Contemporanul, iulie-decembrie 1979 (nr. 27-52)

1979-07-06 / nr. 27

Trei poeme de Ion BRAD Frunte Pe frunte, ţare mi-a brăzdat Rîurile ei. De-aceea, atîta crispare, Atîta nelinişte sacră... In ochi mi-a sădit uriaşele flori Carnivore, cu petale de stele, Să pot privi în ape ca zeii. Nici o umbră Să nu-şi săgeteze otrava. Cine-a zis că mă tem de furtuni ? Le duc subsuoară ca pr-un burduf De oftări, de vinturi năpraznice Inchise-ntr-o piele de capră. Nimeni nu-mi poate lua . Nimic înapoi. Numai țarina ce-mi arde fruntea, Numai rîurile care-o brăzdează... îmi caut numele Prin Munţii de Apus îmi caut numele Ca pe o lostriţă ce m-a izbit cu coada De stînci detunate. De marginea lunii ce singeră. In minele vechi Cu arterele istovite de aur, Cu pulsul de muribunzi, în nălucile care încă mai cern Nisipul speranţei, Unde te-ascunzi, numele meu ? Eşti tu care plingi In fluiera călătoare prin codri, Sfintă, nebună, Ca un gîlgîit de sînge curat La urechea istoriei ? Eşti carnea martirilor Bătută în porţi de cetăţi Ca vulturii, în veac de veac smulgînd-o, Să ne alunge somnul şi uitarea ? Mărturisirea lui Odiseu Imi cunoaşteţi prea bine povestea. Rătăcirile mele pe dmnări Au ajuns ca uliţele bătătorite Ale copilăriei. Cu toate acestea, mai am o rană Necunoscută. Mai am să vă fac o mărturisire : Pe toţi peţitorii Care mi-au batjocorit casa l-am ucis doar cu privirile. In suliţele lor nemiloase Vor sîngera multă vreme După се-apun toate poveştile... itf H t M ак A n ■ ■йвШШШйФ ITINERARIUL CULTURAL AL REVOLUŢIEI „Scrisul nu-i zădărnicie" . ÎN 1947 scriitoarea Hortensia Pa­­padat-Bengescu împlinise şaptezeci de ani. Avea în urma sa trei decenii şi jumătate de muncă literară. Publicase cincisprezece volume de proză, teatru şi romane de, mare succes. Şi continue să fie­ prezentă în activitatea literară, atentă la schimbările revoluţionare in­tervenite in viaţa noastră socială, cu consecinţe profunde in cultură şi artă. La 24 ianuarie 1947, cunoscuta scrii­toare o publică în­­Contemporanul“ o cadă v­­edoarie pentru munca omului de litere, sub titlul : Scrisul nu-i ză­­­­­rnicie . „Romane­erul şi poetul Camil Petrecu, Intelectualul de vază, într-o interesantă mărturisire publicată de curînd in aceste pag'ni, ne apare laolaltă constructiv şi sceptic. (...) In ce îl priveşte personal, pune între­barea : „Vă interesează pe dumneavoas­tră, sincer, iscusinţa scrisului meu ?* Noi, „cititorii", răspundem : „Da" (...). Scrisul este o pasiune. Acesta este un sentiment pe care cred că-l încearcă adevăraţii crea­tori de artă. Dar mai este şi un purtător de adevăr, un mesager al realităţii. Pot spune că niciodată nu am copiat imaginea personajelor mele după anumite tipuri umane întîlnîte în jurul meu. Eroii descrişi sunt imaginaţi, creaţi în această ciudată re­tortă a gindurilor. Dar de multe ori, am avut plăcuta surpriză de a recunoaşte pe stradă sau în diferite jocuri, în bărbaţii sau în femeile întîlnite, pe eroii romane­­lor­ mele, trăind şi mişcîndu-se aievea. Emoţia pe care am resimţit-o a fost egală cu pasiunea pe care am depus-o la fău­rirea acestor exemplare umane. Mi-am dat seama că deşi, în mod ostentativ, nu voiam să copiez realitatea, aceasta pă­trundea în gindurile mele şi îmi oferea nepreţuita plăcere de a putea fi mîndră că imaginea mea lucrează totuşi în limi­tele realului, ale concretului. Cred că scrisul meu este o datorie. Sun­tem­ datori să împărtăşim celor din jurul nostru credinţele sau măsura sensibilităţii noastre, şi în limita unor hotare foarte largi, să ne dăm obolul la opera de per­fectabilitate pe care lumea în care trăim o întreprinde. (...). Fireşte, ceea ce măr­turiseşte domnul Camil Petrescu, e marea sa iubire pentru munca scrisului. El ar dori ca scriitorul să aibă acele condiţii esenţiale, necesare artei sale, pentru ca ea să se poată deplin realiza. Chemarea sa e justificată, ea priveşte însuşi destinul scriitoricesc, căruia ii doreşte şi ii preve­de condiţii optime necesare operei de creaţie literară. E un apel şi o asigurare. E o dorinţă pe care o avem cu toţii. E o etapă, pe care nu putem spera să o atin­gem decit muncind în felul nostru, visînd. De aceea, o dată mai mult, cred că scrisul poate fi orice, numai zădărnicie nu !