Contemporanul, iulie-decembrie 1991 (nr. 27-52)

1991-07-05 / nr. 27

• Panoptikon • Panoptikon • Panoptikon • Panoptikon • Panoptikon • Panoptikon® Panoptikon • Panoptikon Románia literară O insolentă profitabilă cui ? ! In ultimul număr al României literare, violul critic Alex. Ştefanescuera să scriem : promiţătorul critic, dar cum vîrsta promisiunilor a trecut de mult şi anvergura critică se lasă aşteptată!...), sub pretextul unui editorial ce trece succint în revistă istoria celei mai vechi reviste româneşti, ce împlineşte luna aceasta 110 ani de activitate — Contemporanul — striveşte, cu un singur epitet, munca şi priceperea colectivului ce a scos peste 60 de numere din seria nouă, „Ideea europeană“ a Contemporanului : diletantism. Dacă diferenţa simplă între înjurătură (în critică) şi atitudinea critică este prezenţa — sau absenţa — argumentului şi a nuanţei probante, atunci ne aflăm, fără îndoială, în prezenţa unei înjurături. Şi, dacă e aşa, ce e de făcut ? Să-l înjurăm şi noi pe violul Alex. Ştefănescu, cel atît de acomodant (era să scriem versatil! Ptiu!)?! Nu este de ţinuta noastră şi ar fi, cumva, disproporţionat, D-sa e departe de a fi (şi nu va fi, vai, presimţim aceasta, niciodată !) o instituţie în critica română (cu atît mai puţin în cultură !). Să înjurăm R. I.?! Nici nu ne trece prin cap ! în ciuda diletantismului real al unor numere, exprimat prin amalgamul surprinzător de articole şi eseuri de vîrf, cu altele direct proaste, cu prezenţa unor semnături nu rareori ignobile (măcar estetic vorbind !) — ea a fost şi este una din publicaţiile noastre de referinţă , condusă de un critic de primă mină şi, decenii la rînd, în ciuda multor inegalităţi şi grosolane compromisuri (vezi, printre altele, nu puţine editoriale semnate G. Ivaşcu, slugarnice şi cinice, vis-à-vis de putere, în ultimul deceniu al dictaturii, refuzul programat al generaţiilor tinere etc., etc.), luptătoare pentru apărarea — şi apoi: salvarea! — criteriilor adevărate ale literaturii, ea a fost, cu siguranţă, unul dintre exemplele probante ale rezistenţei prin cultură la ruloul-compresor al comunismului. Revista noastră, „Contemporanul — Ideea europeană“, suportă multe critici : osificată (născută moartă — apud Adrian Păunescu), elitistă, o revistă de „traduceri“, snoabă etc., etc., dar nu reproşul de inegală, de neunitară, precum R. 1. Şi, pentru că veni vorba, vom explica, în citeva rinduri, profilul „Contemporanului — Ideea europeană“, un profil nou, e adevărat, un pariu cultural ce-şi asumă un risc, cel puţin, dar nu se cantonează într-o paginaţie şi profil vechi de cel puţin două decenii , am dat (la început, cel puţin), spaţiu prioritar textelor filozofice, lingvistice, de sociologie, psihologie etc., textelor fundamentale în primul rînd, pentru că ele, aceste texte, au lipsit, au fost ocultate (şi calomniate) brutal, am zice, din periodice, din cultura noastră vreo cinci decenii. Suntem mineri, printre altele, de antologia filozofică (cu o prezentare riguroasă a autorului şi operei) şi o totdeauna insuficientă mostră de text, din marii şi aproape necunoscuţii, mai ales generaţiilor tinere — autori ai gîndirii moderne europene : de la Cassirer şi Schopenhauer, la Nietzsche, C. G. Jung, A. Dumitriu, Foucault, Derrida etc., etc. (cîteva nume de antologie filozofică) într-un efort programat şi metodic, o calitate, vai, rară, in spontana şi zglobia noastră presă culturală. Editorialele, semnate de directorul revistei, vreo 60 la număr, ample şi dezbătînd teme variate ale eseisticii jurnalistice, pînă la date vii ce ţin de o istorie literară şi politică recentă, acoperind poate una din necesităţile stringente ale momentului libertăţii noastre de expresie, poate chiar mai necesare — pentru o tribună culturală — decit radiografia în detalii a luptelor politice, mărunte, nu totdeauna simptomatică şi, cu siguranţă, purtînd sigiliul imediatului, al socialului ce se schimbă, se transformă în chiar