Contemporanul, iulie-decembrie 1991 (nr. 27-52)

1991-07-05 / nr. 27

U­n revoltat a cărui energie se stinge în varul cotidianului şi al banalităţii „lu­crate“, ori într-un straniu exotism împie­­trit-hibernal este Nicolae Prelipceanu. Ultimul său volum apărut, Maşina de uitat, Edi­tura „Cartea Românească“ 1990, cuprinde pe lingă versurile inedite şi cîteva poeme antologice care, iată, nici peste ani nu şi-au pierdut actualitatea — şi mă refer în primul rînd la poemul „Ce ai făcut în Noaptea Sfîntului Bartolomeu“ tipărit iniţial în volumul „De neatins, de neatins“, Ed. „Junimea“, 1978. Ce vremuri ! Erau ultimele clipe de „uşiţă“ întredeschisă, culturală şi propagan­distică, acea uşă ce se închidea încet, dar sigur ! Dar cu prilejul acelui ultim colocviu naţional de poezie — din care n-au lipsit discuţiile con­fuze, răfuielile personale, echipele de provocatori culturali şi „destabilizările“ de tot felul — şi-au lansat volumele de versuri Nichita Stănescu (ce beneficia de o gardă personală de admiratori ori numai de profitori impresionantă) şi mai nebă­gatul în seamă — din pricina concurenţei, fireşte, — Nicolae Prelipceanu. Cu toată troika plină de admiratori zornăitori pe care Nichita a lăsat-o timp de trei zile şi două nopţi să colinde prin liniştea Iaşiului, lectura poemului lui Prelipcea­nu a stîrnit un frison rău prevestitor pentru ceea ce avea să însemne — nu mult mai tîrziu — soarta poeziei şi a creatorului. Şi dacă acum, după mai bine de un deceniu, citind poemul, încercăm acelaşi frison, aceeaşi gheaţă în spi­nări dar amplificate de trecerea timpului şi a vremurilor : „Ştiu vei răspunde că ai stat sin­­ e Cronica l­iterară Traian T. Coşovei Lacrima potabilă gur la tine în casă / că ai gîndit / singur / îm­potriva Nopţii Sfîntului Bartolomeu / că ţi-ai scris gîndurile pe hîrtie / singur / că nici nu te născuseşi pe-atunci / că gîndeai împotriva Nopţii Sfîntului Bartolomeu / aşa nenăscut cum erai /(...)/ de ce n-au intrat în casa ta / de ce nu te-au ucis / în Noaptea Sfîntului Bartolomeu / cine poate să ne spună că nu minţi / că nu erai printre ceilalţi / ai vreun alibi / nu ai nici un alibi / nimeni dintre cei care gîndesc noaptea singuri / nu are nici un alibi (...) / singur in Noaptea Sfîntului Bartolomeu / nu poţi fi / pe hîrtie urmele nopţii nu sînt de ajuns / să înţe­legi Noaptea Sfîntului Bartolomeu nu ajunge / să fii singur nu. ajunge / trebuia să mai chemi pe cineva / chiar înainte de a te naşte // nu te credem despre Noaptea Sfîntului Bartolomeu“. Ultimul volum publicat de Nicolae Prelipcea­nu se menţine pe linia unei prudenţe a insolen­ţei ; nu este vorba de lirismul balnear pe care îl semnalam la alţi autori oarecum apropiaţi ca vîrstă literară, ci de o fină surdină ce estompea­ză şi cerne excesele. Prelipceanu este, însă, pru­dent în stil, mefient în arhitectura formelor şi, formulelor, discret,’, numai în jocul mijloacelor expresivităţii, dar nicidecum nu se fereşte să ros­tească adevăruri şi tensiuni pe care, poate, nu­mai poezia le poate amplifica. Experienţa lui poetică se individualizează la nivelul impactului — lipsit de „conflicte“ — dintre existenţa trăită şi aceea gindită. Reflexivitatea se desenează pe albul paginii de hîrtie ca un grup de patinatori priviţi din ce în ce mai de departe . Nicolae Prelipceanu este un „distant“ — limitele lui ţin de percepţie şi de afect, iar scriitura lui de un prozaism jucat nu face decît să întărească această inadecvare ce poate părea o ironie a patetismu­lui, o muţenie a pasionalului : „a închipuit din hîrtie de ziar un creier / mototolind ziarul a obţinut alte circumvoluţiuni / şi a încercat să mă convingă / că sînt ale mele... / mi-a desenat creierul pe un geam aburit / şi pe un geam îngheţat / şi creierul meu a fost rînd pe rînd / o sticlă aburită şi o sticlă îngheţată / şi o hîrtie tipărită cu litere mărunte“ (Mefisto-vals). Acest cameleonism al cerebralităţii este prin­cipalul combustibil al Maşinii de uitat. Chiar titlul ascunde o ambiguitate ce-şi ascute de multe ori cuţitele printre versurile lui Nicolae Prelip­ceanu : maşina lui poate fi „de privit“, un me­canism perfecţionat al percepţiei, al introspec­ţiei chiar, sau o „rafinărie“ în care se pierd amintiri. Se spune că uitarea este suportul şi stimulentul imaginaţiei, or, poezia lui Prelipcea­nu este mai degrabă „constatativă “ în sensul ne­peiorativ al cuvîntului : nu este, cu alte cuvinte, asaltată de zelul evitabil al poetizării statistice, şi spre terigo­ţii ale imaginarului într-un moment, în care aproape toată poezia română contemporană resimte saturaţia periplului som­nambulic prin periferiile unui social degradat, în acest sens. Maşina de uitat este efortul unui poet conştient de epuizarea unor tensiuni frea­tice pe cale de a se epuiza, teama de naturi moarte textuale. Şi teama e o formă a instinctu­lui artistic : „Se vor şterge petele­­ de pe mîini cu tampoane muiate în sînge / şi se vor înlocui / în cele din urmă / cu altele / de aceeaşi nuan­ţă // iar noi o să spunem / că s-a făcut drep­tate / vechilor pete din suflete / ajunse cu greu / la lumină / că nu există decît o perfecţiune a petelor / decît o imperfecţiune a gîndului / pul­sînd mai mult în somn / mai mult pe tăcute / Pe ascuns dezvăluindu-şi / carnea cea tare / cea tînără / cea fără de moarte“ (După aceea). Această calitate morală este exploatată de poet cu efecte dintre cele mai notabile, cu toate că, și în acest caz, pot fi parafrazate cuvintele lui Croce, pe care le reproduc din memorie : „In clipa în care poezia devine superioară ei înseşi, atunci ea îşi pierde rangul şi devine mai curînd inferioară, mai degrabă lipsită de poezie“. Acest exces este intuit de poet dar „tratat“ în unele cazuri impropriu cu mijloacele meteorologiei poe­tice. Ceţurile, peisajul autumnal ori hibernal sînt decoruri în faţa cărora se derulează coregrafia sentimentalismului dar măştile şi recuzita mo­ralistului. Cînd devine virulent­ incisiv, Nicolae Prelipceanu sfîşie decorurile şi produce efecte de un dramatism tulburător : „Dă-te cu capul de pereţii realităţii / (îmi strigă) / şi ascultă sunetul stins / care-ţi răspunde // rămîi acolo nu te mişca / în genunchi în biserica vasta / roagă-te ţie şi dă-te cu­ capul de propria ta rugăciune“ (Trecerea corbului). Prozaismul unora din poemele lui Prelipceanu este doar o formă de cenzurare a sentimentalis­mului, de surdinizare a patetismului ; decorul casnic, derizoriul şi stereotipia sunt exerciţii de temperare a vitalităţii prin scufundarea trupului într-o mare de anestezic (sau chiar analgezic, dacă vreţi) . „Porumbeii cărora le ofer dimineaţa­­grîu / sînt şi ei ca şi mine în frigul iernii / ii văd cînd îşi cumpără crema de ras / lamele Schick „portocale alune americane“ / ei merg braţ la braţ prin aer prin piaţă / eu pe dedesubt sufăr cînd un cîine / îşi trăieşte pe un trotuar de pe strada Zece Mese / ultimele spasme cu ochii sticloşi / el e singurul om pe care l-am văzut / murind...