Contemporanul, 2018 (Anul 29, nr. 1-12)

2018-02-01 / nr. 2

P ■ Con­texte) Maria-Ana Tupan Umbra lui Eminescu la Botoşani ausage moralisé” e un poem al anglo-americanului W.H. Auden, construit pe antiteza dintre un pei­saj natural colorat de un imaginar eroic şi mitic şi peisajul citadin, al oraşelor „învă­ţate” dar decăzute, divizate şi nefericite. Acest contrast mi-a fost reactivat în memorie la mijloc de ianuarie, când se serba cândva ziua naşterii poetului naţional. Ea a fost înlocuită între timp de „ziua culturii naţionale”, când pot fi celebrate stelele baletului, Titanic vals, icoanele pe sticlă sau orice altceva. Ca să fim drepţi, s-a bucurat şi marele poet de aducere aminte, eu având acces doar la un aberant interviu radiodifuzat şi un re­portaj de la Festivalul Naţional de Poezie şi Proză „Mihai Eminescu“, destinat adulţilor. O voce gra­setată şi plină de importanţă se pronunţa în eter asurpa inoportunităţii lui Eminescu „acum când suntem în Uniunea Europeană“, în vreme ce ul­tima descoperire a Festivalului de la Botoşani a recitat o „poezie”, în care România era obiectul unor invective porno (deşi, cum mi-a scris un scriitor prieten, e interzisă prin Constituţie defăi­marea ţării). De ce ar fi incompatibil Eminescu cu Eu­ropa? Presupun că reţinerile priveau corectitudi­nea politică. Eminescu a fost însă în această privinţă un Matthew Arnold al României, adept al criticismului kantian, adică al spiritului critic cu desăvârşire autonom şi, prin urmare, nesubor­donat intereselor pragmatice şi de grup. Fie că e vorba de poemul împărat şi proletar, cel mai ex­plicit politic, fie de un articol de ziar, Eminescu a văzut în răsturnarea elitelor de către masele ig­norante un pericol pentru cultura unei ţări, ceea ce, în România, s-a şi adeverit. Fără mânie faţă de proletarul înverşunat şi îndemnând la vanda­lism, poetul vede în injustiţiile istoriei o iraţiona­­litate ce ţine de încremenirea anonimei magme de materie şi energie în realităţi incontrolabile, precum inegalitatea socială. Nici o utopie nu s-a adeverit încă pentru a contrazice pesimismul lui Schopenhauer în privinţa voinţei oarbe a univer­sului. Şi, tot ca la Schopenhauer, Eminescu află consolare în sfera ideilor, culturii, în artefactul in­teligibil care condamnă istoria demonică (Cezarul detronat de revoluţii se recunoaşte în Regele Lear). Oare ce este contrar Europei la autorul Ca­ietelor - 20 000 de pagini de marginalii la istoria ideilor, un monument fără pereche în cultura Eu­ropei, cum spune filosoful Noica? Sau la autorul celei de a doua traduceri europene din Kant, după cea franceză? Sigur că Eminescu aparţine unei textualităţi urzite ideatic de Kant, Schopenhauer, cosmogonia vedică, Rudolf Clausius, sau eseiştii victoriei, ceea ce ridică opera lui la valoarea ex­ponenţială a canonului european al epocii sale, dar poporul care şterge etapele parcurse rămâne mereu în paleolitic. Istoria unui popor este scrisă, iar scriitura este istorică, nu doar formal, ci şi sub regim epistemologic. Al doilea peisaj, în fericit contrast cu primul, este alb, nămeţit, unind în puritatea luminii-sin­­teză apa şi pământul Botoşanilor, parcă în aştep­tarea unei noi geneze. O siluetă contrastantă în costumaţia elegantă, în tonuri întunecate, înain­tează pe marginea lacului, ţinând în mână o carte. Şi Eminescu se naşte încă o dată într-o limbă ro­mânească fără cusur, deşi e rostită „de o străină gură“. Excelenţa Sa, Paul Brummell, ambasadorul Marii Britanii, spune povestea poeziei Lacul, des­pre care crede că a fost inspirată