorificare a moş­tenirii culturale. Dumitru Micu MICHAELA ELEUTHERIADE : „Case la Tulcea“ (Din Expoziţia jubiliară „25 de ani de artă plastică românească“) Cum să trăieşti „nicăieri“? H­USESERA şesuri monotone, păduri, învălmăşiri de stînci fumurii, apoi nesfîrşite întinderi plane, o ţară şi încă una contemplate de la fereastra trenului. Dar la un moment dat — povesteşte Arghezi, întruna din „tabletele“ sale — se petrecuse o ridicare lină a pămînturilor şi ime­diat o leneşă coborîre spre umbre fragile şi iarăşi o înălţare fără caznă şi iarăşi o adîncă şi prelungită ple­căciune făcută ierbii. Deal, vale, deal, pămîntul începuse să danseze­­ Româ­nia România din manualele de geo­grafie — şi totuşi alta : România lui Arghezi. Patria lui intimă, care dansa Dacă există un „secret“ al poeziei patriotice, atunci el se află într-o strînsă legătură cu această intimitate, cu această „particularizare“ a imagi­nii locului natal în acest sens, pa­tria cu pămînturi care dansează a lui Arghezi este alta decît, de pildă, patria ca un trist paradis a lui Goga sau decît cea zguduită de revolte a lui Beniuc. Iar convenţionalismul unor poeme firave, despre munţi şi ape cu nume româneşti, izvorăşte, cred, din nesiguranţa şi sfiala cutărui autor care nu are curajul să vorbeas­că despre patria lui şi invocă, în spi­ritul manualelor şcolare, un tărîm generic şi abstract. Opera unui poet care nu-şi desco­peră sau nu-şi edifică mental o ţară a sa — autentică, vie, inconfundabi­­lă — rămîne sub lividul semn de în­trebare al inautenticităţii iar ţara aceasta imginată nu poate să fie des­prinsă de cea în care trăieşte Ar fi un tărâm fals, mincinos, o invenţie de copil rătăcit Cum să trăieşti ni­căieri ? (poţi doar să mori nicăieri, dar asta-i altceva) Te-ai născut şi îţi duci viaţa undeva. Acolo scrii, a­­colo se desfăşoară existenţa ta de poet. Existenţă întotdeauna luminoa­să Să nu ne lăsăm înşelaţi de apa­renţe : poetul poate fi un ins muncit de mari nelinişti, uneori disperat ; dar e vorba despre o altfel de neli­nişte şi despre o altfel de disperare decît cele obişnuite Un om cu ade­vărat deznădăjduit nu are de ce sa cînte Şi nici nu cîntă ! Avînd harul de a cînta — de a-şi cînta amintirea durerii şi amintirea neliniştii — poe­tul este de fapt cel mai fericit dintre oameni. Un dar nepreţuit primeşte cel care poate scrie despre locul vieţii sale, în momentele cînd acel loc nu rămî­ne „într-o slavă stătătoare“, ci se afla în bătaia unei lumini neliniştite, care­­ cercetează pentru a descoperi izvoare ascunse şi energii ascunse Scriitorul american Sau­ Bellow po­vesteşte undeva : „Acum cîţiva ani, acceptasem să scriu, pentru o revis­tă-magazin, un reportaj despre Illi­nois Am străbătut statul în maşină, vorbind cu un mare număr de oa­meni Cînd le povesteam despre pro­iectul meu, găseau ideea extrem de amuzantă. îmi amintesc de un bar din Rockport, unde i-am mărturisit chelneriţei că aş dori, pentru articol, detalii asupra vieţii acelei aşezări. A izbucnit în hohote de rîs şi şi-a che­mat prietenii să vadă fenomenul De ce era atît de amuzată ? Pur şi sim­plu pentru că locuitorii micilor oraşe de provincie se gîndesc că viaţa pe care o duc ei e atît de plicticoasă atît de disperată Incit nu văd în ea nimic interesant Ei suferă toţi de o mare­­plictiseală de viaţă“ Am trăit ultimii ani într-un oraş românesc de provincie Probleme