“ (Zece Mese). Poet de o vitalitate încordată ce ştie să-şi sclii­pească în liniştea şi în întunericul studiat al tex­tului emoţia ca pe o lamă de Toledo, Nicolae Prelipceanu este şi cu acest volum plastic şi su­gestiv, încordat și discret într-o martieră lirică ce, deopotrivă, îl individualizează și îl consacră. Cronica literară © Cronica literară 110 ani de la apariţia primului număr al revistei „Contemporanul" - Iaşi, iulie 1881 Să nu fie infinitul pînă la urmă decit lărgirea­­ treptată a spaţiilor familiare ? O progresivă ri­dicare a lor la scara inefabilă a absolutului ? Cit de dezolantă ar fi viaţa noastră a tuturor, dacă aparentele virtuţi n-ar fi contrabalansate de aparentele vicii ! Bahtin a denumit celebrarea energiei vitale „spirit de carnaval“, ceea ce ne trimite la un ar­tificiu proaspăt, cel al serbărilor antice, al unei mitologii care iniţial organiza vitalitatea, con­­fundîndu-se în bună măsură cu aceasta, aşa cum pentru simţul comun, pragmatic şi nereflexiv, obiectul se confundă cu numele său (există un carnaval al de­numirii). Un peisaj care sare din calendar, impunîndu-şi voinţa, eclipsînd priveliştea reală de dincolo de fereastră. Clasicism meteorologic ! Gheorghe Grigurcu Jurnalul lui Alceste Biologic-pozitiva adaptabilitate devine atît de detestabilă din punct de vedere moral. Factura sublim-antivitală a ethosului. „In beznele noastre nu există un loc pentru Frumuseţe. Oricare loc e pentru Frumuseţe“ (René Char). Aşadar democraţia frumuseţii, pe care arta modernă a înţeles-o fără a simula po­litica. Nevoia vitală de a te mărturisi. Blocajul con­fesionalului nu mai puţin grav decît un blocaj renal. Citesc într-un ziar, evident postrevoluţionar : „Datorez Partidului Naţional Ţărănesc-creştin şi democrat exact respectul care i se cuvine unui partid de opoziţie deţinător a nici cinci la sută de voturi la trecutele alegeri“. Cît e de simplu să calculezi respectul faţă de semeni în procente, ca la bancă ! Mă încearcă doar o aprehensiune : dacă rezultatul electoral ar fi fost şi mai mic, respectivii oameni politici ar fi meritat, probabil, palmele doamnei ziariste... Orice selecţie conţine demonia inevitabilă a desconsiderării fiinţelor sau lucrurilor refuzate. „Cînd leii se încaieră, se opresc ei oare pentru a despărţi nişte veveriţe ce se sfădesc ?“ se în­treabă Balzac. Dar nici veveriţele ce se sfădesc, putem observa cu modestie, nu sunt neapărat ob­sedate de bătaia leilor... „Cunoaşterea­ concretă e unul şi acelaşi lucru cu iubirea“ (Gaetan Picon). O diatribă concentrată la adresa prieteniei, da­torată ducelui Florenţei, Cosimo de Medici : „Veţi citi că ni se porunceşte să iertăm pe duşmanii noştri, dar nu veţi citi defel că ni se porunceşte să iertăm pe prietenii noştri“. Moira , în faţă­ i se aşază mai întîi speranţele noastre înfrigurate, pulsînd teribil în înlănţuirea fatalităţii, apoi amintirile noastre, mai calme, parţial libere prin aceea că oglindesc fapte care s-au petrecut deja. Să faci un bine exterior sufletului tău, un bine