“. ■ CtND colecţionarul şi criticul de artă K. H. Zambaccian (1889—1962) şi-a donat ţării toate valorile muzeistice de care dispunea, i s-a pus întrebarea : — Ce anume v-a determinat să donaţi statului întreaga colecţie pe care o a­­veaţi ! Răspunsul apare in „Contem­poranul“, la 28 februarie 1947 : „M-am hotărit să fac această danie cu precădere in aceste clipe cînd ţara a ie­şit din impasul războiului şi cînd am avut posibilitatea să ofer românilor un muzeu vrednic de dragostea lor pentru artă. (...). De fapt colecţia mea a servit Sta­tului încă din 1930, cind tablourile mele au fost trimise cu prilejul expoziţiilor de artă românească de la Bruxelles, Haga şi Amsterdam, în scop de propagandă. Prin urmare caracterul public al colecţiei devenise notoriu încă de mult. (...). Nu mi-aş fi iertat niciodată crima de a fi îm­prăştiat această colecţie pentru satisfac­ţii materiale şi de bun trai cine ştie pe­­ ce meleaguri de odihnă şi confort. Satis­facţia pe care o am ştiind că muzeul meu devine un bun al poporului întrece orice alte satisfacţii posibile. Cred că prin gestul rm­eu am desâvîrşit activitatea vieţii meie întregi. {...). La efortul general de redresare pe tărim social trebuie să con­tribuim şi noi, cei care am activat pe plan spiritual. Aceste opere sunt creaţiile celor mai dotaţi fii ai ţării şi bucuria de a le fi putut alege nu trebuie să se transforme intr-un privilegiu pentru cei puţini, ci îmi incumbă datoria de a le reda poporului care va găsi în ele motive de recreaţie, de înălţare, de reculegere“. Ion MUNTEANU „Trebuie sa contribuim la efortul de redresare a ţării“ 2 COTEMPORANUS Morala selecţiei valorilor D­emocraţia autenti­­că îşi află unul din ar­gumentele definitorii în morala superioară care prezidează principiile şi criteriile consacrate justificării în faţa opiniei pu­blice a selecţiei modelelor şi valorilor. O astfel de morală superioară devine hotă­­rîtoare în spaţiul spiritual socialist, unde promovarea valorilor indiscutabile con­stituie o cauză deliberată a societăţii, un fapt patriotic, orice abdicare de la principiul obiectivităţii fiind profund dău­nătoare cu, uneori, incalculabile reper­cusiuni asupra factorului educativ, esen­ţial cind se impune consolidarea unei a­­num­e conştiinţe a răspunderii faţă de viitor şi implicarea fiecărui cetăţean în definirea acestui viitor. Selecţia valorilor reprezintă, pînă la urmă, şansa pe care şi-o oferă societatea, conştient şi responsabil, atunci cînd de ea depinde imaginea pe care doreşte s-o lase la un moment dat despre conştiinţa de sine a membrilor ei. Cu atît mai mult devine sensibilă, în faţa opiniei publice, clătinarea principiilor, a criteriilor, exa­cerbarea subiectivitâţilor şi, fireşte, de­vine — fără exagerare — îngrijorătoare abdicarea de la principii cînd e vorba de selecţia modelelor sau chiar de ignorarea acestora în favoarea caricaturii lor. Pen­tru că atunci se produce, deliberat sau nu, deriziunea mecanismului obiectivităţii şi acţiunea ce îi­ urmează se va afla cu tris­teţe sub semnul întrebării, rămînind ea însăşi o caricatură a spiritului ce a gu­vernat-o. Orice act de selecţie presupune un risc, fără îndoială, un risc nu neapărat aflat în dependenţă automată de lipsa de obiectivitate. Există un risc de subiec­tivitate, nimeni nu va pierde din vedere acest lucru şi nu se va putea răni na­turii umane, în astfel de cazuri, subiecti­vitatea pînă intr-acolo incit ea să reac­ţioneze ca un simplu aparat electronic pus să detecteze dornurile aurifere. Dar orice risc, se ştie foarte bine, poate fi conştient micşorat în planul condiţiei noastre sociale şi există chiar o datorie de a n­eîntîmnina şi micşora acest risc atunci cînd conştienţi ne-am ansaiat de baricadele unei anume ideologii, cînd con­ştienţi şi liberi ne-am ansaiat să slujim o anume politică, altfel riscînd noi înşine să punema în discuţie o probitate perso­nală pentru care pledăm cu atîta fer­voare şi de atîtea ori strălucitor. Cînd insă riscul subiectivităţii devine criteriul principial al selecţiei într-un anume climat sau microclimat, social sau spiritual, atunci justificarea prin el rămîne lamen­tabilă. Există o datorie morală a oricărui cetăţean, fie el cit de umil pe scara so­cială, de a apăra cu puterile lui, fie ele cit de modeste, un