momentul cînd îi pronunţi numele ! — ne referim la memorialistica ultimelor decenii politico-culturale, la efortul de a consemna şi veşteji (aşa cum nu am făcut-o în scurta şi incerta perioadă a liberalizării !) istoria, crimele, falsurile, utopiile şi abuzurile grosolane ale comunismului ! Noi, aici, la „Contemporanul — Ideea europeană“ — credem că scriitorii care vor să fie oameni politici — trebuie s-o facă în primul rînd ca martori activi, ca istoriografi ai convulsiilor şi coşmarurilor politice. In aşa fel ca generaţiile ce vin să nu mai cadă — în mod grosolan — în aceeaşi capcană, în aceeaşi fundătură de existenţă socială, în aceeaşi corupţie grosolană a idealurilor. Nici un cuvînt la Alex. Ştefănescu despre aceste vreo 60 de ample editoriale — ce vor forma substanţa unei cărţi sub titlul „Riscul în cultură“ — sau, cumva, poate trec şi ele în contul diletantisticii?! Cine ar îndrăzni — in afară doar de aventurieri ai spiritului, de trepăduşi năimiţi azi aici, mîine dincolo ! — cine ar îndrăzni, deci, să facă o judecată globală in trei rînduri a R.l. fără să amintească cronica literară şi analizele lucide, curajoase, politice ale mentorului revistei, N. Manolescu ? ! Şi, nu în apărarea noastră, dar ca o binevenită explicitare a profilului nostru, un ultim argument: pentru a nu păţi ca R.I. şi alte cîteva „distinse“ reviste româneşti, să înghesuim alături nume de autori care, adeseori, nu-şi string mina, pe bună dreptate, cînd se-ntîlnesc, neavînd texte de certă calitate specifică, am preferat să inserăm traduceri din marile hebdomadare culturale europene sau din texte de referinţă, a căror traducere, doar, în româneşte, este un eveniment (vezi Nietzsche, Cioran, Beckett, Kierkegaard etc.). Nu este un mister pentru cei ce lucrează în presa culturală că, dacă înainte de Revoluţie, obstacolul major erau bocancii cenzurii, azi, cînd publicăm libersă dea Dumnezeu să dureze această libertate esenţială, de care unii nu sînt încă deplin lucizi, de miracolul şi nici de eficienţa ei, dacă e bine folosită!) noi, azi, ne lovim de obstacolul absenţei textului de calitate. Lumea bună voiajează — îi înţelegem şi le dăm toată dreptatea ! — sau face, cum înţelege fiecare, politică ! îi acceptăm şi pe aceştia, ar fi absurd să n-o facem, am traversat, oarecum, aceleaşi boli ! Faptul este că sertarele noastre, mai mult ca înainte, abundă de texte semnate de grafomani şi veleitari îndîrjiţi, aproape aceiaşi ce au cauţionat ultimul deceniu de dictatură şi pe care nu noi o să-l introducem în cultură ! Oricum, mai bine renunţăm la visul, oricînd ispititor, al unui hebdomadar viu — în sensul durabil al cuvîntului ! — al unei foi ce trebuie să îngheţe o promisiune reală, o presimţire istorică sau o mărturie vitală, de mult aşteptată, o opinie originală şi semnificativă, ce nu întruneşte totdeauna sufragiile noastre, dar ne dă bucuria obiectivităţii imediate, a unui forum real cultural. ...A, da, am uitat de... cum se mai numea ?! A, dl. Alex. Ştefănescu ! Cum o spuneam, D-sa, probabil, nu va marca secolul cu iniţialele sale, dar este, oricum, cu mult prea deştept şi destul de profesionalizat, pentru a recurge la salvarea ultimă şi disperată a detractorilor primari. Noi îi urăm să-şi regăsească cu modestie fişele şi argumentele nuanţate, să părăsească insolenţa de orice tip, şi-l vom invita şi pe viitor — dacă i se va da voie ! — în coloanele noastre puţin „ţepene“, (chiar şi cele vreo zece numere de întîlniri, mese rotunde, colocvii, din Bucureşti şi provincie, chiar şi ţinuta grafică a revistei?!), poate „elitiste“, dar primitoare totdeauna adevăraţilor slujitori ai literelor româneşti, din ţară şi străinătate. Dacă nu, îl rugăm să ne evite ! (Continuare din numărul trecut) în seara zilei de 15 martie, a fost dat publicităţii Manifestul Guvernului provizoriu. în felul acesta Guvernul provizoriu a reuşit ca, pînă la convocarea Adunării Constituante, să exercite întreaga putere în stat. Toate transformările