Curentul, martie 1928 (Anul 1, Nr. 51-80)

1928-03-01 / nr. 51

Räfoiell imperiale Dela «Viitorul» cetire : «Partidul national-țărănesc nu poate aspira la guvernarea țării, întrebuințând dezordine și apelând la anarhie. Acesta i un adevăr sprijinit pe instinctul de viață a poporului nostru». In fiecare număr, oficioșii guvernului repetă mecanic acest edict imperial, iarămaca o variantă de stil și compoziție. Sânt fraze ce pecetluiesc definitiv nu un adevăr ce a: privi realitatea politică a tari românești, ci mentalitatea su generis a epigonilor lui Ione Brătianu. Ei decretează de cine vine și cine nu vine la cârma Statului ; cine e vrednic și cine nu e vrednic să vină Dar, e ceasul să întrebăm nicî odată : în numele cui hotărăsc liberalii succesiunea la guvern și pe ce autoritate întemeiat ei notele bune sau notele rele se le pun opoziției ? Liberalii sânt un partid ș niciun partid nu poate lua astfel de hotăriri care, se știe, în buna ordine a vieții de Stat aparțin exclusiv factorului C4 stă, simbolizând grafia divină și voința națională, deasupre tuturor partidelor. Reprezintă d. Vintila Brătianu grația divina ? Reprezintă d. I. G. Duca voința națională ? E un mister pe care nici cei doi strălucit bărbați de Stat, luați din scurt n’ar ști să ni-l clarifice. Realmente, limbajul acesta impertinent al «Viitorului» , o rămășiță postumă. Din nenorocire, cât a trăit Ionel Brătianu, era o realitate justificată de covârșitoarea teroare pe care defunctul șef liberal o exercita savant asupra factorului constituțional, despuindu-i cu amabilă cruzime de prerogativele unice și de două ori, consacrate. Actul de la 4 iunie 1927 a căzut cu năpraznicie de trăznet, demasca în toată cinica ei goliciune o stare de lucruri pe care toți o știam, dar nimeni nu și-o închipuia în toată revoltătoarea ei ofensa pentru țară și pentru Tron. Tot ce se spunea până atunci în șoaptă sugrumată se confirma acum brusc și nerușinat prin apariția în fruntea guvernului a jobenului Știrbey. A fost desigur un moment culminant în moravurile politice ale României contemporane, un moment în care s’a condensat și căpătat semnificație simbolică întreaga putrefacție morală de unde «emana» puterea de conducere a țării. Așadar Cu un joben galant la îndemână, Ionel Brătianu putea să decreteze imperial cine va guverna și cine nu va guverna, când va guverna și cât va guverna. Atotputernicia tiranului de la Florica era compusă din secrete foarte simple și profund nedemne. Aranjamentele politice ieșite din cloaca acestor secrete n’aveau nimic din linia și din măreția geniului politic; aveau în schimb marca brutalității agresive a unor lovituri de comitagii balcanici. Politica României în această perioadă nefastă iși da impresia că te afli în codrii Macedoniei unde banda conspiratorilor galanți ținea confiscat un prizonier august strigându- i necontenit : țara sau viața ! Și țara cădea atunci docilă în mâinile hrăpărețe, cum ar cădea o pungă doldora de aurul răscumpărător. Rătuielile imperiale de azi ale ziarului «Viitorul» sânt simple și ridicule rămășițe ce mai supraviețuiesc acelei epoci de rușine atotputernică, recent înmormântată. Eliberată brusc din această captivitate, ca printr-un trăsnet în care se descarcă răzbunătoare dreptatea implacabilă a istoriei, țara își caută azi ritmul normal al energiilor sale propulsive. Cine încearcă azi sa se opună acestui ritm în curs de așezare, întrebuințând maimuțărește metode ale unei configurații de persoane care nu mai sânt, în situații care sau schimbat loial, se dedă unui joc primejdios ce se poate întoarce nepraznic ți nimicitor împotrivă-i. Dispărând acea putere diabolică ce sugruma orice alta veleitate, ingenunentând-o printr’un mit august abil mânuit, voința țării e azi