Contemporanul, iulie-decembrie 2000 (Anul 10, nr. 26-50)

2000-07 / nr. 26-29

fondat în 1881 Anul X Numărul 26, 27, 28, 29 - serie nouă - (507-510) - iulie 2000 Revistă naţională de cultură, politică şi ştiinţă în acest număr, cea mai recentă creaţie a scriitorului Nicolae BREBAN Ursul şi Ştiu ca piesă „de bulevard“ în trei acte A fost primul meu prieten literar şi-mi pare râu că nu mai trăieşte ca să citească aceste rânduri, de unde această falsă pudoare de a nu ne mărturisi tandreţea unui prieten?! Să fie aceasta o „faţă a modernităţii“...?! L-am cunoscut într-o dimineaţă friguroasă de ianuarie a anului 1956 într-o clădire (fostă casă boierească) de pe strada Negustori, unde se ţinea cenaclul U.T.M., condus în acea vreme de tânărul poet ce semna cu acest pseudonim (numele său era Legrel, tatăl său fusese un jurnalist cunoscut, înainte de război), redactor la singura revistă a tinerilor scriitori români, numită Tânărul scriitor şi care-şi avea sediul în mansarda clădirii de pe bulevardul Ana Ipotescu, ce adăpostea la etaj Gazeta literară, iar la parter Viaţa românească. Ajunsesem aici îndrumat de un tinerel, elev de liceu, ce frecventa uneori, ca şi mine, un cenaclu de „bebe şi de foşti ofiţeri”, de veleitari şi grafomani, adică, cu câteva case mai sus de Gazeta... în localul Observatorului astronomic - mi se pare că se numea, după numele unui „alt” poet cizmar, Ion Păun Pincio - un tinerel subţire, cu ochii vii, aproape impertinenţi şi cu pârul des, tuns perie, ce mi-a declarat cu francheţea cu care se gratulează între ei veleitarii: - Scrii ca un maestru, e păcat să citeşti aici, între băbăţiile astea... Există un alt loc pe Negustori, un cenaclu condus de poetul Mugur, vino, ai să întâlneşti băieţi inimoşi acolo!... Tânărul elev se numea Ilie Constantin. „Există un alt loc!” - propoziţia aceasta a sunat brusc muzical în urechile mele timide, temătoare şi încă provinciale, mă aflam doar de vreo trei ani în Bucureşti, de două ori exclus de la Filozofie, fost strungar-fier (dintr-un subit teribilism, de a vedea „ce-i cu clasa asta muncitoare a cărei eră părea că începe!...”), „actualmente” şeful gestiunii auto la garajul Ministerului de Finanţe (şi nu şofer de taxi cum scrie Marian Popa în dicţionarul său) avid de literatură şi de scriitori, înfricat însă de bolşevismul care-şi pusese amprenta (ca să nu zic copita!) peste literele române şi prinţii ei... Da, „exista un alt loc” şi aici, la acest cenaclu de la a cărui primă şedinţă am fost cooptat în „birou”, de către Mugur, impresionat de o scurtă luare a mea de cuvânt, m-a întrebat ce „vreau să fac”, eu i-am răspuns „proză” şi am fost,stanţe pede numit „responsabil cu proza”, membru în „birou” şi invitat din oficiu, în fiecare Duminecă după amiază la el acasă, la orele 17, pe strada Popa Tatu nr. 70, când părinţii lui erau trimişi la plimbare, iar noi hâlâduiam până târziu seara, „citeam”, discutam şi dansam cu „admiratoarele noastre”. „Noi” director Nicolae Breban eram „un grup”, al cărui şef era indiscutabil Mugur, ce avea chiar şi un volum de care ne ruga să nu amintim, fusese „o sarcină”, dar pregătea deja un altul, unul „adevărat” ce avea să se numească Romantism şi care avea să apară în câteva luni. Apoi, Grigore Hagiu, Radu Georgescu, G. R. Chirovici, viitorul mare sculptor Vasile Gorduz şi chiar Nicolae Labiş, ce venea însă rar la şedinţele cenaclului, grav, cu o voce „aproape” baritonală, înconjurat deja de un respect sensibil de cei de vârsta lui, indiferent „dacă publicau sau nu” şi cu care am petrecut o singură seară în casa cu etaj, cu scară în curte, de pe Popa Tatu 70. Mugur, cum îi spuneam toţi, era de statură mijlocie, şaten, cu ochi albaştri, şchiopăta uşor şi, când scria, mâna sa dreaptă nu-şi putea reprima nimic şi continuu tremur, de care se scuza mereu. Avea o faţă frumoasă, regulată, timbru cald al vocii şi o autoritate ce m-a cucerit de la început, autoritatea persoanei, se înţelege, deoarece o conţinea şi pe „cealaltă”, ce izvora din postul său de redactor şi de „autor” ce publica pe prima pagină a Gazetei...! Era comunist „convins” şi a fost primul comunist inteligent şi cult pe care l-am întâlnit, în provincia bănăţeană unde-mi făcusem liceul, comunişti, utecişti, deveniseră iute copiii de ţărani arivişti sau vrând să ascundă hectarele familiei, lamentabil mediocru sau, la sediul orăşenesc, se „activa” un fost vag muncitor, cu un veşnic fular soios în jurul gâtului, care reuşea în acei ani, într-o jumătate de oră să adune tot cursul superior al liceului Brediceanu, cu profesori cu tot şi să mă întrebe printre altele (eu eram, deşi foarte tânăr, deja desemnat ca victimă, ca „duşman de clasă”!), în faţa „plenului înfricat”, dacă „e adevărat că îmi place Freud?!” Şi, bineînţeles, lipsit de tact cum eram, am răspuns afirmativ, cu subînţelesul că el, „boul”, nu avea vreodată şansa de a se apropia de scrierile doctorului vienez. Mi se pare câ- l chema Gruia, şi a reuşit în scurt timp să facă să fiu exmatriculat, împreună cu un coleg al meu, fiu de „chiabur”, din toate şcolile din ţară, având dreptul să-mi dau examenele de sfârşit de an - clasa a X-a, în vară, cu condiţia să merg să lucrez într-o fabrică, lucru ce l-am făcut, acolo, la Lugoj. (Peste vreo zece ani am auzit că acelaşi publica poezii prin reviste locale...) Ei bine, Mugur „deşi” comunist, era din altă plămadă, se'nţelege, fin, reticent, plin de umor - chiar şi la adresă ideilor mele „reacţionare”, protector, cald şi „adult”, de parcă n-am fi fost „exact” de aceeaşi vârstă, eu eram născut pe întâi, el pe şapte Februarie 1934.» ) ALL (FLOR/RMUGUR) Otto DIX (1891-1969) - Plajă, 1923 fBISLICTEi 9