Contemporanul, iulie-decembrie 1990 (nr. 12-37)
1990-07-06 / nr. 12
fondat în 1881 6 iulie 1939 - 12 director Nicolae Breban Revistă naţională de cultură,politică şi ştiinţă Număr ilustrat cu desene ale sculptorului Neculai PADURARU Foto : Mihai OROVEANU Viziune grafică Mircea DUMITRESCU ii ? ! - DACA într-o ţară nu ar exista opoziţie (există oare o astfel de ţară ? !...) ar trebui importaţi scriitori: ei posedă prin instinct arta contradicţiei şi, unii dintre ei, sunt capabili s-o facă cu metodă. In primul rând criticii, se înţelege, care (se spune !) sunt răi şi acri de la natură , şi aşa trebuie să fie ! Un critic blând, amabil, ce nu neagă nici o idee exprimată, ce nu distruge nici o prejudecată culturală, clară, logică, cunoscută, fâcând-o ridicolă, mai mult chiar , suspectă, nu va înspăimânta niciodată, nu va avea morgă şi nici şcoală. Şi, ce este un critic fără şcoală, fără o clientelă serioasă, învăţată, fără să lase în urma pulpanelor redingotei sale universitare o dâră de prestigiu ? ! Ce este un critic fără un curent de opinie care să-i poarte numele, fără victime cunoscute pentru că gravii noştri critici, doctori în ştiinţe şi filozofie işi poartă, în mod surprinzător , (pertţu tinit I),scalpurile celor mai fioroşi adversari ai lor şi ai culturii la brâul unde se leagănă călimara, penele de gâscă şi măruntul ibric de cafea. Apoi ar trebui importaţi poeţii, mai ales bucolicii : ei sunt extrem de răi, de incisivi, tirania se teme de ei în primul rând. Obişnuiţi să se imbăieze în aerul auriu de vară, trăgînd cu ochiul la avansurile neruşinate ce le fac satirii, nimfelor culcate indolent sub vreo salcie pipernicită, cu una sau două progenituri jucându-se la picioare, copiii cu părul negru, lucios şi cârlionţat, cu mici copite lustruite la picioare (madone ale păgânitâţii !), fugind din calea turmelor ce vin seara, paşnic spre sate şi, mai ales din calea berbecilor cu coarne rotunde şi ochi roşii, holbaţi, poeţii noştri, înecându-se de atâta pace idilică, sunt cei mai potriviţi, mai inspiraţi, pentru a ataca actualitatea nedreaptă, mora-i vurile suspecte, găştile prospere. Ei sunt nebuni deci cinstiţi, curaţi, ei nu pot fi cumpăraţi sau impresionaţi, ei au supremul avantaj că nu au ceva de pierdut deoarece lor le lipseşte unul din organele noastre esenţiale : ideea pierderii şi a câştigului. Pe ei să-i trimitem în bătălie contra oricărui guvern autocrat, contra oricărui individ ce vrea să salveze naţiunea , ticneaţi de criticii docţi, ce urăsc jocurile de cuvinte —intr-adevăr, dacă relativizăm topica şi semantica, cine va mai găsi respectabile judecăţile noastre ! ! — urmaţi de mormăitorii romancieri ce călăresc grecii cai de Pomerania, tancuri din muşchi, coame, copite şi dinţi, romancierii ce picotesc în şeile lor baroce, sub soarele strivitor de vară, pipăindu-şi din când in când, cu gesturi distrate dar sigure, avutul numeros şi divers răspândit în jurullor pe spatele lat al cămilei lor cu chip de cabalină ; într-adevăr, ce ar fi un narator fără avuţie, fără posesie, întocmai ca un pictor fără şevalet, fără peisagiu ! Ar urma, apoi, gânditorii literelor ce se inşiruie de la stânga la dreapta, eseiştii, cronicarii, filozofii, oforiştii, specialiştii în subsoluri docte şi in asteriscuri sclipitoare, profesioniştii prefeţelor şi postfeţelor înţărcate de aluzii şi citate (uneori chiar din şeful, ocazional al statului sau al