şi schimbările ulterioare în cadrul puterii au avut loc cu de la sine putere, în dimineaţa de 15 martie, într-o alocuţiune rostită în faţa mulţimii din sala Ecaterina, Miliukov a anunţat compoziţia Guvernului provizoriu şi a explicat că marele principe Mihail Alexandrovici va deveni regent, întrucît hotărîsem ca Rusia să fie o monarhie constituţională. în aceeaşi dimineaţă, aproape chiar la aceleaşi ore, împăratul Nicolae al II-lea, aflat la Pskov, a pus să se redacteze un manifest prin care era anunţat un nou guvern. Dar declaraţia lui Miliukov era, în acele împrejurări, la fel de şubredă ca şi manifestul ţarului. Fără îndoială, ţarul şi-a dat seama imediat că printr-o schimbare de cabinet nu se realizase nimic şi, încă în seara aceleiaşi zile, a abdicat împreună cu fiul său — încă înainte de a apărea delegaţia Dumei, care trebuia să-i ceară abdicarea. Totuşi, Miliukov nu voia să înţeleagă deloc logica neclintită a istoriei, şi a susţinut mereu, pînă în ultima clipă, că instalarea marelui principe Mihail ca regent era posibilă şi necesară. Declaraţia lui Miliukov a dezlănţuit în rîndul tuturor elementelor democratice, care se aflau adunate în palatul Taurida, un uragan de indignare. Comitetul executiv a convocat imediat o şedinţă extraordinară în cadrul căreia a fost deschis împotriva mea un foc încrucişat de întrebări ostile. Nu m-am angajat însă în nici un fel de controversă, ci am răspuns doar : „Da, planul există, ce-i drept, dar el nu va deveni niciodată realitate. Realizarea lui este în întregime imposibilă şi nu există nici cel mai mic motiv pentru agitaţie. Nu am fost consultat în problema regenţei şi nu am luat parte la dezbaterile respective. în plus, am avut mereu post- Aleksandr F. Kerenski Memorii bilitatea să rog guvernul să abandoneze acest plan, sau să ia cunoştinţă de retragerea mea“. Pe mine personal, întreagă această problemă a regenţei mă lăsa cu totul rece, dar era destul de dificil să transmit şi altora propria mea convingere. Comitetul executiv a luat propriile măsuri împotriva regenţei. El voia o dată cu Gucikov şi Şulghin, să trimită o delegaţie la Pskov, care trebuia să plece în aceeaşi zi sau, dacă acest lucru nu era posibil, cel puţin să împiedice plecarea delegaţilor noştri. Pînă la urmă totul a decurs fără nici un incident. Delegaţia Comitetului provizoriu al "Dumei, care era compusă din Gucikov şi Şulghin, un deputat conservator, a plecat spre Pskov în jurul orei patru după-amiază, pentru a cere abdicarea ţarului. La sosirea lor faptul avusese loc deja, dar într-un cu totul alt mod decit se aşteptau ei. Ţarul abdicase nu numai în numele lui, ci şi în acela al fiului său şi-l numise urmaş pe fratele lui, Mihail Alexandrovic. In acelaşi timp, Nicolai l-a desemnat pe marele principe Nicolai Nicolaevici drept succesorul său la comandamentul suprem al armatei ruse. (Nicolaevici deţinuse deja această demnitate la începutul războiului). Toate acestea le-am aflat abia în noaptea de 16 martie. Totuşi, intre timp, pe cînd aşteptam veşti de la Gucikov şi Sulghin, trebuiau rezolvate tot felul de lucruri. Am dat dispoziţie ca foştii miniştri să fie duşi la fortăreaţa Petru şi Pavel şi am apărut pentru prima dată în faţa tribunalului în calitatea mea de ministru al justiţiei. Voiam să-i salut acolo pe cei egali în rang cu mine, căci iubesc jurisprudenţa care m-a învăţat cum trebuie luptat pentru dreptate şi libertate fără ca prin aceasta să fie prejudiciată legea. în ciuda absolutismului, justiţia a fost singura organizaţie statală independentă, motiv pentru care era foarte mult unită de către ţar şi anturajul său. Voiam să împărtăşesc colegilor mei, care jucaseră un rol atît de important în lupta pentru libertatea Rusiei, reformele proiectate în domeniul justiţiei şi să aflu părerea lor în legătură cu ele. Seara, reuşisem deja să restabilim legăturile telegrafice normale intre capitală şi provincii. Duma avea propriul ei serviciu telegrafic. Imediat după