Contemporanul, ianuarie-iunie 1974 (Anul 28, nr. 1-27)

1973-12-28 / nr. 1

Literatură CORE­SPOND­ENTE Pentru ei, viitorul Ion Mircea : Din poeziile ce nu mi le veţi trimite se va înţelege că pentru dumneavoastră plăcerea de a scrie versuri are ceva chinuitor intr-insa, de vreme ce asupra fiecărui poem veţi insista prin tă­ieturi şi reluări succesive, astfel incit transa lirică pe care o veţi practica diurn va găsi o compensare necesară în luciditatea severă cu care vă veţi privi propria poezie. Nu ştiu dacă mă veţi convinge de parfumul bibliofil al revistei sibiene „Transilvania", cu mult mai probabil e că mă veţi face să vă ur­măresc cu atenţie poezia ori de cite ori veţi bine­voi să o faceţi publică. Dinu Flămând : Cu cit ne vom subestima mai mult, cu atît, se pare, ne vom realiza mai deplin. Vă veţi gîndi la această frază pentru că­­ sper că o veţi recunoaşte deschis,­­ la baza lui Apeiron II vor sta, între altele, şi consecinţele acelei fraze, consecinţe care, pronunţate într-o noapte de iarnă la etajul doisprezece al Pietrei-Neamţului, vă vor urmări în continuare şi vă vor obliga să le îmbră­caţi în haină lirică. Disciplina barbiană a minţii dumneavoastră va învinge, îmi place să cred, viciul levantin, aşa de frumos totuşi, al contemplării bol­tei înstelate. N-am nici o îndoială că veţi păstra legea morală pentru uzul dumneavoastră. Adrian Popescu : Cînd veţi dori, veţi putea intra cu uşurinţă în orice antologie a contemporanilor dumneavoastră de mîine. Dacă nu veţi dori, nu veţi intra. Oricum, ceva îmi spune că poezia ce o veţi scrie vă va impune mai mult şi mai pertinent decit aceea pe care nu o veţi scrie. Un singur sfat vă voi da, mai mult o dorinţă de-a mea : sper că nu veţi publica poezia pe care n-o veţi scrie. Dacă, totuşi, veţi fi tentat să faceţi asta, il voi chema pe Ion Pop, prietenul meu, al dumneavoastră şi al ce­lor de mai sus, care vă va spune, cu minimum de eroare, ce să nu faceţi cînd nu veţi avea ce face. Dan Verona : Imi va veni greu să înţeleg schim­barea ce se va petrece cu dumneavoastră in clipa cînd veţi ieşi de sub regimul adolescenţei şi veţi intra sub acela al copilăriei. Voi crede insă — nu-i aşa că nu mă veţi contrazice ?­ — că nimic nu va întuneca frumuseţea acestei lumi, ca să folosesc un vers pe care nu l-a scris Hölderlin, şi că, la vîrsta jocului cu cercul fiind, nu veţi uita că, dacă nu mîine, poimiine, veţi împlini ceea ce va trebui să împliniţi, după care totul va fi ca mai-nainte, adică veţi putea să aruncaţi cu pietricele, sub luna ro­manticilor, în fereastra lui Haralambie Grecu care vă va deschide, prin Al. Paleologu, poarta spre o nouă ieşire. , Mircea Dinescu : Va veni o vreme cînd poezia se va plictisi de asidua curte ce i-o faceţi şi va dori să vă răsplătească pentru toate serviciile, unele mai mari, altele mai multe, pe care vi le-a făcut. Ştiu că nu vă veţi lăsa ^'impresiqfiat de vorbele ei, care, din cîte im­i voi da 'seama, «u vor reuşi să vă s coată din tăcere. Mă voi întreba insă ce se va în­­timpla în cazul că tocmai cînd dumneavoastră vă veţi hotărî să vorbiţi, ea se va hotărî să tacă. Nepă­­trunse vor fi şi atunci căile domnului. Fănuş, to­tuşi, vă va împrumuta, ca să le pierdeţi şi astfel să vă vindecaţi, două-trei metafore nou-nouţe. Duşan Petrovici: Voi primi cu întîrziere poeziile dumneavoastră din cauză că ori eu voi intîrzia în z'uo _ai:eea r'c*'c corespondenţa, ori ea nu mă va găsi