o realitate drastică impunătoare. «Iustineftl fii» viața « nrmitrulni un«» tru» de care ne vorbește «Viitorul» e astăzi identificat cu această voință populară. «Viitorul» însă, ilustrație zilnică a mentalității liberale, confundă cu întotdeauna acest instinct de viață al poporului cu instinctul feroce de conservare al partidului liberal. Din această confuzie nasc acele decrete cu toată savoarea lor ridicula date în numele unui mit august ce s’a coborît in mormânt. Nichifor Crainic He occidentalizam! Comentând ultimele scandaluri ale stupefiantelor, crima desgustătoare și lașă a fantelui Gaetan, un amic găsise prilejul unei cinice și amare perorații. —. De ce vă indignați, monșer ? Eu dimpotrivă, mă simt mândru. In sfârșit ne occidentalizăm. Avem și noipașii noștri. Avem și noi cocainomanii noștri. Avem și noi dramele noastre din lumea mare. Avem și noi persoane selecte pe banca acuzaților , membrii celor mai ermetice cluburi, dramatizând existența până la crimă și la prădăciune. Acum vreo trei luni apărea în Franța pe banca acuzaților, învinuit de escrocherie un Bourbon. Mă simțeam umilit. Criminalii și hoții noștri mi se păreau de prea vulgară extracție. Și deodată, ca o desmințire violentă, au explodat scandalurile și crimele, care ne-au ridicat la nivelul occidentului. In loc de borfașii de la Gropile lui Ouatu și de pungașii de buzunare, din speluncile de pe calea Grivi iei, poliția și parchetul au fost silite să ia în cercetare o clientelă mai blazonată. Rubedeniile celor mai austere excelențe, peștii saloanelor, fanții ceaiului de la ora cinci, charlestoniștii cluburilor inaccesibile plebei — iată deodată o altă calitate a senzaționalului. Ne mai lipsea și fiul de domn escamotat, ca acel L’Enfant du Temple, care a agitat cronica istorică a Franței în veacul trecut. 11 avem și pe acela, în persoana adevăratului fiu al Domnitorului Cuza, apărut la Iași. Ce ne mai trebuește, ca să fim occidentali sadea? — Doar să dispară hamvaele cu cai l am răspuns, pe trei sferturi convins. , Aceasta e alta chestie, replică prietenul și merse mai departe, să împărtășească și altora bucuria că în sfârșit, prin crime, scandaluri, jafuri, escrocherii, ne-am occidentalizat și supraoccidentalizat. Intr'adevăr, acestea, adică hâdele tramvaie cu cai, desgustătoarea murdărie a străzilor, orientala gospodărie, lipsa de baie și de confort, analfabetismul, lipsa de respect pentru libertatea individului, drumurile sparte, absența educației civice, numai aceste mânurte și insignifiante detalii ne mai țin departe de occident. Pentru rest, încă un vieton, încă un Tancred, încă un Lucien Fahre, încă o afacere a stupefiantelor și vom lăsa Europa tâmpită, de cât de rapid, de mimetic, de sincronic și de formidabil ne-am occidentalizat. Bravi Găetani, pionieri ai supercivilizației, dați-i înainte! Ion Darie GUVERNUL $1 Mini» EXTERNE Veșnic referitoare la împrumut și stilizare. Agitațiile Ungariei se permanentizează Criza economică se accentuează și anunțarea stabilizării monetare face transacțiunile mai rare și mai dificile, posesorii de capitaluri și băncile impunânduși o rezervă dictată de o exagerată prudență. , În fața tuturor demersurilor făcute de frustrașii comerțului și industriei românești, guvernul — in deosebi în ultimele zile — manifestă un optimism datorit, se spune, știrilor primite de la d-nii Titulescu și Chiriacescu. Guvernul crede că e cu totul trecătoare această criză datorită nesiguranței pricinuită de anunțarea stabilizării, întrucât are azi convingerea că atât primul împrumut ce va fi acordat Băncii Naționale, pentru operațiile stabilizării, cât și împrumutul mare pentru care tratativele sunt în curs, vor fi în curând fapte împlinite. DUPĂ SESIUNEA LIGII NAȚIUNILOR O amânare a