restabilirea comunicării telegrafice, am dat primele dispoziţii în calitatea mea de ministru al justiţiei. Prima telegramă a fost adresată tuturor procurorilor din ţară şi cuprindea dispoziţia să facă verificări în toate închisorile, să-i elibereze pe toţi deţinuţii politici şi să le transmită salutul noului guvern revoluţionar. A doua telegramă a fost transmisă către Siberia. Ea cuprindea ordinul de a fi pusă imediat în libertate Ecaterina Bricikovski, „bunica Revoluţiei ruse“, şi să fie trimisă din exil la Petrograd, cu toate onorurile cuvenite. Telegrame asemănătoare porunceau punerea în libertate a cinci social-democraţi care făcuseră parte din Duma a patra şi care, în 1915, fuseseră condamnaţi la exil. între timp, la Helsingfors se produsese o situaţie critică. în orice moment putea avea loc o masacrare a ofiţerilor şi distrugerea flotei. Am zorit, pe cit am putut, către Amiralitate şi am vorbit interurban cu oamenii de încredere ai echipajului. La rugămintea mea, militarii mi-au promis că vor face uz de toată forţa şi influenţa lor pentru a linişti echipajele, în felul acesta masacrul a fost evitat. In aceeaşi seară, o delegaţie a Dumei, alcătuită din reprezentanţi ai tuturor partidelor a plecat spre Helsingfors pentru , a restabili ordinea şi disciplina. O bucată de timp nu a mai avut loc nici o răzvrătire a matrozilor. Totuşi, tulburările din Helsingfors au avut un epilot tragic. Pe 17 martie a fost ucis acolo amiralul Nepenin, un om superior, un excelent ofiţer. Ucigaşul lui a fost un civil, a cărui identitate nu a putut fi stabilită. Evenimentele din Kronstadt, despre care am pomenit deja şi care nu ameninţau cu nimic altceva decit cu distrugerea întregii flote baltice, au avut loc în ziua de 14 martie. Ştirea despre aceste revolte a sosit, din păcate, ceva cam tîrziu. Mulţi oameni, printre care 38 de ofiţeri, fuseseră ucişi acolo. Amiralul Wiren, comandantul suprem din Kronstadt, fusese literalmente sfişiat în bucăţi. Mai mult de 500 de oameni, printre care peste 200 de ofiţeri, au fost arestaţi, aruncaţi în temniţă şi supuşi celui mai dezonorant tratament. Celebra cameră a groazei din Kronstadt este partea cea mai întunecoasă din istoria Revoluţiei, în sfîrşit, noaptea a pus capăt acestei zile nefericite. Treptat, membrii Guvernului provizoriu şi-au revenit de pe urma tensiunilor şi zguduirilor zilei şi s-au aplecat asupra problemelor mai importante, principale. Aşteptam , cu cea mai mare nerăbdare ştiri de la Gucikov şi Sulghin. Tuturor le devenise clar că, în aceste împrejurări, nu mai putea fi vorba despre o regenţă. O astfel de guvernare nu ar fi fost recunoscută niciodată. Chiar încercarea instaurării ei ar fi dus la ciocniri grave. Mai repede decit m-am gîndit, diferiţii oameni din Guvern au ţinut seama de situaţia modificată şi s-au acomodat în păreri şi comportament. în cadrul unor discuţii individuale, atît membrii Guvernului provizoriu, cit şi cei ai Comitetului provizoriu al Dumei mi-au spus că aşteptau în fiecare minut ştirea că nu se mai poate conta pe o regenţă şi că erau cu totul indiferenţi faţă de această problemă. Numai Miliukov nu voia să înţeleagă că situaţia s-a schimbat foarte mult. Simţeam cu toţii că momentul deciziei se apropia tot mai mult. Niciodată nu va dispărea din memoria mea amintirea nopţii de 16 martie. Membrii Guvernului s-au apropiat mai mult în acea noapte şi au învăţat unii de la alţii să se înţeleagă mai bine (cel puţin aşa am sentimentul) mai mult decit fusese posibil în multe luni de prietenie şi conlucrare strînsă. In acel moment critic, fiecare acţiona şi vorbea deschis şi sincer, exact aşa cum îi dicta inima. Fiecare era atent la grijile celuilalt, încrederea reciprocă ne înfăşură pe toţi ca o panglică invizibilă, nepipăibilă, ce mergea de la suflet la suflet. Fără această uşurare reciprocă ar fi fost cu totul imposibil să suportăm uriaşa povară a răspunderii care stătea pe umerii noştri în această criză înspăimîntătoare