Contemporanul, ianuarie-iunie 1978 (nr. 1-26)
1978-01-06 / nr. 1
Desen de Emil Gârleanu ^-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------Memoria inimii Umbre îndoite, de vînt, mereu aplecate asupra rădăcinilor firave, săpînd fiecare-ntr-o viață atît cit ar fi o fintină care să străbată pină-n cealaltă parte a globului, chiar dacă orb intr-o zi m-aş întoarce la voi memoria inimii mele ar putea să vă recunoască - mi-aţi dat cele mai multe clipe ce m-au îndatorat lumii şi cele mai înalte ranguri tot voi mi le-aţi dat Cînd, umbră îndoită de vînt şi eu — aplecat asupra cîntecului, însufleţindu-l cu aburul acestei guri — cobor mă stăpîneşte numai ceea ce împreună cu voi am trăit, văd pîinea ca un cerc de lumină cu mult mai puternic decît soarele, văd marii înţelepţi în pescarii bătrini care m-au învăţat cum se scoate crapul din strohuri iar zeităţi îmi sînt fetele de la ţară cu care m-am hîrjonit în amurg rostogoleşte-te aşadar, tăvălug al timpului, macină oasele tuturor umbrelor sub tine sau chiar în noroiul încleiat pe tambururi neîncetat încolţeşte SÂMINŢA loanid ROMANESCU ________________________________________________________ ■ PRIN genotip se înţelege totalitatea informaţiei ereditare pe care un organism o conţine în structurile sale (cromozomi). Introdus în 1909 de către Johannsen, termenul provine de la grecescul geniae care înseamnă a da naştere. Este sinonim cu idiotip, derivat din cuvintele greceşti idios — personal şi typos — tip. Posedînd o zestre ereditară determinată, fiecare organism are un anumit genotip. Unitatea de funcţie a genotipului este gena ; ea reprezintă unitatea de informaţie ereditară localizată în cromozomi. Actualmente, gena se consideră a fi un fragment din şiragul unităţilor constituente ale acidului nucleic — mai exact spus, o anume secvenţă de nucleotide din ADN (la toate organismele) sau ARN (la virusurile ARN). Practic, secvenţa specifică de nucleotide din ADN sau ARN-viral, adică gena, este copiată de către o moleculă de ARN numită „mesager“ şi tradusă într-o secvenţă de aminoacizi în procesul de sinteză proteică. Tipurile de proteine sintetizate determină in ultimă instanţă modul de exprimare, de exteriorizare a genotipului, cunoscut sub denumirea de fenotip. Acţionind ca unitate funcţională în determinarea unui anumit caracter (cistron), gena posedă, în acelaşi timp, subunităţi de mutaţie (mutoni) şi de recombinare genetică (recont), prin care se asigură mutaţia şi recombinarea intragenică a informaţiei ereditare. Pe aceste căi se realizează variabilitatea genotipică, suportul obiectiv al procesului de selecţie. Cea mai mică subunitate de recombinare şi de mutaţie intragenică este perechea de nucleotide , în cadrul unei molecule de ADN (care prezintă zeci de mii de perechi de nucleotide) posibilitatea de realizare a variabilităţii genotipice este, astfel, practic, nelimitată. La organismele care se reproduc pe cale sexuală, in celulele corpului se află un număr dublu de cromozomi comparativ cu celulele reproducătoare (gârneţi), jumătate fiind de origine maternă (aduşi de către ovul, la formarea zigotului, în procesul de fecundaţie) şi jumătate de origine paternă (aduşi de către spermatozoid) — astfel încît, în cadrul garniturii de cromozomi la un asemenea organism, doi cite doi cromozomi sunt asemănători ca formă. Asemenea cromozomi sínt omologi. Genele ocupă pe cromozomi locuri precise renumite loci. Ca și cromozomii, la asemenea organisme genele formează perechi. Dacă o genă A, care determină un anumit caracter (de exemplu, culoarea galbenă a bobului de mazăre) suferă prin mutaţie o modificare a structurii şi funcţiei sale, ea devine a, alela genei iniţiale ; ea va condiţiona acum manifestarea altei culori a bobului (şi anume, verde). Considerînd această pereche de gene alternative sau alele (A şi a), genotipul respectiv al unei plante de mazăre va putea fi : AA — in cazul în care pe cei doi cromozomi omologi se află gena ce condiționează caracterul de bob galben, acesta fiind un caracter dominant (structură homozigota dominantă); Aa — cînd pe un cromozom se află gena A iar pe omologul său alela a, condiție heterozigotă în care se manifestă doar gena A, ea fiind dominantă, pe cînd alela a este recesivă ; aa — situaţia în care pe ambii cromozomi omologi se află alela recesivă a (structură homozigota recesivă), prin a cărei exteriorizare culoarea bobului de mazăre apare verde. Prin această relaţie de dominanţă-recesivitate genotipică se poate explica de ce unele caractere (cele recesive) sar peste o generaţie. Genotipul se manifestă aşadar la interacţiunea organismului cu mediul, rezultînd proprietăţile observabile, structurale şi funcţionale ale organismului, a căror totalitate reprezintă fenotipul organismului considerat. Termenul (introdus de același Johannsen) vine de la grecescul phainomenon adică totalitatea caracterelor unui individ, intr-un anumit stadiu al dezvoltării sale. Cu precizarea că (vezi structura heterozigotă! elementele genotipului nu se reflectă întotdeauna in totalitate in fenotipul organismului la un moment dat. Dr. Lucian GAVRILA Genotip, fenotip 2 CONTEMPORANUL EMIL GÂRLEANU 100 de ani de la naştere aINA la primul război mondial, epica românească a fost ilustrată cu preponderenţă prin genul scurt, prin nuvelă şi schiţă. Intre reprezentanţii de seamă ai prozei româneşti, afirmaţi cu plenitudine în primele două decenii ale secolului nostru, — Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, I. Agârbiceanu, D.D. Pătrăşcanu, I. Al. Brătescu- Voineşti, I.A. Bassarabescu, Al. Cazaban etc. —, care au ridicat acest gen de scrieri la un nivel de artă superior, un loc important îl ocupă şi Emil Gârleanu, născut acum o sută de ani, în noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1878. Opera sa nu are dimensiuni întinse, evoluţia ei fiind întreruptă dureros de devreme, în 1914, odată cu săvirşirea din viaţă a scriitorului, cînd nu împlinise încă vîrsta de 40 de ani. Ea se distinge însă prin calităţi incontestabile, care i-au îndreptăţit aprecierea elogioasă în epocă ,şi totodată i-au asigurat interesul şi preţuirea posterităţii. Literaturii române — releva pe bună dreptate, N. Iorga —, Emil Gârleanu „i-a dat pagini clasice ca nobilă simplicitate a stilului şi adincime a simţirii sincere“. Ca mai toţi prozatorii timpului, a căror activitate creatoare s-a desfăşurat după 1900, în perioada în care literatura română era dominată de orientările sămănătoriste şi poporaniste. Emil Gârleanu şi-a extras problematica schiţelor şi nuvelelor sale mai întâi din viaţa ţărănimii, care constituia obiectivul esenţial al celor două curente literare de la începutul secolului. Imagini vii din existenţa zbuciumată a cultivatorilor ogoarelor aduc nuvelele înecatul, Punga, Ucigaşul , o piesă de rezistenţă, al cărei autentic dramatism impresionează şi astăzi este nuvela Nucul lui Odobac, admirabilă radiografiere a unei violente ciocniri de caractere şi de mentalităţi sociale din lumea satului de odinioară. Orientările sămănătoriste sînt sesizabile îndeosebi în volumul Bătrînii, schiţele şi nuvelele саге-l compun avînd o viziune paseistă, de elogiere discretă a patriarhalismului. Gârleanu a înfăţişat crepusculul „bătrînilor“, al acelor boieri „de viţă“, păstrători ai datinilor strămoşeşti, oameni cu dragoste de ţară, descendenţi ai figurilor luminoase de la 1848 şi din timpul Unirii. Savoarea schiţelor şi nuvelelor din acest volum constă însă în vibraţia sentimentală pe care prozatorul o insuflă cu subtilitate, în unda de melancolie care învăluie paginile de evocare, în stilul de reală putere sugestivă. Inspirate din trecut sunt şi evocările din volumul 1877 — schiţe din război, închinate celor ce s-au jertfit pentru cucerirea independenţei naţionale. Gârleanu nu se opreşte însă asupra luptei propriu-zise decit fugitiv, într-o frază sau două, necesare creării atmosferei sau situării în timp şi spaţiu a acţiunii. El insistă aproape exclusiv asupra stărilor sufleteşti şi atitudinilor morale ale luptătorilor, ale oamenilor simpli, axîndu-şi prozele pe o nobilă idee de umanitate. Emil Gârleanu s-a impus îndeosebi prin schiţele grupate în volumul Din lumea lor cari nu cuvîntă, ce au inaugurat in literatura română genul de povestiri inşirate din lumea plantelor, gizelor şi animalelor. Deşi a avut ca modele acele Histoires naturelles ale lui Jules Renard, Gârleanu a creat o operă viabilă, cu trasaturi proprii, manifestîndu-şi în ea imvidualitatea artistică. Schiţele sale , creaţii de proporţii reduse, desăvîrit"e, compoziţional, de concentrare maxă " denotînd un fin spirit de observaţie şinaliză, sînt străbătute de o vibrantă notă de sinceritate şi blindeţe, de delicateţe sufletească şi umanitate. Schiţele se alcătuiesc din mici drame din lumea necvîntătoarelor, aduse de scriitor la nive dramelor umane. Acţiunea rămîne de- ori pe planul al doilea, înaintea cititoului dezvăluindu-se o problemă de viaţă, prin umanizarea sentimentelor şi stărilor sufleteşti presupuse a fi caracteristice şi „celor care nu cuvîntă“. Alături de nota dramatică, uneori dureroasă, de accentele cu o anume intensitate emoţională, în aceste schiţe se întîlneşte un umor blajin, duios, menit să-l apropie pe cititor şi mai mult de personajele imaginate. Stihul lor este plin de poezie, bogat în metafi şi alegorii, cucerind printr-o fermecătoare expresivitate, în literatura română din primele decenii ale acestui secol. Emil Gârleanu a înscris o prezenţă distinctă, opera sa oferind şi astăzi numeroase momente de atrăgătoare şi instructivă lectură. Teodor VÂRGOLICI Şcoala medicală JUDECĂŢILE de valoare asupra înaintaşilor şi a faptelor lor sînt în oarecare măsură modelate de subiectivismul nostru şi aceasta constituie condiţia de înrîurire a prezentului asupra trecutului. Vedem trecutul prin ochii prezentului şi istoria demonstrează o influenţă covîrşitoare a trecutului asupra prezentului şi a viitorului. Acest adevăr este ilustrat de toată istoria ştiinţelor, a artelor, a tehnicii şi a altor activităţi umane care demonstrează că progresul s-a realizat în şcoli de tradiţie. Prin moştenirea cultural-ştiinţifică şi prin modul de viaţă transmise de înaintaşi elevilor se realizează continuitatea şi condiţionarea dintre generaţii. Punctul de discontinuitate dintre ele îl constituie doar aportul noilor generaţii la progresul ştiinţei şi culturii. O determinare prea severă a trecutului asupra prezentului şi viitorului s-ar putea dovedi cam strimtă pentru gradul de libertate pe care îl reclamă spiritul novator, de aceea unii au subapreciat rolul tradiţiei în propăşirea progresului. Au existat şi situaţii cînd elevii au consumat multă muncă şi energie per „a confirma“ ideile preconcepute maestrului. Dar aceasta se întîmplă, aşa cum spune Ramon D. Cajal, în şcolile în care se cultivă servilitatea faţă de tirania, textelor din cărţi. Progresul s-a realizat în şcoli cu tradiţie în care moştenirea a devenit nu constringere, ci potenţial de dezvoltare, unde ea s-a constituit în cîştigul realizat de înaintaşi pentru urmaşi. Aceste adevăruri sunt ilustrate cit se poate de convingător de dezvoltarea ştiinţelor şi de practica medicală din ţara noastră. Aş începe cu Victor Babeş, care, chiar dacă nu a creat o şcoală într-o singură disciplină, aşa cum afirmă unii istorici, a creat în mod sigur, insă, prima şcoală de medicină ştiinţifică românească şi care cuprinde mai multe specialităţi ilustrate strălucit de elevii săi Marinescu, Levaditi, Titu Vasiliu, Bacalaglu, N. Lupu etc. Majoritatea specialităţilor medicale din ţara noastră s-au dezvoltat sub înrîurirea benefică a maestrului creator de şcoală. Amintim astfel şcoala de microbiologie a lui I. Cantacuzino, de neurologie a lui Gh. Marinescu, de chirurgie a lui Hortolomei, de medicină internă a lui Haţieganu şi a lui Danielopolu, cardiologie a lui A. Moga sau aceea de urologie a lui Burghele. Lista ar putea fi mult amplificată, însă m-am limitat în a-i aminti doar pe cei dispăruţi. Se pune întrebarea dacă astăzi şcoala îşi mai păstrează importanţa şi rolul de teren fertil pentru dezvoltarea ştiinţelor medicale. Mulţi autori susţin că şcoala, în sens tradiţional, şi-a pierdut din importanţă pentru impulsionarea progresului. In sprijinul acestei opinii sunt invo,cate argumente cum ar fi caracterul multidisciplinar, circulaţia largă de i informaţie care permite cercetătorului să ia cunoştinţă de contribuţiile mai multor şcoli şi, deci, imposibilitatea de a fi format la ideile unei singure şcoli. Se afirmă de asemenea că marea cantitate de informaţie din toate domeniile face ca un Prof dr. doc. Ion MORARU Director al Institutului „Victor Babeş“ Vicepreşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale Continuare în род. 11