obraz curat şi luminos al urbei din care face parte, al zilei pe care o trăieşte, al slujbei pe care o slu­jeşte. Inaintînd în virtutea acestui m­inci­­piu etic elementar pe scara socială vom recunoaşte în actul de selecţie a valori­lor şi modelelor o atitudine noltimă gravă, un act de opţiune capabil să imunice con­ştiinţa societăţii. O catedră universitară, un grad ştiinţific, un premiu, rezultate dintr-un concurs, altfel spus dintr-un act de selectie nu trebuie si nu pot fi con­fundate cu o oarecare simbrie pentru diverse servicii personale sau de grun. Cînd se petrece acest lucru, tristetea ră­mîne să pună necetea ei amară ne semnă­turile celor care au virat simbria. Există desigur si împrejurări cînd criterile şi principiile sînt sfidate, şi prim­a nubimă întreagă sfidată, nimeni nu va nega acest lucru. Trist trebuie să fie însă sufletul celui care se angajează într-o astfel de cauză. Este cred timpul ca procesele prin care se manifestă democraţia noastră so­cialistă în spaţiul spiritual să fie justi­ficate deschis şi public de către cei im­plicaţi în ele, şi o ipostază este repre­zentată de numeroasele împrejurări presu­puse de selecţia valorilor şi modelelor li­terare, muzicale, plastice, cinematogra­fice etc. Ar fi atît de trist pentru noi toţi şi ab­solut deconcertant să se pună într-o zi în discuţie autoritatea Premiului Nobel să spunem în oricare din domeniile în care se acordă această distincţie de faimă mondială. Ar apărea azi, după atîtea se­lecţii dominate de acest nume prestigios, absolut, deconcertant, repet, ca un Pre­miu Nobel să clatine încrederea noastră in juriu. In literatura franceză, un pre­miu Goncourt reprezintă un gir indiscuta­bil, cu tot gradul de subiectivitate presu­pus de specia supusă selecţiei, de faptul că în literatură şi artă nu există metru, cu tot gradul de subiectivitate, să recu­noaştem, un premiu Goncourt greu poate stîrni scandalul opiniei publice. Societatea îşi apără conştient şansele de progres, există o nobilă morală a im­plicării în destinul culturii unei ţări al condiţiei factorului educaţie, o tulbură­toare convingere că prezidînd sau numai fiind membru al unui juriu reprezinţi automat un reper de conştiinţă, de valoare socială, de altitudine morală. Propunîndu-ne în mod deliberat să creăm toate condiţiile favorabile dezvol­tării multilaterale a personalităţii umane,­­ noi, în socialism, avem infinit mai grave datorii în planul conştiinţei morale atunci cînd suntem­ chemaţi să oferim societăţii chiar şi numai sugestii pentru modele. în general, se pare că este imperios nece­sară azi o exigentă privire asupra crite­riilor care definesc şi justifică judecăţile noastre în ansamblul de concursuri lo­cale şi naţionale dotate cu premii şi nu în ultimul rînd va trebui să ne preocupe precizarea criteriilor de selecţie a noută­ţilor şi valorilor în cadrul Festivalului naţional Cîntarea României şi chiar în cadrul acestei a doua ediţii şi, fireşte, înainte de comunicarea rezultatelor. Proliferarea concursurilor, a diverselor jurii, a diverselor premii nu este in sine păgubitoare dacă nu conduce şi la proli­ferarea subiectivitâţilor şi la consacrarea convingerii că şi premiile pot fi uneori din nefericire echivalate cu o simplă simbrie, ceea ce presupune şi pentru sim­­briaş şi pentru cel care dă simbria o aceeaşi condiţie mizeră. O soluţie ar putea să o constituie, în preîntîmpinarea agresivităţii subiectivis­­melor de tot felul şi în afirmarea supe- g­rioară a ideii de democraţie, ampla dis­cuţie a operelor preselectate, argumen­tarea preselecţiei şi apoi a selecţiei în faţa întregii opinii publice. Pentru că există nu numai democraţia votului, for­mulă cu care se poate justifica şi selec­tarea unui schiop la o ştafetă, mai există şi democraţia principiilor la care am ade­rat şi ne care dacă le-am acceptat suntem­ datori să le apărăm cu fruntea sus. Confuzia valorilor nu foloseşte pînă la urmă nici celor care o produc. Pentru noi, morala selecţiei valorilor este o ches­tiune politică şi nu vom putea abdica de la criteriul politic care, departe de a fi restrictiv, are marele şi fundamentalul merit de a determina solidaritatea con­ştientă, responsabilă, a societăţii in nu­mele progresului ei autentic. Dinu SARARU

Next