de acel peisaj, apoi o citeşte cu un soi de religiozitate. Nimeni nu vorbeşte atât de bine o limbă străină fără studii formale. Probabil, domnul ambasador a învăţat limba română şi l-a citit pe Eminescu departe de România, apoi a descins, precum un personaj al lui Henry James din romanul Ambasadorii, în peisa­jul real cunoscut mai întâi prin intermediul unui artefact. O fantasmă devenise realitate, iar pere­grinul ne împărtăşea şi nouă ceva din magia mo­mentului. Mulţumim, Excelenţă! Oare este posibil, m-am gândit, ca după ani de ingerinţe în politica ţării-gazdă, de aranja­mente pur negustoreşti pentru companiile ţărilor de origine, de întrerupere a contactelor cu intelec­tualitatea, cum a fost desfiinţarea Bibliotecii Ame­ricane, căreia îi datorez contactul cu studiile literare occcidentale din vremea dictaturii, diplo­maţii străini să revină la eleganţa care a caracte­rizat începuturile diplomaţiei? Atunci când diplomaţii erau subiectul unui poem de John Donne, sau al unui tablou de Holbein, când fiul lui Dimitrie Cantemir, numit ambasador al Rusiei la Londra, prezenta, tot ca scrisoare de acreditare, Istoria Imperiului Otoman scrisă de tatăl său pen­tru a fi tradusă? In mod paradoxal, urmărind poate o politică de seducţie, relaţiile cu ambasa­dele au fost mai politicoase în vremea Cortinei de Fier. încă am mai primit o bursă Fulbright în 1993, când ataşat cultural era distinsul Dr As­­quino, filolog, care a organizat conferinţe îm­preună cu angliştii de la Universitatea Bucureşti pe tema relaţiilor culturale româno-americane. Statisticile arată că România este prima în Europa în privinţa ritmului de creştere economică şi ultima sub raportul unor parametri culturali. Cultura nu se rezumă însă la un număr de activi­tăţi acoperite de Ministerul de resort, ci se traduce în gradul de civilizaţie care înglobează artele, poli­tica, justiţia, educaţia etc. Am citit în Istoria Lui Marian Popa câteva citate din articole ale lui Cor­­neliu Coposu, iar analiza unor fenomene ale tran­ziţiei la comunism îl situează pe acesta la nivelul unui expert sociolog contemporan. Lupta politică se reduce acum adesea la gesturi minimaliste şi corporative de genul: defilări cu pancarde, aprinde­rea lanternei telefonului, îmbrăcăminte în anumite culori, cabale cu „lupi” şi „albine”. Evaluarea în în­văţământul superior se face statistic şi pe princi­piul „dacă l-a publicat X, este bun” . Românii par să nu mai dispună de comisii de evaluare a unor lucrări cu creierele proprii. Opinia personală, im­presia de moment, recursul comod la clişee au în­locuit de mult exerciţiul minţii, al observaţiei critice, al evaluării sau argumentării care au carac­terizat trecerea de la Evul Mediu dogmatic la mo­dernitate. Acest spirit s-a manifestat prin interme­diul unei noi specii literare, eseul, care a fost obiec­tul de studiu al unui proiect desfăşurat în perioada 2012-2017 la Universitatea din Salzburg, incluzând conferinţe şi un volum colectiv intitulat The Essay: Forms and Transformations, editat de Dorothea Flothow, Markus Oppolzer şi Sabine Coelsch-Feis­­ner şi publicat în toamna anului trecut de Univer­­sitătsverlag Winter din Heidelberg, în prefaţa la volum, directoarea proiectului, prof. dr. habil. Sa­bine Coelsch-Feisner, asociază apariţia eseului cu un alt tip de discurs: studiul de caz din medicină. Eseul este, aşadar, o interogare a cauzelor unui fe­nomen, o observaţie şi un raţionament inductiv, o interpretare a simptomatologiei sau o speculaţie Excelenţa Sa, Paul Brummell, ambasadorul Marii