Contemporanul, ianuarie-decembrie 1997 (Anul 7, nr. 1-52)

1997-01-02 / nr. 1-2

2 Jean-Michel Besnier TEORIILE CUNOAŞTERII* Motto: „ Unde sălăşuieşte geniul cunoscător al omului, în sufletul său, adică în ultimă instanţă în Dumnezeu, sau numai în creierul său? Oricare ar fi răspunsul pentru această întrebare, metafizica rămâne orizontul teoriilor cunoaşterii. " (J.­M. B.) Cunoaşterea indusă din simţuri sau cunoaşterea dedusă din spirit, empirism sau raţionalism: alternativa a supravieţuit soluţiei pe care Kant a propus-o întrebărilor lăsate deschise de către Hume, arătând că intelectul nu extrage din natură legile pe care le prescrie acesteia. Intre altele, un indice al persistenţei dezbaterii este inte­rogaţia asupra originii numărului angajată la cincizeci de ani distanţă, de către John Stuart Mill (1806-1873) şi ulterior de către Gottlob Frege (1848-1925), ce semnifi­caţie are teza conform căreia orice cunoaştere fiind con­siderată empirică, matematicile ar fi construite pornind numai de la experienţă­ împotriva apriorismului kantian, Mill susţine despre conceptul de număr că îşi are originea în manipularea operată de noi asupra obiectelor şi care ne conduce spre a le clasifica şi ordona. Se ştie că întreaga pedagogie numită „activă“ revendică această poziţie teoretică (în România, este cunoscut I.C. Petrescu drept autor al lu­crării ŞCOALA ACTIVĂ, apărută în perioada inter­belică - nota trad.). Graţie demersului inductiv ajungem să identificăm dubla funcţie, cardinală şi ordinală, care defineşte un număr. în spatele conceptului există o generalizare ce decurge din acţiune, iar deducţiile pe care le autorizează aritmetica şi legile pe care le aplică sunt rezultatul acestei generalizări efectuate pornind de la experienţă. Această teorie îi părea prea simplă lui Frege, care contestă în lucrarea sa FUNDAMENTELE ARITME­TICII posibilitatea de a acorda numărului o origine empirică; dacă Mill avea dreptate, ar fi trebuit să acceptăm că numerele se limitează a fi numai colecţii de obiecte şi că definiţia fiecăruia rezulta dintr-o manipulare aparte. Dar oare din ce experienţă concretă vom putea extrage numărul 777864? Sau ce colecţie de obiecte va induce numărul 1.000.000? De altfel, pentru a ajunge la fondul problemei, să recunoaştem că i-ar fi foarte dificil empiristului să explice cum poate izola, în lumea diversificată a fenomenelor, unităţi discrete echivalente cu 1 spre a compune ulterior colecţiile numărabile de obiecte. Să mai recunoaştem că i-ar fi foarte greu empiristului să justifice că 0 este în optica sa un număr. Pe scurt, cauza pare să fie câştigată de către soluţia tradiţională a raţionalismului kantian. Mill şi întreaga tradiţie empiristă ar trebui să se recunoască învinşi, admiţând ca necesară existenţa teoremelor aritmetice a priori la temelia demersului inductiv prin care ei înţeleg să construiască numerele. Ce parte revine în lume obiectelor şi ce parte revine subiectului care cunoaşte? Oare nu există decât adevă­ruri ştiinţifice referitoare la experienţă? Iar dacă există astfel de adevăruri care o evită, oare prin ce întâmplare pot ele să i se potrivească în ultimă instanţă? Aceste întrebări şi atâtea altele formează reperele istoriei teorii­lor cunoaşterii, căreia unii filosofi contemporani ar dori să-i pună capăt. *** Eliza Roman PRIMA MEMBRĂ A ACADEMIEI AMERICANE DE ARTE ŞI ŞTIINŢE (Urmare din pagina 1) în anul 1865 acceptă catedra de astronomie la Institutul Superior de Fete - nou creat pe atunci - „Vassar College“. Aici, ca profesor şi director al Observatorului, desfăşoară o activitate didactică eficientă şi întreprinde preţioase cercetări privind efemeridele.