Contemporanul, iulie-decembrie 1984 (nr. 28-52)
1984-07-06 / nr. 28
CALINESCU A-77 LEGA fiinţa de fiinta patriei, a face din aceasta condiţia existentei prin fapte unice, acesta cred că e gindul care guvernează dintotdeauna lucrul oamenilor de excepţie. Ei, ca intr-o uriaşă oglindă de suflet, au strîns lumina şi dindu-i forme nemaiintilnite au dăruit-o apoi mulţimilor dornice de cunoaştere, de înnobilare prin cunoaştere ; ei au simţit şi au înţeles mersul istoriei, necesitatea de a fi în ritmul acesteia, deseori hotăindu-i drumul, nu o dată schimbindu-i-l spre ceea ce trebuia să fie ; ei, prin trăirea exemplară a geniului lor, au încununat timpul cu timp nepieritor, dind acces la nemurire neamurilor care i-au născut. George Călinescu face parte din această categorie rară a creatorilor de reprezentare unică, fintind şi prinzind umanul în esenţele-i. Asemenea marilor renascentişti, el a dat poporului nostru nu numai o operă extraordinară ci şi o conştiinţă de aceeaşi măsură, urcînd un sublim datele unei naţii aspirină la universalitate. El se alătură, astfel, cu strălucire lui Eminescu şi Sadoveanu, lui Enescu şi Brâncuşi, lui Iorga şi Pârvan, ctitori al spiritualităţii de neam, coloane de puritate ce susţin bolta eternizării noastre. Sculptîndu-şi prin operă statuia demnităţii, Călinescu a înălţat in fapt un monument invincibil nu sieşi ci naţiunii care l-a ivit şi care, cinstindu-l memoria, pe sine se cinsteşte. In acest sens înţelegem manifestările de o luminoasă distincţie din municipiul Gheorghe Gheorghiu-Dej, care, sub genericul Zilele culturii călinesciene, omagiază figura genialului bărbat. Este prinosul de recunoştinţă şi admiraţie propriu poporului nostru şi care aici, in oraşul de pe Trotuş, se constituie intr-o exemplară lecţie de patriotism. De şasesprezece ani, in prima lună a verii, sosind din principalele centre de cultură ale ţării, critici şi istorici literari, poeţi şi artişti, savanţi şi tineri cercetători ai operei lui Călinescu se intilnesc aici şi in dezbateri publice discută probleme majore ale literaturii şi artelor contemporane româneşti. Tradiţia care s-a realizat, in felul acesta, in primul oraş al chimiei este, fără-ndoială, un semn al noului timp. Da, George Călinescu şi-a legat fiinţa de fiinţa patriei prin vasta-i operă inspirată de datele culturii naţionale, reuşind, astfel, una din minunatele sinteze ale spiritualităţii noastre. El este, totodată, unul din primii mari intelectuali ai ţării care au înţeles imperativele revoluţiei socialiste, noua stare politică oferindu-i prilejul unei intense activităţi de creaţie şi de ordin cetăţenesc. La 85 de ani de la naşterea sa, aceste cuvinte de Laudă Omului şi lucrurilor sale. Radu CÂRNECI Vară cu trandafiri Vară ! Ca ugerele pline de fragi ! Filuini stătute se trezesc din somn , desculţ Prin lanul de mentă iau seama de voi, coline umbrite de geniu. Taurul suflă in trandafirul aprins ! Lapte şi piatră, un sin are patria, unul pretutindeni şi dîrz. Frunză cu frunză, răsfoiesc calendarul pină in .”"