Contemporanul, iulie-decembrie 1973 (Anul 27, nr. 28-52)

1973-07-06 / nr. 28

Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Vineri 6 Iulie 1973 Nr. 28 (1391) 1O pag. — 1 leu SAP­T­ĂMÎNAL AL CONSILIULUI CULTURII ȘI LUUDA­ȚIEI SOCIALISTE C. BRÂNCUŞI: Masa tăcerii şi cele 12 scaune (Din albumul fotografic Brâncuşi la Tg. Jiu, realizat de Ion Miclea, cu un cuvînt înainte de George Macovescu, apărut in Editura pentru turism, 1973) LA IARNĂ La iarne, de voi mai trăi cumva, - Şi nu prea văd de ce n-aş mai trăi, - Tot timpul la fereastră am să stau Seară de seară albastră, zi de zi, Zăpada vreau s-o văd cum cade-ncet Din cerul alburiu brăzdat de nori Şi viscolul turbat vreau sâ-l ascult Şi corbii negri croncănind fiori. In casă fac să duduie in sobă Şi să miroasă cald, a piine coaptă. Din întimplare dacă vei veni Să nu-mi vorbeşti decit uşor, în şoaptă. Sint obosit de-atîta mult tumult, Vreau viaţă-n jur ci nu tăcere oarbă, Natura care scutură zăpezi Cit mai tirziu în sinu-i să m-absoarbă. Zaharia Stancu Cota Cantemir , superbă mîn­­drie de înfăptui­rile spirituale ale poporului său, stră­­­­bătute „de la origini pînă în prezent", G. Călinescu răspundea în 1941 unui ilustru profesor străin care, în cursul unei anchete despre cultura română, lăsase a se înţelege că vorbeşte unui popor­­ fără trecut : „Ne va trebui multă stăruinţă spre a modifica noţi­unile geografice greşite, datele isto­rice fanteziste, de a dovedi (...)­­că noi stăm pe" o tradiţie culturală"ne­întreruptă, că prin Cantemir noi sim­bolizăm nivelul vechiului cărturar ro­mân, că toată problema la noi este de a formula personalitatea noastră şi de a spori pe drumuri sigure creaţia de valori“. Suntem­, astăzi, în plin proces de în­făptuire a datoriei pe care o săpa ast­fel în conştiinţe genialul cărturar, şi eforturile comune îşi găsesc cea mai înaltă încurajare şi călăuză în însăşi politica partidului şi statului. Un e­­xemplu din cele mai grăitoare este grandioasa sărbătorire a lui Cante­mir, de-a lungul unui an întreg, act de înţelepciune care evită improviza­ţia găunoasă şi obligă la meditaţie a­­profundată, la explorarea cu răgaz a moştenirii lăsate de cel ce simboli­zează cea mai înaltă cotă atinsă de cultura română în epoca veche. De pe acum s-a acumulat o bibliografie din care cercetătorul de mîine va scoate imaginea unui Cantemir în multe privinţe nou. Se poate afirma că în ultimii cîţiva ani, şi mai ales în acest an jubiliar,­ s-au pregătit pre­misele unei adevărate mutaţii în con­cepţia ce a domnit pînă acum despre voievod şi opera sa. Printre aceste premise, un loc esen­ţial îl deţine fundamentala reconsi­derare a „Divanului“ şi „Istoriei ie­­roglifice“, cele două creaţii în limba română scrise de Cantemir în Moldo­va şi la Constantinopol, opere de­monstrând o vastă cunoaştere a celor mai felurite realităţi naţionale, şi o genială stăpînire a limbii, poporu­lui nostru. Analiza aprofundată în special a Istoriei ieroglifice, operă terminată în 1705, duce pe cele mai felurite căi la convingerea că cel ce va deveni, în 1714,­­primul cărturar din sud-estul european membru al unei academii străine, deţinea de mult Dan Zamfirescu (Continuare in pag. 9) .................................................................................uimit!..... D­IN SUMAR: M Al. Philippide, eseist și traducător­­ de George Muntean (pag. 3) Interviuri cu Liviu CIULEI (pag. 4) Doru POPOVICI (pag. 6), pictorul american William Arthur SMITH, poetul irakian Abdul WAHAB AL-BAYATI (pag. 9), Franco LOMBARDI (pag. 10). .............................................................................................................................. „Un leagăn...