Convorbiri Literare, 1893-94 (Anul 27, nr. 1-12)

1893-10-01 / nr. 6

PANĂ TRĂSNEA SFÎNTUL 30 465 două mari şiruri de lacrămi,­­ a mai sărutat mâinile încă o­­dată şi iarăşi tăcut s’a întors în casă. Tot aşa de nedomirit asupra felului lui de a suferi, a rămas Moldoveanu a patra zi, cînd l-a găsit în curtea biseri­cii lucrând, împreună cu Ioniţă feciorul pe care i-l ceruse, la o portiţă ce-şi deschidea în ulucile de despărţire dintre gră­dina lui şi curtea bisericii. Căci oricine l-ar fi văzut tăind cu fierestrăul, ori aşezând balamalele portiţei, atît de adincit in lucrare şi atît de la fel cu feciorul care-l ajuta, nici n’ar fi putut bănui de ce lovitură fusese isbit cu cinci zile mai nainte, ci ar fi crezut că amîndoi lucrau pentru Manolache Moldoveanu care sta de-o parte cu lacrămile pe faţă. Şi numai în urmă, cînd a aflat de la popa Anghel că nu era seară de la Dumnezeu în care să nu vie şi să nu plîngă ceasuri întregi la mormînt, înconjurat de câinii cari-1 lătrau speriaţi, pînă cînd venea el împreună cu preoteasa de-1 ridi­cau şi-l duceau acasă ; — numai cînd a aflat de la Maria că toate lăcrămile şi mîngîierile ei nu-1 puteau împiedica de a se scula ca un nebun, de a se repezi în odaea ei şi de a înge­­nuchia plîngend cu capul în perna pe care stase capul ei; numai după ce l-a văzut slab ca o umbră, cu ochii duşi în fundul capului şi cu mâinile tremurătoare; numai atunci a înţeles ce prăpastie de durere se ascundea sub înfăţişarea lui de linişte. Atuncea, seara, spre apusul soarelui, venea la dînsul şi pe o bancă din grădină îi lua mâinile slabe şi reci în mâi­nile lui, şi începea să-l roage cu duioşie ca pe un copil: — Frate Pană, frate... vorbeşte-mi... destăinueşte-te mie... destăinueşte-te... asta o să-ţi facă bine... Nu sunt eu prie­tenul dumitale ?... Nu sunt eu fratele dumitale ?... haide... spu­­ne-mi mie... destăinueşte-te mie... Dar nu. Rămînea tăcut şi rece, cu ochii uscaţi, parcă i-ar fi fost silă să plîngă în faţa altuia şi parcă ar fi păs­trat cu grijă fiecare lacrimă, pentru ceasurile în care rămînea singur numai cu amintirea ei. In timp de un an și jumătate numai într’o seară a pu­tut prietenul său să-i deschiză inima cu rugăciunile duioase­­. Lit. An. XXVII. No. 6. - 39,543.

Next