Cronica, 1972 (Anul 7, nr. 1-52)

1972-01-28 / nr. 4

BIBL­OTECA„ASTRA" SIBIU Proletari din toate țările, uniți-vă* SAPTAmisMUL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL • Hi pagini, I­deu Sub noi, pămîntul își pregătește neștiut recolta verii. Cu urechea lipită de pămint, satul veghează creșterea pîinii. Cu frumusețe și responsabilitate, anotimpul actualizează senti­mentul cimpiei și muntelui, al recoltei și al tradiției. Evocator și frămîntat, sub aparente liniști și cu pulsații de înțe­lepciune perpetuă, satul s-a suprapus istoriei țării, nu o dată in­fluențind-o și totdeauna înțelegîndu-i subtilitatea și saltul evolutiv. Fără îndoială, imaginea serilor cu țărănci și cu cirezi care se întorc spre casă este o imagine purificatoare, dar insuficientă. Fără îndoială, șezătorile cu furci cărunte și replici du­re își păstrează un farmec nealterat de timp după cum îndîrjirile satului de odinioară, cu murmure sau strigăte care cereau dreptatea la ea acasă, s-au transformat în legendă. Satul românesc a știut să păstreze și să respingă tot ceea ce trebuia păstrat sau respins, iar schimbarea pe care socialismul i a înlesnit-o nu se referă în primul rînd la decor, ci la însăși substanța alcătuirii lui. Schimbarea aceasta este structurală, o schimbare de mentalitate, de conștiință și de înțelegere a lumii. Mutațiile s-au produs în timp. Nu ușor, dar logic. Nu festiv, ci durabil, înțelegerea partinică a problemei satului a trebuit să în­semne leninism, calm, încredere, perspectivă. Insemnînd toate acestea, politica satului s-a concluzionat firesc în spiritul soluțiilor permanent noi și profund legalizate din punct de vedere istoric și omenesc. Orinduirea noastră a ridicat satul la locul de demnitate care i se cuvine. Este o prefacere convingătoare prin eficiență și umanism. Intr-un ansamblu social perfect justificat, satul românesc de azi a devenit un loc al acțiunii, un loc al afirmării pe toate planurile. Patriarhal sau nu, satul românesc de azi cuprinde în sfera lui de existență dinamismul caracteristic întregii noastre societăți. Liric și pur, aerul lui sesizează vibrații unice și caracterizante. Satul reprezintă o lume, deloc izolată, deloc antagonică,­­ și totuși o lume. Fertilă, atrăgătoare, profundă, ritmică. Numai că­ cei care formulează definiții vor trebui să schimbe definiția acestei lumi. Sau, mai bine zis, s-o completeze. O definiție a satului românesc contemporan ar putea cuprinde, in primul rînd, îmbogățirea sa spirituală și caracteriologică. Puterii și deciziei, trăsături seculare ale satului nostru, li s-a adăugat senti­mentul răspunderii sociale. Secularul spirit gospodăresc s-a încadrat ideii de colectivitate. Po­tența intelectuală a satului s-a dezvăluit integral, captivantă și nelimi­tată. Setea de carte, de cultură, de cunoaștere a al­tor generații­­ s-a materializat în satul de azi ca unul din elementele definitorii ale societății noastre. O definiție a setului va trebui să cuprindă neapărat urcușul spre civilizație și urbanism, spre o modalitate de viață în care fac­torii de tradiție să se îmbine definitiv cu tot ceea ce știința veacului oferă și va oferi. Satul, această ființă a recoltei și datinei românești, iși lipește urechea de pămint, veghind creșterea piinii. CRONICA i IRIMESCU : „Octav Băncilă" In legătură cu opera lui I. L. Cam­biale, au circulație încă cele mai dife­rite păreri, fiecare din ele pornind, bi­neînțeles,­ de la recunoașterea virtuți­lor neobișnuite ale creației dramatur­gul­ui. Că însăși această recunoaștere rămâne, pentru unii, reflex al respec­tului general și cam de circumstanță arătat scriitorilor clasici — poate fi adevărat, în măsura în care exgezele corespunzătoare rămîn­ la suprafața lu­crurilor, la aparențele anecdoticului li­mitat de o anume ambianță socială. Dar rezervele eventuale, implicite sau și explicite, pornesc, în mare, de la o nedumerire de ordin teoretic , cum mai este gustat azi Caragiale, cum mai reu­șește să fascineze generații­­ după ge­nerații de cititori și spectatori, atîta vreme cit lumea pe care o „oglindește“ este­, pentru noi, apusă ? Cînd unghiul judecății critice este restrîns la considerarea exclusivă a e­­pocii de referință a autorului, răspun­sul la această întrebare e mai dificil. Lovinescu prevedea chiar o scădere a interesului față de opera caragialiană, în măsura în