Contemporanul, iulie-decembrie 1982 (nr. 27-52)
1982-07-02 / nr. 27
„Congresul a evidenţiat că dispunem de o puternică forţă, de un uriaş front educativşiuitural, care reprezintă garanţia sigură a înfăptuirii întregului program de educaţie socialistă, de ridicare a conştiinţei revoluţionare a oamenilor muncii, fără deosebire de naţionalitate, a întregului popor, de formare a omului nou, înarmat cu cele mai înaintate cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, ale cunoaşterii umane din toate domeniile.“ NICOLAE CEAUŞESCU (Din Cuvintarea la Congresul al ll-lea al educaţiei politice şi culturii socialiste) EUGEN PALADE: Vizită de lucru Forumul spiritului revoluţionar ACUM, cînd evit foarte aproape denoi momentele desfăşurării celui de-al II-lea Congres al educaţiei politice şi culturii socialiste — eveniment de excepţională însemnătate în viaţa social-politică a ţării — avem profunde temeiuri să afirmăm că muncii de educaţie, vieţii spirituale le-a fost prefigurat un amplu şi generos program. Sunt nenumărate învăţămintele teoretice şi practice, concluziile şi adevărurile puse în lumină de desfăşurarea prestigiosului forum al educaţiei şi culturii socialiste. Vom desprinde, mai întâi, pe acela care dă demnitate muncii politico-educative şi cultural-artistice, care subliniază semnificaţia ei în contextul actual şi îi dimensionează amplu misiunea viitoare : faptul că opera de formare şi educare a omului nou, a omului conştiinţei revoluţionare se înfăptuieşte în condiţiile unităţii indestructibile, adeziunii responsabile şi angajate a întregului popor in junii partidului, al secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Rezultat al deceniilor de muncă şi creaţie socialistă, de edificare a noii orânduiri, realitate esenţială a prezentului — unitatea de neclintit a poporului în jurul partidului constituie temelia şi certitudinea progresului multilateral al ţării, progres în care se integrează organic, firesc şi necesar, îmbogăţirea permanentă a artei şi culturii naţionale. Unităţii poporului li corespunde, în plan spiritual, unitatea culturii noastre socialiste — unitate bazată pe o concepţie superioară despre lume şi viaţă, pe o ideologie activă, militantă. In orizonturile cărora creaţia artistică se poate afirma în mod fertil, original, într-o nelimitată diversitate. Este adevărul, evidenţiat cu pregnanţă dealtfel, între multe altele, în cadrul congresului recent încheiat, unde peste 6 ООО de participanţi — avînd mandatul colectivelor ce i-au desemnat şi investit cu nobila răspundere de a-i reprezenta în marele forum — au făcut, prin cuvintul lor, dovada maturităţii politice şi culturale, a asumării înalt-responsabile a unor luminoase şi importante îndatoriri în edificarea celei mai frumoase şi imperative opere, aceea a afirmării plenare a personalităţii umane, a omului nou, constructor al socialismului. Ideile de amplă anvergură cuprinse în Cuvintarea rostită de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la încheierea lucrărilor congresului, încrederea exprimată în capacitatea frontului de educaţie politică şi cultură de a-şi spori contribuţia la înfăptuirea mobilizatoarelor obiective stabilite de Congresul al XIX-lea al partidului, de a asigura ridicarea generală a conştiinţei socialiste, de a acţiona în mod unitar şi consecvent pentru afirmarea spiritului revoluţionar în întreaga viaţă a societăţii, — în lumina documentului programatic adoptat de Plenara din iunie a partidului — precum şi sarcinile şi direcţiile de acţiune, subliniate în Cuvintul de salut adresat congresului de tovarăşa academician doctor inginer Elena Ceauşescu, vor lumina, prin profunzimea şi generozitatea lor, activitatea, munca pasionată a tuturor celor ce sunt cuprinşi în această măreaţă bătălie pentru nou, pentru omul nou, vor crea cadrul şi climatul necesare afirmării valorii, promovării cu mai multă fermitate a creaţiilor pătrunse de patos revoluţionar, de spirit militant, valorificării superioare a inepuizabilului izvor de talente şi dăruire care este poporul însuşi. Impresionează in mod deosebit viziunea înalt-umanistă, cuprinzătoare, desprinsă şi de această dată din cuvintarea preşedintelui