Contemporanul, ianuarie-iunie 1999 (Anul 9, nr. 1-25)
1999-01-07 / nr. 1
Revistă națională de cultură, politică și știință director Nicolae Breban # Poezia română actuală de Marin Mincu - o cronică de Dan- Silviu Boerescu »4 # O realitate intr-o altă realitate - o exegeză de Nicolae Balotă la romanele lui Nicolae Breban pag. 8-9 # Un interviu cu Mihai Mâniuțiu realizat de Augustin Frăţilă 10 editorial Nicolae BREBAN întâlnesc uneori critici care mă privesc chiorâş; unii, mai îndrăzneţi, îmi reproşează că „critic critica". într-o revistă din Iaşi am fost chiar acuzat, ironizat cu sarcasme groase - o specialitate a tinerilor scriitori români care cred (speră!) prin aceasta, probabil, că ne conving de certa lor personalitate! - că „îi dispreţuiesc pe tinerii critici!" Nu, nu am nimic cu criticii literari, nici măcar cu cei mai tineri sau cu foştii tineri critici literari care păstrează ticurile şi iritările teribiliste ale unor foarte juni intelectuali. Nu, dar reproşul meu vine dintr-o speranţă dezamăgită: aceea, că sectorul criticii literare ar trebui să fie în frunte intr-un moment ca acesta, de răscruce - nu numai al culturii, dar şi al societăţii române. Aşa a fost la Junimea, aşa a fost după primul război, când trebuia „să digerăm" marea noutate a României Mari - „digestie" care s-a soldat cu convulsiile (şi crimele!) ştiute, acelaşi lucru s-a întâmplat după începutul anilor '60. Astfel se explică, la mine cel puţin, sentimentalismul puţin tembel, puţin agasant cu care mă agăţ de vechii mei prieteni, lui Nego, îi reproşam la München înmuierea în faţa „papesei de la Paris", el care se purta atât de dârz cu activiştii partidului, iar azi, îi reproşez lui Raicu, faptul că nu se întoarce în ţara lui Rebreanu, despre care a scris cea mai bună, cea mai „adevărată" monografie, iar lui Matei Călinescu - snobismul un pic cam reacţionar, cam banal, cu care tratează valorile literaturii române postbelice. La afirmarea cărora, a unora măcar a pus nu numai umărul, dar a sacrificat ani din viaţă, tone de energie şi multe, splendide idei! Iar acum, când „osteneala" sa a învins - şi scriitori ca Doinaş sau Cezar Baltag şi Nichita au învins - şi vor învinge! - în timp, el nu-i mai recunoaşte! Ciudat!... De asta am şi întârziat atât de mult - şi era nici să n-o fac! - cu profilarea revistei pe care o conduc într-una de direcţie! deoarece asta trebuia s-o facă ei, prietenii mei, criticii, din ţară şi, de ce nu, chiar din străinătate! şi, dacă în primele luni, poate chiar în primii doi-trei ani după Revoluţie acest lucru nu era posibil, într-atât ne erau minţile şi energiile supte şi răvăşite de „politic" (de fapt, un fals politic, o vedem azi, un „politic" steril, viguros neproductiv, apt doar să ne învrăjbească, să ne slăbească, să spargă frontul nostru, al scriitorilor autentici, atât de bine, de miraculos solidari sub dictatură, unul din rarele daruri ale acelui coşmar social!) - dacă, cum spuneam, imediat după „răsturnare" nu era de gândit, de aşteptat o asemenea poziţionare a noastră, a criticii, mai ales, acum, după opt ani de libertate (şi de haos literar) a devenit imperioasă. Se vorbeşte până la sat despre „valorizare", despre necesitatea stringentă a unei noi ierarhii literare etc. Iar unii „foşti" tineri scriitori după vârstă, dar, în fapt, după numărul titlurilor publicate încă în stadiul de debutanţi „de talent" înţeleg aceasta ca o răfuială cu scriitorii „mai bătrâni" cărora le reproşează că au publicat „sub comunism". Chiar şi colegul nostru, Gh. Grigurcu, unul nu numai din cei mai activi critici de azi, dar şi un real erudit şi posesor al unui stil extrem de pertinent şi de expresiv, prin (continuare in pag. 2) Ilustrăm acest număr cu desene ale pictorului Henry MAVRODIN, care a expus simultan, pentru prima dată în România, la Muzeul Naţional de Arta şi la Galeria „Catacomba" din Bucureşti.