Contemporanul, iulie-decembrie 1992 (nr. 27-52)
1992-07-03 / nr. 27
e Cristian Constantinescu Lumina-n pâcat Adame, ştii tu, acum, că Totul a pornit de la tine ? De-aş crea lumea din nou, Aş face totul la fel cum a fost, Numai pe tine fără coaste Te-aş face, fără de coaste Din care să izvorască Iarăşi rîuri de patimi. Ştii tu Adame, de unde eşti acum, Cumplitul destin ce l-ai făcut să arză peste noi, Ca pe-un Soare ce-ar arde zborul Unor cocori, blestemaţi să n-ajungă Te-aş face fără coaste, Adame, După ce-aş crea lumea, Şi la fel m-aş ruga Intîi pentru coastele lumii. Parcă ştiu că Iisus cel Din trup avea coastele blinde, Puţine şi seci de răul din sere, Sau parcă ştiu că Iisus a coborît Din mina Tatălui • Fără păcatul tău, Adame, omule. Ce caut printre oameni, Cu nerostul picăturii Ce curge de-a pururi Inchisă-ntr-o sferă ? Jumătate Ca o jumătate de pîine Fără ştiinţa vreunei alte jumătăţi Mă simt ; Ca unul ce domneşte acum Şi n-are vreun trecut Şi vreo memorie, N-am sensul dincotro, într-un fel e minune Că-mi pot închipui Venirea mea de oriunde, Dar din cauza pricinei mele, A celui ce sunt acum jumătate, Pe care o simt în lacrimi Şi-n spaima de lume . Şi-n dorul de îngeri M-apuc să caut, să scormon Lumea văzută cu ochii de-atunci. Copilul meu, să-mi spui Cum de s-a întîmplat că sînt, Să-mi spui cum era mama Pe vremea ta şi tata cum zîmbea ? Ah, .copilul meu, * *«$■ . î lulirrgc' I I ' Nu poţi să-mi spui din zid, Din zidu-n Care zaci zidit. Sînt ca jumătate de pîine, Cealaltă jumătate e jertfa, E cea pe care stau, Călcînd-o în picioare. Să-mi ieşi de sub talpă Cealaltă jumătate ! ■ Templului, mie Piatră peste piatră Un munte mă aflu. Atîrnîndu-şi lor. Mîinile mîinilor, ■ , La fel pietrele toate Tuturor pietrelor, Sfîrşi-vor prin a cade Pe pricina lor. Te zăresc în miez, Şi rămîne-mi, izvoare,în munte, Fără să curgi , înspre Deltă. Haiku, Un fel Cei ce alunecă pe tot ce e rotund Iar eu îi văd şi calc apăsat Să sparg rotunjimea Ca şi o coajă a oului. Există fără a cere. Fără a cuprinde dorinţe, Fără un alt pretext Afară de cel al odihnei lumii, Memoria nemişcată a Mişcării, Modelele de zbor Al nezburătoarelor. • V Pietrelor Mă dureţi. Drept în ochi, Şi v-aş scoate din ochi Ascultîndu-vă. ☆ N-am învăţat niciodată. Să mă nasc. Acesta e doar instinctul De supravieţuire Al vreunui strămoş. ☆ Arată-te la chip Sufletul meu. Şi te voi pune Domn peste mine. Tocmai ce ne stă înfipt în simţuri, Tocmai aceea Ce este călare pe simţuri Şi are cuiburi în ele, Tocmai aceea, Lăsăm Nesimţit ! Florin Oancea Cronica unei absenţe Cînd e linişte de-aude cum toarce profeţia-n burţile amurgului. Aşteaptă. Ziua încă păstrează gustul pliniide ocupaţie. Din vorbele noastre cresc plante şi flori de cartof. Pînă să vină înaltă aroma pădurii un paradox ne izbeşte în glesne şi din tendoanele noastre o plantă turbată mănîncă drumul in urmă-ne. Seninătăţile în care mai credem se tăvălesc în pieţe. Stăruim în unicităţi ale unor versiuni contrazise dar tu eşti marmura din care-ţi ciopleşti unul din chipuri mereu altul întocmai ca răcoarea singurătăţii mării. Exitus îţi număr şerpii străvezii din obraz. String din dinţi şi cîţiva crapă. Pilitura de aluminiu injectată în sînge coace o suspensie de otravă şi antigravitroni. Liliacul lui Leonardo acesta-i ! Priviţi-1 pînă la prima pală de vînt. Definiţi-i extremele ! Iată lebăda slută a sorţii. înainte de întoarcerea lui Robinson Se dedică lui Mircea Ivănescu Jocan pînă se întoarce Robinson din „exil“. • • • Afară ninge sau cad ţipari electrici cu licurici în gură ? Tăcerile sunt insule. Nu ele reprezintă marea. Am făcut un pact cu