mecanic, indiferent, inuman, ca şi cum ai forma un număr la telefon. Şi, totuşi, viaţa se bizuie mereu pe asemenea gen de acte caritabile ! Dînd mîna cu un om mare, simţind răceala de marmură cum ţi se urcă în braţ, în piept, cum ţi se ghemuieşte undeva sub respiraţie. „însăşi speranţa e uneori o formă de durere “ (Malraux). Atunci cînd nu-şi poate depăşi dure­rea care a generat-o, cînd nu se poate manifesta altminteri decît ca o anexă a acesteia. Istovit de calităţile sale, puternic prin defec­tele sale. Eul liric nu este, el însuşi, decit o metaforă ontologică, in sala de festivităţi a Primăriei oraşului TÎRGQVIŞTE PUNCTUL DE FUGĂ Cornel Radu Constantinescu Persistenţa memoriei e multă vreme pictura lui Gheorghe I. Anghel se hrăneşte din două mari ob­sesii : istoria şi marea. Altfel spus, din preţuirea vechimii care înnobilează şi din fascinaţia infinitului, trădînd în ambele încli­naţii nostalgia călătoriilor. Desigur, istoria şi ma­rea sunt două teme mari ale artei, veşnic deschi­se interpretării, cu îndreptăţiri, numai că, în mod aluziv, repun în discuţie, prin mecanismele subtile ale corespondenţelor tema copilăriei, de aceeaşi nuanţă romantică, care se vădeşte, în fond, tot o plonjare în trecut. Gheorghe I. An­ghel, aşa cum mărturisea, în filele unui album care i-a fost consacrat de reputatul şi regretatul om de cultură, scriitor, eseist şi eminent tradu­cător Modest Morariu, a rămas definitiv marcat de experienţele emoţionale ale copilăriei, rătăcind în locuri ciudate de lîngă Dunăre, pe insula unde se află ruinele Dinogeţiei. Locul ia înfăţişarea destinului,­­îmbinarea luminii şi apei, a pămîntu­­rilor însingurate şi ale părăginirilor somptuoase, a liniştii absolute şi a melopeii vîntului, ce bi­ciuieşte ierburile şi valurile vor defini, cu tim­pul, nu numai un orizont afectiv ci şi determi­nantele unei arte. Aşadar, pictorul este condiţionat de o anume realitate, de un anume peisaj, animat în nelinişti imaginative de personaje mitologice, de toate pro­misiunile unui orient bătrîn şi fabulos, scoritor al unor poveşti incredibile. De la aventura închi­puirilor ce tulbură virsta candorii la aventura trecătoare a meseriei de om al mării, Gheorghe I. Anghel va alege definitiv, cum remarca ace­laşi Modest Morariu, aventura picturii, în care îşi va consuma, cu un fel de lucidă fervoare, os­­cilînd stendhalian între raţiune şi inimă întreaga rezervă de tandreţe şi efuziune lirică, ataşamen­­­tul faţă de obîrşie, respectul faţă de trecut, în al cărui miez tainic se află propria copilărie, revăr­sată în imagini de un fantastic insidios. Nu sunt primul care observ că pictura lui Gheorghe I. Anghel se articulează în cicluri. Le cunoaștem : „Ploaia“, „Amintiri despre locuri necunoscute“, „Marea“, „Nostalgia orizontalelor“, „Insula“, „Monumentul bizantin“, „Castrul ro­man“, „Cariatida“ „Iubirile unui centaur“, „Po­vestea Minotaurului şi a preafrumoasei Pasiphae“, „Idilă mitologică“ ş.a. Sînt vizibile, fie şi din această simplă enumerare, structura sudică a ar­tistului, secr­ete resorturi latine în această mar­gine de orient, admirînd vestigiile unei Elade care, după atîtea secole, încă agonizează cu mag­nifică şi solară vitalitate pe aceste ţărmuri, o Eladă păgînă şi una creştină, îmbrăcată în odăj­­diile Bizanţului. Şi mai este vizibilă tendin­ţa, doar aparent epică, de a