Academiei, mai rareori al primarului) maeştrii care-ştiu-tot şi într-adevăr ştiu tot, purtaţi în lectici, dispreţuind pe toată lumea sau doar prefăcându-se, deoarece nimic nu e mai distins decât dispreţul ! Ei vor ironiza puterea de preferinţă în absenţa puterii, vor inocula insă tinerilor nemulţumirea faţă de orice şi, în consecinţă, şi faţă de administraţie, faţă de dictatorul incomod, şi, uneori, pentru a sublinia actualitatea sentimentului lor vor merge până acolo încât, cu un suspin semienigmatic, îl vor regreta pe cel dispărut sau asasinat , se ştie, noi avem nostalgia a orice, a copilăriei noastre mizere şi umilite, a armatei în care eram transformaţi într-o turmă tropăind prin praful nu ştiu cărei provincii, a primei iubite ce confundă nu rareori, în prudentele-i scrisori pronumele personal cu diverse particule inofensive, a singurătăţii ce imbecilizează sau a societăţii ce te face sadic, noi regretăm totul şi orice cu condiţia să ne fi aparţinut (omul are un defect miraculos : i se pare că o posesie este eternă, că ceva ce ne-a aparţinut vreodată, chiar şi iluzoriu, ne aparţine mereu, o confesiune făcută nouă un tren, între două staţii anodine, un sentiment pe care cineva l-a uitat la noi, o livadă prin care am alergat odată, în picioarele goale, tineri şi mîndri de a fi, creaţiile inconştiente sunt cele mai arogante !) şi atunci, dacă avem reflexul, legănarea, de a regreta, de a nostalgiza, de ce nu am suspina şi după un fost stăpân ce, adeseori, nici nu bănuia că existam ! Apoi, întreg cortegiul acesta atât de colorat, de gălăgios, de fragil şi insolent totodată, este flancat de clientela sa, ea însăşi pestriţă şi numeroasă, ea insăşi o lume : rudele şi falsele rude; foştii colegi din diverse promoţii, informatorii (cei duioşi, sentimentali, nu cei „răuvoitori" şi carierişti !), amantele cu „verişorii" lor (printre care, dacă epoca are noroc, se va strecura un oarecare Cassanova, biograful atâtor oraşe, caste, moravuri, psihologii !), traducătorii, biografii, ucenicii gravi şi tuterii obsecvioşi, plini de imaginaţia servirii maestrului şah, ar trebui scris un mic tratat despre tuterii cu sau fără vocaţie, printre atâtea instituţii în decadenţă iată una a cărei stingere ne umple de îngrijorare, ne strecoară frigul existenţei ! - foştii profesori ce-şi arogă geniul şi norocul viitor al maestrului, protectorii săi diverşi printre care nu trebuie să-i uităm pe, uneori, îndatoritorii atenţi ai fiscului (sau ai borațului !) şi pe acele Mimi, fete trecătoare şi cu imaginaţia durerii creaţiei, sau, pur şi simplu, neguţătoare şi graţioase copile ale naturii umane ce, alături de un piste pierdut sau de o foarte bătrână mătuşă paralitică, protejează şi pe un tânăr începător în ale idealului artistic, cineva extrem de sensibil şi fricos, îndrăzneţ cu fantomele si cu regulite limbii, temător faţă de ultimul servitor al ad- Riscul in cultură (3) Necesitatea opoziţiei ministraţiei ; în fapt toţi martorii creaţiei, voluntari sau involuntari, toţi cei ce trec indiferenţi pe lângă tânărul Werther sau Eminescu şi apoi se grozăvesc de a-l fi ajutat, de a fi făcut posiblă creaţia. Cine ştie, poate au dreptate : indiferenţa lor poate că l-a ajutat pe acel embrion de geniu, orice alt sentiment l-ar fi tulburat şi împiedicat să înainteze. Ah, de câte ori, ca tânăr artist, nu mi-am dorit ca măcar să fiu lăsat în pace, excesul de iubire sau de