“ . E privilegiu de preţ, să nu fii cro­nicar literar, să citeşti fără obligaţia de a consemna la zi,­­ să citeşti nu­mai din plăcere ! Ce dublu privilegiu să-ţi poţi spune, public, impresiile, despre o carte care te-a entuziasmat, chiar dacă pe ultima ei filă stă scris anul apariţiei : 1972, iar noi sîntem în toiul fierbinte al celui următor. Datorită lecturilor mele dezordona­te, acum de-abia mi-a căzut în mină Un leagăn pe cer al lui Sütő Andras, în excelenta traducere a lui Romulus Guga şi cu o caldă epistolă-prefaţă a lui Titus Popovici. Larga varietate de stiluri şi perso­nalităţi a ultimului deceniu lasă sufi­cient loc tenebroşilor, absconşilor, a­­bisalilor, pentru ca apariţia unor cărţi, precum Un leagăn pe cer, să fie un antidot necesar sufletelor noastre in­toxicate de suprarafinamente obscure, însetate de claritate, de o viziune complexă dar nesofisticată a realităţii. Ceea ce spun sună parcă perimat şi parc-ar trimite la idilism. Un leagăn pe cer e, însă, substanţial antiidilic şi de un net sunet contemporan. Dar ce e această proză ? Subtitlul ei cuminte e „File de jurnal“. Poate fi numită şi aşa, într-adevăr e un fel de jurnal ţinut, cu intermitenţe, vre­me cam de un an de zile. Dar, slavă domnului, hotarul dintre speciile lite­rare e abolit de mult. Autorul se întoarce, pentru un timp, acasă, în comuna natală din Ardeal şi scrie ceea ce simte, trăieşte, vede, îşi aminteşte, i se povesteşte şi poves­teşte. Confesiuni, schiţe, nuvele în em­brion, străfulgerări de poeme, mono­grafie a satului, colaj de texte, toate topite în unitatea transparentă, cu ape adînci, a personalităţii autorului Drame care au zguduit satul de-a lungul cîtorva decenii­, destine care se întîlnesc şi se separa, aparent­ mărun­te întîmplări cotidiene, totul poartă încărcătura unei tensiuni afective, discret învăluită în umor, cordialitate şi melancolie. Ataşarea şi detaşarea scriitorului, faţă de materialul de viaţă cu care lucrează, se află în punctul perfect — pe care îmi place să-l numesc distan­ţa de aur — unde emoţia încă pulsea­ză şi se transmite in­direct, cititoru­lui, dar unde s-a înstăpînit, totodată, înţelegerea clarvăzătoare, ironia de superioară esenţă. Ea îmbrăţişează, dureros zîmbind, curgerea neodihnită a destinelor noastre. Şi totul e scris şi descris cu atîta tainic meşteşug şi fericit har al au­tenticităţii, încît ţie, citadinul, ţi se pare că toată viaţa ai trăit într-o co­mună din Ardeal, numită Cămăraş, că acolo ai descoperit dragostea şi moar­tea, şi nedreptăţile, şi dreptăţile şi speranţele, şi dezamăgirile... Ba ţi se năluceşte chiar că te-a iz­bit, în acel strop de lacrimă şi de soare, de noroi şi de ploi putrede, in acel minuscul punct cosmic, care e satul, cavalcada trecerii fantastice a istoriei peste case şi grajduri, şi vii, şi păşuni, şi capete încărunţite şi lea­găne (care se transmite, potrivit unei tradiţii locale, din familie în familie, din generaţie în generaţie). Ca orice operă scrisă cu dragoste şi suferinţă, cu har şi înţelepciune greu cucerită, cu silinţa şi patima adevă­rului, Leagănului... lui Sütő András îi e deajuns stropul, perimetrul micro­­cosmic, trasat de autor, pentru a re­flecta oceanul devenirii unanime. Acut contemporane şi etern umane, motivele, relaţiile, subtextele, ecourile subtile ale cărţii ne implică, ne con­fundă cu viaţa personajelor lui Sütő András, cu soarta lor. Un leagăn pe cer mi se pare a fi unul din cele mai cuceritoare, mai clare şi mai nuanţate mesaje — de fraternitate umană, de dragoste pen­tru pămîntul natal şi pentru oamenii, de toate neamurile, ale acestui pă­­mînt — din cîte cărţi de seamă au a­­părut la noi în ultimul deceniu. Maria Banuș PUIUL P­UIUL, un ghemotoc de puf gălbui, ieşise din ou de dimineaţă, dar pentru că era o zi noroasă fu­sese înfăşurat, împreună cu alţi fraţi ai lui, într-o flanelă veche de lună, in care a rămas toată ziua. Spre seară însă, norii s-au mai împrăştiat şi, printr-o spărtură, a ieşit soarele. Nu mai avea mult pină să apună, dar, oricît de crepusculare, razele lui tot trimiteau un pic de căldură, pe care m-am grăbit să o string în înfriguratul meu trup, așezîndu-mă pe o terasă, unde a fost adus și puiul. Flămînd de ceea ce mi se dăruia, după o zi atît de posomorită, un timp nici nu l-am băgat în seamă, cu ochii pe discul soarelui, ca pe o fotografie decolorată. Dulce și amar sfert de oră, pe care îl sorbeam picătură cu picătură, încălzindu-mi oasele, și