Contemporanul, 2018 (Anul 29, nr. 1-12)

2018-02-01 / nr. 2

Februarie 2018 CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ Theodor Codreanu Eminescu n-a singur. Câţiva români primejdioşi Starea de colonie a unei populaţii se arată foarte bine în relaţia răsturnată dintre autohtonii majoritari şi diverşii minoritari. Intr-o societate organică, există un echilibru al antitezelor, statul de drept creează condiţii armonizatoare de inte­rese între autohtoni, care dau dominanţa tipului de civilizaţie şi de cultură, şi periferici, care îm­bogăţesc prin specificul lor, o naţiune, bucu­­rându-se de toleranţă pe toate planurile. Românii, prin legea lor ortodoxă milenară, s-au dovedit, de-a lungul istoriei, de­ o europenitate creştină fără cusur, cu alte etnii. In cartea lui din 1975, premiată de Academia Franceză, Neagu Djuvaral distingea în raportul armonios dintre autohtoni şi periferici condiţia existenţei unei ci­vilizaţii. Când acest raport este răsturnat, de re­gulă minorităţile se simt oprimate, ameninţate cu dispariţia, unul dintre cazurile extreme fiind cel al minorităţii evreieşti în sânul majorităţii ger­mane, sub dictatura războinică a lui Hitler. Isto­ria a cunoscut însă şi fenomenul invers: o minoritate infiltrată în sânul unor comunităţi băştinaşe poate, având în spate o putere impe­rială, să-i prigonească până la exterminare pe au­tohtoni, afişând misiuni religioase, umanitare, civilizatoare. Cazul flagrant este oprimarea/ex­­tincţia popoarelor de după descoperirea Americii. In toleranţa lor, lipsindu-le veleităţile imperiale, românii au cunoscut şi ei asemenea anomalie bar­bară din partea unor minorităţi devenite unelte oprimatoare ale unor imperii vecine. Când Emi­nescu scria, cu profundă durere şi îngrijorare: „De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate”, el arăta o realitate istorică barbar-anticreştină, prigonitorii, dar şi ideologii apostaţi ai naţiei, eri­jaţi în cosmopoliţi, etichetându-l rapid ca odios xe­nofob. Dar trista realitate a minoritarilor trans­formaţi în stăpâni, instrumente ale unor puteri imperiale, a însemnat o inecuaţie dură pe care eli­tele româneşti au trebuit să o rezolve în sute de ani, faptul împlinindu-se cvasitotal odată cu Ro­mânia Mare. Inecuaţia minoritari/majoritari s-a manifestat în toate provinciile istorice româneşti, cu turcii, grecii, ruşii, maghiarii, evreii, ucraine­nii. Am tratat problema în unul dintre capitolele cărţii mele A doua schimbare la faţă (ediţiile din 2008, 2013). Lipsesc de acolo germanii (saşii şi şvabii), care, conform unei imagini idilice, nu s-ar fi comportat ca stăpâni şi prigonitori în Ardeal, Banat, Maramureş, Bucovina. De aceea, în amin­tita carte, nu le-am dedicat un subcapitol. Iată însă că „mitul” Mitteleuropei pare să se destrame prin cercetările lui Mircea Platon. Ce-i drept, se ştia că, în Transilvania, excluşi de la condiţia ele­mentară de naţiune erau doar românii, adică ma­joritarii (Unio Trium Nationum, 1421, 1438). Se cuvine, în consecinţă, a zăbovi, pentru o clipă, asupra capitolului Kanonenfutter sau ce devin ro­mânii când nu sunt primejdioşi. Când generalul Traian Doda (1822-1895) s-a plâns arhiducelui Albrecht, văr al împăratului Franz Joseph, că românii sunt prigoniţi în locu­rile lor strămoşeşti, deşi sunt cei mai loiali împă­ratului de la Viena, acesta i-a dat următoarea replică: Macht Euch gefährlich! (Făceţi-vă primej­dioşi!). Toleranţa românilor nu era tratată cu dis­preţ şi cu agresivitate doar de maghiari, ci şi de către saşi, ca privilegiaţi ai împăratul germano­­austriac, pentru care românii (prin comparaţie cu