ură mă incomodau ca o mobilă nedorită, mai ales vulgaritatea compasiunii, solidaritatea inutilă cu ideile mele, semnele vitale de simpatie al unor contemporani ce erau făcuţi să mă urască, născuţi, sărmanii, în alt regn al sensibilităţii, voind cu tot dinadinsul să participe la mersul - ii se părea lor - aristocratic al artei, zâmbetele lor groase, bătăile repetate pe şale, fiicele lor oferite in fiecare duminică, fără dotă, mâna grăsuţă, fără încheietură a soţiei (lor) ce trebuia sărutată, prăjiturile lor de casă, pline cu făină, grăsime şi dulceaţă acră ce erau înfundate în buzunarul partotonului, toţi aceşti protectori neinvitaţi şi grosolani pe care nu puteai măcar să te superi, ce te importunau nu numai cu bunăvoinţa lor grosieră, dar te chinuiau mai ales în absenţă, te făceau să te simţi vinovat de ingratitudine, suspect de inumanitate... ...Ei bine, din toată această lume, din tot acest imperiu pe care nu am făcut decât sâ-l schiţăm, trebuie creată o opoziţie ! La ce, Împotriva a cui, a ce ? ! ..!VANTAJUL este, o spunem imediat, că această lume informă şi gălăgioasă, cu această altă carte a miracolelor, conţine în ea, în formare dar şi gata create, aproape toate tendinţele, aspiraţiile, şcolile şi practicile sociale ; opoziţia, comprns, scrisul insuşi, această gângăveală de geniu este un protest cel mai adesea involuntar faţă de cărţile de şcoală şi textele sale literare lustruite şi deificate la nesfârşit. Scrisul este o opoziţie vot,mai fermă faţă de zidul compact şi mohorât al oricărei biblioteci, al oricărei autorităţi, vii sau moarte, scrisul este un reflex al refuzului ideilor înhăţate, les idées reçues, al refuzului tout court, o împotrivire mai mult sau mai puţin energică sauarticulată faţă de lumea în care trebuie să intrăm, necesitatea revoltei. In scris se găsesc, gata „împachetate" toate formele de refuz, de negaţie, în ochii adevăratului scriitor totul devine discutabil, chiar şi propriile sale idei de altădată. De aceea, artistul va fi rareori revoluţionar, anarhist însă mereu, dacă-şi va fi credincios sieşi. Anarhist ca Montaigne sau Chamfort, sceptic ca La Rochefoucauld i şi Cioran, nebun cu stil ca Tzara sau Marinetti. Şi, pientru că găsim toate stilurile in literatură, vom găsi şi stilul opoziţiei sociale ! Cu toţii avem nevoie, azi, in România, de o opoziţie şi, aş zice că, puterea în primul rând ! Cu toţii vrem să învăţăm arta conducerii ce e făcută, în orice stat democrat, din două articulaţii : cei ce conduc şicei ce supraveghează instituţiile executive. Ca orice copiii (civic !) avem instinctul, chiar reflexul opoziţiei, negaţiei ; dar nu avem răbdarea sau ştiinţa construcţiei ei ce este, totodată - şi trebuie să fie ! — şi construcţia puterii. Intr-adevăr, prea multă vreme am trăit într-o societate în care ideea însăşi de opoziţie era exilată, suspectată, calomniată ! Şi totuşi, opoziţia exista, în forme acoperite, deviate, secunde, paradoxale dar exista , şi cea politică (este suficient să ne gândim la cele două mari formede împotrivire politică la adresa dictaturii : exodul şi boicotul în masă !) şi cea culturală. Odată cu începutul anilor '60 ea a luat diferite forme şi, cu siguranţă, „evaziunea" esteticului a fost una dintre ele. Apoi din d’oeil-ul, limbajul esopic, arta cu şolpârle, atât de bogată până alaltăieri. Refuzul anumitor teme, Partidul în epoca stalinistă, Patria în ultima dictatură. Profesionalismul