a istoriei ruseşti, în noaptea de 16 martie a devenit clar şi limpede ceea ce trebuia să fie Guvernul provizoriu : o comunitate puternică, unitară şi unită care, cu o majoritate copleşitoare, să cunoască activitatea calmă, conciliantă, care trebuia şi avea să evite orice interese de clasă, de partid şi personale, orice dorinţe şi prejudecăţi individuale. La ora trei dimineaţa, oricum destul de tîrziu pentru încordarea noastră, a sosit ştirea mult aşteptată de la Gucikov şi Şulghin. „Abdicarea a avut loc, dar în favoarea lui Mihail Alexandrovici care a şi fost instalat în demnitatea imperială“, suna telegrama. Nu înţelegeam nimic. Ce se întîmplase ? Cine a dispus aşa ceva ? Pe cine se bizuia noul împărat ? Cum se comportaseră trimişii noştri faţă de acest eveniment ? Mihail ca ţar ! Era imposibil, era cu totul absurd ! Oricum, această ştire nu trebuia să fie cunoscută nici în ţară, nici în rîndul armatei. Rodzianko a cerut imediat legătura cu ministerul de război şi cu generalul Alexeev de la cartierul general. Au fost luate şi alte măsuri urgente. Apoi, am dezbătut situaţia. Mihail Alexandrovici se afla în Petrograd. îndată ce s-a făcut ziuă, problema trebuia rezolvată într-un fel sau altul. Trebuia să decidem imediat asupra chestiunii, întrucît ţara nu putea fi lăsată mult timp în frică şi nesiguranţă. Ori trebuia să depunem jurămînt de credinţă în faţa noului stăpîn, ori trebuia să-l constringent şi pe el să abdice, şi încă rapid. — va urma — Traducere din limba germană de Constantin COŞMAN ND GLASUL" Lecţia de istorie impresionantă redacţia — colegiul redacţional mai bine zis — al revistei Glasul Naţiunii, ce apare la Chişinău. Cu scuzele de rigoare pentru omisiuni, vom menţiona cîteva nume, pentru cunoştinţa cititorului ce nu va fi intrat încă în posesia vreunui număr al acestoi publicaţii de suflet, îmdemnîndu-l prinprestigiul nurbelor de mai jos, la lectură. Deci, să spunem că „directoratul“ este asigurat de Leonida LARI, Vasile NASTASE şi Nicolae ROIBU, iar printre membrii colegiului de redacţie aflăm pe Ioan Alexandru, N. Dabija, D. Matcovschi, M. Sorescu, A. Strimbeanu, I. Ungureanu, D. Uricariu, Gr. Vieru. Şi, pentru că tot suntem la pagina opt, unde se afla caseta tehnică, să citim şi „Lecţia de istorie“, titlu de rubrică permanentă, susţinută în acest număr de NICOLAE IORGA , este vorba despre un periplu basarabean al marelui istoric, autor printre altele şi al unui volum de călătorii, intitulat „Neamul românesc în Basarabia“ (1905), lucrare interzisă de cenzura sistemului totalitar. Ce mai găsim interesant în sumarul Glasului Naţiunii? La rubrica „Teme actuale“, Vlad Ghimpu ne propune un material politic, „Cum evoluează bolşevicii la neobolşevism“, axat pe încercările de dezbinare, de scindare a Frontului Popular, o mişcare de acest fel soldîndu-se cu demiterea lui Mircea Druc. Eminescu este una dintre temele frecvent şi constant abordate de către critica şi eseistica basarabeană. Astfel, Anatol Ciocanu se ocupă de laboratorul postumelor eminesciene, iar Gheorghe Mazilu tratează despre „plinătatea spirituală“, preocupare de vîrf in concepţia Poetului. La rubrica „Reperele spiritualităţii“, redacţia se întreţine cu profesorul C. Chiţimia pe teme de folclor şi istorie literară. Nu putem trece peste poemul semnat de Dumitru Matcovschi din care cităm : „Te va călca, gonit de flăcări cerbul / Pasărea cuib şi-o face-n preajma ta. / Va singera şi inima şi verbul / Luceafărul pe cer va singera“. „însuşi numele de ■“Basarabia», ţipă sub condeiele ruseşti !