«st și vocea-mi ascult : „Sint rană in eternitatea ta exist prin tine*. Ovidiu GENARU Apa Dobrogei PORNESC de la date verificate de-a lungul multor ani şi aflu, prin mijlocirea lor, că Dobrogea a fost şi rămîne „POLUL SECETEI“ — cum plastic o numeşte inginerul specialist in hidrotehnică Stoica Roibu, unul dintre „creierele“ unităţii (întreprinderii) de execuţie şi exploatare locale de îmbunătăţiri funciare Constanţa — omul care s-a dovedit a fi o adevărată „enciclopedie vie“ în materie, fiind de fapt, sursa principală a tuturor datelor pe care le vom prezenta în reportaj. Aşadar, aici cad anual maximum 410 mc apă la hectar, ceea ce înseamnă mai puţin de o normă de udare care se cifrează la 700 mc la ha la cultura de sfeclă de zahăr, de pildă. „Polul secetei“ atinge cota maximă lingă Mangalia, la punctul Vama Veche. Acolo vara ţărina are aspect de cuptor ars. Imaginile secetei sunt exprimate şi prin iarba sîrmoasă care-şi răsuceşte firele căutînd să supravieţuiască, şi, mai ales, prin ciulinii sculpturali care şi-au transformat o parte din frunze in spini (asemeni cactuşilor in pustiu) şi care nasc o floare galbenă sub formă de clopot minuscul, ciulini care cresc numai la „Polul secetei“. Mi-amintesc şi faptul că în Dobrogea de dinainte de cooperativizarea agriculturii, se împămîntenise o imagine aproape stranie prin duritatea ei, şi anume imagi- nea scoaterii unui fir de apă salvator, din adincuri care depăşeau 30—40 m, cu ajutorul roţii de lemn trasă de măgăruşi resemnaţi. (Se mai păstrează şi azi, ca o piesă de muzeu, ca o dovadă acuzatoare parcă, în satul Osmancea, jud. Constanţa, o asemenea fîntină cu roată.) Şi situaţia aceasta imprima şi-n sufletele oamenilor o asprime, o durere fără nume. Parcă ar fi existat un blestem,, parcă zona ar fi fost ciumată, fiindcă toropitoarea căldură ucidea plantele şi speranţele. Dobrogea era un fel de deşert, cu pulberi albe şi galben-roşcate, unde numai ici-colo, se putea semăna un petec de pămint, dar recoltele de cîţiva saci de grîu sau de porumb, in cazuri fericite, nu puteau justifica eforturile aproape insuportabile ale oamenilor. în acest context dramatic, dureros, problema apei in Dobrogea, a apei pentru irigatul culturilor a devenit în anii socialismului primordială. Nu se putea concepe o agricultură înaintată, modernă, fără aportul substanţial al apei. Şi trebuie spus clar, şi nu pentru a face retorică, ci pentru că e un adevăr de neinlăturat, că Partidul Comunist Român este autorul de drept al realizării problemei apei în Dobrogea, ţara de pulbere şi piatră, care a devenit azi „o mîndră grădină" — cum spune rapsodul popular — sintetizînd printr-o metaforă o realitate de necontestat. Exprpsiile iw.ît*»n EVIDENT, noua realitate, aceea a apariţiei apei pe terenurile aride, nu s-a produs printr-un „semn magic“, ci este rodul cumulat al gîndirii şi sudorii, al omului şi al maşinilor construite de el. Şi ca un simbol al forţei sale, şi ca o dovadă de necontestat a timpului nostru care se măsoară numai in fapte, iată că-n anul de graţie 1983, in toată Dobrogea o suprafaţă de 491 000 hectare de pămint aveau asigurate apa necesară, erau, aşadar, ferite de vipia care transformă fiecare plantă ce nu este binecuvintată de prezenţa apei, intr-o tulpină spongioasă care se fringe uşor între degetele vîntului... Ce înseamnă, în mod concret, această suprafaţă amenajată ? Ea înseamnă (deocamdată) în medie peste 5 tone grîu la hectar şi 10 tone de porumb, deşi aici excepţia se produce mereu, ajungîndu-se la grîu ca tonajul să atingă şi 6—7 tone, iar la porumb 15 tone. Ei, da ! şi ce-i cu asta ? — va zice un necunoscător. Unde-i saltul ? Eu