aranjamentelor privitoare la încheerea celor două împrumuturi e pusă din legătură cu rezolvirea chestiunii optanților la Geneva. După rezervirea acestei chestiuni d. Titulescu va fi mai liber să continue tratativele să cântărească ofertele și condițiunile pentru a putea merge pe calea realizărilor practice. PROVOCĂRILI UNGARIEI In acest timp Ungaria își manifestă din nou neastâmpărul indispunând toate cercurile conducătoare ale politicei internationale. Tonul presei oficioase budapestane scoate în evidență faptul că vecinii noștri dela Apus țini să se răsboiască și cu Consiliul «Ligei Națiunilor» «respingând demersuri de natură să violeze suveranitatea Ungariei». Respingând amestecul înaltului for internațional, guvernanții Ungariei au nerat să uite toate încălcările făptuite în chestiunea armelor de la St. Gothard, dar nu reușesc decât să convingă toată lumea ce focar de provocări constitue țara care vrea să facă și din chestiunea optanților un prilej de agitații sterile. Pericolul incontestabil ce 1 prezintă pentru pacea Europei Centrale aceste agitații a fost, de data asta înregistrat de întreaga presă europeană — cu rezerva celei italiene — astfel că se poate spune, că atitudinea Ungariei e o directă propagandă pentru dreptatea cauzei noastre ce se desbate în Martie la Geneva. Von Pește ciocoesc Este încă proaspătă în amintirea noastră scandalul dezgustător cu stupefiantele, ce a desvăluit un aspect intim al desmațului așa zisei „lumi bune”, fiindcă se fieorțăește pe franțuzește, și toți componenții au aerul de nefericiți exilați în mijlocul unei rase inferioare. A fost un vaet prelung în sera prostituției ciocoești, suspine prelungi de ființi alese, smulse brutal din reverie și ultragiate prin indiscreția poliției și a pareJterului. Țara, jignită de acest fragment de degenerescență ciocoiască, a dorit, a așteptat cel puțin sancțiunile morale, și n’au venit, căci la timp s’au mobilizat rubedeniile spre a scăpa numele de rușine și păcătoasele odrasle ale sexului incert din neplăcerile închisorii. S’a făcut o tăcere bruscă, totală, definitivă, ca în jurul unei escrocherii a lui Tancred. Totul a intrat în normal, iar narcișii celui de al treilea sex, au continuat să navigheze între mascul și femei, cu bună creștere, discreție și pasiune înăbușită. Dar o nouă erupție a porouului: isprava asasină a peștelui ciocnesc Gaetan. Citind reportajul crimei, stai ca sub apăsarea teroarei ce o coboară în sensibilitatea noastră un vis urât, ai impresia unei povestiri halucinante de Edgar Poe, în care imaginația fantastică este luminată de flacăra viorie a alcoolului, ceva din amestecul de luciditate și aiureală ca în „Dubiul asasinat din strada Morgei”, faimoasa poveste neobișnuită a bețivului genial din Baltimore. Nu este gestul asasin în care se revarsă o sevă criminală, nu este nici premeditarea, este amestecul straniu de voluptate și crimă, pregătite cu o liniște, cu o precizie spăimântătoare. Un om care se domină așa de puternic încât să poată da actul complex al posesiei și al crimei, depășește măsura comună. Este un exemplar rar de criminalitate, este un tip isbutit din flora veninoasă a unui mediu dacílo] în plină descompunere, o ciupercă stranie, monstruoasă, crescută pe baligrul moravurilor ciornești. Armăsarul biped George Gaetan trăia din profesia de perfect om de lume. Un capriciu al naturii îl înzestrase cu o virilitate priapică, putea plimba prin saloanele cu respirația întreruptă a sensibilităților exasperate de femei stătute, friza îmbietoare pentru încinse”:“ baier-trântattlr, vagine , gata oricând. Un monstruos zeu marin, uitat pe uscat, un navigator îndemânat de pe parchetul saloanelor, un latifundiar al virilității, gata de a se dărui cu o fermecătoare generozitate, în