posteritatea şi societăţile ei maligne : ea nu-mi cenzurează poemele iar eu am să uit că există. Nucumpără nimeni scaieţi ? Doar doi bani ! îi puteţi oferi iubirilor dumneavoastră adevărate. Sunt scaieţi inseparabili. Aveţi încredere-n ei. Odată oferiţi cuiva e cu neputinţă să nu-i mai întîlneşti. Eu am aruncat într-un cîine şi uite de zece ani stă cu mine şi-l aşteaptă pe Robinson. Trebuie să-i spun două vorbe foarte importante. Am impresia că şi el vrea să-i latre ceva semnificativ, în fine nu-i deloc frumos să mă amestec în viaţa nimănui La apa Cibinului şezum şi zicem : însă era o pată de petrol acolo, o pată mare mare iar în locul somnului, am auzit pe cineva zicînd încet : Cînd chiar stelele în ceruri par un roi de zîne oarbe şi-n pumni mai strîngi ţărîna care-n urmă te va soarbe ai rămas în lină pace şi-n tristeţe-i gîndul sorţii ca un boţ de amintire, ca un fum în gura morţii... şi tăcu. Auzi : ... ca un fum în gura morţii... ... ca un boţ de amintire... Nu joacă nimeni şah ? Vă rog vă rog sînt proaspeţi Dacă-i ţineţi în casă e sigur că vă veţi întoarce ; sínt scaieţi inseparabili. Să aveţi grijă numai să nu-i aruncaţi în mare sau în foc mai bine lăsaţi-i pe un cîmp departe undeva. Chiar uscaţi aşa părînd nişte, micuţe caracatiţe-ngheţate. Ştii domnule în cartierul ăsta nimeni nu aşteaptă nimic de-aia vînd eu scaieţi inseparabili. Ieftin, doi bani ! Cît despre Robinson... Iarâşi internaţi Miliţiile demenţei de la sfîrşitul de veac! miliţiile patriei coc o vedenie căruntă căreia noi îi lingem papucii şi unii altora toţi tuturor ne smulgem neîncetat mîinile. Gustul sărat al luminii — acolo unde-s cărbunarii şi ploi galbene or să ne-ncleieze-n ţărînă unde avîntul ghilotinei decapitează generalii unei armate-n retragere. Să luăm aminte la muzicuţele ei de argint ! • înaltul ? otrăvitoare îi puteţi urca. . Nu mi-a căzut în mină prima plachetă de ■ versuri. 4 Biâcçai Mătcogici, „Marii Anonimi“, dar n-ar listat sa-iffii Sdape din mină „Ochiul cuvîntului“, ed. Litera, 1987, cu o prefaţă semnată de Ioan Heiban intitulată sugestiv: Poezia ca stare de fiecare zi. Dacă ar fi să ne luăm după afirmaţiile următoare ale criticului, ■ această stare „defiecare zi “ dezvăluie „o simbolistică a feminităţii şi eroticului...“ care nu este decît o contemplare, narcisistă în oglinda conştiinţei feminităţii: „toate poemele mele / amintesc de mine / le-am scris explorîndu-mă / mi se pare mai important / să mă studiez / decit să privesc în jur, / eu sunt oglinda...“ (Ochiul cuvintului). Deci, nu o oglindă purtată de-a lungul altei oglinzi, nu o punere în abis a conştiinţei sinelui, ci o „contemplare“ răzgîndită în cuvinte a trupului de sînge şi nervi, din sudoare şi lacrimi. O analiză lucidă, sceptică şi naivă în latura ironică, fără Traian T. Coşovei Poeme iară umbră necesara distanţare. De unde şi o grandilocvenţă „minoră“, un tam-tam epidermic ostentativ, un carnaval al exhibării in care cuvintele sînt asurzite de bătăile inimii, de „hîrşîitul“ singelui în artere: „naşterea poemului se face fără lacrimi / perlă oferită la dineu de muză /, nu vreau să schimb nici o literă / din destinul meu / semnalmentele mele coincid / cu cele ale unui om radar; /’ nici eu nu mă ştiu! I de cînd mă caut... / trupul/meu seamănă cu o păpădie / dar tot mai faminesce ca‘7 cînd adie vîntulsperanţei“. (naştere). Bianca Marcovici ştie să construiască din elemertele acestui mic univers al intimităţii mereu redescoperite poeme prin al căror desiş de versuri sticlesc ochii unor fiare ale metaforei autentice în forţa lor de sugestie, proaspete în cruzimea lor sfidătoare: „vine o zi / cînd nu te mai ascunzi /.