vin şi-i spun că pe terenurile „mozaicate“, pe terenurile cind fiecare îşi săpa ogorul, sau chiar pe terenurile adunate laolaltă, dar lipsite de apă (atunci la începutul cooperativizării) se obţineau 600—700 kg griu la ha şi maximum (cind erau, totuşi, cîteva ploi) 1 000—1 500 kg porumb, ceea ce nu justifica efortul depus şi, evident, nu se putea vorbi de o agricultură care să producă pentru asigurarea necesarului cerut de ţară de oamenii ei. Apa adusă la rădăcinile plantelor atunci cind e nevoie, deci la momentul optim, rezolvă în mare măsură, viitoarea producţie. Şi uriaşa uzină — PAMlNTUL — produce la parametrii ceruţi de necesitate, fapt esenţial, fiindcă în momentul de faţă nimic nu mai poate fi lăsat in afara unui calcul precis, în raport dialectic atît cu cerinţele imediate, dar şi pentru asigurarea unor stocuri pentru alte necesităţi sau export. Am fost o „ţară eminamente agrară“, dar am devenit o ţară cu industrie proprie şi cu o agricultură mecanizată, cu posibilitatea de a modela pămintul conform dorinţelor noastre. Argumentele a»x»î DESIGUR, afirmaţiile fără dovezi, oricît de bine exprimate, nu pot convinge, de aceea considerăm că exemplificările se impun de la sine. Să luăm, de pildă, anul agrar 1983 an cunoscut în Dobrogea ca fiind cel mai secetos din ultimii 25. încă din toamna lui 1982, plugurile scoteau pămînt uscat asemenea celui din etuvele pe care le folosim la uscare pentru determinarea procentului de apă din sol. Mai plastic: pămîntul părea un peisaj ars, din care s-au retras flăcările. Ploile n-au venit şi gâedi n-a putut primi apă decit din reţele de irigaţii, deci numai prin voinţa omului. Şi s-a văzut clar că APA a avut un rol hotărîtor. Aşa se explică faptul că în sistemul de irigaţii „Mihail Kogâlniceanu“, condus de Inginerul Gh. Balamaci, unde seceta a atins zona de sus, totuşi datorită apei, a udărilor la timp, media la griu şi orz, a atins cote remarcabile, adică pe 5 501 ha s-a obţinut 4 tone la fiecare ha de grîu, iar la sectorul I.A.S. media pe 1 629 ha a fost de 4 853 kg la ha, producţii hotărîte. In primul rînd, de existenţa apei. Dar şi aici s-a observat că la unele unităţi unde udările s-au făcut conform tehnologiilor, ca de exemplu I.A.S. „M. Kogălniceanu“ sau C.A.P. Sibioara, producţiile au fost de 5 305 kg la ha şi respectiv 5180 kg la C.A.P. Spre deosebire de C.A.P. Piatra (la numai citiva km de Sibioara) unde lipsa de organizare, neaplicarea la timp a udărilor a făcut ca producţia să nu atingă nici 2 000 kg griu la ha. Aceste exemple culese in anul 1983, sînt edificatoare pentru a demonstra rolul hotărîtor al apei, cît şi al modului de aplicare a udărilor. Şi puterea apei adusă pe cale artificială este uriaşă, pentru că în toiul verii atinge la cota de pompare 150 mc pe secundă, ceea ce înseamnă pe toată perioada o cantitate uriaşă, un fluviu revărsat la locul unde vieţuiesc plantele. Numai în judeţul Constanţa sunt 15 sisteme de irigaţii, ultimul intrat în „pîine“ fiind cel de la Seimeni unde seceta nu este mai puţin necruţătoare... Pers Derive TREBUIE precizat faptul că în Dobrogea fiecare bucată de pămint ca să producă la nivelul cerinţelor are nevoie de apă. Nu se pot lăsa culturile la capriciile ploilor care sunt tot mai rare, de aceea pentru rentabilizarea tuturor suprafeţelor de pămint care se pot iriga, s-a trecut incepînd