epuiza „istoria“ unui motiv, mai degrabă de a dezvălui valenţe­le sugestivităţii strict vizuale ale acestuia în planul semnificaţiilor, ca o iluminare a unei stări de spirit, iradiind persuasiv, asemeni aro­melor rare, cotropitor însă, cu nu ştiu ce se­ducţii asiatice. Ciclurile evoluează, s-ar zice, cu o lirică ambi­guitate între jurnal şi carte de poeme, între realitate şi proiecţie în fantastic, din perspectiva unui Ianus bifrons, care percepe simultan viito­rul trecutului şi trecutul viitorului. Ceea ce mi se pare de-a dreptul uimitor la acest remarcabil artist al generaţiei sale (şi nu numai) este con­diţionarea experienţei existenţiale de datele cul­turii, aluzia la antichitate şi depărtări geografi­ce pare că se referă la propria biografie, în timp ce întîmplările personale, preferinţele, obsesiile iau culoarea informaţiei istorice şi a prestigiu­lui ei validat, între pictorii care fac recurs la istorie, Gheorghe I. Anghel „este un solitar care fascinează, tocmai pentru că se exprimă creator, eliberat de orice prejudecăţi, de orice supunere la program, cu inevitabile accente demonstrati­ve (şi ilustrative), tocmai pentru că, înainte de toate istoria este înţeleasă şi trăită ca destin in­dividual. Actuala sa expoziţie, organizată în sălile Tea­trului Naţional din Capitală, reuneşte, în ma­niera care îi este de-acum caracteristică, cîteva ample cicluri. E vorba de suita de nuduri, tratate într-un registru componistic monumental con­­trazicînd toate clişeele clasice ale genului ; nuduri senzuale, impregnate de feminitate, purificate însă, în idealitatea materiei care sunt, de orice tră­sătură meschină şi vulgar erotică. Nudurile sale sunt mari suprafeţe de culoare, vibrind polifonic în infinite nuanţe, care traduc cu aleasă discre­ţie şi distincţie o stare a fiinţei, goală în faţa u­­niversului, ce se abandonează încîntării de a fi, melancoliei, ori unei inefabile reverii, sub care pulsează, tainic şi părelnic, conştiinţa păcatului orginar. Alte două cicluri evocă marea. Unul dintre ele alătură marea şi ţărmul străjuit de cîte o bise­rică solitară, spre care se accede în pante frînte construite cu severă rigoare geometrică. Pe de o parte finitul, arhitectura delimitînd două spaţii, credinţa, pe de altă parte infinitul, imprevizibili­­tatea reliefului ţărmului, magnifica indiferenţă a naturii, copleşitoare ca vastitate, înfiorînd ca lu­crare a unei puteri etern necunoscute. Al doilea, mult mai dramatic ca sentiment ne înfăţişează a­­ceeaşi mare condamnată la singurătate şi izolare prin sirma ghimpată ce împrejmuieşte şi încer­cănează ţărmul. Pare o mare închisă, prizonieră, şi nimic nu se arată mai absurd şi atroce decît izolarea brutală a ceea ce nu poate fi izolat prin chiar necuprinsul. E ca şi cum ai încercui gîndul cu sîrmă ghimpată, demonstrînd pînă la ce abisuri poate coborî omul, acelaşi om care a urcat teme­rar cele mai înalte piscuri. Extrem de preţioasă ni se relevă şi suita de metope (pictură pe suport de gips, cu efecte de artă parietală), unde într-un cadru arhitectonic de factura templului antic dezvoltă scene sacre, dintr-o Eladă arhaică, impresionată de modelul egipţian. Ne aflăm în faţa unor lucrări care in­vocă vechimea, misterul, imaginea iniţiatică dar şi textul iniţiatic, în afara cărora va trebui să rămînem cu bună ştiinţă, fie spre a