Contemporanul, iulie-decembrie 1987 (nr. 27-52)

1987-07-03 / nr. 27

n CARACTERUL REVOLUŢIONAR AL SPIRITULUI CREATOR -STRITUL militant al urii române afir­­de atitea ori vn­rusul istoriei îşi gă­­lia de manifestare irabile ecouri în­or sociale, politice , epoci. Dacă altă teile de slujire a prin tot ce înseam­­doar emanaţia unor con­­t­adine ataşate cauzei pro­­a­. în atmosfera noii societăţi­­,buie vorbi cu deplin temei despre o adevărată şi consecventă politică de stat privind rolul culturii în configurarea stra­tegiei pentru edificarea unui prezent tot mai demn pentru condiţia umană, a unui viitor care să răspundă pe deplin aa­pi ra­il­or omului. Şi în acest domeniu, al a­­ropierii culturii de propriile comanda­­nente politice şi sociale, există un reper orie fundamental ; acesta este, desigur, Ingresul al IX-lea al partidului nostru comunist ale cărui lucrări s-au desfăşurat in urmă cu 22 de ani, intr-un iulie ce a intrat în istorie ca o poartă deschisă spre­­marile adevăruri ale patriei, ale omului, ale istoriei naţionale. Alegerea tovarăşu­lui Nicolae Ceauşescu la cîrma partidului a însemnat şi pentru cultură acea şansă unică de a-şi putea acoperi pe deplin sarcinile conferite de o întreagă istorie şi, pe deasupra,­­ de a putea să-şi asume, cu deplină responsabilitate, altele noi ce s-au conturat în condiţiile actualităţii, ale activităţii de înălţare a edificiului noii societăţi. In răstimpul celor 22 de ani, prin grija secretarului general al partidu­lui, În climatul efervescent al creaţiei ample şi libere cultura s-a apropiat tot mai mult de ceea ce înseamnă, în sens contemporan, educaţie cucerindu-şi astfel un loc de prestigiu în strategia construc­ţiei, a dezvoltării multilaterale a societă­ţii noastre. Climatul democratic i-a asigu­rat in­ aceşti ani acele condiţii ce i-au permis să se democratizeze continuu. Ast­fel se explică apariţia in cadrul demo­craţiei noastre revoluţionare, atît de ge­neros teoretizate de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a forumului ce s-a intitulat Congresul educaţiei politice şi culturii so­cialiste, reuniune reprezentativă la nivel naţional consacrată dezbaterii largi, prin­cipiale a celor mai importante probleme ce ţin de vigoarea culturii române, de pu­terea ei de a participa activ la întregul demers istoric al poporului, de specificul ei, de impresionantul ei impact cu pre­zentul şi viitorul omului. Existenţa Festivalului muncii şi creaţiei libere „Cîntarea României“ a pus in lu­mină cu putere direcţiile prioritare ale culturii româneşti : spre om, spre visurile şi aspiraţiile lui, spre cunoaştere perma­nentă, spre educaţie, spre valoarea au­tentică. In cadrul „Cîntării României“ ,s-au scris pînă acum pagini emoţionante despre cultura română actuală, la alcătu­irea lor aducindu-şi contribuţia generoasă milioane de oameni ai muncii de cele mai diferite virste şi profesii. Apropierea de evenimentul pe care îl reprezintă deschiderea lucrărilor celui de-al treilea Congres al educaţiei politice şi culturii socialiste este subliniată în aces­te zile de acţiuni culturale şi educative care evidenţiază ataşamentul profund al po­porului pentru valorile noi şi dintotdea­­una ale spiritualităţii noastre, caracterul revoluţionar al spiritului creator in do­meniul culturii, al formării omului nou. „Contemporanul“ ANDREESCU : Lan cu casaţi Studiul istoriei — izvor al patriotismului P­­REZENŢA ştiinţei şi a studiului istoriei în sistemul tuturor cul­turilor cunoscute, ar putea fi considerată drept ciudată şi nu uşor de justificat, deoarece cunoaşterea unui fapt revolut, a unei experienţe ire­­petabile, nu poate