Contemporanul, ianuarie-iunie 1974 (Anul 28, nr. 1-27)

1973-12-28 / nr. 1

i! ...1 ........ 1111 ———______ lAmza Pellea ar vrea să vadă în 74... In acest secol născut cu pulsul vitezei accelerat, timpul a devenit elementul cel mai valoros. Faptul că nave cosmice se deplasează cu mii de kilometri pe secundă ii obligăţi pe cei cu temperamentul mai molcom să gindească mai concentrat, mai iute. Pentru a ţine cit de cit pasul cu epoca, omul tre■ buie să devoreze cantităţi enorme de informaţii. Specializarea tinde spre o diversificare nemaiintilnită pină azi. Secunda a căpătat valori incalculabile. Nu riscă oare specia umană să se mecanizeze . Mai mult ca oricind şi mai ales în societatea noastră, trebuie păstrate şi adincite trăsăturile umane ale individului. Toate cuceririle ştiinţifice se pot întoarce împotriva umanităţii dacă sensibilitatea omenească se sclerozează. Fără duioşie, fără generozitate, fără compasiune, fără iubire, cuceririle civilizaţiei îşi pierd scopul major : bunăstarea materială şi spirituală a omenirii. De aceea aş vrea să apară în 1974 spectacole, filme, lucrări plastice, romane, opere muzicale, poezii care să vorbească despre om, luptînd pentru pacea şi fericirea omenirii. Aş dori să nu mai văd opere care se adresează instinctelor, să nu îi mai văd spectacole călduţe care îşi propun să nu o supere pe nimeni, în schimb nu îşi propun să-ndrepte nimic. Aş dori să vizitez un muzeu în ale cărui borcane cu formol să fie expuse ca specii dispărute crisalida schematismului, molia birocra-ţiei, viermele minciunii, şarpele servilismului, broasca rîioasă a indiferenţei. Aş dori în esenţă ca arta, sub toate formele ei de expresie, să devină caldă, tulburătoare, în aşa fel încît fiecare contact cu ea să-l facă pe individ mai nobil, mai generos, mai sensibil, într-un cuvînt, mai OM I iiI 2 SPORT Visul unei nopţi de iarnă • PRINTRE puţinele darureu care m-a înzestrat natura, altfel generoasă, este şi acela de a fabrica visuri. Toată ziua lucrez ca un salahor la plămădirea visurilor cu care noaptea mă va îngrozi sau mă va răsfăţa. Paradisurile şi coşmarurile mi te fac cu mina mea... Dar odată pornite — aidoma ucenicului vrăjitor — nu le mai stăpinesc. De data asta mi trezisem faţă in faţă cu un vis, ca să spun aşa, străin Se făcea că regulamentul campionatului mondial de fotbal suferise o schimbare importantă, in sensul că, intr-una din partidele preliminarii, una singură — turul sau returul — fiecare federaţie are dreptul să înlocuiască reprezentativa masculină cu cea feminină. In acea noapte am visat numai acest regulament bizar, iar in noaptea imediat următoare, consecinţele lui atît de fericite, in partida decisivă cu echipa R.D. Germane, culorile naţionale erau apărate — regulamentul e regulament — de o selecţionată feminină. Semănau intr-un fel cu băieţii din naţională, de parcă le-ar fi fost mame sau surori. Cea mai comică era Didina, prin asemănarea izbitoare cu Răducanu. Inlocuitoarea lui Dobrin, Melania Sergiu-Marinescu, proaspăt căsătorită, era atît de fermecătoare, incit in timpul jocului adversarii, in loc să-i oprească fentele, ii făceau declaraţii de dragoste. Nici vorbă de cantonament sau de altă prealabilă pregătire. Femeile veniseră direct de la treburile lor : fundașa dreaptă, Mimi, de pildă, venise direct de la bucătărie și-mi amintesc că arbitrul a obligat-o să lase pe tușă farfuria de supă care tocmai dăduse un foc. Altele — de la coafor, de la poștă, extrema stingă intrase pe teren cu ochii plini de lacrimi, cu citeva minute inainte de fluierul arbitrului se despărţise de marea ei iubire, care o trădase şi se transferase. Femeile, mai ales cele căsătorite, au jucat formidabil. Unul din goluri i-a inscris chiar portarul. Didina, care a driblat toată înaintarea adversă şi toată apărarea — arbitrul, portarul —, a înscris golul şi pe urmă a dispărut vi nori, spunind că are oră la coafor. Dispariţia Didinei n-a