Contemporanul, ianuarie-iunie 1975 (nr. 2-26)

1975-01-10 / nr. 2

г„tradiţiile contemporanului" DICŢIONAR ETOS Epoca eroică a lui Ştefan cel Mare • CRONICILE care ne-au rămas din vremea domniei lui Ştefan cel Mare ne vorbesc, intre altele, şi despre bătălia victorioasă avută cu turcii, acum cinci sute de ani, la Vaslui, la Podul înalt, in veleat 6983, Ghenarie 10 zile (10 ianuarie 1475). Despre această bătălie cronicarul Grigore Ureche scrie : (Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 39) : „Intr-acea vreme Mehmet, împăratul turcesc, urmînd 120 000 de oaste a sa şi oaste tătărească (...) au trimis asupra lui Ştefan Vodă. Iată Ştefan Vodă avînd oastea sa gata 40 000, şi 2 000 de Ieşi ce-i veniseră intr-ajutor (...) le-au ieşit înainte din sus de Vasluiu, la Podul înalt, pre care i-au biruit Ştefan Vodă [...]. Ştefan Vodă cu oastea tocmită i-au lovit pre turci, joi, Ghenarie 10 zile (...). Mulţi pieriră, mulţi prinşi de pedestrime au fost [...). Şi mulţi paşi şi sangeagi au perit (...) şi steaguri mai multe de 100 au luat [...]. Atunci mare bucurie au fost tuturor domnilor şi crailor de primprejur, de biruinţă ce au făcut Ştefan Vodă [...]“. La aceste relatări se adaugă însemnările cronicarului polonez loan Dlugosz (HISTORIA POLONICA) : „Ştefan, voievodul Moldovei, înfruntase intr-un mare măcel oastea de 120 000 de oameni a lui Mohamed (...]. A dat Ştefan această luptă cu oastea sa, avînd abia 40 000 de luptători, dintre care cea mai mare parte erau ţărani [...]. Un bărbat demn de admirat (...) care cel dinţii dintre principii lumii a repurtat în zilele noastre o victorie atît de strălucită în contra turcilor (...)“. Turcii porniseră atacul de cucerire a Moldovei ca urmare a refuzului lui Ştefan de a mai plăti tribut. Despre această cea mai mare biruinţă cîştigată vreodată de români în luptele cu duşmanii, şi despre personalitatea voievodului Ştefan cel Mare, a scris şi „Contemporanul“. Referindu-se la neînvinsul voievod, „Contemporanul“ (octombrie 1881) arată că „răzeşii şi ţăranii au luptat cu dîrzenie“ mn oştirile lui Ştefan , aceasta pentru că marele domnitor îşi aplecase urechea la plingerile lor împotriva boierilor. „Ştefan le-a făgăduit dreptate şi poporul s-a dus să-şi apere moşia“. „Contemporanul“ evidenţia cu acest prilej, odată cu personalitatea marelui domnitor moldovean, rolul maselor în făurirea istoriei, sublinia hotărîrea cu care ţăranii şi răzeşii au luptat de-a lungul istoriei pentru neatirnare, pentru apărarea pămintului patriei şi păstrarea fiinţei naţionale. Ion MUNTEANU THEODOR AMAN : Ştefan cel Mare şi aprodul Purice (Detaliu). 9 Un cititor din Brăila, H. Demetrescu, ne Intreabă dacă termenii etos fi morală exprimă unul fi acelaşi lucru. Ne propunem, de aceea, să circumscriem succint înţelesul respectivilor termeni. DEŞI cuvintele etos fi morală au etimologii cu semnificaţii aproape echivalente, ca noţiuni ele se referă la realităţi distincte, deşi aflate intr-o inseparabilă legătură. Astfel, la originea primei noţiuni stă termenul grecesc ethos, care înseamnă obiceiuri, moravuri, caracter ; etimologia noţiunii morală se află în cuvîntul latin mos (la plural, mores) care se traduce prin obicei sau obişnuinţă, caracter, mod de comportare. Cu toate acestea, în accepţia lor actuală, conceptele etos şi morală se comportă unul faţă de altul ca fapta faţă de idee, ca aceea ce este deja înfăptuit faţă de ceea ce trebuie să fie şi este un curs de înfăptuire. Prin morală se înţelege, în general, acea formă a conştiinţei sociale care înglobează principiile, normele şi valorile ca şi idealurile etice care călăuzesc conduita membrilor unei societăţi date. Etosul exprimă ansamblul trăsăturilor morale specifice unui anumit individ, grup social, unei anumite colectivităţi umane sau unei perioade istorice distincte. Prin urmare, etos înseamnă cristalizarea particulară a normelor şi valorilor morale legitimate de către societate, activizarea