contribui la conser­varea şi dezvoltarea existenţei omului cu acea vădită eficienţă cu care fac acest lucru cunoştinţele despre natură, cele care pot fi transformate în instru­mente de modificare a mediului în folo­sul societăţii. Şi totuşi, chiar în epoca noastră, de copleşitor progres al tehnicii şi al ştiinţei naturii, istoria îşi păstrează cu tenacitate un loc­­ în cultură, realita­te, care, în acord cu celebrul postulat hegelian, trebuie să aibă raţiunile sale. Fără îndoială, conservarea acestui rol al istoriei datorează mult şi tradiţiei. In actul consemnării datelor trecutului transpare dorinţa de a afla im răspuns întrebărilor : Cine sintem­ noi, oamenii ? Cum şi cînd am apărut ? Cum am de­venit ceea ce sintem­ ? Spre­ ce viitor ne îndreptăm ? Prin asemenea întrebări, ex­plicite ori subînţelese, istoria s-a apropiat de filosofie, dar, cu timpul, şi de un mare număr de ştiinţe, care aveau şi au ca obiect tentativa de descifrare a ace­loraşi probleme ale antropogenezei şi ale mecanismului dezvoltării socio-umane ulterioare. Asumînd această funcţionali­tate intelectuală, istoria aducea o contri­buţie şi la descoperirea şi fixarea iden­tităţii umanului, a personalităţii specifi­ce genului. „Oare cum s-ar simţi un po­por — sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu într-una din cuvîntările sale — care nu şi-ar cunoaşte trecutul, nu şi-ar cunoaşte istoria, nu ar preţui şi nu ar cinsti această istorie ? Nu ar fi ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii şi se simte străin in lume ? Fără nici o îndo­ială că aşa ar fi. Iată de ce noi avem datoria să cunoaştem, să studiem trecu­tul de luptă al poporului nostru“. In ultimă instanţă însă, persistenţa studiului istoriei în sistemul culturii se datorează mai ales încrederii în posibi­litatea de a extrage din experienţa co­lectivă a generaţiilor trecute învăţămin­te pentru viaţă. Istoriei i s-a acordat şi continuă a i se acorda creditul de a avea o funcţie şi o eficienţă formativă, edu­cativă, pe plan politic şi moral. Această valoare a istoriei se învecinează şi cu postularea unui spaţiu de previzibilitate a viitorului, a coordonatelor obiective pe care conduita, acţiunea umană este invitată a se înscrie. Printre sentimentele şi convingerile pe care istoria a fost chemată, în vremile mai noi, să le dezvolte, pe primul loc s-a situat, îndeobşte, patriotismul. Am spus „în vremile mai noi“, deoarece pa­triotismul însuşi, cel puţin ca forma mentis dominantă a unei colectivităţi, a unui popor, este un fenomen relativ nou, databil cam de acum vreo două secole. Ataşamentul faţă de pămîntul natal, faţă de consîngeni, hotărirea de a-şi apăra bunurile realizate prin muncă, vatra, familia, au existat dintotdeauna. Dar despre patriotism în înţelesul mo­dern, actual, se poate cu adevărat vorbi numai după ce revoluţiile petre­cute între sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi mijlocul celui de-al XIX-lea au des­fiinţat statutele juridice deosebite care separau mai multe categorii de cetăţeni unele de altele şi au proclamat egalita­tea în drept a tuturor cetăţenilor. In Franţa anilor 1792—1794, cuvintul „pa­triot“ a constituit pentru întîia oară un sinonim pentru „revoluţionar“. In perspectivă istorică, patriotismul presupune recunoaşterea atî­t a valorilor prezente ale societăţii, naţiunii şi statu­lui, cit şi a celor din trecut, reţinute însă selectiv, în funcţie de concepţia despre lume şi societate dominantă într-o etapă istorică dată. Şi tot in perspectivă isto­rică se remarcă o corelaţie, am putea spune logică, între această recunoaştere a valorilor trecutului şi integrarea lor