schimbul unei sume, un falus în smoking, jachetă sau frac. Nu avea nici o profesie și nici nu simțit nevoia unei profesii, când și-a făcut din vigoarea promptă a sexului o voluptoasă și leneșa rentabilitate. „Notre eher Georges” circula biruitor prin alela suspinelor, înota fericit dintr’un alcov într’altul lăsând în urma lui gemete de iepe fericite. Pus în afară de neplăcerile nesiguranței economice, valuta lui erotica asigurată și prosperă, relațiile sporite, atmosfera prielnică. Dacă nu ar fi fost prea puturos, dacă și-ar fi dat cât de cât osteneala celei mai mici strădanii, ar fi putut să-și facă drum în viață, mâini de babe sau de fecioare s’ar fi grăbit să-i ajute ascensiunea : „c’est pour noire brave Georges”. Fericitu! pește ciocoe sc consuma prea umil; poșetele damelor se goleau in mâna tot atât de îndemânatecă a lui Gaetan de a deschide o poșetă sau un corsaj. Femeile cari se împărtășeau cu voluptate din virilitatea priapică a lui ,moire brave Georges”, îi măsurau sumele, îi stabileau tarifuri, dumicau în tate darurile, ceea ce exaspera pofta consumatoare a peștelui ciocnesc. Nervii exasperați, disprețul de mascul plătit pentru cloaca infectă a sexelor debitoare, și acea suverană eliberare de orice constrângere morală prin adâncirea în rezervele de bestie bine hrănită și ferită de griji, ca plantele delicate ferite de vânturi, s-au dat acel complex de puteri criminale pentru a da fioroasa sinteză a crimei și a valuptățiii posesiei, executată în strada Romei din Parcul Bonaparte. Nu prim» .«gestul de,p »ic’de. de a suprima o viața dă accentul înfiorător actului, — căci se poate prea bine ca un moment de njtare, de congestie a conștiinții morale să se prelungească, ecou sinistru, în crimă, — definește totdeauna pe criminal. Metoda, calmul desăvârșit ce înlătură ipoteza impulsivității, faza premergătoare și pregătitoare, rânduiala în operație, măsurile de savantă precauție și originalitatea alegerii momentului, definesc speța degenerării criminale. Gaetan, acest Raskolnicoff (din „Crimă și Pedeapsă”) fără scuza mizeriei, se proectează în actual ca sinistrul avertisment al unei clase în agonie. Oribil pește ciocotesc ce reabilitează pe modestul pește al bordelurilor de rând. Haidău stilat al sexului, haimana parfumată a existenței impertinent parazitare, derbedeu cultivat de damele încălzite de obsesia falusului. Gaetanul de care se spânzură desmățul unei lumi bune de svârlit în afară de viața acestei nații românești care nu se recunoaște în fauna stilată a babelor și a peștilor ciocoești. Gaetanul crimei ne oferă un spectacol inedit. Crima înotătorului de alcov Gaetan este doar un nou capitol complimentar al stupefiantelor, un nou val de miasme din putureșenia ciocoiască ce-și svârle infecția în văzul lumii. Noroc că scârboasa crimă se va desbate la jurați și nu va putea fi clasată. Pamfil Șeicaru Statul-amibi Democrația româneasca, după ce a lustruit timp de o săptămână parchetele Camerii, murdărite de abjecțiunile expectorate în grandioasele scene de reciprocă prostituate, democrația băștinașe a început să scâncească, de câteva zile, ca un prunc al cărui înger păzitor a fost violat de tâlharii de reacționari. In articole zilnice, în zilnice și admirabile cursuri împotriva belșugului, ea se tot văicărește împotriva îndrăsnelii cu care Consiliul legislativ s’a pronunțat împotriva zilei de opt ore. Dacă, având să examineze noul Cod al Muncii, Consiliul legislativ își lărgește atribuțiunile, destul de vag schițate prin legea sa constitutivă, — cu atât mai bine pentru el și pentru noi. Nu este, în această aparentă uzurpare, nimic bizar sau ciudat. Ciudat și bizar este sistemul prin care, —în organizația unui Stat, se ia în considerație, la alcătuirea legilor, părerea