Contemporanul, ianuarie-iunie 1978 (nr. 1-26)
1978-01-06 / nr. 1
Critica şi imperativul calităţii: OBIECTIVITATEA Datorita unui ritm ,,biologic" insinuat în noi încă din copilărie şi care, mai apoi, s-a transformat în habitudine, la cumpăna dintre ani, atmosfera devine parcă mai densă şi totuşi transparentă, încărcată cu magnetismul speranţelor şi dorinţelor unui nou început, intors cu spatele spre timpul ce s-a dus, despovăraţi de „istorie" şi de remuşcările ei, cu privirile îndreptate doar spre viitor, ai sentimentul unei miraculoase renaşteri prin care memoria se spală de păcatele ei de dinainte. Şi în această dulce beţie a aparentei uitări a celor petrecute trăieşti cu intensitate momentele promiţătoare ale unor realizări viitoare, posibile. Chiar dacă ar însemna numai atît, orice An Nou ar fi binecuvîntat. Am gustat şi eu, de fiecare dată, din conţinutul acestei vrăjite cupe de şampanie a sufletului. Şi de fiecare dată am simţit euforia indicibilă a clipei aşezată la cumpăna apelor şi a timpului.... In astfel de momente, mai mult decît în orice alte împrejurări, încercat de disponibilităţi feciorelnice, poţi spune, odată cu Eliot, că simţi „gîndul atît de repede cum simţi parfumul unui trandafir". Ca în orice început, prind contur noi proiecte, gîndurile se aglutinează in jurul unor idei care vor să devină tot atitea programe de lucru. In acest context, am convingerea că şi în activitatea culturală, o problemă cheie a zilei este aceea a calităţii. Conferinţa Naţională a partidului din toamna trecută a demonstrat fără putinţă de tăgadă că, în stadiul actual al economiei noastre socialiste, creşterea calităţii produselor este o necesitate fringentă, o condiţie sine qua non a atingerii, într-un răstimp scurt, a unei noi etape de dezvoltare a întregii noastre vieţi economice şi sociale. Această idee pivot a etapei in care ne aflăm nu e valabilă insă numai în economie, ci, în egală măsură şi în viaţa spirituală a societăţii. Lupta pentru calitate in domeniul culturii înseamnă, în fond, lupta pentru autodepăşire, pentru sporirea originalităţii şi creativităţii, un cîştig pe planul cunoaşterii şi al moralităţii. Nu întîmplător, discuţiile care au avut loc în ultima vreme în jurul problemelor criticii literare şi de artă au lăsat să se întrevadă concluzia că valoarea demersului critic este funcţie determinată de obiectivitatea judecăţii de valoare. Or, lupta pentru calitate în domeniul criticii este sinonim cu funcţionarea exigentă, după criterii limpezi, obiective a judecăţii de valoare. Intr-adevăr, obiectivitatea actului critic presupune cunoaştere, competenţă, luciditate, stăpînire de sine — pentru a te putea ridica deasupra pasiunilor — şi, desigur, sensibilitate. Un mănunchi de însuşiri pe care criticul le are sau nu şi pe care, dacă le are, trebuie să şi le dezvolte în permanenţă printr-o exercitare continuă, înmănuncherea acestor însuşiri nu constituie insă decît o condiţie a asigurării obiectivităţii actului critic. Date fiind aceste condiţii, problema care rămîne deschisă este aceea de a determina conţinutul termenului de obiectivare conceput ca o dimensiune fundamentală a judeţîi de valoare. Determinarea conceptului este cu atît mai necesară cu cit, prin forţa împrejurărilor, valoarea şi judecata de valoare presupune o apreciere, apreciere care, inevitabil, poartă şi o anumită pecete a subiectivităţii. Rezolvarea efectivă a ecuaţiei subiectivitate-obiectivitate în actul judecăţii nu este însă imposibilă. Fără a se putea ajunge la o excludere integrală a subiectivităţii (subiectul rămîne întotdeauna unul din termenii ecuaţiei), idealul spre care trebuie tins este acela al îngustării accidentalului şi arbitrarului şi al situării valorii pe temeiuri cit mai stabile, obiective. Detectarea acestor temeiuri obiective ale valorii artistice,, credem noi, nu poate fi făcută decît luîndu-se în considerare un întreg şi complex sistem de referinţe din unghiul căruia trebuie evaluată opera de artă. Care ar fi, aşadar, acele repere, necesare şi esenţiale, funcţie de care judecata de valoare şi-ar putea dobîndi unul din atributele ei fundamentale, acela al obiectivităţii ? a) Opera de artă, ca realitate artistică, nu poate fi evaluată în afara raporturilor ei cu realitatea din afara ,,Anul 1978 — cel de-al treilea an al cincinalului — este hotărîtor pentru îndeplinirea cu succes a istoricelor hotâriri ale Congresului al Xl-lea al partidului, a planului de dezvoltare economico-socialâ pînă în 1980. lată de ce este necesar—aşa cum am subliniat şi la Conferinţa Naţională — să asigurăm un salt revoluţionar de la acumularea cantitativă la o calitate nouă, superioară în întreaga activitate de construcţie socialistă.