(...) /vine acea zi / cînd pieptul tău poate primi gloanţele oarbe ale durerii, / orgoliul totdeauna se va spovedi astrelor / iar ironia... va intra în carnetul / unui caz clasat", (poem fără umbre), în mica prezentare pe care o face pe ultima copertă a volumului, Virgil Cuţitaru vorbeşte ca Petrache Lupu despre „o poezie în substanţa căreia se conjugă, la toate timpurile, dialectica dramatică a predicatului existenţei. Intensitatea ei solară este adesea întreruptă de exploziile sincopate ale neputinţei in faţa absolutului“. Cum n-am reuşit să ne dumirim de „predicatul existenţei“, să trecem la subiectul rîndurilor de faţă: Bianca Marcovici are nelinişti metafizice, dar nu şi organ pentru „întruparea“ acestor mărunţi fiori într-un sistem poetic coerent. întrebările pe care le pune sînt, ca să zic aşa, retorice, ca să-şi răspundă singură, cu alte cuvinte: „n-aţi fost întotdeauna copiii muzicii? / n-aţi fost o insulă de coarde? / N-aţi fost deasupra vînturilor leoparde? / n-aţi fost intensităţi de dinţi pe sunet? / (...) / n-aţi fost mărimi încete şi apoi stele / pe inimi irigate în nori roşietici de sunet, / secătuite doar de magnetismul arcuşului ce urcă / şi coboară în acea stare de dor, de sînge, / de vînt?“, (copiii muzicii). Felul acesta de a vorbi cu faţa la perete trădează o criză de expresivitate care se poate manifesta şi prin confuzia (iar nu gîlceava) sufletului cu trupul: „sîngele meu clocoteşte în venele sufletului“. Creier şi sentimente amestecate de mixerul unei sensibilităţi care îşi caută suportul în simboluri de ceaţă, în vorbe verzi şi uscate fără acoperire în valuta autenticului, de unde şi interogaţia ca „figură de stil“ repetată cu obstinaţie, ca de exemplu: „mă întreb unde este pămîntul însîngerat / pe care îl calcă poetul?" (sonata opus 1). De aici şi impresia de artificial, de artizanat cu abstracţiunile, pasul legănat şi şovăielnic în dansul ielelor şi al simbolurilor, dans de cuvinte din care, nu este mai puţin adevărat, ţîşneşte, din cînd în cînd, cite o surprinzătoare sintagmă: „lacrimă-ţipăt“, „cărţile-sunet“, „inima sunetului“, sintagme de o originalitate fragilă, dar care dau lumină acestor poeme fără umbre. în orice caz, evoluţia poetei poate produce surprize, mai ales că ne aflăm în faţa unui „timbru“ liric individualizat. Cronica literară • Cronica literară • Cronica literară • Cronica literară • Cronica literară • e denivelare artistică atentează la stabili-t tatea romanului „Suflete moarte". Volumul doi e slab nu atit din cauza deselor întreruperi datorate nerecuperării sau nescrierii întregului roman, cît, mai degrabă, din pricina insistării pe firul epic (abandonării întrucîtva a lui Cicikov) şi a obositoarei aglomerări de caractere sublime. Atit cneazul cit şi milionarul evlavios (Murazov) sínt inconsistenţi, aproape incredibili, şi sínt, de altfel, fantasmele literare ale unei utopii filozofice sau, mai curînd, filozofante, întreprinzătorul Kostanjoglo. A deşi oferit şi el ca reţetă contra decăderii Rusiei şi adeverire a triumfului căii drepte, este foarte reuşit, aceasta fiindcă e viu şi practic, aplicat muncii sale, îl lasă pe autor să filozofeze în spate şi se îmbracă prin fiecare gest într-o haină de concreteţe, care-l face viabil, mult mai viabil ca teoria „romantică devenită anemică, a reuşitei prin muncă cinstită. în ceea ce priveşte filozofia autorului, aici, ca şi în „Război Şi pace“, dedublarea autorului în gînditor este nefolositoare, chiar antiartistică şi, în fond, un semn de primitivitate în arta scrierii, căci, altfel, autorul şi-ar da seama că nimeni nu-i poate sluji mai bine ideile