ca opoziţie la amatorismul generalizat şi invadator, sprijinit de stat şi poliţia sa. Limba literară, îngrijită şi elegantă, da o formă de refuz a limbii televiziunii, Scânteii sau activiştilor arogante ce foloseau, ca un cifru, nu numai limba clişeelor, „limba de lemn" dar şi, cu un anume snobism pe dos, agramatismele răsunătoare şi colorate, ce erau de bon ton, tot aşa cum nu era să porţi un nume ridicol : Pupăză, Ciocâră, Pacoste, Cocârlă... POZIŢIA in cultură s-a manifestat, în primul refod, prin păstrarea adevăratelor tradiţii, prin păstrarea valorii. Nimic mai dificil, mai ales în „perioada liberalizării" când Instituţiile diverse ale comunismului s-au repezit ca un ron întimedat de lăcuste asupra culturii vii şi tradiţionale, asupra marilor nume ale literaturii române pe care în grabă, „cu furca", au vrut s-o încarce în căruţa lor, aşa cum in grabă, cu grosolănie, au repudiat-o şi calomniat-o în prima lor perioadă, de prietenie veşnică cu Uniunea Sovietică. (Imaginea „cu furca" o păstrez ca amintire dizgraţioasă a unui fapt real, întâmplat în oraşul Lugoj unde mi-am făcut liceul între anii '45 şi '51 : in '48 a fost suprimată biserica Greco-catolică şi prelaţii ei arestaţi, trimişi la Canal sau în puşcării. Vârful lor, episcopul Dr. Ioan Bălan, ce, în tinereţea sa a fost profesor la Propaganda Fide, la Roma, a fost şi el arestat şi expediat, împreună cu ceilalţi episcopi uniţi, Hossu, Rusu, Suciu şi Aftenie la mănăstirea Căldăruşani, la închisoare. Înainte de asta, în decenii lungi de muncă complicată, Ioan Bălan a tradus Vechiul şi Noul Testament pe care, după informaţiile mele, editura Patriarhiei bucureştene a refuzat să le publice , iar biblioteca, enorma şi preţioasa bibliotecă a vlădicii lugojene a fost încărcată cu furca în camioanele securităţii şi dusă nu se ştie unde, probabil in nefiinţă ! Şi, să nu uităm , numai statele tinere, cu şcoli recente, cu o cultură naivă şi mimetică, işi permit luxul înfiorător să-şi renege marile personalităţi culturale, să-şi distrugă bibliotecile şi instituţiile, programele de învăţământ, să distrugă, în fapt, memoria unui neam ; organizările vechi statale au un respect înnăscut, un reflex al păstrării tradiţiei ce a format fiinţa şi conştiinţa unui neam, statele vechi nu au „fantezia" să pună în discuţie, la fiecare jumătate de secol, cu fiecare schimbare de primar, numele străzilor, profilul şcolilor — v-aţi oprit vreodată nedumeriţi în faţa clădirii impozante ce poartă numele de „Liceul industrial I. L. Caragiale" ? ! — unul din grăuntele cele mai nocive, mai distrugătoare ale naţiunii noastre nici nu este măcar apariţia tiranilor răi, a totalitarismului, ci acea ciudată, blestemată şi semi-doctă nervozitate a veşnicei schimbări şi transformări, cu siguranţă o profundă nesiguranţă de sine a micului potentat local ce vrea ca totul să înceapă cu sine, căruia îi este teamă de istorie, ce nu are curaj de a intra în tradiţie şi o distruge, atunci, brutal, ajutat de o armată de indiferenţi sau cinici binevoitori şi, în felul acesta, copiii noştri se trezesc în fiecare dimineaţă într-o altă ţară, pe alte străzi, între alte instituţii, într-o altă limbă, iar clasicii trebuie descoperiţi peste noapte !) Astfel a fost opoziţia culturală, mai mult sau mai puţin instinctivă, luptătoare totuşi, sub comunism. Cum ar trebui să fie, cum am vrea să fie ea astăzi ? ! Nicolae BREBAN A .