“ este titlul... editorialului, semnat (bănuim după tonul polemic) de Mihai Eminescu : „Cu sabia în mină n-a fost luată nici Bucovina de austrieci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă“... Cînd oare, ne va permite contextul internaţional sau, cînd vom fi destul de maturi pentru a găsi forţa interioară de a medita la aceste cuvinte ? Un pas a fost făcut chiar zilele acestea la Chişinău, prin simpozionul internaţional avînd ca temă pactul Molotov-Ribbentrop, în general, de la distanţa confortului românului aflat în ţara lui, suntem tentaţi de a judeca strict estetic, cultural, conţinutul revistelor basarabene. Dar atîta vreme cit situaţia politică are datele pe care le ştim, trebuie, în primul rînd, remarcat efortul oamenilor de cultură de peste Prut de a salva limba şi sensul existenţei româneşti pe meleagurile încartiruite, lupta lor total inegală, împotriva tendinţelor de decolonizare a teritoriilor tradiţional-româneşti. Cu astfel de sentimente ne aplecăm asupra oricărei tipărituri care vine dinspre Răsăritul nostru , va fi, timp şi pentru nuanţe... mai tîrziu. ,,Orgolii? !" Planul creaţiei spirituale este „planul în care şi alţi europeni ne-au recunoscut izbînzile şi unde, în continuare, suntem datori să atingem forme majore de creativitate dacă chiar vrem să ne adjudecăm în chip responsabil situaţia noastră istorică“. Am citat din editorialul semnat de I. Maxim Danciu pe prima pagină a revistei Tribuna nr. 23. Axat pe o viziune a lui Mircea Eliade vizavi de destinul de frontieră al spaţiului geografic românesc, editorialul în cauză concluzionează, în graniţele bunului simţ, una dintre direcţiile de preţ, să zicem aşa, pe care civilizaţia românească le-ar putea urma. Interviul cu Keith Hitchins, profesor la Universitatea din Illinois (lucrările profesorului american vizînd, mai ales, istoria Transilvaniei, vezi, de exemplu, studiul referitor la Andrei Şaguna), ne plasează cu încă o treaptă, a obiectivităţii istoricului neutru, mai în Europa cea mult visată. Poate că astfel de „servicii culturale“ să ne ofere şanse în plus în încercarea noastră de a ne defini poziţia printre statele civilizate ale lumii. Prilejul interviului l-a constituit acordarea titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii clujene. Şi tematicile acestui număr al „Tribunei“ continuă cu opiniile domnului Constantin Gh. Şaramet, vicepreşedinte al filialei clujene a Partidului Social Democrat, în legătură cu spinoasa „problemă naţională şi cea a minorităţilor“ ; deşi prezentarea ne avertizează că punctele de vedere ale domnului Şaramet sunt „deosebit de ponderate“ — recunoaştem că intenţiile aşa arată — argumentaţia însă, urmează, chiar dacă în limitele bunului simţ, un traiect sentimental, al mîndriei etnice, fapt ce limitează bogata bibliografie folosită, la o lumină locală ; e greu, ştim, — fără maliţie — după ce ai fost o viaţă întreagă doar român, să ţi se pretindă să fii european. O interesantă pagină de critică ne oferă cronicile lui Cornel Munteanu (la Ioanid Romanescu), Irina Petraş (M. Eliade — Nuvele inedite) şi Ioana Bot (Traian T. Coşovei — Pornind de la un vers). O propunere de lectură, venită din spaţiul rusesc, prin intermediul Miroslavei Ostoici, citim în pagina 9 ; este vorba despre filosoful Alexander Izgorev, ginditor comparabil cu Berdiaev sau Struve, mult mai puţin norocos însă şi uitat, din a cărui operă avem, iată, în faţă fragmente din volumul de articole „Din adîncuri“. Mircea Ţoca, Ion Cocora, Mircea Ioan Casimcea şi Monica Gheţ semnează în această ordine, cronicile de plastică, teatru şi film, iar prof. dr. Andrei Marga şi I. Maxim Danciu ne prezintă personalitatea domnului Manfred Riedel de la Universitatea Erlangen-Nürnberg, Germania, cel de-al doilea Doctor Honoris Causa al Universităţii din Cluj (alături de Keith Hitchins), a cărui viziune filosofică asupra evoluţiei ţărilor foste comuniste s-ar rezuma cu vorbele Domniei-sale, apropo de România : „această ţară poate să fie chiar un exemplu în ceea ce priveşte găsirea unor noi posibilităţi de viaţă care să fie în concordanţă cu ceea ce o Europă unită promite“. Mai menţionăm, în final, studiul lui Ion Vlad la Mihail Bulgakov, din care nu ne putem abţine să nu cităm finalul: „In Moscova heteroclită, Satana prezidează mecanismele oculte, proiectînd profetica lume creată de Bulgakov...