decît propriile-i personaje. Dar e firesc, sîntem la mijlocul secolului al XIX-lea şi autorul e încă dictatorial, nu s-a învăţat să stea cuminte în spatele cortinei şi să tragă invizibile sfori şi nici nu e din cealaltă speţă, să iasă singur în faţă, în linii mari, ideile ar fi cam acestea : Rusia, ţara întinsă şi iubită se prăpădeşte din cauza unui înrăit şi subtil duşman, care luptă incognito, şi anume ,moda occidentală, prin occident înţelegindu-se apariţia şi dezvoltarea industriei de fabrică (nu-i vorbă că manufacturile sînt văzute la fel de rău), dar aceasta ,în subsidiar, viermele principal fiind imoralitatea, adică plictiseala, beţia, desfrîul, calomnia, intriga, preţiozităţile stupide ale imitaţiei , de la limbă pînă la îmbrăcăminte, apucături, moravuri. Dintr-un spirit de salvare naţională, autorul ar fi în stare să ierte multe dintre acestea, ceea ce este însă ireductibil în această denunţare a motivelor decăderii, vina ultimă este considerată a fi lipsa de vitalitate, pierderea vieţii este gravă, nu modul în care o pierzi. Astfel, dezmăţul culinar al lui Petuh este o calitate (căci e viu, e autentic, e deci rusesc), paragina lui K. e în final iertată, căci acesta vrea mai întîi de toate să trăiască, în galeria * „sufletelor s'moarte“ intrînd pînă la urmă numai Korobocika, Platonov, ruda generalului Betrişcev, Pliuşkin şi neînsemnata protipendadă din oraşul N. Cicikov, deşi destinat aceleiaşi sorţi, „scapă din volumul doi, „scapă“, de fapt, pe muchie de cuţit, căci nu se ştie dacă va renunţa la negoţul cu „suflete moarte“, bucurîndu-se de moşii ideale şi fantomatici urmaşi care-i vor cere socoteală, deviind (căci in cazul lor ar fi deviere, piruetă făcută în cinstea patronului, din speţă a autorului cărţii, care tinde în final, ca orice bun creştin ce caută soluţii de salvare a omenirii, spre o întoarcere prin pocăinţăşi schimbare la faţă la calea cea dreaptă, a cîştigării răbdătoare prin sudoarea frunţii, a roadelor spre real (din verossimit,-- din semineant, unde se obişnuise să-l plaseze cititorul). Deci, scriitorul consideră că principala vină pentru subţierea vitalităţii şi, proporţional cu aceasta, pentru decăderea ţării, o constituie faptul că omul nu se restrînge la nevoile sale vitale (hrană, muncă, somn, dragoste) sau boicotează unele dintre ele şi îşi creează nevoi artificiale, ce duc toate la pervertire şi, deci, eşec existenţial, dar şi material (a nu se uita că cei mai mari bogătaşi din carte sunt şi cei mai harnici, oneşti sau credincioşi) : jocul de cărţi, băutura, femeile, balurile, toaletele, învăţătura în străinătate, cu alte cuvinte, luxul, în opoziţie cu acestea, ca într-un nou mit al lui Anteu, tot ceea ce e dătător de viaţă şi poate ferici omul se trage din pămînt, acesta e bogăţia nevăzută care poate aduce pe oricine la liman cu condiţia să aibă răbdare şi să muncească ; pămîntul dă roadele ,îmbrăcămintea, pămîntul îţi dă bucuria de a munci; ’ dreptul de a poseda, stabilitatea, siguranţa zilei de mîine, deci seninătatea şi chiar maleficii bani, care îşi schimbă sorgintea, fiind ciştigaţi onest şi puţind fi întrebuinţaţi întru ajutorarea semenilor. Critica n-ar fi cine ştie ce şi nici modelul propus. Kostanjoglo nu este decît un monarh luminat redus la scară, care-şi fericeşte supuşii prin înţelepciune, onestitate şi hărnicie. Dar, aidoma -■modelului mai vechi, nu este viabil, fie şi numai la o privire de bun-simţ, nu fiindcă un astfel de om n-ar putea exista, ci fiindcă aici finul Gogol pierde nuanţele şi simplifică lucrurile, uitînd că în alte părţi critică lenevia, beţiile, hărţuielile, insalubritatea