unei gloate alese de desmetici, prin tot felul de fraude și de hoții. Bizar și ciudat este ca sarcina confecționării legilor să nu fie încredințată celor familiarizați, prin studiile și prin îndeletnicirile lor, cu legile, cu datinile și cu Dreptul. Absurd și stupid este să alegi colegiul legiuitorilor prin sistemul vastei escrocherii politice denumite „sufragiu universal", „ suveranitate națională”, sau „opinie publică”. Opinia publică, — o știm cu toții, — este moale ca urda, — și se fabrică în alambicul presei. Și presa, ca și alegerile, depind de rezervele bugetare ale partidelor. Opinia publică, deci, este un fel de femeie publică, colectivă. Ce legătură rămâne între selecția operată de această târfă mioapă, și aptitudinea de a legifera ? Consiliul legislativ își lărgește atribuțiunile, și „vine în contradicție cu pactul nostru fundamental”. Cu atât mai rău pentru pactul nostru fundamental, — și (iarăși) fli atât bing noi. Oare, pe toăia suprafața pământului, prin ce mijloc au ajuns Parlamentele să exaspereze noroadele, — sărăcite de universala și atotputernica lor incompetența, dacă nu prin furișe și permanente uzurpări ? Uzurpare în 1789, când s’au substituit executivului, și încă zece mii ee uzurpări, de-atunci și până azi, la noi și la vecini. Dacă pactul nostru fundamental, — căruia i se mai spune (mi se pare) și Constituție, prevede și statornicește suveranitatea imbecililor și a spurcaților la gură, în materie de legislație, cu atât mai rău pentru el. Nu am avut niciodată curiozitatea să mă rătăcesc prin slovele acestui pact, poreclit (mi s'a spus) Constituție, — pentru că de câte ori vreau sa cunosc constituția unei țări, urmez sfatul bătrânului meu dascăl Ronald, întrebat de nu știu cine, — bu știu de Madame de Steel, — dacă Franța are sau nu o constituție, iscusitul meu maestru răspundea că această chestiune este pur și simplu absurdă. „Constituția unui popor”, — scria el, — „este modul lui de a trăi; a întreba dacă un popor care a trăit paisprezece veacuri are o constituție, — a întreba aceasta despre un popor care există, — înseamnă să întrebi, atuunci când el există, dacă are ceea ce îi trebue ca să existe; înseamnă să întrebi dacă un om care trăiește, și care a împlinit optzeci de ani, este constituit pentru a trăi.” de DYNISON Neamul românesc, ori ce-ar spune gradații liberalismului occidental, era constituit, și strașnic de bine constituit, cu multe veacuri înainte de sosirea primului transport de principii omnibus importate din bazarul demagogiei apusene. Și constituția lui reală de azi, la care asistam fără a o deschide pe cea tipărită, ne confirmă tot mai mult că organizația noastră reală nu are nimic comun cu miniatura ei legală, cocoțată în Dealul cu cinci clopote și patru sute de glande salivare. Constituția unui popor, a acestui organism de organisme umane care este un Neam, este cu mult mai complicată decât poate cuprinde broșurică „fundamentală", cu o sută treizeci și opt de articole. In organismul acesta, ca și în orice organism superior, diviziunea muncii și specializarea organelor se face mult mai viu decât în „pactul” de la fund. Niciunul din salahorii parlamentarismului nu ar accepta, — nici măcar pentru o zi, să mănânce, să fumeze, să alerge, să fluere, să cânte și să sforăe cu degetele, — să zicem, — de lapi(Continuare în pag. li-ti} Pentru Dumnezeul Tdzau Usir Vor La 8 Aprilie comancă o sarbatoare a Aviației Se vor face pomeniri în biserici Si în temple pentru cei căzuți cu oasele sdrobite din sicriele sburătoare ale d-lui Lucien Fahre. Se vor face rugăciuni pentru prosperitatea aviației naționale — și poate chiar rugăciuni către Dumnezeul văzduhurilor cel îndurător, să-l cheme la sine pe musafirul nostru cel când cu barbă, când cu cioc