pe mine la locul ştiut şi din această întîm­­plare simplă vom deduce, unul ca şi celălalt, că dumneavoastră va trebui să aşteptaţi un răspuns, că veţi dori să-l aşteptaţi, că-l veţi aştepta. In orice va în afară de îndoială că vă voi răspunde fără echivoc şi că răspunsul va fi chiar cel pe care-l veţi aştepta. Cum nu va suna el vă va fi re­lativ greu să aflaţi, fiindcă el va suna simplu . Deocamdată. Interim !! ■ CUVINTE! • A mai trecut un an. Am trecut şl noi pe lingă £ el. îl salut din mers I Vine următorul... Poftim I = Bradul verde te aşteaptă acasă cu podoabe şi £ fcefe//. Zăpada e de vară, calendarul e In pre- | m/eră şi noaptea e singura cu insomnia per- 1 misă şi obligatorie. • Mîine dimineaţă vor veni să-mi sune la uşă 5 copiii cu sorcovele lor zgribulite, să-mi ureze : „La Mulţi Ani !“ Nişte pici in care mă văd in­­ urmă cu vreo şaizeci de ani. Adevăraţii mei , gnomi , nişte Poil-de-carotte ai lui Poulbot care­­ l-a desenat in muzeul numai al lor din Mont-­­ martre. Sunt copiii lui. Vagabonzii precoci ai lui § Rimbaud, fauna insolită a cartierului. Cu Pa­ § tisul lui Baudelaire, al lui Antonin Artaud de £ pe malurile Senei, ai Iui Verlaine - liturghii ale £ poemului. £ • Noi ii avem pe ai noștri, cu clopotele de oaie £ ale căciulilor pe cap, miniaturi de români care £ au făurit istoria acestui popor. Din cintece şi B din cerbicie. Cu minutele lor îngheţate ca nişte £ rugăciuni polare. Soneria lor la uşă, pe care j- o voi auzi, mă tulbură. Nu ştiu cine sunt, venit' £ din cartierele Bucureştiului cu care ne intră- £ ţese, cu desaga pe umăr ca nişte culegători­­ de stele. Adunate in ochii lor ştrengari. £ • Hai să trecem in această dimineaţă, cu toţii, £ prin Arcul de Triumf al dragostei unanime, ţi- 1 nindu-ne de mină cu lanţurile de miere ale ale- £ negaţiei. Ca pe o iubită purtată spre amvonul £ cotidianului. Cu absentele tale haine de ginere £ de galantar. • Dar să ne rămină surisul. Să pornesc cu el - ș cu surisul — acasă, prin străzile cu felinarele £ in genunchi ale nopţii. Spre dimineaţa cu a- £ burii de legume fragede, cu vecinii plecaţi di- 1 mineaţa la slujbe. £ m Veniţi şi sunaţi ! Cu sorcovele de flori de bir- £ tie intr-un cor de culori uimite. Veniţi şi sunaţi. Cu tmmneta entuziastă a no- 5 ului an venit ! „La Mulţi Ani !" , Stefan Roll | ÎN LIBRARII EDGEN BĂRBI) : Facerea lumii. Prefaţă şi tabel cronologic de Liviu Călin. Ed. Minerva ..Bi­blioteca pentru toţi“. 2 volume. 666 p­.. 10 lei CONSTANTIN CHIRIŢA . Pasiuni Ediţie neva­­rietur. Ed. Minerva 529 p.. 14.50 lei. GALA GALACTION : Moara Iu! Călifar (nuvelei Postfaţă de S- Damian Eld. Minerva, seria „Ar­cade“, 336 p., 7,50 lei. Antologie ŢARA MEA DE SUFLET PATRIOTISMUL - afirma Maiorescu la 1906 - dacă este un sim­­ţămint adevărat şi adine este şi născător de poezie. Istoria poeziei româneşti, in cele mai înalte momente ale ei, vine să sprijine con­statarea maioresciană, prelungindu-i valabilitatea pinâ in zilele noastre. Sentiment prin excelenţă poetic, patriotismul are o semni­ficaţie primă, totdeauna aceeaşi — iubirea de patrie, de pămîntul natal — şi o semnificaţie secundă, dinamică, schimbătoare in funcţie de imprejurarile social-istorice. Astfel, pentru omul de la mijlocul veacului trecut, cind societatea românească se afla in faţa procesu­lui de constituire a naţiunii, patriotismul exprima cu precădere do­rinţa unanimă a unificării naţionale. Mai tirziu, in primele