Contemporanul, ianuarie-iunie 2000 (Anul 10, nr. 1-25)

2000-01-06 / nr. 1

, fondat în 1881 Revistă naţională de cultură, politică şi ştiinţă director Nicolae Breban­u Am intrat în anul Eminescu de Cătălin ŢÎRLEA pag. 3 • Anacronismul intelectualilor români un şotron de Dumitru ŢEPENEAG pag. 4 • Cezar Baltag - un poet orfic de Marin MINCU pag. 6 •Pe cine mai ispiteşte Cioran un eseu de Ionel NECULA pag. 8 •Aura CHRISTI în dialog cu Gabriela MELINESCU pag. 11­DITORIAL de Nicolae BREBAN Ca şi lumea „laică“, lumea literară se pregăteşte să afronteze „apocalipsa“ anului 2000. Ca şi „ceilalţi“ noi avem superstiţiile noastre, angoasele uriaşe­­ alimentate de imaginaţia noastră extrem profesionalizată­­, infernul sau infernurile­ noastre, create poate de falsele noastre profeţii... De fapt, se pare, că în acest punct suntem tari (sau foarte slabi): profeţia! Intr-o lume scientizată la extrem, raţionalizată până la caricatura atâtor statistici şi prognoze absurde, forţa noastră, insula noastră de putere tot mai înconjurată de apele scepticismului - dacă nu ale dispreţului - din zilele noastre faţă de artă şi arte este, cu siguranţă profeţia, darul, geniul şi îndrăzneala profetică. Poeta vates şi noi revendicăm sensul prim al profeţiei, exersat în templul lui Apollo, la Delphi, sens corupt nu numai de „ştiinţele exacte“, dar şi de mulţi falşi colegi ai noştri. O restituţie măcar în parte­a acestui sens originar, binefăcător şi iniţiatic au făcut-o psihanaliştii acestui secol, Freud şi, mai ales, C.G.Jung nu atât reabilitând visele, cât încărcându-le cu o parte sensibilă a greutăţii şi misterului existenţei noastre. Dacă mi-aduc bine aminte, în splerididul şi adevăratul capitol pe care G. Călinescu îl consacră poetului nostru naţional, M. Eminescu, atributul maxim este cel al somnambuliei. Perspicacele critic ştia că în anumite zone ale creaţiei te poţi înălţa - dincolo de tradiţie, tehnică, rutină sau de îndemânarea numită talent - doar recurgând la acele forţe instinctive, în esenţa lor monstruoase, care ne pândesc la marginea treziei noastre raţionale, la marginile continentului îngust şi difuz pe care îl numim conştient, acolo unde medievalii înscriau pe hărţile lor primitive: hic sunt leones. Şi poate adevărata forţă a artistului nu stă în primul rând în insolenţa cu care provoacă convenţiile burgheze şi rutiniere, cât în aceea că trezeşte monştrii, acele fiinţe lucide, ce trăiesc în disproporţie - deci, în sublim! - şi care pot fi înjugate unui ideal. Sigur, artistul, artistul adevărat, cade uneori, adeseori, victimă acestor halucinaţii irezistibil de concrete, pe care le-am numit monştri, dar, cel mai adesea, victoria este a lui şi nu a „lor“, când Baudelaire şi Eminescu au fost înghiţiţi de misterioasa lavă (continuare in pag. 2) Anul XI Numărul 1 - serie nouă - (482) - 6 ianuarie 2000

Next