și când fără. Căci numai chemându-l în înălțimile unde sufletele plutesc fără aripi și fără motoare Lorraine Dietriche, scăpând aviația noastră de aceasta ploșnița cu barbă, rugările celelalte vor mai putea avea ascultare. E dureros că sărbătoarea Aviației se va începe și va sfârși cu un pomelnic pentru morți — și cu un pomelnic atât de lung. Au căzut și în altă parte, asemenea eroi ai viitorului, cu sutele. Dar au căzut eroic și au căzut cucerind necunoscutului o taină j nu mureau în deșert. Prin ei s’a făcut zi cu zi cucerirea văzduhului, s'au desăvârșit mașinile de sburat, s’a înlăturat un cusur, s’a realizat visul lui lear. Prin ei aripile nu sau mai topit de ceară, în arșița soarelui și tot prin ei se căsătorește astăzi confortabil de a curmezișul cerului albastru, tot atât de fără primejdie , în jâlțul de la gura sobei. Dar bieții noștri morți, nu și-au frânt gâtul, nici pentru o născocire nouă, nici pentru o perfecționare oarecare, ci au fost asasinați ca să plătească chefurile d-lui Fahre și să îndoape părăsiții aviației naționale. Adevărat este că îndreptarea nu mai poate veni decât de la Cel de sus, căci cei pământeni prea legați sunt de pământeștile slăbiciuni și de pământeștile recompense și complicități. Să ne rugăm dar, pentru Zburătorii noștri care au murit și vor mai muri prin generoasa bunăvoință a d-lui Lucien Fahre. Serspl sat „Transformarea Statului“ de ION DIMITRESCU Nu este printre noi nici unul, care să-și închipue că înțelegătoarea atenție pe care o aducem evenimentelor, reformelor și avânturilor Italiei de astăzi ar avea în umbra ei vreo speranță de a realiza, în țara noastră, o mișcare asemănătoare celei care a adus în fruntea Peninsulei Clasice partidul care astăzi o regenerează. „Fascismul”, i- a spus însuși Ducele lui, — „este un produs tipic italian, — după cum bolșevismul este un produs tipic rus. Nici unul nici cellalt nu se pot transplanta, — niciunul nu poate trăi afară din patria lui de origină” .) Dacă, însă, partidul fascist a fost un produs specific italian, — dacă evoluția milițiilor sale a fost o minune strict națională, — nu tot acelaș lucru se poate spune despre înfăptuirile Italiei de astăzi, — în care fascismul a devenit un adevărat mod de a trăi. Nu se mai poate vorbi de un corporal) Margherita Sarfatti. Dux. ptivism pur fascist, — nu se mai poate nega celorlalte națiuni, desgustate de sterilitatea parlamentarismului, — dreptul de a recurge, la rândul lor, în organizarea profesională. Și aceasta cu atât mai mult, cu cât este vorba, aci, de principii cu mult anterioare fascismului. Conducătorii de astăzi ai fascismului italian își dau, firește, lămurit seama că, în clipa când manipulele victorioase pășeau, acum cinci ani, spre Capitol TM, — fascismul poseda nu atât o doctrină de Stat cât anumite tactice de luptă. Ceea ce se chiamă, astăzi, doctrina fascistă, — este rezultatul fecundării entuziasmului cohortelor de către idealismul naționaliștilor strânși pe vremuri în jurul lui Federzoni și al lui Corradini. Și, — deși aceasta se recunoaște mai anevoe, — trebue să recunoaștem iarăși ca esența naționalismului italian datorește multe din elementele sale naționalismului maurrasian, —■ inspirat și el din «merile tătarilor néiazionari ai veacului trecut, — un Donald, un Le Play, __ De Maistre, Taine, Renan și Auguste Comte. Considerat sub acest aspect, fascismul din ultimii ani apare ca un început de realizare a unor principii statornice de fizică socială, ca o incarnare în fapte a unor concepțiuni vechi, din ce în ce mai verificate de experiența Națiunilor. Din acest punct de vedere, nimeni nu mai poate susține că experiențele fasciste ar fi rezervalte numai Italici : transformările realizate prin ele sunt prea prețioase, și principiile