Contemporanul, iulie-decembrie 1995 (Anul 5, nr. 23-52)

1995-07-06 / nr. 23-27

2 Lecturi complementare Maria Carpov PASIUNI (I) într-o lucrare destul de recentă1, ni se propunea o istorie a semiologiei desfăşurată în durata scurtă şi exclusiv în spaţiul european. Principalii făuritori ai acestei istorii oarecum surprinzătoare sunt specialiştii reuniţi în jurul lui A.J. Greimas, cu alte cuvinte, Şcoala de la Paris. Descrierea programelor de cercetare se încheie cu semnalarea studiilor despre Adevăr, Bine şi Frumos, nu din perspectivă filosofică, ci din aceea a teoriei discursului, mai precis, selecţionarea valorilor, de către subiect, în discurs. Câmpului semiotic îi este anexată sfera sentimentului, iar eforturile sunt concentrate, cam de vreo zece ani încoace­, pentru găsirea răspunsurilor la o serie de întrebări ce pot fi rezumate într-o singură mare întrebare: se poate ajunge la constituirea unei semiotici a pasiunilor? Sub forma acestei întrebări poate fi prezentat însuşi proiectul ştiinţific al renumitei şcoli de semiologie, proiect în curs de realizare, aşa cum ne-o arată lucrările unora dintre cei mai cunoscuţi membri ai­ci. în această temă de lucru, semiotica pasiunilor, se înscrie o carte din 1991, exact cu acest titlu3, autori fiind Algirdas Julien Greimas şi Jacques Fontanille. Citisem, înaintea acestui adevărat tratat de semiologie a pasiunilor, unele studii ce-l anunţau, cu deosebire cel al cărui titlu este o inspirată paronomază cu ecouri carteziene, „Les passions de l'asthme"4, de Jacques Fontanille, de fapt, „note” sugerate de reprezentările pe care bolnavii şi le fac despre suferințele lor, destinate, aceste note, în măsura în care ele oferă o „canava generalizabilă”, să intre în dosarul discursului medical. Principiul de la care se pleacă este acela că discursul despre astmă „aparţine unei clase de discursuri care articulează o experienţă sensibilă şi un dispozitiv pasional’’, în toate acestea, rolul modalizării - efectuată în cadrul enunţării - este capital: „instanţa de enunţare este, implicit, o adevărată praxis, un loc în care se întâlnesc structurile convocabile şi structurile integrabile, instanţa care conciliază dialectic generarea - prin convocarea universaliilor semiotice - şi geneza - prin integrarea produselor istorici”. Postulând omogenitatea universului formelor semiotice, semiotica acţiunii, care-şi instaurează sintaxa atribuind „statut formal” conceptelor de actant şi de transformare, după opinia autorilor, „nu a făcut decât să deplaseze problematica investiţiilor semantice trecând totul asupra noţiunii de stare”. Din perspectiva subiectului care acţionează, starea poate desemna două lucruri opuse, punctul de sosire al acţiunii, sau punctul ei de origine; aşadar. ..există stare şi stare”, „stare de lucruri” în lumea extrasubiectivă, dar care este transformată de către subiect, şi „starea sufletească” a subiectului competent să acţioneze. ■ Numai susţinând existenţa semiotică omogenă - datorită medierii „corpului care simte” - se poate ajunge la reducerea aporiei şi institui o „echivalenţă formală între «stările de lucruri» (ale lumii) şi «stările de suflet» (ale subiectului)”. Concluzia­­ pe care noi o precipităm, sărind peste momente importante ale argumentării, tot atâtea trepte de mediere­­ este aceea că nu există diferenţă între discursul referitor la lumea naturală, pe de o parte, şi cel referitor la stările/bolile trupului şi la cele ale sufletului, pe de altă parte. Ca şi în alte cazuri, acest din urmă tip de discurs urmează reguli de organizare şi de selectare de natură culturală. Dimensiunea culturală ţine de psihologia individuală, adică de „reprezentările corpului ca spaţiu interior modalizat şi de manifestările afective ce decurg de aici”, este o dimensiune antropologică, precizare menită să interzică interpretările exclusiv psihologice sau exclusiv sociologice. Examinarea problematicii pasiunilor este resimţită ca o urgenţă în cercetare odată cu „întoarcerea subiectului”, sau cu introducerea lui în „logica narativă”, având capacitatea de a se transforma în „subiect pasional”, subiectul discursului („enunţătorul”) poate provoca perturbări, dublate de devierile propriei raţionalităţi narative atunci când subiectul enunţului este angajat într-un parcurs pasional. „Disfuncţiile narative” care apar atestă relativa autonomie