între cele ale prezentului, pe de o parte, şi contradicţiile de clasă şi ideologice din societate, pe de altă parte. Clasele dominante exploatatoare, aflate în faza de declini înscriu în ideologia lor un tra­diţionalism desuet, în cadrul căruia va­lorile trecutului nu mai au o rezonanţă, o vibraţie sinceră în sensibilitatea celor cărora le sînt propovăduite, ci sînt resim­ţite drept ceva formal, anchilozat, ritua­­lizat. Dar, pe cînd burghezia, în perioa­da ei de ascensiune, opunea trecutului modelul unei societăţi presupus ideale, avînd convingerea că acest model este opera exclusivă a raţiunii eterne şi su­ficiente sieşi, clasa muncitoare a avut în marxism o concepţie despre lume esen­­ţialmente „istoristă“, care demonstrează că modelele sociale nu sunt creaţii ab­stracte ale minţii omeneşti, fie ea orbcit de genială, ci sunt produsul necesar al dezvoltării istorice. Prin cucerirea pu­terii de către clasa muncitoare, prin Prof. univ. dr. Camil MUREŞAN (Continuare in pag. 15) Duminica griului D­espărţită fără prea multe regrete, dar şi fără prea multă grabă — ce-i drept — de fri­ca frigului, cîmpia s-a dăruit, în sfîrşit, soarelui, Soarelui şi ploii. Pe litoral au sosit primii oaspeţi. De la Neptun la Bucureşti livezile şi cîmpia vorbesc, în felul lor, despre toate fructele. Bărăganul vorbeşte, însă, mai ales despre pîine. Dar nu vorbeşte numai limba română. In autocarul cu care ne întoarcem spre Bucureşti, alături de poe­ţii români care au participat la Festivalul şi Simpozionul „Poezia şi pacea“ (orga­nizat de Uniunea Scriitorilor la Bucureşti şi Constanţa în perioada 8—15 iunie a.c.) se găsesc şi cincisprezece poeţi din alte zece ţări : R.P. Bulgaria, R.S. Cehoslova­că, Cuba, R.D. Germană, Grecia, Franţa, R.S.F. Iugoslavia, R.P. Polonă, Suedia şi Uniunea Sovietică. Cincisprezece prieteni infrăţiţi sub marele semn al gîndurilor de linişte şi al speranţelor de recoltă ale tuturor celor care de-a lungul vremii au semănat în solul Terrei dorul lor de viaţă. Cincisprezece prieteni care vorbesc în zece limbi diferite despre pîine. Bărăganul le ascultă vorbele înţelepte şi le îmbogăţeşte speranţele cu pofta lui lacomă de soare şi cu unduirea mănoasă şi calmă a holdelor. Vorbind despre pline, poeţii vorbesc, de fapt, despre pace. Dar tot despre pace vorbesc şi cînd îşi amintesc de călătoria pe marea magistrală albastră care este canalul Dunăre — Marea Neagră şi cînd se miră frumos de surprinzătoarea ase­mănare dintre Gînditorul de la Hamangia şi Gînditorul lui Rodin şi cind citesc in şoaptă din versurile lui Ovidiu şi Emi­­nescu, avînd în loc de semn de carte o __ fr­unză . de le ui culeasu dtPpc marmura □ los imrr.â llIDFThAflâ celui care şi-a dorit atît de mult să-şi privească nemurirea de la marginea ma­rii. Şi tot despre pace vorbesc şi cînd laudă arabescurile de oţel ale noilor po­duri dobrogene sau digurile marelui port al Constanţei sau casele noi şi grădinile îngrijite de lingă drumurile mai largi sau mai înguste ale acestei întoarceri către seara primitoare a Capitalei. Gindurile lor bune sint şi gindurile noastre. Ale noastre, ale tuturor celor care ştim atît de bine că în limba română cuvintul pace înseamnă înainte de toate muncă. Adică munca multă, cea de toate zilele, din care se adună în marea cămară a ţării şi in inimile noastre tot ceea ce înseamnă a­­devărata bucurie a unei noi împliniri.. Poezia şi Pacea... Privind flăcările încă verzi ale griului, cineva gîndeşte cu voce tare : duminica griului nu-i sărbătoare ci truda cinstită a pîinii curate în care se adună sudoare şi cîntec, nesomn şi împliniri şi speranţe, de toate... Teofil BALAJ

Next