care, treptat, el nu va mai corespunde „sensibilității epocii“. Observația criticului a fost însă infirmată de timp. însuși G. Că­­linescu, căutînd să surprindă profilul scriitorului dintr-un alt unghi, adaogă, e adevărat, reliefuri inedite în valori­ficarea creației acestuia, mai ales în ce privește proza și momentele, dar începe capitolul dedicat lui Caragiale în Istoria literaturii române (compen­diu) cu afirmarea naturalismului : „I. L. Caragiale este, după Delavrancea, scriitorul cel mai zolist... Naturalis­mul lui Caragiale e radical“, (p. 17S ediția 1963). După această afirmație, ca să ex­plice perenitatea operei dramaturgului, criticul e nevoit să asimileze piesa de moravuri piesei de caracter, aceasta din urmă dezvoltînd „un comic aproa­pe pur“. Dar comicul aproape pur se manifestă tot în anume coordonate is­torice și psihologice. In acest sens pu­tem acorda credit unei fine intuiții a lui Camil Petrescu. Ca dramaturg, au­torul lui Danton a pătruns in intimi­tatea procesului de elaborare al artis­tului Caragiale, ceea ce i-a permis să observe că acesta „a înțeles valoarea excepțională a anecdotei ca expresie funcțională, adică aceea care exprimă sintetic relații complicate și profun­de“ (vol. Studii și conferințe apărut la centenarul Caragiale 1952, p. 25 și urm.). De aici deducem acea bipolară prezență a lui Caragiale în actuali­tate, decântînd esențe și implicînd în același timp un minuțios tablou de moravuri. Simbioza este deplină : Ca­­țavencu reprezintă, de exemplu, o sin­teză tipologică referitoare la o anu­me epocă, pur­tind coloratura aceste­ia,și în același timp un minuțios ta­blou de moravuri. Simbioza este de­plină : Cațavencu reprezintă o sinteză tipologică referitoare la o anume epo­că, purtînd coloratura acesteia și în a­­celași timp reprezintă un fenomen pe ca­re-l numim, pornind chiar de la personaj, cațavencismul. înrudit cu parvenitismul, acesta își alege ca arenă de manifes­tare politica de căpătuială, iar ego­tismul­ îl combină cu demagogia, șan­tajul, servilismul cameleonic. A izola aspectele de esență ale per­sonajului de împrejurările particulare prin care el se manifestă, înseamnă a săvîrși o vivisecție fatală existenței lui autentice deci și împlinirii artistice. E o eroare pe care mai ales oamenii de teatru nu o evită totdeauna, atunci cînd, spre a ilustra permanența unei tipologii, spre a-1 actualiza, îi conferă acesteia, la figurat și chiar la propriu, costumația valabilă in prezent. „Meto­da“ simplist-vulgarizatoare a unei a­­semenea actualizări s-a practicat și în legătură cu eroii lui Caragiale ca și vizavi de alte personaje clasice. Dar marii creatori izbutesc să transgreseze detaliile care individualizează excesiv sau — cum arăta G. Călinescu ocu­­pîndu-se de roman — ei sesizează și pun în relief „particularul încărcat de universal“. Dincolo de pregnanța artistică a tipurilor sale, Caragiale sintetizează și dezvăluie nu numai viciile clasei posedante a vremii lui, ci însuși pro­cesul degradării morale a indivizilor care trăiesc în condiții favorizante des­compunerii pînă și a mecanismelor psi­hice. Teatrul, nuvelele, schițele, mo­mentele, cronicile, pamfletele — cu­prind o mare bogăție de tipuri, fapte, moravuri, definind în trăsături vitri­olante o întreagă epocă. Localizarea în timp și spațiu nu limitează însă in­teresul și circulația în contemporanei­tate a creației cara­gialești, începînd cu virturile politice, continuînd cu aren­dașii, negustorii, femeile cu pretenții de societate înaltă, amploiații mai impor­tanți sau mai mărunți, trepădușii e­­lectorali, profesorii,­­amicii“, soacrele și „mamu­irile“ care-și desfășoară acti­vitatea pedagogică asupra unor odras­le ca Domnul Goe, apoi avocații, de­moazelele, vardiștii, literații saloanelor („poețelul de calapod“), fiecare cu mentalitatea și ambițiile, cu ticurile verbale specifice, cu maniile, viciile, in­dignările sau lașitățile, cu „principiile“ afirmate și cele demonstrate de fapt — cu toții și cu toată recuzita care le este proprie, constituie o lume. Pre­zentarea ei nu e făcută la întîmplare, viciile nu sînt gratuit subliniate, a­­mănuntele — toate cite sînt date de au­torul a cărei clasică scrupulozitate ar­tistică este cunoscută — se ordonează într-o vastă construcție, într-o struc­tură de puternic relief. (continuare în pag. 15) CARAGIALE N. BARBU

Next