principiilor, normelor şi valorilor etice prin atitudini, acte şi moduri de comportare concrete, legate de viaţa şi activitatea unor persoane sau grupuri sociale identificabile. In cadrul etosului, valorile morale se particularizează într-o configuraţie care constituie personalitatea morală, fizionomia etică a oamenilor, claselor sau grupurilor sociale. Se vorbeşte, de pildă, despre etosul profesional, inţelegindu-se atitudinea, dispoziţia şi comportarea morală faţă de profesia practicată, şi care se concretizează insatisfacţia, mindiria, datoria şi onoarea legate de o anumită profesie. Ca şi morala in general, etosul are un caracter determinat istoriceşte, conţinutul şi modul său de manifestare se schimbă cu timpul în funcţie de esenţa orinduirii sociale, de caracterul culturii unui popor. Chiar dacă, iniţial, comportament moral însemna comportament conform cu obiceiurile şi tradiţiile, principiile şi idealurile morale nu constituie cîtuşi de puţin un sistem static şi etern ci, dimpotrivă, unul aflat intr-o continuă mişcare de înnoire. In legătură cu aceasta, Emil Dürkheim, marele sociolog francez, scria că „trebuie să simţim mai mult decit oricînd necesitatea regulilor morale în momentul în care se lucrează la transformarea lor." Trebuie adăugat numaidecît însă, că o „lucrare“ în cunoştinţă de cauză asupra normelor şi valorilor morale, este posibilă doar într-o societate care se construieşte în ansamblul său în cunoştinţă de cauză. Această şansă s-a ivit pentru iuia oară in istorie odată cu apariţia societăţii şi civilizaţiei socialiste, în cadrul căreia posibilitatea armonizării şi promulgării valorilor dorite se transformă in realitate. In virtutea acestei posibilităţi reale, partidul nostru şi-a propus clădirea unui nou umanism, întemeiat pe o nouă morală. La edificarea acesteia,Codul principiilor şi normelor muncii şi vieţii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste, parte integrantă a Programului partidului, va aduce o contribuţie hotărîtoare. Principiile şi normele pe care le postulează vor duce, prin constelaţia pe care o vor căpăta in fiecare dintre noi, la statornicirea noului etos , etosul socialist şi comunist. Constantin COŞMAN Expresia idealului nostru moral (Urmare din pag. 1) moral al socialismului şi comunismului reprezentind o valoare dinamică. Idealul nostru moral implică o continuă dezvoltare a capacităţilor creatoare ale omului, prospectarea şi idealizarea permanentă a noilor exigenţe de conduită in modele etice superioare. Ceea ce garantează progresul moralei de tip nou statuate de Cod este însăşi esenţa transformărilor revoluţionare din anii socialismului, cînd s-a trecut şi la o sinteză superioară a valorilor ethosului nostru popular, muncitoresc, cu exigenţele morale impuse de noua orînduire. Aşa cum scrie în Codul vieţii şi muncii comuniştilor, „normele eticii şi echităţii societăţii noastre pornesc de la faptul că în orînduirea socialistă a fost lichidată definitiv exploatarea capitalistă, s-a pus capăt inegalităţii sociale şi naţionale ; ele se bazează pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, pe principiile de repartiţie socialistă, pe egalitate şi dreptate socială, pe ţelul comun al făuririi bunăstării şi fericirii întregului popor.* Delimitindu-se principial de feluritele optici absolutizante — cum sunt acelea care consideră morala doar o chestiune absolut personală sau cele ce acreditează ideea că între societate şi viaţa morală nu poate fi stabilită nici un fel de legătură — partidul nostru subliniază caracterul social al moralei, realizarea acesteia prin participarea conştientă a fiecărui individ. In acelaşi timp, în accepţia pe care i-o dă Programul partidului, noul ethos nu presupune fetişizarea procesului determinării sociale a moralei, a legilor care guvernează existenţa socială. Ţinindu-se seama de aceste elemente şi înţelegînd sensul lor, prin morala socialistă se acţionează in direcţia progresului