Cronica, 1972 (Anul 7, nr. 1-52)
1972-01-28 / nr. 4
BIBLOTECA„ASTRA" SIBIU Proletari din toate țările, uniți-vă* SAPTAmisMUL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL • Hi pagini, Ideu Sub noi, pămîntul își pregătește neștiut recolta verii. Cu urechea lipită de pămint, satul veghează creșterea pîinii. Cu frumusețe și responsabilitate, anotimpul actualizează sentimentul cimpiei și muntelui, al recoltei și al tradiției. Evocator și frămîntat, sub aparente liniști și cu pulsații de înțelepciune perpetuă, satul s-a suprapus istoriei țării, nu o dată influențind-o și totdeauna înțelegîndu-i subtilitatea și saltul evolutiv. Fără îndoială, imaginea serilor cu țărănci și cu cirezi care se întorc spre casă este o imagine purificatoare, dar insuficientă. Fără îndoială, șezătorile cu furci cărunte și replici dure își păstrează un farmec nealterat de timp după cum îndîrjirile satului de odinioară, cu murmure sau strigăte care cereau dreptatea la ea acasă, s-au transformat în legendă. Satul românesc a știut să păstreze și să respingă tot ceea ce trebuia păstrat sau respins, iar schimbarea pe care socialismul i a înlesnit-o nu se referă în primul rînd la decor, ci la însăși substanța alcătuirii lui. Schimbarea aceasta este structurală, o schimbare de mentalitate, de conștiință și de înțelegere a lumii. Mutațiile s-au produs în timp. Nu ușor, dar logic. Nu festiv, ci durabil, înțelegerea partinică a problemei satului a trebuit să însemne leninism, calm, încredere, perspectivă. Insemnînd toate acestea, politica satului s-a concluzionat firesc în spiritul soluțiilor permanent noi și profund legalizate din punct de vedere istoric și omenesc. Orinduirea noastră a ridicat satul la locul de demnitate care i se cuvine. Este o prefacere convingătoare prin eficiență și umanism. Intr-un ansamblu social perfect justificat, satul românesc de azi a devenit un loc al acțiunii, un loc al afirmării pe toate planurile. Patriarhal sau nu, satul românesc de azi cuprinde în sfera lui de existență dinamismul caracteristic întregii noastre societăți. Liric și pur, aerul lui sesizează vibrații unice și caracterizante. Satul reprezintă o lume, deloc izolată, deloc antagonică, și totuși o lume. Fertilă, atrăgătoare, profundă, ritmică. Numai că cei care formulează definiții vor trebui să schimbe definiția acestei lumi. Sau, mai bine zis, s-o completeze. O definiție a satului românesc contemporan ar putea cuprinde, in primul rînd, îmbogățirea sa spirituală și caracteriologică. Puterii și deciziei, trăsături seculare ale satului nostru, li s-a adăugat sentimentul răspunderii sociale. Secularul spirit gospodăresc s-a încadrat ideii de colectivitate. Potența intelectuală a satului s-a dezvăluit integral, captivantă și nelimitată. Setea de carte, de cultură, de cunoaștere a altor generații s-a materializat în satul de azi ca unul din elementele definitorii ale societății noastre. O definiție a setului va trebui să cuprindă neapărat urcușul spre civilizație și urbanism, spre o modalitate de viață în care factorii de tradiție să se îmbine definitiv cu tot ceea ce știința veacului oferă și va oferi. Satul, această ființă a recoltei și datinei românești, iși lipește urechea de pămint, veghind creșterea piinii. CRONICA i IRIMESCU : „Octav Băncilă" In legătură cu opera lui I. L. Cambiale, au circulație încă cele mai diferite păreri, fiecare din ele pornind, bineînțeles, de la recunoașterea virtuților neobișnuite ale creației dramaturgului. Că însăși această recunoaștere rămâne, pentru unii, reflex al respectului general și cam de circumstanță arătat scriitorilor clasici — poate fi adevărat, în măsura în care exgezele corespunzătoare rămîn la suprafața lucrurilor, la aparențele anecdoticului limitat de o anume ambianță socială. Dar rezervele eventuale, implicite sau și explicite, pornesc, în mare, de la o nedumerire de ordin teoretic , cum mai este gustat azi Caragiale, cum mai reușește să fascineze generații după generații de cititori și spectatori, atîta vreme cit lumea pe care o „oglindește“ este, pentru noi, apusă ? Cînd unghiul judecății critice este restrîns la considerarea exclusivă a epocii de referință a autorului, răspunsul la această întrebare e mai dificil. Lovinescu prevedea chiar o scădere a interesului față de opera caragialiană, în