produs panică, ea a fost înlocuită prompt de o colegă ce semăna cu Adamarhe, regulamentul permitea înlocuirea jucătoarelor care „au oră la coafor". Scorul a fost de SSD pentru echipa Romănie! şi iată-ne calificaţi la mondiale... Pe urmă, la a treia noapte, am visat din nou această partidă, numai că, pe măsură ce timpul trecea, femeile deveneau bărbaţi, şi Încă cei cunoscuţi, Răducanu, Deleanu, Dinu... Cind acest proces miraculos a atins desăvirşirea, cind nu mai era nici picior de femeie pe teren, s-a schimbat şi tabela de marcaj, nu mai arăta 5—0 pentru noi, ei scorul pe care cu toţii II ştim Teodor Mazilu Ţara străbuna La mulţi ani ţară străbună Iţi sărut sufletul, drapelul iubirii florile din marginea zidirii m-am născut să fiu al tău, să te ştiu din timp întortocheat şi ruginiu. La mulţi ani ţară străbună Iţi sărut cărbunele şi-argintul tot soarele din spaţiile negre-l scot şi mă adun in cerul noului destin intr-o maramă de culori şi amin. La mulţi ani ţară străbună Iţi sărut zăpezile şi munţii reci şi satele de unde vii, de unde pleci şi floarea-soarelui din Bărăgan şi vorbele vecinilor din evul năzdrăvan. la mulţi ani ţară străbună Iţi sărut steagurile din strămoşi, din azi şi chipurile cu înfăţişări de brazi Statura-ntreaga Românie ţi-o sărut fiindcă de aceea-n lume m-am născut. Ion Bănuţa • STIMAŢI CITITORI ! NU strică să aflaţi, măcar în ceasul al doisprezecelea, că 789 dintre dumneavoastră aţi trimis anul acesta scrisori pe adresa redacţiei (nu au intrat in calcul scrisorile conţinind încercări literare, expediate pentru rubrica de „Corespondenţe“ de la pag. 3). Precizând că unii din cei 789 de expeditori au scris de mai multe ori la cursul anului, vă mai informăm că numărul scrisorilor a fost de 871. Din acestea, 32 au fost articole sau recenzii trimise spre publicare independentă, nu în cadrul „Tribunei“ ; 576 au fost sesizări critice pe diverse probleme legate de fenomenul cultural (teatru, film, muzică, arte plastice, literatură etc.) exprimând nemulţumirea respectivilor cititori faţă de unele aspecte surprinse în procesul de manifestare şi de răsnracire a acestui fenomen ; că 107 au fost, în schimb, exclamaţii de satisfacţie vizavi de anume manifestări cultural-artistice, o consemnare bucuroasă a lor ; 32 au fost răspunsuri (aprobative sau polemice) ale unor cititori la scrisorile altor cititori, publicate la „Tribună“ ; în sfîrşit, restul de 42 au fost legate exclusiv de conţinutul revistei noastre, asupra căruia respectivii corespondenţi au formulat obiecţii, aprecieri sau sugestii. Cele 789 de epistole au parvenit din Capitală (311), din alte 17 oraşe ale ţării (389) şi din 23 de comune (89). Cîte din aceste scrisori ne-a îngăduit spaţiul să publicăm în acest an puteţi socoti singuri (dacă doriţi), cercetînd colecţia revistei. Nu asta este însă important. Important este că ne-am aplecat cu aceeaşi atenţie asupra tuturor scrisorilor, trudindu-ne adesea să descifrăm epistolele scrise ,,de mină“ (645 de scrisori au fost „de mină", 144 „de maşină“), încercând să descifrăm mereu esenţa problemelor pe care le abordau fiecare, străduimdu-ne să le dăm (cel puţin afectiv) o importanţă egală, indiferent de caracterul major sau minor al acestor probleme, atenţi tot timpul la omul necunoscut nouă ce se afla în spatele fiecărei scrisori. Ne-am apropiat deci pe aceste căi de orice scrisoare, indiferent de faptul că am reprodus sau nu fragmente din ea la „Tribună". Am fost puşi, în fiecare săptămână, în faţa unor vrafuri de epistole care, cercetate, ne dezvăluiau o surprinzătoare, uneori chiar deconcertantă, paletă de preocupări. Ar merita o prezentare mai largă, mai sugestivă, tabloul acesta colorat, care ne-a căzut săptămînal sub ochi, îndreotîndu-ne atenţia în ceie mai diverse direcţii. In locul unei asemenea descrieri, iată, vă prezentăm pe scurt conţinutul cîtorva scrisori sosite zilele acestea şi care se încadrează în ceea