însingurîn­­du-mă în mine însumi. Dar, în cele din urmă, l-am văzut. Și am văzut anume că se uită la mine. Era evident că mă vede, că ia cunoştinţă de existenţa mea. Mă privea atent, curios, puţin uimit, cu ochi cît o, gămălie de ac. Şi, deodată, am început să mă tulbur. Cine mă privea, de fapt, prin ochiul puiului ? Cu trei săptămîni în urmă, nu era decît un ou : se afla undeva departe, foarte departe, la nadir, în marele întuneric, dincolo de pragul vieţii. Venise atît de repede din lumea de acolo, încit imi era greu să cred că se desfăcuse cu totul din ea, că n-a adus cu el o parte din taina ei. Cine mă privea prin ochiul lui ? Acum, îl ţinea deschis asupra aces­tei lumi. Dar înainte de a ieşi din ou, al cui era ochiul care se uita la mine ? M-a trecut un fior. Geo Bogza Scriitorul şi gustul publicului . DATĂ lumea spune din cînd în cînd, doct, „De gustibus et colori­­bus non disputandum“, ceea ce ar însemna că fiecare e liber să aleagă după gustul propriu. Maxima nu e prea respectată. Toţi dorim să dic­tăm gustul nostru altora. Mai des se spune „De gustibus !!!“, cu mirare, cu o clătinare a capului ca în prezenţa unei absurdităţi , cutare apreciază o­­pera lui X, de pildă — hm ! de gusti­bus ! ? ? (adică „ce gusturi !“) E o vul­garizare modernă, dar ea cuprinde în germene tendinţa psihică nu de a accepta, democratic, gustul diferit al altuia, ci, dimpotrivă, aceea de a-1 ironiza, de a-1 critica. Atitudinile care se desprind din existenţa curentă ar fi două : una e aceea de definire a gustului ca dat u­­nic, irepetabil şi imprevizibil, al fie­căruia. Alta îl asociază cu bunul simţ şi cu natura, sugerînd că există un e­­lement comun, un liant puternic. Oricît de imprevizibil şi şocant diferit e gus­tul fiecăruia, el nu e atît de diferit ca să nu se înrudească prin nimic cu toate celelalte, altfel nu s-ar mai înţelege nimeni pe lume. O tendinţă, hai să zicem clasică, caută să armonizeze gustul, apăsînd pe comun, alta roman­tică, luciferică, caută să-l pulverizeze, apăsînd pe inedit. Dialectică în fond normală. De la începuturile sale, gus­tul a fost totuşi cel mai des privit ca o facultate „nobilă“ — de unde şi ide­­ea că există un „bun gust“, corespun­zător în unele estetici cu însuşi fru­mosul, cu un model, cu un ideal Cei care au considerat astfel gustul au fost şi propagatorii ideii că el corespunde doar cîtorva alte şi — unii autori de­clarau că în lume cei ce au gust nu trec de o duzină. Cei ce identifică gustul cu bunul simţ îi lărgesc desi­gur aria, şi îi dau un înţeles de gust „natural“, „popular“ , dar şi unii şi alţii cred într-un gust „bun“, corect, opus unuia „prost“, greşit, sau vor­besc de prezenţa gustului la anumiţi indivizi şi anumite opere, şi de „lip­sa de gust“ la altele. Avînd însă în vedere că azi lucru­rile se complică infinit, pentru că gustul exprimă nu numai înclinaţia spre cutare ori cutare latură a fru­mosului, la individ ori la specie, ci tot complexul lui moral-psihologic, cu moştenire, tendinţă actuală şi viitoare, inclusiv rădăcini de clasă, educaţie, profesiune, comportament naţional, social, ideologic, dilema a atins culmea, ce este gustul contem­poran ? ce îl determină ? Niciodată gustul nu a fost mai de­pendent de viaţa socială şi politică. Ultimul război, de pildă, a modificat gusturile, într-un mod de neînchipuit, în societatea antică, ori feudală, gus­tul trăia aproape în afara socialului şi politicului ; era, în comparaţie cu ziua de azi, „apărat“ de zvîrcolirile istorice. Azi, gustul e mitraliat din toate părţile, lovit şi presat de viaţa societăţii, astfel încît nu numai că nu se mai poate zice că el ar fi o no­ţiune subordonată strict frumosului (care şi el, în chip general, trece printr-o criză de definiţie) , dar mişcarea lui, transformarea lui, e decisă de o sumă de factori, din­tre care aceia pur culturali sunt cei mai puţini. Un autor, o operă, o car­te, mai pot, singure, să deschidă, să creeze, să modifice gustul unui pu­blic făcut din mase ? Un eveniment politic, ori social, e mult mai capabil în această direcţie. Cred