mujicilor, tradiţionale, de altminteri, şi condimentate cu o încăpăţînare trainică de a nu le lepăda. Dar, în fond, prin oricîte detalii pitoreşti ar masca acest lucru, orice utopist dă soluţii în alb şi negru, uitînd cît de pestriţă, de esenţial pestriţă este societatea. Deci modelul nu este viabil, este unilateral (agricultura nu poate salva lumea, iar industria nu este o dezmăţare), iar critica, atunci cînd e cu tendinţă socială, ţinteşte cu prea mare încordare în locuri comune, ca înrîurirea nefastă a occidentului ,a oraşului, în fond, a civilizaţiei. Se pierd din prea mult zel patriotar, nuanţele, ca, de pildă, starea drumurilor, igiena ţăranilor (care n-au cauzele mai sus arătate), se pedalează cam mult împotriva instruirii, care nu este numai o fabrică de filfizoni blazaţi şi anemici şi, în fond, ignoranţi, ci şi o şansă de ivire a oamenilor mari sau măcar de îndulcire a instinctului animalic al mujicilor. Dar, printr-o răsturnare uimitoare, aceste idei sărace şi bătătorite şi atacate diletant prin ample dizertaţii, intervenţii în text şi, încă mai diletant, prin apogeul angelic şi, de altfel, prin aproape întreaga desfăşurare a volumului doi, apar transfigurate în volumul unu şi creează cea mai bună acoperire pe care o pot avea nişte idei : sîngele, carnea, viaţa personajelor. Aşadar, citind invers romanul, unele idei-patitudini prind viaţă, o pojghiţă de interes care le saltă din lumea lucrurilor neînsufleţite. Astfel, este pomenită de citeva ori explicit ideea (care transpare din multe păţanii ale eroilor) că orice nevoie satisfăcută aduce după ea alte nevoi şi tot aşa într-un lanţ diabolic, nesfîrşit (idee căreia Marx i-a dat adevărata demnitate utilizînd-o la explicarea sistemului capitalist) şi aceasta n-ar fi nimic, dar tocmai această idee este coroborată cu ceea ce păţesc sufletele care alunecă pe iluzoria ei poleială, dîndu-şi „sufletul“ în schimbul accesului pe acest insolit patinoar. Dacă mai aplicăm şi o privire retrospectivă, totul se luminează : nu mai avem de-a face cu ideile unui boier patriot rus, „reacţionar“, care visează agricultură, oameni vînjoşi, curaţi trupeşte şi sufleteşte, cu un tradiţionalism strimt şi lipsit de perspectivă, ci privind lumea contemporană, imaginea devine alta, iluminată de vizionarul autor, vizionar ca orice alt mare creator. Azi trăim într-o lume a sufletelor moarte, într-o lume ale cărei sulemeneli şi-au sporit farmecul şi puterea de imitare a realităţii. Lumea lui Gogol avea încă mijloace primitive şi bătătoare la ochi : stupida publicitate zgomotoasă incipientă este pusă la zid de autor cu un simplu bobîrnac, jalnică cenuşăreasă devenită în scenariul lumii contemporane prim-solistă. Iar Gogol a bănuit bine că imitarea va duce la slăbirea omului, la mortificarea sa, dar luxul prin care cei mici concurau cu cei mari ridicîrndu-se în propriii lor ochi şi care provoca catastrofe familiale, financiare, morale printre micii slujbaşi, imitarea unei poziţii sociale mai înalte au fost fructificate de omul contemporan în forme mult mai variate şi mai incredibile. Ar fi putut bănui măcar Gogol că luxul secolului douăzeci va fi tinicheaua şi plasticul, că „sufletele moarte“ vor fi acţiunile şi creditele, că titlurile nobiliare vor fi titlurile universitare, academice sau politice ? De fapt, patimile sunt aceleaşi, formele sunt degenerate şi aceasta din cauza înmulţirii numărului celor care o imită, care aspiră la titlul de „suflet mort". Gogol a intuit, oricum, ce va aduce imitaţia cu sluga ei cea bună, simularea, sau, mai elegant spus, dedublarea, ce deşert de personalitate va crea lipsa de resurse pentru imitarea