ungurii, saşii şi secuii), erau doar „toleraţi” ca robi şi, mai ales, vrednici de a fi carne de tun (Kano­nenfutter). Altfel spus, românii erau scoşi din is­torie, sau împinşi s-o facă pentru alţii, pentru sine­­ nevoiţi s-o „boicoteze” (cum se exprima ardelea­nul Lucian Blaga), pentru ca Andrei Mureşanu, devenit protagonist în seria de poeme dramatice eminesciene, să proiecteze această condiţie in­umană ca fiind normă „ontologică” a istoriei din care nu poţi ieşi decât prin ură şi răzbunare: Rău şi ură/ Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură,/ Invidios-avară, de sânge însetată/ E omenirea­­ntreagă - o rasă blăstămată,/ Făcută numai bine spre-a domina pământul,/ Căci răutăţii numai îi datoreşte-avântul/ Ce l-a luat pe scara fiinţelor naturii./ Cine-a văzut vrodată popor de oameni buni/ Să fie mare? Dacă e rău, e egoist,/ Vrea toate pentru sine, nimica pentru alţii;/ Dacă tră­ieşte bine, dar fără ca să lase/ Ca şi-alţii să tră­iască - e mare./ Când un popor/ începe a fi nobil şi generos în cuget,/ Atunci a lui cădere şi moarte sunt aproape,/ Căci numai răul are puterea de-a trăi.” Eminescu, format în lumea germană, la Viena şi la Berlin, nu-şi făcea nici o iluzie în pri­vinţa unei Mitteleuropa, rai al popoarelor din im­periu. De aceea, el a încercat să-i facă pe românii din Ardeal „primejdioşi”, ameninţând imperiile cu Dacia Mare, recte cu reintrarea românilor în is­torie, fiind una dintre vocile centrale ale Societăţii „Carpaţii”, înfiinţată, simbolic, pe 24 ianuarie 1882. Eminescu se dovedea cel mai important în­aintaş al titanilor Marii Uniri, Nicolae Iorga, vocea pentru Transilvania şi Bucovina, şi Con­stantin Stere, vocea Basarabiei. Eminescu acope­rise spaţiul celor două voci: în 1877-1878, pentru Basarabia şi Dobrogea, iar din 1870, pentru Bu­covina şi Ardeal, de la Nistru pân la Tisa şi de la Mare până-n Cernăuţi. Atât de primejdios fiind, a trebuit să fie potolit, cum poruncea, „diploma­tic”, Petre P. Carp de la Viena. Grăitor că şi Iorga şi Stere vor avea o soartă aproape asemănătoare. Dar să ne întoarcem la paradisul Mitteleu­ropa2, resuscitat de anumite cercuri elitate de Marea enigmă a acestei ţări stă în puterea colosală a trădării intereselor naţiunii şi în prigoana dezlănţuită împotriva elitelor naţionale, cum constata cu imensă amărăciune, într-o carte postumă, Nichifor Crainic după 1989, având drept consecinţă, acum, ceda­rea către himera vechiului imperiu a pădurilor (vezi devastările Companiei Holzindustrie Schweighofer), cedarea pe nimic a resurselor de petrol şi gaze către aceeaşi himeră imperială, OMV/PETROM, cedarea unei mari părţi din ca­pitalul autohton către Raiffeisen Bank, subsi­diară a austriecei Raiffeisen Zentralbank etc. Cum a „civilizat” Imperiul Habsburgic Bucovina de când a pus mâna pe ea, în 1774-1775, printr-o fraudă istorică anticipând raptul Basarabiei de la 1812? Viena a luat la cheie o populaţie româ­nească de 63 700, 8 400 de ruteni, 526 de evrei, 2 384 de alte etnii (armeni, greci, polonezi). Recen­sământul chezaro-crăiesc din 1910 arată răstur­narea strivitoare a raportului autohtoni-perife­­rici: 273 854 de români, 305 101 de ruteni, 102 919 evrei, 113 655 de alte etnii. Aşadar, în 135 de ani, populaţia românească s-a înmulţit de 4 ori, rutenii de 40 de ori, evreii de 200 de ori, alţii­­ de 50 de ori3. Ucraina de azi şi-a propus să lichideze pentru totdeauna populaţia românească, de astă dată cu acordul euro-optimist al guvernanţilor de la Bucureşti (cu semnăturile solemne prestate de Preşedintele Emil Constantinescu şi de Ministrul de Externe, Adrian Severin, tratat validat de