“ NICOLAE CEAUŞESCU (Din Mesajul adresat cu prilejul Anului nou) ei, cu lumea pe care a încercat să o cuprindă în sine, prelucrînd-o şi transfigurind-o după legile ei proprii. Unghiul acesta comparativ din care nu trebuie exclusă ca termen de referinţă nici lumea interioară a autorului , realitate transgresată în operă dar, obiectiv vorbind, din afara operei , e în măsură să ne conducă spre desluşirea mai exactă a raportului dintre semnificat şi semnificant, să ne releve dimensiunea verosimilului şi a adevărului operei. b) Opera de artă, cu excepţia primei verigi a lanţului creativităţii umane, nu apare, astăzi, pe un teren pustiu, ci ca operă între opere. Rostirea asupra valorii ei nu poate fi făcută în afara raportării la constelaţia de valori ce a precedat-o, constelaţie universală şi naţională, cu alte cuvinte în afara tradiţiei, a moştenirii artistice a umanităţii. Care sunt, adică, raporturile ei de continuitate şi discontinuitate, care sunt elementele ei de sincronie şi diacronie ? Prin forţa împrejurărilor, opera fiind unicat, identitatea absolută a uneia cu o alta duce, automat, la anularea valorii ei. Unghiul acesta de vedere împinge, cu necesitate și spre raportarea operei noi apărute, la capodoperele anterioare, consacrate ca atare. Intr-o cultură însă, oricare ar fi ea, simpla raportare la capodoperă nu este satisfăcătoare. Un asemenea demers, cum pe bună dreptate observa Gramsci, nu poate conduce decît la o critică a masacrelor, fapt care ar reteza orice dimensiune constructivă, orice posibilitate a unei critici de a dezvălui tendinţe înnoitoare, mugurii unei viitoare evoluţii ce ar putea conduce spre capodoperă. c) Opera de artă, ca orice produs artificial (în sensul originar al lui „artifex"), ca produs uman şi nu natural, este, ea însăşi, o realitate de sine stătătoare şi care, odată creată, înmulţeşte lumea obiectuală şi obiectivă. Lumea ar fi mai săracă fără această „a doua natură" pe care o creează omul prin geniul său producător şi creator. Prin artă, omul a prelungit şi prelungeşte la infinit spaţiul lumii în care trăieşte, căci nimeni nu va contesta faptul că există „o lume" a lui Dante sau a lui Shakespeare, a lui Goethe sau Dostoievski, a lui Wagner sau Enescu, o lume a lui da Vinci sau una brâncuşiană. Toate aceste lumi mirifice sunt încorporate în opere şi capodopere, populate cu personagii vii, cu gînduri şi evenimente, în care ne cufundam bucurîndu-ne sau suferind, participînd la derularea destinului lor. Fără a ţine seama de forţa cu care se impune opera ca realitate artistică în conştiinţa celor ce o receptează, de structura ei interioară de rezistenţă, de geniul şi talentul cu care a fost construită, de straturile ei spirituale şi morale, nu e posibilă statornicirea unei judecăţi de valoare obiective. Numai în acest fel putem stabili mai exact dacă apariţia unei opere este doar o înmulţire a realităţii sau şi o îmbogăţire a ei. d) Judecata de valoare obiectivă trebuie să ţină seama şi de faptul că opera de artă este, in acelaşi timp, dezvăluire, descoperire. Nu e numai reflex al unei realităţi date ci şi invenţie, creativitate, zămislire de frumuseţi noi, încărcată de afectivitate şi sensibilitate, de simţire şi gîndire. Din acelaşi lut sunt iscate forme şi înţelesuri inedite, rod al imaginaţiei creatoare umane. Din acest unghi de vedere, opera autentică este, întotdeauna, o fereastră deschisă spre orizonturile unei cunoaşteri de un tip deosebit a realităţii umane în ceea ce are ea mai ascuns dar mai preţios, o sondă semnalizatoare aruncată în abisuri sau spre înălţimi. e) Opera de artă este, totodată, şi atitudine faţă de viaţă, faţă de lume. Ea se îngemănează, sui-generis, cu filozofia. Amîndouă tind spre universalitate, spre esenţe. Ni le înfăţişează insă deosebit şi cu mijloace proprii, arta încercînd să surprindă esenţa, paradoxal vorbind, in formele ei particulare de întrupare, iar filozofia tinzînd spre surprinderea esenţei in formele ei generale, abstracte desprinse din întrupările ei particulare, concrete. Propunînd aceste cîteva repere in cadrul cărora mişcarea actului judicativ al operei de artă îşi poate dobîndi împlinirea obiectivităţii nu fac decit să exprim o opinie care, indiscutabil, poate fi şi amendată şi, în orice caz, dezvoltată. Oricum, în ce mă priveşte, proiectul acesta al meu e legat nemijlocit de disponibilitatea pe care ţi-o oferă începutul unui An Nou şi izvorăşte dintr-o reflexie plină de simpatie nu numai pentru critică şi calitatea ei ci, în egală măsură, pentru artă şi pentru locul ei atît de important în viaţa noastră cea de toate zilele. Dumitru GINŞE SPIRU CHINTILA : Muncito. SZÁSZ DORIAN : Fapte CONTEMPORANUL 3