ţării, privind direcţiile de acţiune şi eficienţa lor, în vederea afirmării demne şi multilaterale a omului zilelor noastre, subliniindu-se că aceasta nu se poate face decit în procesul muncii, acolo unde se făuresc veritabilele conştiinţe revoluţionare, patriotice ; că omul nou este omul unei conştiinţe superioare, cu un nivel de educaţie politică şi cultură tot mai ridicat, înţeles în mod complex. Omul nou este omul care şi-a făcut definitiv din patriotismul revoluţionar, din dragostea de ţară, partid şi popor şi din voinţa de a le sluji neabătut crezuri supreme de viaţă şi muncă. Este astfel pus încă o dată in lumină umanismul revoluţionar, spiritul clarvăzător care a ani- Nicolae DRAGOŞ (Continuele în pag. 2) Umanismul și problemele w •• pacu N CULTURA europeana, după preocupările cosmogoitice aie 10- mienilor, bocrate este cel care, aplecîndu-se asupra omului, introduce filosofia — după expresia lui Cicero — sub acoperișul caselor oamenilor. De atunci Încoace preocupările filosofice antropologice au fost tot mai stăruitoare şi, de-a rândul secolelor, intlnim numeroase concepţii care încearcă, in căutarea sensului existenţei, să dea o explicaţie omului, raporturilor sale cu natura şi societatea. Care ar fi explicaţia faptului că apropierea de contemporaneitate este sinonimă cu o sensibilă intensificare a preocupărilor filosofiei pentru problematica umană şi a umanismului, pentru sensul existenţei şi destinul uman ? Max Scheler, în a sa celebră Poziţie a omului în cosmos considera că toate problemele cardinale ale filosofiei ar putea fi. In fond, reduse la una singură : „Ce este omul şi ce loc, ce poziţie metafizică ocupă el în structura generală a existenţei, a lumii...“ . Intr-adevăr, omul — in calitatea sa de creator şi purtător al filosofiei — nu putea să nu-şi rezerve un loc prioritar în reflexia asupra propriei sale existenţe. Dar de ce înmulţirea şi intensificarea acestor preocupări contemporana pentru umanism ? Să aibă Heidegger dreptate atunci cînd spune în Kant und das Problem der Metaphysik că deşi niciodată n-au existat atitea cunoştinţe despre om, nici o epocă nu a ştiut aşa de puţin ce este omul, ca epoca actuală ? Niciodată, scrie filosoful german, „omul nu a constituit în aşa măsură o problemă, ca în epoca noastră !“. Nu cred că Heidegger să aibă dreptate. Noi nu numai că avem mai multe cunoştinţe dar şi ştim astăzi mai mult despre om decât am ştiut vreodată. Poate că neliniştile şi preocupările noastre pentru destinul uman au crescut simţitor tocmai datorită faptului că ştim mai mult şi, aşa cum vom încerca să arătăm ceva mai departe, datorită acestei cunoaşteri, puterea noastră a căpătat dimensiuni atît de mari incit dialectica pozitivităţii şi negativităţii, mînuită neatent sau iresponsabil, poate să se întoarcă împotriva noastră. Explicaţia este insă, desigur, mult mai complexă ! Omul ca fiinţă socială nu poate fi redus la dimensiunea sa gnoseologică decit cu preţul unei sărăciri. Iluminismul, cu toate bunele lui intenţii a eşuat tocmai datorită perspectivei unilaterale din care a privit omul. La timpul său, Marx arătase că demnitatea umană, libertatea, valoarea şi autonomia personalităţii omului au fost strivite sau limitate de doi factori fundamentali , de legarea destinului omului, ca fiinţă creată, de un creator, pe de o parte, de exploatarea lui crîncenă, de transformarea lui din scop în mijloc, în societăţile împărţite în clase antagoniste, pe de altă parte, în celebrele sale „Manuscrise economico-filosofice“ din 1044, Marx scria : „...ateismul ca suprimare a lui Dumnezeu, înseamnă statornicirea umanismului teoretic,iar comunismul, ca suprimare a proprietăţii private, înseamnă revendicarea adevăratei vieţi omeneşti ca proprietate inalienabilă a omului, înseamnă instaurarea umanismului practic ; cu alte cuvinte, ateismul este umanismul mijlocit cu sine prin suprimarea religiei, iar comunismul este umanismul mijlocit cu sine prin suprimarea proprietăţii private. Abia prin suprimarea acestei mijlociri,— care este o premisă necesară— apare umanismul pozitiv, umanismul care porneşte în mod pozitiv de la sine însuşi“1). încercări de Dumitru GINŞE (Continuare In pag. 4)