a secvenţelor pasionale ale discursului, un fel de „autodinamică a tensiunilor” vizibilă în efectele pe care le are. Este introdus, datorită „randamentului său excepţional”, conceptul de tensivitate, pentru a desemna o „caracteristică inerentă oricărei desfăşurări fraslice sau „discursive”. Tensivitatea poate aşadar transcende instanţa de enunţare propriu-zisă, ea poate fi regăsită într-o exterioritate discursivă căreia i se poate spune şi „imaginar epistemologic”, şi unde poate căpăta alte formulări, semantizate de filosofie, ştiinţă etc. Oricum, ea este admisă ca generator de sens, ca precondiţie necesară, dar nu suficientă, pentru a explica „imaginarul nostru p­ontic”, precum şi, mai întâi de toate, „faptul pasional”. In acest sens, intervine, printre alţi factori, „relativismul cultural”, manifest în timp şi spaţiu, se poa­t chiar susţine că „articularea universului pasional defineşte, până la un punct, unele specificităţi culturale”. Aceasta legitimează luarea în calcul a unui alt factor, sensibilitatea, care operează cu diferite grade de intensitate sau în modalităţi particulare, „surplusul patemnic", pentru a imprima factura pasională unei secvenţe de discurs sau de viaţă. Relaţia dintre tensivitate şi sensibilitate este cea dintre permanent/inerent şi fluctuant; sensibilitatea „apare”, produce o fractură a discursului pe care-l aspectualizează incoativ, transformând totodată subiectul într-un altul: atunci „apare pasiunea în goliciunea ei, ca negaţie a raţionalului şi a cognitivului, «simţirea» depăşind «perceperea»”, se instalează un fel de duel al vocilor, fiecare vehiculând un adevăr propriu, şi el altul, sau spus altfel. (Continuare în pagina 10) Viziunea grafică Mircea Dumitrescu Ilustrăm acest număr cu desene realizate de Louis Asselwr, Siegfried Emmering, Renata Lagueu­r, Leo Szenkier, István Irsai, Zsuzsa Merényi, Marianne Hermann, Léon Delarbre, Rene Baumer în lagărul de concentrare de la Bergen-Belsen Liliana Borsan farmecul­ INDISCRET AL IMPOTENTEI * Un fel de Bergman mediteranean, pierzându-se în introspecţii savuroase şi regăsindu-se într-un lirism de duzină, Eric Rohmer pledează în „Conte d’hiver“ (1992), ca de altfel în toate filmele sale, pentru moralitatea de ultimă instanţă a lumii contemporane. Nu are nici o importanţă că domeniul investigat se mărgineşte la tribulaţiile amoroase. Semnificativă rămâne doar ilustrarea deschiderii, flexibilităţii, disponibilităţii interioare a omului contemporan, nuanţelor infinitezimale ale coloritului său sufletesc, aflat mereu în schimbare, îmbogăţire, amalgamare etc. O percepţie comună, precum se vede, într-o epocă a retoricii „deschiderii“ de toate felurile, a maximizării interdisciplinarităţii. Locul în care regizorul riscă să-şi aducă aportul personal este nu atât în prelucrarea univocului, transformarea acestuia în ambiguu şi interesant, cât mai cu seamă în denaturarea „existenţială“ a ambivalenţei morali­ta­te/imoralitate până la absorbţia finală, când imoralitatea este înghiţită de o moralitate nouă, revoluţionară. Problema rămâne însă cine a înghiţit pe cine. „Conte d’hiver“ se derulează ca un film comercial obiş­nuit, neprezentând asperităţi majore. Având totuşi de-a face cu Franţa, chiar dacă americanizată, nu se poate lipsi de specificul naţional, recte disertaţia şi ironia. Plus frivolitatea. Preţioasa este (în conformitate cu secolul douăzeci) o mun­citoare calificată, de o frumuseţe medie, îmbogăţită cu rodul iubirii clasice de o vară pe litoral, deci aservită propriului destin major de a regăsi tatăl copilului, adică marea iubire. (Continuare în pagina IO) O­­ Redactori asociaţi Edgar REICHMANN (Paris) Emmerich SCHÄFFER (München) Redacţia Telefon 222.33.18; 22233.02; 22233.91; 223.15 30/2162/2539 Florin SICOIE (redactor şef adjunct) Magdalena POPA-BULUC Gheorghe GRIGURCU alin CĂLMAN Dorin POPA Victor SCORADEŢ Aura CHRISTI Octavian SOVIANY Ovidiu PECICAN Augustin FRAŢILĂ Secretariatul de redacţie Telefon 222 33.18; 222.33.02 Olga ANDRONACHE Corectura Telefon 223.15.10/2456, 2175 Sanda VOICU Daniel CRISTEA­ ENACHE Administraţia Telefon 223.1530/2162, 2539 Casa de presă şi editură “Cultura naţională” Piaţa Presei Libere nr.1, sector 1, Bucureşti Editura Tehnoredactare computerizată Gabriela Burlacu­ Karisma Viviana Nan Tiparul Regia autonomă a imprimeriilor Imprimeria “Corni” Buc­ureşti B

Next