“. Adevărat! în genere, Tribuna, patronată de prozatorul Augustin Buzura, face vădite semne către amabilitate, într-un spaţiu tensionat politic şi, dacă ar fi să ne permitem o părere, am spune că armele cele mai eficace ar fi numai cele culturale, care să „descrie“ prin însăşi obiectivitatea valorii lor, etnicul variilor opinii, atît de pătimaş puse în joc. O carte utilă dar... inutilizabilă Revista „Contemporanul — ideea europeană“ a publicat, de curînd, în două numere consecutive, conţinutul dezbaterii organizate la Cluj, sub genericul „40 de ani de noapte a Dicţionarului românesc“. Participanţii — cercetători ştiinţifici, scriitori, critici şi istorici literari — au pus în evidenţă cu argumente nu numai pertinente, dar şi, uneori, foarte şocante, multe din „petele întunecate“ ce au dus, prin aglutinare, la închegarea acelei înfricoşătoare „nopţi“ : definiţii distorsionate ale termenilor şi noţiunilor, datorate unor inhibiţii sau prohibiţii ideologice, omisiuni „elocvente“, răstălmăciri ale evenimentelor şi rolului unor personalităţi ce le-au girat etc., etc., etc. Cînd vorbim însă despre dicţionare şi alte instrumente de lucru asemănătoare, se cuvine să avem neapărat în vedere şi alte aspecte, cîtuşi de puţin neglijabile : calitatea hîrtiei şi a imprimării, corpul de literă folosit, acurateţea tehnoredactării, care poate facilita sau îngreuna aflarea informaţiei căutate. Un dicţionar (să nu mai vorbim de o enciclopedie!) constituie rodul unor mulţi şi anevoioşi ani de muncă aiunui om sau ai unui colectiv. De aceea, este un paradox cit se poate de trist că, în unele cazuri, durata de „viaţă“ a unei asemenea lucrări este, datorită proastei calităţi a hîrtiei, mai scurtă decit timpul consumat pentru elaborarea ei ! Să ilustrăm cu un exemplu recent : Dicţionar de antonime al limbii române, de Marin Bucă şi Onufrie Vinţeler, apărut la Editura Enciclopedică. Fără să mai insistăm asupra necesităţii unei asemenea lucrări, dăm cuvîntul autorilor pentru a-i prezenta atributele specifice şi inovaţiile faţă de alte lucrări similare : „Noul dicţionar îşi propune (...) să ofere o imagine amplă asupra raporturilor antonimiei cu polisemia, sinonimia şi derivarea, asupra rolului pe care acest fenomen il are în organizarea vocabularului“. Mai consemnăm folosirea sinonimelor în definirea sensurilor antonimelor (astfel incit Dicţionarul este şi un... antonim al său, adică şi unul de sinonime în acelaşi timp) şi citatele reprezentative care ilustrează modalităţile de folosire a antonimelor. Dar, vai, cartea este tipărită pe o hîrtie atît de proastă, incit zeci de pagini sînt ilizibile, de oricîte dioptrii s-ar folosi cel care doreşte s-o consulte. La această imposibilitate a descifrării textului contribuie şi corpul de literă foarte mic folosit în cadrul definiţiilor şi al citatelor exemplificatoare. Şi cînd ne gîndim că se poate găsi hîrtie de o calitate şi rezistenţă net superioare pentru tipărirea unui tratat de... sexologie hindusă (exact asta ne lipsea acum), sau a tot felul de romane lacrimogene cu care bunicile noastre îşi reîmprospătau în memorie tribulaţiile sentimentale ale tinereții. In contextul dificultăţilor financiare ale culturii, revista „CONTEMPORANUL" — Ideea europeană — ce traversează ea însăşi momente de cumpănă şi în acelaşi timp vrea să-şi menţină statutul ambiţios de tribună a unei largi problematici cultural-ştiinţifice — solicită eventuali sponsori (din ţară şi din străinătate) sensibili la destinele culturii naţionale. Revista noastră oferă şi spaţiu de reclamă firmelor interesate (româneşti şi străine). SCENCE AVE Bicentenarul Mozart în S.U.A. Intr-un interviu acordat cotidianului International Herald Tribune, Robbins Landon, specialist în studii consacrate operei marelui compozitor, explică ecoul extraordinar al acestuia : „Wolfgang Amadeus Mozart a devenit cel mai mare mit din istoria muzicii clasice. Totodată, este uimitor cită literatură s-a scris spre el, aproape o carte pe săptămînă. Oamenii sînt