ce am putea numi ultimul eşantion de corespondenţă din acest an : — Oţetea P. Coman din Cluj, str. dr. Petru Groza nr. 9, ne trimite un material de două pagini şi jumătate, bătute la maşină, cu rugămintea de a-l publica. Articolul se intitulează Despre plăcile comemorative. Redactorul de specialitate, căruia i l-am încredinţat, va aviza sau nu publicarea. — Iliescu Aurel, str. Rozelor 30, Bucureşti, se alarmează din cauza faptului că „foarte mulţi dintre noi nu vorbim corect limba română“. „Socotesc că, cu toţii, trebuie să păstrăm ca lumina ochilor vorbirea şi scrierea corectă a limbii române Subscriem la acest îndemn, chiar dacă, în continuare, propoziţia patetică a corespondentului nostru începe să şovăie în privinţa proprietăţii termenilor, a gramaticii şi a corectitudinii numelor proprii : «Acesta ar fi — zice domnia sa — îndemnul pe care mi l-aş permite să-l dau tuturor celor ce nu cunosc (sau nu vor să cunoască) eforturile făcute de cei în drept începând de la testamentul Văcăreştiului, pentru necontenita „creştere a limbii române“». — Statornicul nostru (şi nu numai al nostru) corespondent G. Brucmaier din Suceava ne-a scris în această săptămînă despre o nouă chestiune pe care neobositul domniei sale ochi a depistat-o ca fiind în neregulă : aceea a afişului comercial. — Dr. Dan Munteanu din Cluj ne scrie Despre cărţi epuizate şi tipărirea lor. Dînsul e atît de doritor a avea în bibliotecă o anume carte incit, latr-o paranteză, anunţă că, pentru acel volum „plăteşte gras“, Il asigurăm că nu e cazul. — Iosif Hajos, Cluj, Aleea Detunata, nr. 7, cercetător ştiinţific princicipal (unde ?), ne trimite spre publicare un articol de două file şi jumătate, bătute la maşină. Materialul se intitulează Pascal şi pacea. Redactorul nostru de specialitate va aviza sau nu publicarea. — Alt statornic corespondent, Dumitru Anghel, ne informează că Teatrul de operetă din Bucureşti a prezentat la Piteşti Contele de Luxemburg şi La Calul bălan. Mulţumim de informaţie. — Sandu Şorban, din Bucureşti, ne denunţă vehement şi la maşina de scris, impardonabila eroare a cronicarului cinematografic Tudor Stănescu care şi-a permis să scrie că titlul original al filmului „Misiunea secretă a maiorului Cook“ este „Escală la Bastaad“, cînd, de fapt, titlul original este „Evadarea oamenilor-păsări“. Mihai Manolică din Iași, îndrumător de muzeu, ne oferă diferite date referitoare la Mănăstirea Trei Ierarhi şi la muzeul amenajat In 1963—1964 în sala gotică a monumentului. Accentul cade pe detalii privitoare la activitatea acestui muzeu. — Din Galaţi, Vasile Cabrugan, str. Pîrîului nr. 5, ne scrie despre o inedită Expoziţie de bibliofilie şi ex-libris deschisă în localitate. IATĂ numai o parte din scrisorile ultimelor zile cărora am ţinut să le amintim aici conţinutul, în speranţa că ele au dat, cît de cît, o imagine potrivită asupra uimitoarei varietăţi de informaţii, comentarii şi propuneri cu care ne confruntă lectura zilnică a corespondenţei primite din partea cititorilor. Sigur, s-ar putea ca acest „set" de scrisori să pară unora mai puţin interesant. Lucru explicabil. Nu orice scrisoare e interesantă. Unele stat de-a dreptul banale. Altele fac din ţintar armăsar. Simt şi zile când primim scrisori atît de nesemnificative încît n-avem mai nimic a alege. Ţinem de aceea să profităm de această ocazie pentru a reînnoi apelul către cititorii noştri de a ne scrie despre lucruri semnificative, de interes imediat, despre aspecte pozitive sau criticabile „decupate“ din cea mai arzătoare şi mai concludentă actualitate cultural-artistică. In rest, numai bine. Numai bine şi, fiindcă se încheie 1973 : „La mulţi ani!