decenii ale veacului nostru, odată cu accentuarea ireversibilă a antagonismelor esenţiale din sinul societăţii, patriotismul a inclus şi sentimentul de revoltă socială al majorităţii oprimate. In fine, in zilele noastre, ca­racterizate printr-o dezvoltare fără precedent a tuturor domeniilor so­ciale, in condiţiile egalităţii depline, de facto iar nu doar pro forma d­intre membrii societăţii socialiste, patriotismul include pe lingă senti­mentul dragostei de ţară şi pe acela de participare unanimă la con­strucţia unei vieţi tot mai fericite pentru toţi. Poezia românească a ilustrat, la modul specific al literaturii, această redimensionare istorică a sferei de înţelesuri a sentimentului patriotic. Pentru poezia veacului trecut, caracteristică este afirmarea continuităţii istorice a poporului român, apoi evocarea trecutului, înălţarea declamativă a sentimentelor, retorismul dicţiunii poetice. Pentru poezia primelor patru decenii ale secolului nostru este proprie coeziunea patriotismului cu sentimentul revoltei sociale (Goga, Beniuc), ca şi afirmarea sentimentului patriotic mai puţin declamativ (Blaga, Arghezi). Poezia contemporană in ce are mai bun exaltă un patriotism mai insumat, legat in egală măsură de sentimentul iubirii de patrie şi de acela al participării vii, ime­diate, la mersul întregii societăţi româneşti pe spirala dezvoltării, incluzind in această participare adeziunea la politica partidului. Ne-am gindit să oferim cititorilor noştri o pagină de poezie pa­triotică mare, de la Eminescu şi pînă astăzi, nu pentru a de­monstra viabilitatea lirică a sentimentului patriotic — lucru cunoscut şi recunoscut de toată lumea -, ci pentru a sugera continuitatea acestei teme lirice in variante specifice unor anume epoci istorice, pe toată durata istorică a poeziei româneşti. In mod fatal n-am putut cuprinde tot din ceea ce era reprezentativ, ca atare, neani­maţi de vreo intenţie exhaustivă, am ales acele poezii care serveau intenţiei noastre de fapt: sugerarea unei tipologii a patriotismului in poezie prin exemple la cel mai inart nivel de realizare artistică. Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Ţara mea de glorii, ţara mea de dor ! Braţele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ţi mare, mare viitor ! Fiarbă vinu-n­ cupe, spumege pocalul, Dacă fiii-ţi mindri aste le nutresc ; Căci rămine stînca, deşi moare valul, Dulce Românie, asta ţi-o doresc. Vis de răzbunare negru ca mormîntul, Spada ta de singe duşman fumegind, Şi deasupra idrei fluture ca vintul, Visul tău de glorii falnic triumfind, Spună lumii large steaguri tricolore. Spună ce-i poporul mare, românesc, Cînd s-aprinde sacru candida-i viitoare, Dulce Românie, asta ţi-o doresc. îngerul iubirii, îngerul de pace, Pe altarul Vestei tainic surizind, Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face, Cînd cu lampa-i zboară lumea luminind, El pe sinu-ţi vergin încă să coboare, Guste fericirea raiului ceresc, Tu il stringe-n braţe, tu ii fă altare, Dulce Românie, asta ţi-o doresc. Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Tinără mireasă, mamă cu amor ! Fiii tăi trăiască numai in frăţie Ca a nopţii stele, ca a zilei zori, Viaţa in vecie, glorii, bucurie, Arme cu tărie, suflet românesc, Vis de vitejie, fală şi mindrie, Dulce Românie, asta ţi-o doresc I Mihai Eminescu '•v-v/'. "Hi» -­•;! (1867) Reîntoarcerea Soarta care mă goneşte Crucea poate c-o să-mi dea, Insă dea-mi-o cit de iute... Voi purta-o-n ţara mea I Salutare cer albastru, Văi şi dealuri, aer viu I... Salutare Românie I... Mină, mină, surugiu ! Pribegind in ţâri străine, Ani intregi am suspinat, Şi din trista-mi depărtare Sufletu-mi întraripat Către Dunărea cea lată Mă făcea ca să revin ;... Dunărea mă readuse... Mină, mină, surugiu ! Recunosc orice potecă Orice ramuri, orice flori... Patria-mi işi desfăşoară Cimpii vecinie roditori I lată punţile de birne... Morile, izvorul viu... lată crucile vopsite... Mină, mină, surugiu ! Colo-n zare se iveşte O clopotniţă lucind Şi pe culmea depărtată Vezi o casă inălbind... Acea culme înverzită o revăd precum o ştiu... Mi-a văzut copilăria... Mină, mină, surugiu ! Dacă, insă, moartea crudă Ca să-mi iasă-n drum ar vrea, Facă-şi pofta cit îi place... Voi muri in ţara mea ! Iar pe culmea înverzită Mă vor duce, mort sau viu.TM Salutare, locuri sfinte.TM Mină, mină, surugiu ! Al. Macedonski (1882) Cîntec Româneşte-aşa a fostt Să te-nduri, după putere, Să fii bun cu cel ce-ţi cere Milă şi-adăpost ! Doine din caval să cînţi Cum te-nvaţâ-n codru vintul ; Cind e horă-n sat, pămintul Vesel să-l frăminţi. Româneşte-aşa a fost : Nendurat să dai din coate Cind duşmanul vorba-ţi scoate Că eşti slab şi prost / Cind vrăjmaşii vin sumeţi Să ne calce scumpa ţară, Tu-i izbeşti şi-i dai afară. Minte să-i inveţi. Româneşte-aşa a fost — Ştim şi noi ce se cuvine, Şi-mi mărfim şi rău şi bine Cum e mai cu rost ! George Coşbuc (1900) Satul minunilor Ajuns-am prin pulberi şi mirişti unde răzbat fără sfat numai unii. Drumeaguri ades ocolit-am prin linişti după mersul albastru al lunii. Lingă fîntînile darului harului pilpite boalele, ţipă lăstunii. Plin este satul de-aromele zeului ca un cuib de mirosul sălbăticiunii. Legi răsturnind şi vădite tipare minunea ţîşneşte ca maca-n secară. Cocoşi dunăreni işi vestesc de pe garduri dumineca lungă şi fără de seară. Lucian Blaga (1938) Poveste veche De cite ori vremea cu singe ne-adapă, Obida din cronica Ţării, Aceeaşi poveste din veci se dezgroapă Şi strigă in noaptea uitării Ea spune de oameni, de cîmp şi de munte, De tine, prostime săracă, Ursită să fereci din trupuri o punte Ce nu pot duşmanii s-o treacă. De voi scriu moşnegii pe foi de ceasloave, La fel işi insiruie slova Neculce, la carte, şi Vodă-n hrisoave, In Ţara de jos şi-n Moldova. E lege bâtrină, şi legea-i păstrată, Să daţi voi pămintului moaşte, Căci multe potopuri hotarul ni-arata, Dar zic, numai unul cunoaşte. Aşa ne păzirăţi străvechea moşie Cu braţe de plug şi de sapă, De-atitea ori moartă, dar pururea vie Tot viforul nostru ne-o scapă. Şi astăzi cind moartea o simt la fereastră, Povestea aceeaşi rămine :­­ Luaţi deci aminte, boieri dumneavoastră. Să ştiţi să ni-o spuneţi şi miine !... Octavian Goga (1923) Arheologie Sufietul meu işi mai aduce-aminte, Şi-acum şi ne-ncetat, de ce-a trecut, De un trecut ce mi-e necunoscut, Dar ale cărui sfinte oseminte S-au aşezat in mine făr-sâ ştiu, Cum nici pâmintul ştie pe-ale lui, In care dorm statui lingă statui Şi-i zăvorit sicriu lingă sicriu Un murmur nentrerupt, de epitafe, Cari mai străine, care mai sonore Prin aer, timpu-i despărţit de ore, Ca de mireasma lor nişte garoafe. Tăcerea vocile şi le-a pierdut, Care-o făceau pe vremuri să răsune. Aud ţărina doar a vocilor străbune, Cum se desface, cum s-a desfăcut.TM Tudor Arghezi (1927) Cîmpulung Cum bate inima, orbcit de slabă ! Intrăm