nu greşi, fie spre a nu risipi şi distruge o comunicare apar­te, pe care ne-o putem apropia doar lăsîndu-ne seduşi de atmosferă. Rostirea lui Gheorghe I. Anghel este, aici, sibilinică, împrumutînd cu o tulburătoare dezinvoltură, cu un surprinzător fi­resc tipul de articulare ideatică şi vizuală al unor civilizaţii mult îndepărtate nouă. Ne-au mai atras atenţia pasteluri şi guaşe de mari dimensiuni, cu personaje închipuite, etalînd un fast princiar, pierdut prin secole şi o distincţie artistocratică ce refuză să moară în amintirea istoriei, recu­­noscîndu-i valoarea, căci mai grav este să trădezi amintirea a ceea ce nu mai este, decît propria ei realitate trecută în uitare, în această expoziţie pictorul, fireşte consecvent cu viziunea care l-a consacrat, cu expresia pic­turală care a şi dat măsura personalităţii lui, se vădeşte, folosind limbajul de atelier, mai colorat, şi, totodată, mai preocupat de percutanţa formei, nedisimulată de accidentul gestual, de scriitură, cum se mai spune. Se cuvine, neîndoios, să tre­cem aceste semne ale picturii de acum, în bene­ficiul concentrării, al unei palete mai sonore, cu rafinamente cromatice cuceritoare, prin care spi­ritualizează materia picturii şi o dată cu ea lumi­na cernută peste lume, a unei compoziţii rigu­ros controlate, capabilă să exprime datorită su­gestivităţii soluţiilor, o infinitate de stări şi o puţin obişnuită profunzime a simţirii. Acum, pic­tura lui îşi caută adîncile justificări de sens şi formă, în maniera acelei simplităţi savante, apte să capteze imponderabilele adevăruri, consisten­ţa vagului evocator, gravitatea gîndului articulat lapidar (dacă nu simbolic), dar atît de limpede şi tulburător fixat asupra condiţiei umane, aflată mereu la intersecţia celor două fundamentale di­mensiuni ale universului : spaţiul şi timpul. Dacă ne gîndim bine, demersul lui Gheorghe I. Anghel este cu mult mai îndrăzneţ decît pare, iar rezultatele cu mult mai importante, decît accep­tăm că sînt. Pentru că artistul săvîrşeşte o admira­bilă şi atît de dificilă sinteză a istoriei şi naturii, a omului istoric, purtînd „povara“ desăvîrşirii lui spirituale şi a omului natural, alcătuit din impulsurile biologiei lui, din stări inexplicabile şi premoniţii, din instincte fatale şi instincte salva­toare. Intr-un fel, pictorul aliază realitatea şi a­­mintirea, făcînd din realitatea văzută o aducere aminte, transformînd-o în „istorie“, iar din a­­ceastă aducere aminte o realitate imediată. El stă­­pîneşte impecabil „tehnica“ sufletească a transfe­rurilor fertile. De aceea, poate că Dobrogea na­tală ia conturul unui ţinut miraculos, visîndu-se o poartă a Mediteranei unde corăbierii ar fi fă­­­cut-o vecină cu Italia şi Spania, cu insulele Mă­rii Egee, cu ţărmul torid al Africii de Nord, E­­giptul şi pămînturile Asiei Mici. In căldura verii, de aur topit, printre lanuri de stuf, pămînt roş­cat amestecat cu nisip, şopîrle şi armate de in­secte, a sta întins la soare, prăvălit în somn, înseamnă a te simţi toate seminţiile Mediteranei la un loc, de la sclav la rege, şi din această clipă fastă, pe jumătate vis, pe jumătate veghe vizio­nară, dăruită parcă de zei, nesfîrşită ca eternita­tea, se naşte şi continuă să se nască mereu, într-o neobosită despărţire de sine, pictura lui Gheorghe I. Anghel. Creatorul a fost vizitat de har. 0

Next