“. Redacţia A apărut: An nou neutru Republică (Urmare din pag I) ţionind in felul acesta — îşi continua ideea, ceva mai departe, conducătorul statului — pe linia tradiţiei artei noastre dintotdeauna, artiştii, toţi slujitorii artei, îşi vor face datoria faţă de popor, Viuh de partid, faţă de năzuinţele naţiunii noastre socialiste de a fi tot mai puternică, de a păşi în rînd cu celelalte naţiuni pe culmile civilizaţiei materiale şi spirituale, faţă de năzuinţele ei spre o lume mai bună, mai dreaptă, în care oamenii să conlucreze mai strîns pentru aceleaşi idealuri de bunăstare, prietenie şi pace. Aliate talentului şi infinitei arii de inspiraţie, aceste nobile deziderate vor rodi, sintem siguri, pe cîmpul larg al creaţiei artistice şi literare, in lucrări durabile care să asocieze profunzimea ideatică şi diversitatea stilistică limpezimii filozofice şi morale ca şi, neapărat, perfecţiunii artistice. Ştiut fiind că, tinzînd spre mai mare adîncime, ideile au şansa mai mare a autenticităţii, înving mai lesne comoditatea mediocrităţii, ciştigă mai mult in forţa de a convinge şi modela. Numai în sensul acesta, al cîştigului in profunzime şi, deci, in calitate, arta poate fi, după expresia unuia dintre marii noştri muzicieni, ambasadoarea sufletului unui popor, nu numai peste graniţe, dar şi peste secole. Refuzul improvizaţiei şi al facilului, trăsătură recunoscută a poporului român, trebuie cu atît mai consecvent practicat intr-o operă a creaţiei umane, in care unicitatea şi rezistenţa la scurgerea vremii coexistă în calitate de criterii fundamentale. Urmează de la sine, in această ordine de idei, atenţia, aproape coercitivă i-am zice, de care trebuie să se bucure calitatea în materie de cultură nu numai in ochii creatorilor ci şi, la fel de imperios, in cei ai animatorilor şi difuzorilor culturii In mase. Depinde, in mare măsură, de exigenţa spiritului de selecţie al acestora, de cunoştinţele şi harul lor, ca sudura între sufletele oamenilor şi valorile artei să se realizeze cit mai deplin. Ne stimulează credinţa in lucruri mai bune, pentru anul care in curind va incepe, o veche tradiţie a acestui popor, obişnuit să privească viitorul ca pe o necesară şi inepuizabilă devenire in bine a oamenilor şi faptelor lor. Ne stimulează această credinţă, pe lingă pasiunea funciară a viitorului, dorinţa tuturor — făurari de bunuri fizice şi de valori ale spiritului — de a cinsti, printr-o maximă şi chibzuită cheltuire a forţelor şi talentelor, marile evenimente ale anului care vine: Congresul al XI-lea al Partidului, aniversarea a trei decenii de la Eliberarea patriei. Va fi, astfel, 1974, nu numai un An Nou, ci şi unul cu bogate semnificaţii şi urmări pentru destinele patriei şi, implicit, ale artei şi literelor româneşti, ale culturii noastre contemporane, în dinamica ei totalitate. *4 a .p.. * Zodia almanahurilor *-A fost dat lunii lui Ghenar, de fînd cu descoperirea maşinăriei de imprimat cuvinte a lui Guttenberg, să nu ne aducă numai zăpezi scrişnitoare sub talpă, ca şi cînd la fiecare pas am auzi căţeaua cu dinţi de oţel a sfintei Vinerea ronţăind diamante, nici doar recolte verzi de puieţi de brad seceraţi de coasele multicolore ale bucuriei, ci şi vrafuri de cărţi a căror apariţie în oricare altă lună a anului ar apărea dacă nu bizară, cel puţin anacronică: Almanahurile. Fenomenul este sinonim în publicistica mondială, şi nu puţine sunt ţările in care apariţia almanahurilor constituie o îndelungată şi verificată tradiţie, de altfel, ca şi la noi, în anii mai de demult, dar mai cu osebire în ultimul deceniu. Crestomaţii ale evenimentelor celor mai de seamă din fiecare crug al pămîntului, letopiseţe ale lumii moderne, aceste publicaţii ale unei luni şi, totodată, ale unui an, au între filele lor un aer frenetic de sărbătoare şi, in acelaşi timp, o ţinută sobră de bilanţ. Almanahurile anilor noştri vor rămîne peste timp ca o oglindă de nerv publicistic a unei epoci, în cele mai multe dintre ele regăsind, condensat, însuşi procesul de devenire al ţării pe multiplele lui planuri, revăzut ca intr-o somptuoasă oglindă veneţiană in care fastul nu este o simplă convenienţă, ci o condiţie sine qua non a ţinutei