modelului : conversaţii anoste însufleţite doar de gîndurile asupra adevăratei gîndiri a celuilalt (cînd aceasta nu este atrofiată de-a binelea ori de obişnuinţa de a simula, ori de naivitatea şi credulitatea respectivului), baluri cu maimuţăreli ruinătoare pentru buzunar, cu invidii ruinătoare pentru sănătate, necunoaşterea adevăratului „celălalt“ (cu corolarul ei : lipsa de comunicare), nevoia de scandal, de culoare, de întâmplare a „ceva“ şi, de aici, minciuna sfruntată, colorarea şi obiectivarea (ca fiind ale celuilalt) refulărilor mizeriilor proprii („bîrfitoarele“ lui Cicikov nu sunt strămoaşe prea îndepărtate ale calomniatorilor Katharinei Blum) etc. Pretutindeni aceeaşi străduinţă a creării iluziei de viaţă, a imitării vieţii, străduinţă care nepervertită ar fi putut da viaţă, realitate, dar care aşa se pierde într-o rizibilă, pînă şi aceea neinteresantă (vezi romanţiozitatea, banalitatea de roman-foileton a interpretărilor vis-à-vis de adevărata identitate şi adevăratele intenţii ale lui Cicikov) irealitate. Pe deplin sugestiv in acest sens este felul în care este întâmpinată apariţia lui Cicikov îmi urbeau. Deşi nedeosebit prin nimic, decît, poate, prin perfectul mod de a disimula şi de a fi comme il faut (culme a oricărei banalităţi lustruite), Cicikov atrage simpatia, chiar dragostea întregului orăşel şi aceasta 1. fiindcă e perfect lustruit, fără asperităţi, adaptabil oricînd şi la orice (e general, cenuşiu, echivoc) şi 2. fiindcă e o persoană nouă, deci un motiv ţinînd de banalitatea actorului, iar alt motiv ţinînd de banalitatea publicului cu micile lui curiozităţi şi plictiseli de provincie. Cînd va apărea guvernatorul, o altă figură, mai nouă decît Cicikov, întreaga asistenţă îl va părăsi, luîndu-şi în schimbul timpului şi interesului pierdut cu Cicikov o doză puternică de imaginaţie menită să suscite şi să potolească senzaţii tari (răpirea, escrocul de Cicikov etc). Deci Cicikov îşi pierde fervenţii admiratori cînd pierde însuşirile prin care i-a atras — noutatea şi banalitatea — căci eroului i se descoperă bizareria de a nu fi chiar ca ceilalţi, fiind un consecvent neguţător de „suflete moarte“. De abia de acum Cicikov devine cu adevărat Cicikov: într-o lume atit de banală, eroul nu poate fi decît un escroc care, culmea banalităţii (deşi acum perpetuu călător), are «suprema năzuinţă de a avea o moşie, soţie şi urmaşi care să-i binecuvînteze amintirea. Ceea ce îl pierde de fiecare dată este mania oricărui escroc veritabil de a nu se putea opri din escrocherii, de a nu-şi putea impune să respecte un anumit prag. Astfel, deşi Cicikov imită în comportament şi în năzuinţe omul banal „cinstit“, cu schemele lui prestabilite de realizare în viaţă, nici reci, nici fierbinţi, in realitatea lui (realitate pe care el însuşi nu şi-o conştientizează, convins de onestitatea şi bunacredinţă a scopului său, care des pus pe tapet devine demagogie curată — obsesia uriaşilor) este un escroc, adică un om căruia i se cere îndemînare, viclenie, răbdare peste medie. în fine, Cicikov rămîne în dualitatea prestabilită de autor: „suflet mort“, plat, cenuşiu, „inexistent“ cînd se dedublează, cînd imită cît mai cameleonic cu putinţă schimbările mediului, suflet viu (numai pe jumătate, căci spectrul onestităţii scopului, care n-are nimic de-a face cu mijloacele, îi dă un aer de martir, de sacrificat ,pentru o cauză dreaptă )cînd îşi pune toată energia în acţiune în slujba tertipurilor de ameţire a oamenilor din jur în favoarea sa. Definiţia omului viu se ridică biruitoare : a urmări cu ardoare ceva. noiembrie 1989 Liliana Borşan „Suflete moarte“ mmm cyropsiliii