măsura în care, treptat, el nu va mai corespunde „sensibilității epocii“. Observația criticului a fost însă infirmată de timp. însuși G. Călinescu, căutînd să surprindă profilul scriitorului dintr-un alt unghi, adaogă, e adevărat, reliefuri inedite în valorificarea creației acestuia, mai ales în ce privește proza și momentele, dar începe capitolul dedicat lui Caragiale în Istoria literaturii române (compendiu) cu afirmarea naturalismului : „I. L. Caragiale este, după Delavrancea, scriitorul cel mai zolist... Naturalismul lui Caragiale e radical“, (p. 17S ediția 1963). După această afirmație, ca să explice perenitatea operei dramaturgului, criticul e nevoit să asimileze piesa de moravuri piesei de caracter, aceasta din urmă dezvoltînd „un comic aproape pur“. Dar comicul aproape pur se manifestă tot în anume coordonate istorice și psihologice. In acest sens putem acorda credit unei fine intuiții a lui Camil Petrescu. Ca dramaturg, autorul lui Danton a pătruns in intimitatea procesului de elaborare al artistului Caragiale, ceea ce i-a permis să observe că acesta „a înțeles valoarea excepțională a anecdotei ca expresie funcțională, adică aceea care exprimă sintetic relații complicate și profunde“ (vol. Studii și conferințe apărut la centenarul Caragiale 1952, p. 25 și urm.). De aici deducem acea bipolară prezență a lui Caragiale în actualitate, decântînd esențe și implicînd în același timp un minuțios tablou de moravuri. Simbioza este deplină : Cațavencu reprezintă, de exemplu, o sinteză tipologică referitoare la o anume epocă, purtind coloratura acesteia,și în același timp un minuțios tablou de moravuri. Simbioza este deplină : Cațavencu reprezintă o sinteză tipologică referitoare la o anume epocă, purtînd coloratura acesteia și în același timp reprezintă un fenomen pe care-l numim, pornind chiar de la personaj, cațavencismul. înrudit cu parvenitismul, acesta își alege ca arenă de manifestare politica de căpătuială, iar egotismul îl combină cu demagogia, șantajul, servilismul cameleonic. A izola aspectele de esență ale personajului de împrejurările particulare prin care el se manifestă, înseamnă a săvîrși o vivisecție fatală existenței lui autentice deci și împlinirii artistice. E o eroare pe care mai ales oamenii de teatru nu o evită totdeauna, atunci cînd, spre a ilustra permanența unei tipologii, spre a-1 actualiza, îi conferă acesteia, la figurat și chiar la propriu, costumația valabilă in prezent. „Metoda“ simplist-vulgarizatoare a unei asemenea actualizări s-a practicat și în legătură cu eroii lui Caragiale ca și vizavi de alte personaje clasice. Dar marii creatori izbutesc să transgreseze detaliile care individualizează excesiv sau — cum arăta G. Călinescu ocupîndu-se de roman — ei sesizează și pun în relief „particularul încărcat de universal“. Dincolo de pregnanța artistică a tipurilor sale, Caragiale sintetizează și dezvăluie nu numai viciile clasei posedante a vremii lui, ci însuși procesul degradării morale a indivizilor care trăiesc în condiții favorizante descompunerii pînă și a mecanismelor psihice. Teatrul, nuvelele, schițele, momentele, cronicile, pamfletele — cuprind o mare bogăție de tipuri, fapte, moravuri, definind în trăsături vitriolante o întreagă epocă. Localizarea în timp și spațiu nu limitează însă interesul și circulația în contemporaneitate a creației caragialești, începînd cu virturile politice, continuînd cu arendașii, negustorii, femeile cu pretenții de societate înaltă, amploiații mai importanți sau mai mărunți, trepădușii electorali, profesorii,amicii“, soacrele și „mamuirile“ care-și desfășoară activitatea pedagogică asupra unor odrasle ca Domnul Goe, apoi avocații, demoazelele, vardiștii, literații saloanelor („poețelul de calapod“), fiecare cu mentalitatea și ambițiile, cu ticurile verbale specifice, cu maniile, viciile, indignările sau lașitățile, cu „principiile“ afirmate și cele demonstrate de fapt — cu toții și cu toată recuzita care le este proprie, constituie o lume. Prezentarea ei nu e făcută la întîmplare, viciile nu sînt gratuit subliniate, amănuntele — toate cite sînt date de autorul a cărei clasică scrupulozitate artistică este cunoscută — se ordonează într-o vastă construcție, într-o structură de puternic relief. (continuare în pag. 15) CARAGIALE N. BARBU