acestor publicaţii. Alăturate an de an în rafturile bibliotecilor, almanahurile ne dau o suită de originale volume a căror forţă de atracţie are ciudata proprietate de a nu păli odată cu trecerea timpului ci, în cele mai frecvente cazuri, din contră, de a căpăta perenitate. Arareori publicaţiile periodice, chiar şi atunci cind sunt ambiţionate să dăinuie in memoria cititorilor, pot aspira la această condiţie. In cazul unei bune părţi a almanahurilor editate la noi, popularitatea lor in rîndurile cititorilor atestă această nobilă şi invidiată calitate. Credem că este, in primul rînd, cazul Almanahului „Scinteia“ apărîndu-ne an de an ca un compendiu enciclopedic sui-generis mereu caracterizat de o impresionantă densitate a informaţiei, capabil să rămînă sobru fără a cădea în austeritate, atrăgător dar fără „staif", divers in tematică dar fără tentația desuetă a „magasinismului". Revistele „Flacără", „Femeia“, „Urzica“, Autoturism“, ca si cotidienele „Neuer Weg" şi „Elöre“ se ambiţionează să elaboreze an de an cite o mostră a genului, cuprinse intr-o competiţie şi o emulaţie reciprocă in care harul publicistic şi arhitectura paginii tipărite îşi caută mereu o ţinută proprie profilului specific. Ingenioase soluţii grafice pentru cuprinderea varietăţii tematice ne propunem galeria almanahurilor ’74 „Flacăra", reuşind să ne ofere nu atît o „prelungire“ sau o anexă neindividualizată a revistei în acelaşi titlu — cum, din păcate se mai intimplă cu alte publicaţii de acest gen — cu o carte de sine stătătoare purtînd însă marca săptăminalului care o patronează. O notă de originalitate, o ţinută in consens cu adjectivul „literar" care ii înnoieşte titlul, oferă almanahul editat de Uniunea Scriitorilor in care genul scurt se dovedeşte a fi mai la el acasă intre coperţile volumului de la vremea zăpezilor, decit In preocupările editoriale din celelalte anotimpuri ale anului Zodia almanahurilor ni se arată şi in acest an a fi propice ingeniozităţii, receptivă in oglindirea evenimentelor şi a problematicii majore a anului, stimulatoare pentru un reviriment al publicisticii româneşti care, şi pe această cale, îşi demonstrează virtuţile latente din care am dori să se adape in fiecare zi loan Grigoraşcu Cartea străină EXORDIU CONDUCEREA «vistei „Contemporanul* încredinţîndu -mi sarcina de a prezenta, săptămânal şi sintetic, cartea străină în limba română, în coloanele sale de autoritate şi prestigiu, mi-a sugerat să încerc să caracterizez într-un prim articol premisele unei asemenea activităţi. Ani de zile în cadrul Uniunii Scriitorilor, alături de alţi prieteni entuziaşti, am căutat să ridicăm calitatea traducerilor din literatura universală şi să întărim responsabilitatea şi prestigiul scriitorilor traducători. Am considerat încă de atunci că se poate vorbi răspicat despre arta traducătorilor români, că se pot definea bazele unei estetici a traducerilor din ţara noastră. Am considerat că scriitorii români, în anii de după Eliberare, au înfăptuit o operă colosală, echivalentă cu lichidarea analfabetismului, traducând în limba română marea majoritate a capodoperelor literaturii universale, de la originile sale îndepărtate şi pînă la contemporaneitate. România este considerată acum de către UNESCO ca una din „marile traducătoare“ ale lumii şi totr-adevăr, dacă se estimează cele aproape o mie de titluri aparţinând culturii mondiale şi care apar anual în tălmăcire românească, un asemenea epitet ornant şi onorant este pe deplin justificat Cultura contemporană românească, integral caracterizată de umanism socialist şi de prtet consideră că de oriunde ar fi el, în orice epocă va fi trăit, în orice ţară sau literatură va fi fost creat, protagonistul ideilor înaintate, eroul creaţiei, ne aparţine, este al nostru, al tuturora şi ni-l transmitem reciproc. Considerăm în acelaşi timp că în intensa lor activitate pentru cucerirea celei mai înalte măiestrii