dornici să afle cit mai multe lucruri despre viaţa lui, să-i asculte muzica. Fenomenul se datorează, în bună parte, revenirii în actualitate a secolului al XVIII- lea. Pînă acum, Renaşterea sau secolul al XIX-lea au fost considerate mult mai interesante. Popularitatea lui Mozart se datorează şi discurilor compacte. Ele sunt cea mai mare revoluţie în muzică, ideale pentru apartamentele mici. Poţi cumpăra toată opera lui Mozart pe discuri compacte. Piesa lui Peter Shaffer — Amadeus — şi filmul lui Milos Forman au contribuit, şi ele, la crearea acestui mit. Amadeus a creat oamenilor impresia că Mozart a fost un recipient sărac, demn de graţia Domnului şi dăruit de acesta, în înţelepciunea sa, cu harul muzicii. Este puţin ridicol pentru că Mozart a muncit totdeauna cu o rîvnă şi o dăruire remarcabile“. Landon explică astfel fascinaţia exercitată de viaţa şi opera lui Breviar cultural Ce ne propune agenda Ministerului Culturii pentru perioada în curs ? Se remarcă „de departe“, ca să zicem aşa, numărul important de expoziţii şi tabere de artă plastică, atît ale profesioniştilor, cit şi ale amatorilor. Să punctăm cîteva dintre ele : retrospectiva „Ion Luchian“ la Muzeul de artă Braşov (1 — 31 iulie), Tabăra anuală de creaţie — pictură şi sculptură de la Nădrag (Timiş) între 1—42 iulie. Tabăra de sculptură Năeni (Ialomiţa) în perioada 1—30 iulie. Tabăra de creaţie plastică, ediţia a V-a din Strachina (Ialomiţa), între 1—15 iulie. O expoziţie de Artă chineză, va găzdui Slobozia, la Muzeul judeţean (1 iulie —31 august), iar Satu Mare, prin Galeriile de artă organizează Tirgul de artă plastică între 1—31 iulie. Artiştii plastici din Chişinău vor fi oaspeţi ai Casei Cărţii din Tulcea. (1—30 iulie), iar la Piatra Neamţ, expune grafică Paul Neagu (Galeriile de artă, 1—30 iulie). La Rineţ Stremţ — Alba, va avea loc o tabără interjudeţeană de pictură, între 1—12 iulie. In ceea ce priveşte artiştii plastici amatori, ei se vor întîlni la Şomcuta-Mare — Maramureş, reuniţi într-o tabără de creaţie începînd cu 5 iulie. Să amintim, de asemenea, expoziţia de pictură naivă, la sala „Buzunar“ din cadrul Galeriei de artă „Bastion“ — Timişoara (8—29 iulie). Academia de Arte vizuale „N. Grigorescu“ îşi organizează tabăra de creaţie pe profilurile : pictură, sculptură, textile — la Sibiu, între 8—28 iulie, iar Academia de arte Iaşi ne propune o expoziţie de pictură la Muzeul Piatra-Neamţ (10— 28 iulie). Deşi la apariţia acestui breviar, manifestarea va fi avut deja loc, semnalăm totuşi iniţiativa Inspectoratului pentru cultură Dîmboviţa de a sărbători, la Tîrgovişte, cei 110 ani de la apariţia revistei „Contemporanul“ (1 iulie). lifeea europeana REDACŢIA Florin SICOIE Cornel Radu CONSTANTINESCU Magdalena POPA-BULUC Gheorghe GRIGURCU Traian T. COŞOVEI Augustin PRATILĂ Constantin COŞMAN Călin CALIMAN Ana IVANOV-CREŢU • Luminiţa VADAN-PETRESCU Telefoane: IV73 16 şi 18 58 73 SECRETARIAT DE REDACŢIE Octavian TELCEANU Carmen CONSTANTINESCU Rodica BURDUSEL Elena VASILE Fănica ZAINEA Carmen VASILESCU Telefon : 18 58 73 CORECTURA Maria ADAM Cornelia CIOBANU Sanda VOICU Cristina VASILE Telefoane : 17 60 10 17 60 20 (int. 24 56) Mozart asupra tinerilor americani : „Ei cred că Mozart a încercat să lupte împotriva ordinii de atunci şi aproape că a reuşit. Pentru ei, Mozart este o figură fantastică şi romantică, neînţeles de contemporani şi îngropat într-un cimitir al săracilor, îi atrage, de asemeni, faptul că a fost copilminune şi scria simfonii de la nouă ani“. Cu privire la pericolul Ca această consistenţă publicitară să ducă la bagatelizarea lui Mozart, interlocutorul se arată optimist : „Nu cred câ pot face vreun rău personalităţii lui Mozart, în ciuda tricourilor cu „îl iubesc pe Wolfie“ şi alte asemenea prostii, pe care în nici un caz nu le poţi stăvili, acest lucru nu se poate intîmpla în muzica bună. După marcarea bicentenarului, oamenii vor cînta şi vor asculta muzica lui Mozart mai mult ca niciodată“. (A. C.).