social; conştiinţa morală îndeplineşte — in cadrul conştiinţei socialiste în general — un rol activ in dezvoltarea socială. Ea prospectează şi proiectează direcţii şi modalităţi de grăbire a procesului de continuă perfecţionare şi autoperfecţionare a personalităţii umane, deoarece noului model de societate — socialismul şi comunismul — îi corespunde un nou model uman, o personalitate multilateral dezvoltată. Intre ambele modele există o condiţionare reciprocă. De funcţionalitatea optimă a modelului uman depind funcţionalitatea şi împlinirea optimă a modelului social. Faptul că Partidul Comunist Român înţelege să-şi întemeieze misiunea sa conducătoare în societate nu pe mijloace administrative, ci pe competenţa profesională şi pregătirea culturalştiinţifică a membrilor săi, inclusiv pe autoritatea exemplului conduitei politice şi morale, pe aplicarea consecventă a principiilor politicii şi eticii revoluţionare reprezintă un mare succes al progresului nostru social-politic şi moral care îndeplineşte, in acelaşi timp, rolul unui model cu influenţă activă şi efectivă în viaţa şi activitatea membrilor societăţii. Includerea Codului principiilor şi normelor muncii şi vieţii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste în Programul partidului constituie expresia umanismului profund consecvent al partidului nostru, preocuparea perseverentă şi fermă de a-l pune în slujba aspiraţiilor poporului nostru pentru făurirea unei lumi mai bune şi mai drepte. Perspectivele optimiste ale eticii noi se dimensionează şi prin aceea că ele izvorăsc din considerarea celor mai nobile aspiraţii ale poporului, din necesităţile reale ale dezvoltării civilizaţiei materiale şi spirituale în patria noastră. Principiile şi valorile morale statuate de Codul nostru etic socialist — parte integrantă a Programului partidului —, principii elaborate şi fundamentate la nivelul rigorii teoretico-ştiinţifice, politice şi etice, pătrund în conştiinţa maselor, îşi îmbină autoritatea lor logică şi ştiinţifică cu patosul uman, cu încărcătura sensibilă a emoţiilor şi sentimentelor. In aceasta putem afla însăşi condiţia psihologică a realizării practice a principiilor şi normelor morale comuniste, a întemeierii raporturilor umane pe baza principiilor eticii şi echităţii socialiste, una din condiţiile integrităţii morale a personalităţii umane. Afirmarea practică a ethosului nostru nou are loc nu numai prin impunerea pozitivă a binelui, ci şi prin identificarea sinceră, cinstită şi demnă a răului, precum şi prin condamnarea şi eliminarea consecventă a acestuia. Constituie un succes etic deosebit faptul că progresează funcţia opiniei publice în prospectarea şi condamnarea socială a răului, a oricărei forme de manifestare a viciului moral. Afirmarea crescîndă a conştiinţei morale noi, critice şi autocritice, afirmatoare şi negatoare, în planul luptei dintre bine şi rău, reprezintă una dintre victoriile de seamă ale politicii ideologico-educative a partidului nostru, un rezultat important al progresului nostru moral şi o garanţie a potenţării şi amplificării în continuare a marilor rezerve spirituale ale poporului nostru. (Urmare din pag. 1) put, un „curent Eminescu“, alimentat de profunzimile liricii sale elegiace. S-a continuat apoi cultul unui Eminescu tonic, însufleţitor şi profet al viitorului luminos al României. Astăzi trăim din plin pe Eminescu, desăvîrşit artist al gîndului, formei şi limbii româneşti. Prezenţa plenară a lui Eminescu în conştiinţa intelectualităţii noastre s-a manifestat, pe lîngă nenumăratele ediţii ale operei sale, şi prin literatura critică şi exegeza eminesciană, bogată în sute şi mii de studii şi cercetări. La Biblioteca Academiei se pregăteşte o biografie Eminescu, care va cuprinde cinci volume de titluri, indiciu al preocupărilor persistente şi continue despre Eminescu, de-a lungul generaţiilor. S-a crezut că prin cercetările şi aprecierile marilor contemporani — Titu