­ ­ Critica programului teoriilor tradiţionale asupra cunoaşterii nu ne-a convins că trebuie să părăsim domeniul filosofiei. Contestând rolul principal acordat până în prezent reprezentării - cel de a deschide accesul spre obiect sau de a reliefa activitatea subiectului -, această critică adoptă un nou punct de vedere, în mod aparent mai puţin ambiţios: cunoaşterea nu înseamnă nimic altceva decât evidenţierea temeiurilor de a crede în adevărul unui enunţ. Avem aici o perspectivă complet pragmatică, conform cu importanţa dobândită de problemele limbajului în filosofia contemporană­­ predominant pragmatică, deoarece în cadrul ei s-a renunţat la fundarea cunoaşterii pe orice altceva decât pe acordul credinţelor, adeseori cu riscul de a se expune scepticismului. De fapt, critica teoriilor cunoaşterii nu ne invită să pierdem speranţa în adevăr şi chiar ştie să reziste relativismului. într-adevăr, credinţele pe care le consi­deră principii ale formării cunoştinţelor au virtutea de a beneficia de avantajele argumentării raţionale. Se poate renunţa la căutarea de fundamente universale, dar fără a ceda tentaţiei iraţionalismului. Mai mult decât atât, cercetarea celor mai bune argumente destinate să sprijine credinţele satisface veritabila exigenţă ştiinţifică, aceea care ne asigură contra dogmatismelor. Nu este de mirare ca teoreticianul ştiinţelor care pune accentul pe aspectul pragmatic al demersului ştiinţific - aspect pe care Popper îl subliniază cu tărie - să fie în cele din urmă ispitit de o abordare „tehnicistă“ a problemei cunoaşterii. Richard Rorty este o ilustrare a acestui caz chiar când îşi imaginează ce ar fi putut deveni Kant dacă ar fi gândit cunoaşterea drept relaţie între subiecte şi propoziţii (deci nu faţă de obiecte): „Kant ar fi avut posibilitatea să considere un subiect ca o cutie neagră ce emite enunţuri a căror justificare ar fi trebuit să fie găsită în relaţia pe care această cutie neagră o întreţine cu ambianţa sa (deci, în particular, cu emisiunile produse de celelalte cutii negre). întrebarea: cum este posibilă cunoaşterea? ar fi devenit atunci ceva asemănător cu întrebarea: cum este posibil telefonull şi ar fi fost interpretată aproximativ astfel: cum se poate construi ceva care să producă un anumit lucru? Din această perspectivă, psihologia fiziologică şi nu teoria cunoaşterii ar fi apărut ca unică disciplină capabilă să preia dezbaterea iniţiată de Aristotel (DE ANIMA) şi de Hume (ESSAY CONCERNING HUMAN UNDERSTANDING)“. Această poartă deschisă „psihologiei fiziologice“, pe care un Kant format prin lectura lui Wittgenstein ar fi fost posibil să o ia în consideraţie, este în mod voluntar folosită în zilele noastre de către cercetătorii din domeniul ştiinţelor cognitive. Acestea analizează comportamentele inteligente (ale omului, animalelor şi maşinilor), precum şi suporturile materiale care le condiţionează (creierul sau ordinatorul). Astfel, ştiinţele cognitive se situează atât în continuarea teoriilor raţionaliste asupra cunoaşterii (care consideră că a raţiona înseamnă a calcula), cât şi în linia teoriilor empiriste (pentru care a raţiona înseamnă a asocia idei). Aceste ştiinţe se confruntă în mod deliberat cu problemele rămase deschise în metafizică (aşa cum este raportul dintre suflet şi corp). *** Miturile ne învaţă despre cunoaştere că este pri­vilegiul oamenilor care îşi cunosc condiţia de muritori. Dacă ea este o forţă­­ precum cea a lui Prometeu de a lua cu asalt Cerul sau măcar ca aceea de a recâştiga vecinătatea Paradisului pierdut -, ea nu rămâne ca atare decât în măsura în care mai are de înfruntat dificultăţi, întrucât ajunge să uite limitarea din care provine, întrucât îşi imaginează că ar fi depăşit separaţia care îi