din anul 1983 la un grandios PROGRAM elaborat de Partidul Comunist Român, program care a cuprins şi Dobrogea, şi care prevede pentru „ţara de piatră“, aducerea apei pe încă 147 300 ha, judeţul Constanţa acoperind 100 000 ha, iar Tulcea 47 300. Cifra poate ea însăşi să demonstreze ce uriaşă acţiune se va desfăşura începînd chiar din anul 1983. Vor apărea şantiere noi de desecări şi îndiguiri, de combaterea eroziunii solului, iar locuri care din punctul de vedere al prezenţei apei erau anonime, vor deveni puncte de efervescenţă, de muncă unde uriaşele maşini şi oamenii le vor da alt contur. Astfel pe dealul Somovei sau în bazinul hidrografic Teliţa (Tulcea) ca şi Oltina-Est, Ciobanu, Girliciu, Cernavodă, Ivrinezu, Belbugeac, Rasova, Sinoe (Constanţa) vor naşte harta noilor ape, şi asta va însemna că pămînturile care-n condiţii de secetă sînt „pămînturi moarte", afirmaţie justificată de situaţia anului 1983, cind pe terenurile neamenajate pentru irigat, nu s-au obţinut nici cantităţile de sămînţă folosite pentru însâminţare, se vor obţine recolte bogate, aşa cum arătam la capitolul „Argumentele apei“. Că amenajările de care vorbim implică eforturi deosebite, mii de zile de lucru şi o uriaşă forţă mecanică şi umană se înţelege de la sine. Există această forţă, şi unul dintre conducătorii acestei acţiuni, inginerul Ion Chiriac, directorul întreprinderii de execuţie şi exploatare locală de îmbunătăţiri funciare Constanţa ne spunea : „Totul este posibil, şi va fi posibil atît cît partidul ne asigură condiţiile necesare, cit există (şi există !) din partea tuturor muncitorilor şi specialiştilor hotărîrea de a da contur clar acestor lucrări care vor însemna că toate terenurile din Dobrogea amenajate pentru irigat, vor putea să producă la cotele cerute de timpul nostru, deci vor deveni rentabile. Şi acest fapt este esenţa problemei“. Lucrările deja încep să arate „contur clar“, şi-n următorii ani, ele îşi vor dovedi menirea : aceea de a face din „ţara secetei“, o zonă bogată-n ape aduse pe cale artificială, dar tocmai de aceea la îndemîna omului, stăpinul de drept al Pămintului. Magistrala albastră și agricultura EU n-am fost doar „pieton pe Magistrala albastră“, ci de fiecare dată un reporter lucid, un scormonitor al faptelor, avid de nou, deci cel care trebuie să relateze cu precizie ceea ce i s-a oferit. Și s-a oferit de fiecare dată. Am constatat că o preocupare deosebită a constructorilor Magistralei albastre Canalul Dunăre-Marea Neagră a fost şi aceea de a asigura de-a lungul traseului zone de captarea apelor din viituri, şi de a se asigura pe perioadele de vîrf (vara) apa necesară irigaţiilor. Inginerul Gheorghe Popescu, unul dintre constructorii Canalului, imi demonstra că această problemă va duce la îmbogăţirea substanţială a irigaţiilor, fiindcă — zicea el — „nu se mai poate vorbi de scăderea nivelului, de lipsă în anumite perioade a debitului necesar, pentru că Magistrala albastră asigură nivel constant, iar apele din viituri nu se mai pierd ci pleacă prin tronsoane spre rădăcinile plantelor, se transformă deci în recolte". Iată aşadar, încă un argument substanţial că şi agricultura Dobrogei (în zona respectivă), beneficiază de existenţa Canalului, o justificare concretizată in recolte mai bogate an de an. Moment liric sau conientirii al autorului ...AM STRĂBĂTUT multe