neliniştitoare, e nevoie de rezolvat, (deconcerta uneori ritmul grăbit de dezvoltare al economiei), crize de adaptare am întîlnit destule. Plicti­seală, nu. Disperare, nu Poate doar unele forme ale oboselii nervoase, determinate de febrilitatea căutărilor sau de bruştele schimbări de cadenţă a vieţii, schimbări legate îndeosebi de manifestările revoluţiei tehnico­­ştiinţifice. Absenţa plictiselii şi a dis­perării, din locurile unde cîndva ele îşi aflau răspîndite pretutindeni re­şedinţele de cenuşă, poate fi şi ea un „motiv“ şi un imbold pentru ceea ce numim poezie patriotică. „Pentru un poet, limba sa repre­zintă ţara sa“, spunea T.S Elliot. A locui în cuvintele taie, a te înălţa în mijlocul unei fraze pline de glorie, a dormi noaptea, cu braţul sub ceafă, în văile calme dintre silabe, iată lu­cruri pe care ni le putem imagina cu uşurinţă Şi putem simţi cum şi în limba română, cu înălţimi fără vio­lenţă şi cu coborîşuri blajine, pămîn­tul dansează Ca şi o ţară, poezia poate fi iubită şi înţeleasă de oricine, dar rămîne mereu ea însăși, de ne­confundat. Florin Mugur 3 EUGEN FRUNZĂ : „Iubire am scris“ • SUB un titlu care nu spune mai ni­mic despre conţinutul cărţii, poetul adu­nă un apreciabil lot de poezii patriotice, cărora le adaugă altele cu profil ostă­şesc, conforme cu specificul Editurii Mili­tare, în care au apărut. Volumul e orga­nizat astfel încît evocă cronologic, în cea mai mare parte, momente, personalităţi şi evenimente (cele mai multe de vîrf) din istoria noastră, partea închinată con­temporaneităţii fiind, evident, cea mai cuprinzătoare, dar şi cea mai inegală ca realizare. Cu ştiuta-i îndemînare intr-ale versificării şi cu un retorism, aici, agrea­bil adesea, el cvită mai intîi „pămîntul acesta“, care „nu e primit, / E inima ce­lor plecaţi la veacuri, / e inima celor ce sint, / îngemănare a pulsului sacră, / singe din singe arzind“. Căci „nimeni nu moare fără să-şi lase / inima-n glie, viu zăcămînt“. Urmează arborii „pe creste­ / pe dealuri, pe şesuri, arborii / în jurul cetăţilor, arbori / de-a lungul hotarelor, arbori / lingă ape şi drumuri, arbori / lingă streşine, arbori / în grai, la porţi şi morminte / arbori...“. Trecutul încă in­cert e auzit ca ,,un dangăt alb suind din lutul / împărăţiilor de jos“, însă încer­­cind să-i desluşească fabuloasele dimen­siuni putem scruta cu încredere deopotri­vă prezentul şi ..alte lungi viitorimi“. Un gînd pios se-ndreaptă apoi, fireşte, către eroul necunoscut, „omul trecut în timp / şi odată cu timpul / în tine, în mine, / în toti, în toate, / prelungit in sîngele tuturor“. Este evocată după aceea Umbra de la Rovine, cu referire direc­tă la Eminescu (în alte locuri dăm peste „extrase“ din Alecsandri, Bolintineanu, Goga etc., ori­­ numai peste inevitabile coincidări cu teme şi motive ale poeziei acelora), urmează Ştefan care doar „s-a prefăcut / ostenit că pleacă dintre cei vii“, deoarece „iată-l ce viu şi drept ră­sare / cu trupul în şa, cu gîndul înalt“ în conştiinţa fiecăruia. Mihai Viteazul reprezintă „conştiinţa întregului“, cel care a „chemat conştiinţa dinţii / redin­­du-i trup şi suflare“, Bălcescu e „Prome­­teu român“ ce „stă pe zare, drept“, pe Iancu pribeag îl simţim cum „trece fru­mos în baladă / pe calu-i alb, la Abrud“, prin unirea din 1859, prin războiul de in­dependenţă şi, mai ales, prin unirea cea mare din 1918 ne-am putut vedea