Britanii, spune povestea poeziei Lacul, despre care crede că a fost inspirată de acel peisaj, apoi o citeşte cu un soi de religiozitate. Nimeni nu vorbeşte atât de bine o limbă străină fără studii formale. Probabil, domnul ambasador a învăţat limba română şi l-a citit pe Eminescu departe de România, apoi a descins, precum un personaj al lui Henry James din romanul Ambasadorii, în peisajul real asupra evoluţiilor viitoare sau remediilor. Eseiştii, fie din categoria celor care transpun în spaţiul pu­blic o problematică personalizată, gen Montaigne, fie de la şcoala aforistic-speculativă a lui Francis Bacon, au construit mintea modernă, obişnuită şi să îndoiască, să înfrunte dogmatismul şi autorita­rismul, să observe critic, să proiecteze, însoţind cu exerciţiul gândirii fiecare acţiune, condiţionând fie­care act de discurs de înţelegere şi cunoaştere. Eseul ar fi realizat, aşadar, încă din Renaştere, un soi de interdisciplinaritate, o trăsătură de unire între ştiinţă şi umanităţi prin exerciţiul cognitiv. El a apărut nu doar ca o formă literară de sinteză, ci şi ca un gen epistemic. Cumva prin analogie cu sonetul, unde forma petrarchistă simbolizează prin octet/sestet pământul şi cerul, muritorii şi divinul, în vreme ce forma elizabethană sfârşeşte cu un cu­plet epigramatic, eseul lui Bacon s-a revendicat tra­diţiei înţelepciunii, alegându-şi ca model fabula filosofică a antichităţii. După cum demonstrează autorii, o echipă internaţională aducând laolaltă universitari din Austria, Marea Britanie, Cehia, Finlanda, Franţa, Germania, Ungaria, India, Li­tuania, România, Slovacia, Turcia şi Statale Unite, eseul se deschide deopotrivă lumii şi textualităţii, este modul nostru de a lua în stăpânire condiţiile existenţei noastre prin discurs şi de a le modifica în acelaşi mod. El este, aşadar, un exerciţiu de cu­noaştere şi putere. Aşa cum, sub aspect formal, eseul a împrumutat din diverse genuri (proză non-ficţională, scrisori, naraţiune, fabulă, jurnal...) şi în privinţa conţinutului el a acoperit în istoria sa de secole întreaga problematică socio-umană, de la conflicte sociale, despotism şi democraţie, la etică, emanciparea femeii, probleme ce ţin de ecologie, criza religioasă sau de valori, cultura înaltă sau de masă etc. Alianţa originară cu ştiinţa i-a impus însă anumite standarde: cultura enciclopedică a eseistului, capacitatea lui de argumentare logică, forţă de persuasiune, ştiinţă retorică, intuiţia sau interpretarea inteligentă a contexu­lui socio-istoric. In aceaşi timp, înflorirea eseului a fost simptomul unei societăţi libere şi democratice, în care discusul monologic, autoritarist, a fost înlocuit cu pluralis­mul opiniilor şi exerciţiul critic, raţionalist (Rima Berta Javieiate oferă exemplul Lituaniei, unde câş­tigarea libertăţii s-a reflectat şi în explozia scrieri­lor eseistice menite să redefinească identitatea naţională). Cândva John Kennedy s-a plâns că există prea multe lucruri secrete în America. In momen­tul de faţă, noi credem că există prea multe blo­­guri, şi nu ne referim aici numai la websites, ci la reducţia oricărei probleme la simpla afirmare sau negare, la minimum-ul impresiei personale expri­mate uneori printr-un gest inarticulat verbal. Credem că dacă, în loc de simple afirmaţii sau opinii, autorii de bloguri s-ar apuca să găsească motive pentru felul cum gândesc şi să speculeze asupra raţionalităţii sau utilităţii lui, mulţi şi-ar schimba opinia cu totul... □ CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ Anul XXIX ♦ Nr. 2 (791) ♦ 2018

Next