zone ale Dobrogei, la ceasul cind bucuriile apei vin să lumineze viaţa plantelor. „Pădurile“ de aspersoare sau brazdele inundate de ape mi-au creat imaginea tonică a forţei omului care dirijează „ploaia artificială“. Am mers pe rindurile udate şi-am ascultat apa cintînd, am străbătut lanuri de porumb şi floarea soarelui, şi pretutindeni unde a sosit „ploaia artificială“, lanurile au răspuns in ipostaze de recolte îmbelşugate. Am văzut însă (şi trebuie spus şi acest fapt în numele adevărului) că nu peste tot amenajările beneficiază de îngrijirile necesare, de prezenţa omului care să le folosească la maximum de capacitate. Dar, dincolo de asemenea „imagini“, trebuie spus că aducerea apei pe terenurile secetoase ale Dobrogei este, indiscutabil, una dintre cele mai mari realizări ale anilor noştri, şi acest fapt demonstrează elocvent forţa oamenilor conduşi de un partid clarvăzător. Partidul Comunist Român, care, aşa cum arătam la începutul reportajului, şi-a pus şi aici pecetea de lumină şi trăinicie. Arthur PORUMBOIU La Bolul seraţii 2 CONTEMPORANUL ~---------------- „Stare de dor“ ACEST nou giuvaer al poeziei şi artei plastice, al poeţilor şi pictorilor ţărani, purtînd semnificativul titlu de Stare de dor şi alcătuită de talentatul poet şi vrednic folclorist cărturar Ioan Meitoiu, este un crescendo pe creasta suitoare a preţioaselor calendare străvechi şi cărţi populare savuroase ca un fruct cules din pom, acel pururi verde pom de aur al vieţii cum s-ar exprima Goethe — pe care le cunoaşte orice român încă din copilărie. Nu le înşir, că le cunoaşte şi cititorul la fel de bine ca şi mine. Mă voi referi mai curind în puţine cuvinte la starea de dor, ca aspect al uneia din cele mai caracteristice trăsături ale sufletului nostru naţional. Marele Mihail Sadoveanu („Conu Mihai“, cum îi spuneau cei din preajma lui) mi-a repetat de multe ori aceste versuri populare cunoscute : Bădişor depărtişor Nu-mi trimite atîta dor şi pe vînt şi pe izvor. Trimite-mi mai puţintel Şi vino, Bade, cu el. Nu-i nevoie să insist asupra gingăşiei inefabile şi asupra tilcului subtil al acestei bijuterii şi dacă asemănarea nu ar fi prea modestă aş compara-o cu gustul dulce-amărui al pelinului de luna mai. Dar de la latinescul dolor, precum cele mai multe vocabule indispensabile existenţei limbii româneşti, are două înţelesuri, ca o efigie de aur ori un galben ce nu rugineşte niciodată, două feţe : amărăciunea despărţirii de obiectul dragostei şi dulceaţa lui cunoscută, sintetizate inseparabil în cele trei litere îmbrăţişate : dor. Că e dor de ţară, in străinătate, dor de fiinţa iubită, cind e departe, sunt numai două din multele, poate nenumărabilele, stări de dor, ce se desfac lae suflet ca nişte flori, ce se desfac la soare sau in umbră şi-şi aşteaptă albina sau boarea de vînt care să-i soarbă nectarul şi mireasma. Cred că aş putea enumera şi studia înţelesul echivalentului sau analogului de dor în multe limbi, măcar în cele cunoscute de mine. Dar dorinţa mea este mai modestă, anume aceea de a recomanda cartea Stare de dor cititorului, ca o carte de căpătîi şi bibliotecilor cu număr curent în mai multe exemplare. Iar pe întocmitorul ei, Ioan Melţoiu, îl felicit pentru micenerea cu care a întocmit această nouă carte. Cu dragoste de popor şi ţară, cu pasiune pentru poezie şi pentru noi toţi. M. BENIUC