Maiorescu, Gherea, N. Iorga, apoi Lovinescu, Ibrăileanu, G. Bogdan-Duică, — s-a spus totul despre Eminescu. Opera lui, implicind semnificaţii poetice, filozofice, sociale, lingvistice, a vorbit însă atît de puternic generaţiilor ulterioare, încît a dat naştere unei stări de spirit eminesciene, care, în prezent, cunoaşte o mare intensitate. Numărul eminescologilor este astăzi impresionant, iar lucrările despre Eminescu se înmulţesc an de an, semn al prezenţei permanente şi pline de întrebări a poetului, în conştiinţa cărturarilor noşti. Monografia monumentală a lui G. Călinescu, despre care se credea că este un punctus terminus asupra vieţii şi operei poetului, a marcat doar un început Pe drumul larg deschis de marele critic au mers istorici şi critici de prestigiu, care au scris, mai ales în ultimele decenii, exegeze de rezistenţă. Limba lui Eminescu, izvorîtă din cea a poporului, a făcut şi face încă obiectul unor studii aprofundate, ca Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu (1968), realizat sub conducerea lui Tudor Vianu, sau Momentul Eminescu în dezvoltarea limbii noastre literare (1971) de Gh. Bulgăr. Apar, din nou, „Caetele eminesciene“, care continuă revista interbelică „Mihai Eminescu“, iar monumentala ediţie Perpessicius este continuată pînă la desăvîrşirea ei. Explicaţia acestei „stări de spirit“ Eminescu este firească. Eminescu n-a fost numai un poet de mari incantaţii, ci un fenomen spiritual excepţional, cu multiple semnificaţii, pe care generaţiile care i-au urmat se străduiesc pînă astăzi să le descifreze. Căci Eminescu n-a fost şi nu va putea fi deplin înţeles decît prin perspectivele multiple ale unor epoci şi generaţii succesive. Eminescu face parte din conştiinţa cea mai elevată a poporului nostru, ceea ce demonstrează, persistenţa cultului său spontan, de la generaţie la generaţie, accentuat cu veneraţie în zilele noastre. Istoria şi critica literară, lingvistica, estetica şi filozofia au colaborat la întreţinerea cultului eminescian, potenţîndu-l prin descifrarea sensului şi adîncimii operei care trăieşte şi va trăi mereu în conştiinţa colectivă a poporului român. Domnul Ştefan (Urmare din pag. 1) Mare, propunea chiar sâ î se încredinţeze lui Ştefan cel Mare comanda generală a luptei antiotomane. Fără îndoială, meritele domnului moldovean, capacitatea sa politică şi militară, clarviziunea şi tenacitatea sa, unite cu curajul şi mindria de domn al unei ţări libere, pe care le amintesc documentele vremii, justifică pe deplin cuvintele cronicarului Grigore Ureche : „Era om întreg la fire, neleneş şi lucrul său ştia a-l acoperi şi unde nu gindeai, acolo o aflai. La lucrări de războaie meşter, unde era nevoie insuşi se vira, ca vâzindu-l ai săi să nu se îndărâpteze şi pentru aceia rar război nu biruiau. Strălucit exemplu de bărbăţie, curaj şi demnitate, pe care nu trebuie sâ-l uităm niciodată. Dar toate aceste virtuţi rusr s-ar fi putut desfăşura pe deplin dacă Ştefan cel Mare nu ar fi strins în jurul său pe cei mai buni şi mai vrednici. Conştient de necesitatea concentrării politice a statului său, măcinat pînă atunci de ambiţiile marii boierimi feudale. Ştefan cel Mare a reuşit să strîngă in jurul său mica boierime, pe tîrgovi şi mai ales pe ţărani. Ştefan dat un conţinut nou vechii instituţii româneşti a „vitejilor", făcînd din elementele cele mai sănătoase ale poporului său, auxiliarii cei mai de preţ ai politicii sale interne şi externe. Numai astfel se explică numeroasele sale victorii împotriva unor adversari mult mai puternici, numai astfel se explică legenda creată în jurul acestui adevărat întemeietor de ţară. Acele „O samă de cuvinte” adunate şi povestite cu respect de Ion Neculce, confirmă pe deplin amintirea neştearsă pe care o lăsase tuturor românilor mare domn al Moldovei. Acum 500 de ani, la 10 ianuarie 1475, Ştefan cel Mare şi poporul român dovedeau că legenda oglindea o strălucită realitate. Pecetea lui Ştefan cel Mare