in tirgul sub picior de munte, Duh vechi veghează in zidiri cărunte Şi pulberea pe căi e basaraba. Trecutul tot işi inviază zarea, Rămîn de-acuma in afara porţii Durerea, depărtarea şi uitarea, Surorile mezine ale morţii... De unde-atita românesc nesaţiu, Dor dirz de veşnicie-n noi, sfioşii , Călcăm pe-a vremii oase mari... strămoşii Transfiguraţi sint timp adine şi spaţiu. In ei înaintăm spre viitorul Ce anevoie porţile-şi desface, Spre moştenirea grea , viteaza pace. Şi-n albia lor curge strins poporul. Negri strămoşi din Cîmpulung seninul, Munteni virtoşi cu crucea pe pieptare, Din tot ce-avem stihia cea mai tare, Cu voi aici descălecă destinul. V. Voiculescu (1929) Aicea printre ardeleni Aicea printre ardeleni mă simt acasă. In fiecare văd un nepot de-al lui Horia, Ai ! ce s-or mişca-ntr-o bună zi Munţii Apuseni, Ce s-or urni din loc, ca urieşii ! Mi-am ridicat privirile spre cer, Dar nu-mi spune nimic matreaţa lui de stele, Nici luna lustruită ca tingirea, Imi pun in schimb urechea pe inima ţării Şi-aud bătăi neregulate prin gemete surde.TM Freamătă pădurea românească, Ca-n preajma vijeliei. Mi-am culcat capul pe lutul străbun Alăturea cu alţii Ce mestecă prin somn cuvinte fără sens. Şi-am vrut să dorm. Eu in s­-aud, in noaptea ce se lasă, Şuier de piatră pe tăiş de coasă... E­ihai Beniuc (1938) Ţara Astfel ne-a fost dintotdeauna dată Ţărina de grădini şi bărăgane, A noastră, după mamă, după tată, Şi singele grupat în eşaloane. Fecundă întrebarea ca un nor Cu robii încărcaţi de multă ploaie, Ziditului de viu din Elsinor Răspunsul aburind peste văpaie. E astăzi una, cum a consfinţit Şi cronica şi fapta anonimă Din marea mare pînă-n asfinţit Veghează Cronos unitatea primă Ce-o vom purta, povară sfintâ, plină, Luptind cu bezna din străfundu-n care Moi cirtiţe şi larve işi declină Restituirea in vulcan şi floare M. R. Paraschivescu (1951) Partidului (Fragment) Urieşesc, cu­ munţii semeţi pe zări sculptaţi, Partid al celor vrednici, cinstiţi, fără de număr, Văd cum întreaga ţară cu rodnic pas străbaţi Şi aripile hainei iţi flutură pe umăr. In pieptul tău puternic mari flăcări se aprind Din zeci de mii de inimi stringindu-se-n lumină Cum clinchete distincte din line strune prind Aceeaşi melodie, fierbinte şi deplină. Căci mii şi mii de oameni, prin mii de părţi Partidului viaţa şi visurile-nchină, Cum clinchete distincte din line strune prind Aceeaşi melodie, fierbinte şi deplină. Nicolae Labiş (1955) Stăpînul Străbuni sub nori pe suliţi pe-aci goniră hoarde, Pămintu-acesta-i piine, pămintu-acesta arde. Tăcut e Bărăganul, un ocean întins, Dar codrul imi vorbeşte, sub nalta lună nins, Şi-n fiecare frunză sunindu-şi violina E-un cint ce-a fost amarnic, suit din rădăcina Sub care zace-n veghe viteazul : Cel Sărac. Arterele-i in frunze se-ntind şi se desfac. Şi flautul ce creanga şi-apleacă mingiios E umbra cintatoare a fiecărui os, Lin mîngiindu-mi fruntea, spunind :­­ „Sint lingă tine". Şi-i lingă mine codrul şi riurile pline De peşti in zale lucii - şi Dunărea, şi ea, Cu apa ei domoală ca bivolii, şi grea, Purtind pe-a ei spinare cu pete de brocarte împărăţii de stele şi aur fără moarte. Şi-s lingă mine munţii, pentru duşmani , mistreţi Cu m­uri fumegoase, cu creste de nămeţi... Mă urc şi strig : - „Hei, cine-i aicea împăratul In ţara unde-o mie de ani domni oftatul ?" Şi-mi dau răspuns deodată, din gurile de cremeni Tunind din creasta-n creastă, toţi munţii, fraţi şi semeni :­­ „Din zare pînă-n zare priveşte I­­ată-l El­e" ...