Se­natul prezidenţial de Petre Roman, la 7 iulie 1997, cu 65 de voturi pentru, 50 contra şi 3 abţi­neri!), într-un asemenea elan de sinucidere naţio­nală, elitele politice au înstrăinat 90% dintre pământurile, bogăţiile şi finanţele României. Mitteleuropeniştii au făcut mare caz din rolul civilizator al înfiinţării Universităţii din Cernăuţi, la 1875, pentru a sărbători raptul unui veac. Au trecut însă cu vederea că principalul scop al acelei universităţi a fost germanizarea provinciei. Exceptând Facultatea de Teologie Or­todoxă, întregul învăţământ universitar, ca şi cel secundar, se derula în limba germană. Cererea românilor ca măcar Dreptul să se studieze în ro­mâneşte a fost respinsă, autorităţile argumen­tând, cu suveran dispreţ, că ştiinţa nu e posibilă în limba română. Trecut prin şcoli germane, isto­ricul Romulus Cândea (1886-1973) creiona poli­tica discriminatorie faţă de majoritari, compa­rativ cu atitudinea favorabilă faţă de ruteni şi de evrei. Despre discursul festiv al decanului Facul­tăţii de Drept, mustind de sloganuri ale culturii umaniste, civice, Romulus Cândea, citat de Mir­cea Platon, nota, bazat pe cercetarea documente­lor: „Dar discursul festiv al Decanului Facultăţii de Drept din Cernăuţi, Schuler-Libby, era o ne­contenită pălmuire a românismului. Sasul din Transilvania, fost profesor la Academia juridică din Sibiu, parcă aduse cu sine ura seculară dintre saşi şi români. Tot ce a fost trecut moldovenesc aici fu batjocorit, tot dispreţul fu aruncat în obra­zul Moldovei; constant şi cu grijă acest sas bătăios numea pe ruteni înaintea românilor, ca să arate apoi că Universitatea cea nouă trebuie să fie o contrapondere împotriva «oarbei îngâmfări naţio­nale» şi împotriva acelora «care privesc unirea po­poarelor (adică conglomeratul etnic din Austria) cu ochi răi şi resping cu copita barbarului ştiinţa germană»”4. Aşadar, în 1875, ocupanţii simţeau primejdia renaşterii naţionale a românilor buco­vineni, mascându-şi reprimarea autohtonilor sub lozinca unui „cosmopolitism spiritual”, cum îl ca­lifica Romulus Cândea. Nu e de mirare că Memo­randumul din mai 1892, care arăta consecinţele instaurării dualismului austro-ungar în Transil­vania, în Banat şi în Ungaria nici n-a ajuns la îm­păratul Franz Joseph, plicul, rămas închis, fiind returnat de consilierul imperial Braun. La cere­rea Budapestei, împăratul nici n-a vrut să-i pri­mească pe cei 300 de delegaţi. Rezultatul? Condamnarea celor 14 fruntaşi ai delegaţiei la ani grei de puşcărie prin sentinţa dată la 25 mai 1894. A fost momentul hotă- ■ t o­rator care i-a determinat pe romanii din 13 CER.TI MIRCEA PLATON 1 Cf. Neagu Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, ed. a treia revăzută şi adăugită, trad. din franceză de Şerban Broché. 2 Conceptul de Mitteleuropa îşi are adevărata raţiune, cum a demonstrat Cornel Ungureanu, în plan cultural, exis­tând un specific inconfundabil, din acest punct de vedere, adus de creatorii central şi est-europeni, prin comparaţie cu marile culturi occidentale. Această specificitate mitte­­leuropeană s-a cristalizat şi-n condiţiile rupturii impuse de imperiul sovietic în timpul Războiului Rece. Contribu­ţia României la conturarea spirituală a acestui spaţiu este pe larg reliefată de Cornel Ungureanu în cele două ediţii ale cărţii sale O istorie secretă a literaturii române, Edi­tura Aula, Braşov, 2007; Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2016. Vezi şi Literatura Banatului. Istorie, personalităţi, contexte, Editura Brumar, Timişoara, 215. 3 Mircea Platon, op. cit., pp. 209-210. 4 Apud Mircea Platon, pp. 243-244.

Next