în sfîr­şit ..urcaţi pe culmi statornici şi stă­­pîni“, pentru ca prin actele revoluţionare ce-au urmat să ajungem în plină Româ­nie socialistă de astăzi, „cea mai scum­­pă-ne / fără descumpene, / zimbet bogat şi fecund“. Sigur, poetul se întîlneşte pe acest parcurs, ca şi în poeziile ostăşeşti (Ra­­chetiştii, Cîntec de marinar, Veghea os­taşului, Cîntec de aviator, Tanchistul etc.), aproape inevitabil, cu imagini din Beniuc, Tăutu, Tulbure, Dragoş Vicol, dar lucrul cel mai supărător e o anume auto­­preluare de motive şi imagini dintr-o poezie în alta, ca­ si-“frecvenţa cam obo­sitoare a luceferilor, a ierbii, a zvonuri­lor, a vulturilor, a florilor şi săruturilor etc., care întunecă uneori­­pagina. In to­tal însl,MMfrl departe îşi are just­ifi­­carea şi meritele ei, iar Eugen Frunză s-a priceput să şi-o alcătuiască. George Muntean T. G. MAIORESCU : „Dialog cu secolul şi oamenii lui“ • RÅBDATOR şi migălos construi­tă, elaborată pe distanţa a zece ani, cartea a doua a Dialogului cu secolul şi oamenii lui (primul volum apăruse în anul 1967) vine să recomande un Intelectual obsedat de „unele întrebări deosebit de acute care frămîntă con­ştiinţele în acest secol zbuciumat por­nit să încheie un mileniu“. Intuind bine dominantele caracterizante ale anilor noştri, T. G. Maiorescu ambi­ţionează etalarea analitică şi motiva­rea raţională a raportului de coexis­tenţă dintre spiritul umanist şi cel tehnic ; astfel stînd lucrurile, cele a­­proape 90 de personalităţi anchetate sunt oficianţi de primă dimensiune în perimetrele artei, ştiinţei şi tehnicii de pe meridianele mai apropiate sau foarte îndepărtate ale globului, oa­meni ale căror realizări în variate domenii le permit elaborarea unei serii de teoretizări şi disecări perti­nente. Fără pretenţia (imposibilă) de a fi aşezat sub semnul lămuririlor de­finitive o problemă copleşitoare prin implicaţiile şi trimiterile sale, proble­mă care, indubitabil, va constitui în viitor obiectul a numeroase studii de sociologie şi de istorie a culturii, car­tea provocată de T. G. Maiorescu (scriu provocată pentru că avem a face cu o carte de interviuri) reuşeşte închegarea unor precizări notabile: ritmul galopant al succesiunilor de mutaţii în fizionomia spirituală a a­­murgului de veac XX, ponderea ocu­pată în anii noştri de elementul teh­­nico-ştiinţific, tendinţa spre esenţia­­lizare a actului uman creator, indife­rent de domeniu, conturarea din ce în ce mai fermă a unui crez optimist în viitorul planetei ş.a. Bun stăpîn pe tehnica interviului, T. G. Maiorescu se fereşte de înregis­trarea mecanică a răspunsurilor, pro­­punînd, aprobînd, amendînd, stimu­­lînd şi imprimînd dinamism dialogu­rilor. Intervenţiile îi sînt guvernate de bun simţ (discuţiile cu Werner Heisenberg şi cu arhiepiscopul Maka­­rios), de puterea superlativă (interviul cu George Oprescu), de comprehen­siune („Adolescenţa şi idealul“), de dramatism (reconstituirea dialogată a ultimelor ceasuri din viaţa lui Maia­­kovski) Remarcabilă mi se pare teh­nica punerii în scenă, unele convor­biri fiind veritabile scenete construite după toate regulile genului (întîlnirea cu Edward Robinson), după cum de-a dreptul stimabile apar acele pa­gini în care, la închegarea unui por­tret, se angajează direct poetul Tom­a George Maiorescu, veritabil creator de atmosferă, uşor exaltat şi memo­rabil acuarelist. Al. Spânu

Next