însă că pu­tem afirma altceva : după cum gus­tul nu mai e un metru autoritar al analizei estetice, şi în compoziţia ope­rei, rolul său se pare că e mult mai mic, oamenii, în genere, sunt toţi, azi, mai dotaţi cu gust în sensul că nu sunt dispuşi să accepte fără mur­mur produsul cultural, mai dificil ori mai comun, că au preferinţe. In a­­ceeaşi măsură, se poate spune că pe toţi îi paşte o... lipsă de gust genera­lă, din moment ce la nici unul gus­tul nu e autoritar în asemenea mă­sură încît să-i ducă la exclusivisme — la toţi gustul e mai degrabă­ to­lerant, doritor de experienţă şi schim­bare, de... gustarea unui produs nou, eventual de modificare. Am putea spune, în consecinţă, că gustul de­vine în fine democratic, că e şi el azi bun de consum, că toţi îl posedă, chiar dacă într-o formă mai benignă. La urma urmei, aşa a fost întotdea­una, după mine : om cu totul lipsit de gust n-a existat niciodată. Conştiinţa gustului poate fi ■ uneori, la anu­miţi indivizi, aproape absentă, după cum la alţii atît de exacerbată, încît să-i împiedice să mai... guste, aşa cum un palat bucal prea exersat cu o anumită gastronomie nu mai poate savura. Aşadar, a fi conştient de gus­tul tău e o situaţie evidentă ; oame­nii „cu gust“ sunt adesea cei care sunt conştienţi că îl au, şi fac con­ştienţi şi pe cei din jur. Ei îşi arată gustul, şi-l manifestă, încearcă să şi-l impună , la alţii, tendinţa aceasta Petru Popescu (Continuare In pag. 8) Egale anotimpuri Lungi umbre de solstiţiu se agaţă,­­Sunt zdrenţele unui periplu stins, Cleştaru-n care fiecare ins Se zăvorăşte ca-ntr-o fortăreaţă. Un cal roşcat cu fulgi de nea in coamă Tîrăşte de dialogi un călăreţ. Şi, zigzagat, galopul n-are preţ Supus vitezei care il destramă. Egale anotimpuri se-aşeaza intre noi Aşa cum iarna poposeşte-n stol De păsări străvezii pe cimpul gol Pe unde-am fost odată amindoi. Virgil Teodorescu Timpul liber şi cultura­ l T­IMPUL LIBER şi cultura sunt doar două din laturile unui triunghi, la care cea de-a treia este considerată a fi destinderea. Am citit o sumede­nie de speculaţii pe această temă. Ideea că omul „se culturalizează“ în timpul liber, adică exact atunci cînd vrea să se şi distreze, este foarte răs­­pindită şi probabil că ea stă la baza multor programe de radio şi televi­ziune. Ba chiar unii pedagogi şi gaze­tari au introdus în discuţie „cele trei opt­uri“, un opt consacrat muncii, un altul consacrat odihnei, iar ultimul dedicat tocmai laturii a treia a triun­ghiului amintit mai sus. Fără îndoială, nu se poate merge la un spectacol sau concert, nu se poate vizita un muzeu, nu se poate citi o carte de literatură, nu se poate deschide televizorul sau radioul decît în timpul liber. Aceste activităţi, care ar trebui să marcheze momente săr­bătoreşti ale existenţei noastre şi nu simple operaţii de rutină (cum se în­­tîmplă de multe ori) îşi au prin ur­mare rostul lor, ele neputînd fi sub­stituite cu nimic. Dar, deşi sînt con­vins de marea însemnătate a acestor forme de cultură, mă îndoiesc că ele determină conţinutul principal al cul­turii unui individ. Cred anume că o cultură autentică nu se măsoară nici în raport cu modul de folosire a timpului liber, nici în raport cu mo­dul de „îmbinare a utilului cu plă­cutul“, cum e denumită uneori cul­tura distractivă. O cultură autentică nu revine nici la o enciclopedie am­bulantă, nici la un almanah cu de toate şi de pretutindeni. Alegeţi pe omul cel mai apreciat într-unul sau altul din domeniile de creaţie mate­­rială sau spirituală şi veţi putea al­cătui un test prin care să demon­straţi că el ignoră fapte esenţiale din cel puţin cîteva domenii ale cunoaş­terii umane. Această idee greşită a culturii, văzută ca o sumă a celor mai importante cunoştinţe (şi cine le poate delimita cu rigoare pe cele mai importante ?) din toate domeniile de activitate umană, din toate domeniile de cunoaştere a naturii şi societăţii, a produs multe pagube, ea a justificat și justifică încă umflarea unor pro­grame şi manuale şcolare sau univers, Solomon Marcus (Continuare in pag. 9)

Next