artistice, scriitorii trebuie să cunoască şi să-şi însuşească arta celor mai valoroase opere literare ale altor popoare, perfecţionându-şi în felul acesta propriile metode de creaţie, contribuind la îmbogăţirea reciprocă a literaturilor, contribuind la dezvoltarea artei în întreaga lume. Elementul dinamic, stimulator al marilor mişcări care au agitat totdeauna profittiu omenirea, a fost cultura, după cum a fost şi arta în care s-au păstrat valorile esenţiale ale omenirii. Istoria, în realitate, este suma operelor de cultură pe care popoarele şi generaţiile şi le-au transmis reciproc şi succesiv, ca forţele care nu se sting niciodată ale lampadoforilor. Scriitorii traducători sunt germenii vii care stimulează cunoaşterea şi apropierea nemijlocită între popoare şi culturi. Graţie strădaniilor lor artistice, intensului lor travaliu* opera tradusă devine parte integrantă a culturii poporului în a cărui limbă s-a făcut tălmăcirea şi îndeplineşte aceeaşi funcţie culturală ca şi o operă originală. Traducerea corespunde unor necesităţi efective ale culturii poporului care o recepţionează şi acţionează în mod sensibil asupra acestei culturi. Iată aşadar cît de important este rolul activităţii unor asemenea oameni de cultură şi de artă cum stau traducătorii, aceşti constructori de înalte punţi între popoarele lumii. Nici o cultură nu este autarhică, nu-şi poate ajunge, nu se poate realiza printr-o închistare în sine, printr-o claustrare în dimensiunile propriilor valori naţionale. Cultura contemporană românească, la complexitatea sa, caută să-şi asimileze, în mod creator, tot ceea ce este mai valoros în spiritualitatea întregii lumi. Marea ei receptivitate este deosebit de utilă pentru luciditatea care trebuie să caracterizeze înfruntarea de idei, de forme şi motive, oferite de gîndirea şi de arta altor popoare. Omul de cultură este destinat să transmită viitorului întreaga viaţă a omenirii, dar nu ca pe un Inert tezaur, ci ca pe o flacără vie, cu o voinţă imensă de comunicare, cu o viguroasă facultate de comprehensiune pentru marea operă constructivă a umanităţii. Traducătorii stat intermediarii de artă ai mesajelor şi semnalelor culturii, ei stat scriitori demni de acest înalt titlu, iar opera lor, traducerea, este parte integrantă, dinamică, a literaturii. Despre opera lor de înscriere a valorilor culturii în circuit și schimb universal, ne propunem să scrieram recenzii viitoare. Alexandru Bolad - SIOP CADRU Almanahul „Cinema”* • PRILEJ de sărbătorească meritare, de retrospectivă, de analiză şi sinteză, de răsfăţ în preajma idolilor, de clarificări teoretice de ultimă oră, de punerea in ternă la nivelul ultimelor noutăţi din lumea filmului. Almanahul Cinema 1974 (redactor Dan Comşa) are şi ţinuta şi consistenţa şi zonele inedite de interes cu care ne-au obişnuit ediţiile din ceilalţi ani. Numai că pe lingă toate astea mai are incă ceva. Un „ce" melancoliconostalgic care începe în surîsul cuiva, de acum zece ani, şi se termină in surîsul său de acum, un „ce“ care trimite la o meditaţie mai altfel decit strict statistică, sau strict filozofică despre film, sau despre timp şi despre trecerea lui. Căci iată, autorii nu ne mai vorbesc pur şi simplu despre filmul românesc, ci despre o Scurtă istorie a lui, în care şi Dan Comşa, şi Alice Mănoiu, şi Radu Cosaşu, şi Ecaterina Oproiu nu mai povestesc, nu mai apreciază critic, ci evocă. A murit Melville, a rămas Samuraiul. Au trecut 10 ani de la plecarea singurei blonde fascinante şi triste de a cărei soartă se face vinovat un secol Silvia Popovici, Amza Pellea, Irina Petrescu, Mircea Albuleseu au curajul să răspundă la o întrebare care începe cu „după douăzeci de ani". Brigitte Bardot şi Alain Delon (cine şi-ar putea închipui un almanah, o zi frumoasă fără o vorbă bună şi un zîmbet venind dinspre ei) au acum fiecare 39 de ani. Și ce n-am da ca asta să nu se simtă să nu se vadă şi să nu se înţeleagă. D. M.