în anul 1877 apare la Washington „American Ephemeris and Nautical Almanach“, care materializează contribuţiile Măriei la determinarea efemeridelor astronomice. Maria Mitchell a fost cea dintâi femeie care a fost aleasă în „Academia Americană de Arte şi Ştiinţe“. Ea a făcut parte, de asemenea, din „Societatea Americană de Filosofie“ şi din „Asociaţia Americană pentru Propăşirea Femeilor“, unde a fost aleasă preşedintă în 1870 şi apoi decană a „Comitetului femeilor de ştiinţă“, în anul 1888, la numai 65 de ani, părăsind-o puterile, Maria Mitchell se retrage la Lynn, unde la 28 iunie 1889 se stinge din viaţă, serveşte drept mobil, astfel abdică de la capacitatea pe care o avea să genereze umanitatea. Cunoştinţele contemporane sunt expuse riscurilor care însoţesc adesea succesele, grăbite să anunţe realizarea lor viitoare, ele se expun în mod voit rătăcirii metafizice - cea totdeauna benefică, ce le provoacă să adopte ipostaze îndrăzneţe, dar şi cea mai curând perversă, care le încântă cu aroganta certitudine de a-şi atinge scopul. Cunoaşterea va deveni oare, în decursul următorului mileniu, izvorul tuturor bogăţiilor? Cu siguranţă, dacă va permite oamenilor să se dezvolte şi să fie întreprinzători. Cu siguranţă că nu, dacă ea va hrăni iluzia unei reconcilieri cu realitatea, bazată pe religia unei Cunoaşteri absolute sau pe cea a unei Totalităţi în sfârşit regăsite. Nota 1: Conferenţiar la Universitatea Tehnologică din Compiègne (care a aniversat în septembrie 1993 două decenii de activitate), D-l Jean-Michel Besnier este cercetător la Centrul de Epistemologie aplicată din Paris (C.N.R.S. - Ecole Polytechnique). Totodată, este coordonator al seriei Ştiinţe Cognitive, colecţia „Textes à l’Appui“ (Editura „La Découverte“), o parte a experienţei de predare a D-lui J.-M. Besnier la Ecole Centrale (Paris) se regăseşte în volumul „Histoire de la Philosophie moderne et contemporaine“ - Figures et Oeuvres - Gallimard, 1993. Atitudinea sa poate fi caracterizată global prin câteva idei exprimate într-o scrisoare: „Cred, într-adevăr, că filosofia posedă vocaţia angajării dialogului cu ştiinţele, dar nu spre a le demoniza sau a le cenzura, ci spre a le înţelege logica şi a le evalua impactul diversificat. Explicitarea concepţiilor despre lume implicate în metodologia informatică constituie, în acest sens, o miză primordială“. Nota 2: Fragmentul reprezintă pp. 52-54, pp. 66-68 şi p. 111 din lucrarea menţionată mai înainte. Precizăm că direcţia Colecţiei DOMINOS - nicidecum DOMINOS - aparţine lui Michel Serres şi Nayla Farouki). * Colecţia DOMINOS prezintă la nr. 105 volumul lui Jean- Michel Besnier, LES THEORIES DE LA CONNAISSANCE, apărut în 1996 la Editura Flammarion din Paris. Autorul argumentează că voinţa de cunoaştere are totdeauna o dimensiune metafizică: această căutare a unei înţelegeri totale este în mod special evidenţiată de proiectul ştiinţelor cognitive. Prezentare şi traducere G.G. Constandache idee« europeană Redactori asociaţi Edgar REICHMANN Emmerich SCHÄFFER (München) Redacţia Telefon 222.33.18 222.33.02 222.33.91 ;222.15.20/2162/2539 Florin SICOE (redactor şef adjunct) Magdalena POPA-BULUC Gheorghe GRIGURCU Călin CĂLIMAN Dorin POPA Victor SCORADEŢ Aura CHRISTI Octavian SOVIANY Ovidiu PECICAN Augustin FRAŢILĂ Cătălin IONESCU Secretariatul de redacţie Telefon 222.33.18; 222.33.02 Corectura Telefon 222.15.10/2456, 2175 Administraţia Telefon 223.15.30/2162, 2539 A Tehnoredactare /­­ computerizată Gabriela BURLACU Editura AN­­­ET Olga ANDRONACHE Sanda VOICU Casa de presă şi editură „Cultura Naţională“ Piaţa Presei Libere nr. 1 Sector 1, Bucureşti Tiparul: Regia autonomă a Imprimeriilor Impr­imeria „Coresi“ Bucureşti

Next