Şi l-am văzut cum trece prin ploi de spice grele, Cu frunte grea de stele sub gluga lui de fum, Pe Cel Sărac, ieri robul, stăpînul de acum... Eugen Jebeleanu (1959) de-al lui Iancu, trăind, Cvinta (Fragment).,^ 9;i ni tomiof u f iu'ăi Eu ştiu că luminile lumii dispar ca torţe-n descreştere curbă. Dar stema aceasta cu pietre de jar nimica nicicind n-o conturbă. Cînd ţara mea arde de jur împrejur pe stilpi luminaţi, ca un templu, cu ochii pierduţi in topitul azur o cvintâ de astre contemplu. Culorile pier şi se schimbă mereu. Pe cer, singuratica stemă atinge hotarele neamului meu vibrind in lumină supremă. Cînd ţara mea arde pe stilpi luminaţi din turnuri şi ţigle solare, eu trec printre fete şi printre bărbaţi ca umbra, cu linişte mare. Eu ştiu că vâpâile soarelui ard chiar după ce astrul se stinge. De flori de jăratec aprinse pe gard un umăr, cel gol, se atinge. Dar trec liniştit, cu credinţă supus, in paşnica, limpede oră, cind marile focuri se sting la apus pe praguri cu apă sonoră. .........................................................II De-aceea contemplu-n pustiul ceresc o stemă înaltă, de pară. Cînd ţara mea arde, eu ies să privesc o tinără cvintâ stelară. Ştefan Aug. Doinaş (1966) A unsprezecea elegie (Fragment) A te sprijini de propriul tău pâmint cind eşti săminţă, cind iarna işi lichefiază oasele ei albe şi lungi şi primăvara se ridică. A te sprijini de propria ta ţară cind, omule, eşti singur, cind eşti bintuit de neiubire, sau pur şi simplu cind iarna se descompune şi primăvara işi mişcă spaţiul sferic asemenea inimii din sine însăşi spre margini. A intra curăţit in muncile de primăvară, a spune seminţelor că sint seminţe, a spune pămintului că e pâmint ! Dar mai înainte de toate, noi sintem­ seminţele, noi sintem­ cei văzuţi din toate părţile deodată, ca şi cum am locui de-a dreptul intr-un ochi, sau un cimp, pe care-n lor de iarbă cresc priviri­­ şi noi cu noi inşine deodată, duri, aproape metalici, cosim firele, astfel ca ele să fie aidoma tuturor lucrurilor in mijlocul cărora trăim şi pe care inima noastră le-a născut. Dar mai inainte de toate, noi anton­­ion irto o şi ne pregătim din noi inşine să ne azvirlim in altceva cu mult mai înalt, in altceva... care poartă numele primăverii... A fi inlăuntrul fenomenelor, mereu înlău­ntrul fenomenelor. A fi săminţă şi a te sprijini de propriul tău pâmint Michita Stănescu (1966) 9 Leoaica Alergare şi zbor, aici, lingă mine o cădere pe aproape de mine, o leoaică ciocirlie, aici, lingă mine, spintecă zarea. Ah, alergare şi zbor, vă iubesc nemişcarea ! Spune-mi stăpinule domn al izvorului preţios, cine ţi-a infrint augustul os, cine te-a distrus, distrugătorule, apărător de cetate puternică, purtător al min­ei, tu leoaică ciocirlie, rimă de aur a versului meu, cum de-ai căzut in ţara mea, la muma patrie Românie­i ...Nu ştiu, nu ştiu, răcnind imi răspunde leoaica şi răspunse acea nemaipomenită ciocirlie. Şi se înălţă cantata, un pean, un imn patriotic­­ şi răcnet şi graţie — se inalţă, se înalţă pentru Arcadia mea, pentru ţara mea Românie. Nu ştiu, nu ştiu, cine-i ţara ta Românie dar m-a copleşit a ta Românie, dar ai săi codri m-au încovoiat, codrii lui Basarab, codrii lui Muşat. Nu Ştiu, nu ştiu a răcnit ca un leu ciocirlia, dar o pasăre fiară, decit mine mai minoră m-a sfărimat cu duioșia. Emil Botta (1971)

Next