lor prea generale, pentru a nu cuceri, ■— mai curând sau mai târziu, — massele de pretutindeni, — desgustate de politica partidelor, croite după vechiul sistem. Cea mai însemnată din aceste transformări, — cea despre care ne vorbea acum câteva luni, înscr’o carte prețioasă, ministrul Bocco, ■—a devenit un fel de Sfântul Pitel al fascismului., —■» este transformarea Statului *). ,Statul, «— spusese Mussolini, „este ideia centrală a mișcării noastre . Statul este organizațiunea politică * Alfredo Rocco, — aș transformazume éeÜo Studo,m Rorm, 1297, " i și juridică a societăților naționale, și el se proiectează într’o serie de instituții de diverse ordine. Formula noastră este aceasta : totul în Stat., nimic în afară de Stat. — nimic împotriva Statului”. Concepția aceasta eroică e Statului, — cine ar putea-o nega ? — a ieșit odată cu luptătorii, din tranșee. Este Statul privit prin prisma solidarității, revelate de truda anilor de front. — este ideologia disciplinelor creatoare, substituită Statului liberal și agnostic, dominat de interesele particulare. Alfredo Rocco avea dreptate să spună în volumul său că Statul democratic, decretat de principiile revoluției franceze, este un organism străin de forțele vii ce alcătuesc viața unui Neam; subordonat tuturor curentelor și tuturor presiunilor, el poate fi rând pe rând străbătut și dislocat de orice curent anarhic, — deoarece prin esența lui el nu are nici misiune proprie, nici funcțiune socială, — și mai ales nici o viziune a destinului național, Umanizarea Statului, ~ începută de conducătorii Italiei, de astăzi, — va trebui, va trebui să treacă mâine frontierele peninsulei. —re a transferase *i structură celorlalte țări ale Europei., cari, —• ca noi, — suferă de ideologia revoluționară. Intr’o epocă dominată de problemele creațiunii industriale și de desvoltarea producției, — organizarea sociala pe baze profesionale va trebui să înlăture, treptat, dezorganizarea isvorîtă din reprezentanța bazată pe simpatii personale, pe desgusturi și pe complicități electorale. Statul, — din ce în ce mai copleșit de elementele producătoare ale Națiunii, —nu se va putea desprinde din strânsoarea lor prin acapararea ruinătoare a monopolurilor, ci numai căutând să devină un adevărat centru de coordonare a activităților naționale confluente, — armonizate. Și Vincenzo Zangara avea dreptate să spună, în lucrarea sa de acum un an, ** că „fenomenul sindical este, fără îndoială, cel mai caracteristic fenomen al epocii moderne”« .„Revoluție sindicală”, — numea Vincenzo Zangara primenirea realizată de fascism; dacă nu am fi desgustați, — după inepta și seculara apologie a isteriei de la Vincenzo Zangara, Kiooludonts sindicale. Roma 1927. | I 1789, — de temeau de „revoluție”, — am spune că fascismul a ■ fost o revoluție, în sensul frumos ■ al cuvântului, — o revoluție pură și grandioasă. Dacă rezervăm epilepsiei sanguinare de la 1792 denumirea de „răsvrătire”, — sau de „revolta“ destructive, —— acceptăm bucuroși pentru fascism calificativul de „revoluționar’, Revoluție constructivă, — ale cărei principii fundamentale au venit să condamne teoria și practica revoltei infecunde, — revoluție dramatică și creatoare. Recreatoare a modului de a trăi, — a modului de a cugeta și de a privi destinul unei rase. Și, mai ales, revoluție care a strecurat, întruneam întreg dorința marilor elanuri și a marilor înfăptuiri, convingându-l că cea mai dureroasă priveliște. Ia un individ ca și la un popor, —* este potolirea, — lipsa de tensiune.;" — Umilitoare pentru urs Neam, este numai o amorțire pe aceea a umbrelor pe cari divinul Dante le batjocorea în al treilea cânt al Infernului său, — și pe cari, apunea poetul Florenței. —— până și Iadul le scuipă o» dep 1*0«% U5.