Curentul, aprilie 1928 (Anul 1, Nr. 82-107)
1928-04-01 / nr. 82
Orotend orlofloiiei Când, îndată după unirea tuturor românilor, tânărul profesor de teologie din Sibiu, Nicolae Bălan, ales în unanimitate mitropolit al Ardealului, lepăda haina civilă pentru a se înveșmârta dintr'odată în odăjdiile arhierești ale uriașului Șatrana, nimeni, mi se pare ca scris vorbe mai entusiaste ca noi pentru prețioasa achiziție pe care o făcea Biserica ortodoxa în persoana noului consacrat. Dacă din când în când ne-am înșelat în aprecierea oamenilor (cine e scutit de greșală ?) cu Nicolae Bălan preferințele noastre le știam dela început garantate. Pe treapta cea mai înalta a ierarhiei se consacra o inteligență, o cultură și un talent îndelung probate anterior ca să se mai poată destainți în urmă. Discursul ținut Marți la Senat de mitropolitul Ardealului, în afară de valoarea lui intrinsecă, e pentru noi un triumf Nu cred să se poată numi egoistă bucuria ce te strabate când convingeri, sentimente și aprecieri ale tale le vezi pecetluite de o inteligentă care nu e a ta, de o cultură care nu e a ta, de un talent care nu e al tău. E sentimentul larg in care ne scaldă epocalul discurs al I. P. S. mitropolit Nicolae. O satisfacție în plus, adăugată de un motiv superior și oratorului și nouă tuturor, intensifică acest sentiment de bucurie : e incontestabil că prin rostul mitropolitului Nicolae s'a exprimat la Senat cuvântul ortodoxiei. Față de multele bârgueli și nătângii ce s’au spus în maturul corp ca din partea sau împotriva ei. Biserica noastră avea nevoie de o revanșă covârșitoare. I s’a dat Contrariate, jignite, rușinate până ieri, sentimentele noastre legitime tresaltă, splendid justificate și din plin răsplătite. Doctrinar și polemist, mitropolitul Nicolae a expus cu mari resurse, sub acest îndoit aspect, punctul de vedere ortodox. Oricine a ascultat discursurile la legea Cultelor va recunoaște dela început ca nici un orator nu s’a ridicat, în ordinea considerațiilor generale, la un punct de vedere așa de înalt. In această parte a discursului său, mitropolitul Nicolae a dat rest impresionant speranțelor ultime ale creștinismului integral. Era cum nu se poate mai creștin și mai la locul său atunci când se discutau bunele raporturi dintre culte. De bază mai solida se putea da acestei reciproce tăgăduiri a diferitelor biserici decât speranța apocaliptică în contopirea lor ultimă ca o singură turmă sub un singur păstor "( Fiecare din cei de față știa că aceasta e linia logică a credinței creștine și, în răpirea acestei viziuni, fiecare va fi uitat pentru moment diferențele ce ne despart, momentan înfrânte de elementul profetic ce ne unește. Mitropolitul Nicolae a concretizat această viziune în imaginea covârșitoare, ce nu se va putea uita, a muntelui pe care îl suim, pornind de la poale, din diferite direcții, fără să ne vedem unii pe alții în timpul urcușului, dar cu siguranța că ne vom vedea cu toții îmbrățișați sus, s pe vârful lui, în aureola unui per unic— ! *|JÎ " 1 . Dar această bază a îngădui afii dedusă din domeniul speranței comune a creștinătății, oratorul a identificat-o ingenios cu acel simț de armonie ce caracterizează rasa noastră, demonstrată în manifestările artistice și practice ale acestui popor, la raporturile lui cu vecinii de alta rasă și până la raportul permanent dintre Biserica și Statul nostru. Pasagiul acesta, de o remarcabilă ținută literară, poate rămânea model în orice antologie și, poate, frumusețea lui a determinat cererea ca discursul să fie afișat. In a doua parte, care a fost o multiplă polemică cu catolicismul și cu uniții români, Mitropolitul Nicolae a vădit o documentare dogmatică, istorică și canonică impresionantă. Era vorba de procesul dintre Biserica ortodoxă și cea unită. Dureros proces, care sângerează inima românească ori de câte ori se redeschide. Cititorii cunosc punctul nostru de vedere.El stă In sentimentul de calda JBC sfiXtiUa sfintă fată de Blabd nultural și naționalist. Nimeni nu-i poate contesta aceste merite glorioase pe care episcopul de Gherla, P. S. Iuliu Hossu le-a evidențiat în discursul sau care a fost un imn închinat patriei românești. Noi vorbim despre Blaj ca români recunoscători. Mitropolitul Nicolae a vorbit ca ierarh ortodox, identificat cu doctrina și istoria Bisericii sale. Trebuie să recunoaștem că Biserica ortodoxă, răpită în patrimoniul ei prin actul rupturii de la 1700, era în drept să-și expună punctul de vedere. S-a expus fără cruțare în fond, dar cu o desăvârșită eleganță în forma: Oratorul ortodoxiei, cu formidabil arsenal de argumente și cu replică fulgerătoare de apologet înfocat, a dat glas unei revendicări care, din punct de vedere dogmatic și istoric, e imposibil de combătut: «Eu am în privința aceasta o conștiință care e ruptă din conștiința de sine și de misiunea sa, a Bisericii ortodoxe». Pe aceste temeiuri victoria era definitiv câștigată. Și cu toate acestea, înalt Prea Sfințite, salutând în strălucituri discurs în sus glasul Bisericii sacre care ne-a binecuvântat leagănul, pe care căutăm s’o slujim cu toata energia noastră și care ne va adumbri în moarte, inima noastră românească are o floare și pentru acest Blaj auster care, știm, nu poate da decât o singură replică : aceea a eroilor cărturari și a modeștilor mucenici de bunăvoie ce s’au dovedit, dincolo de prăpastie, os din osul nostru și sânge din sângele nostru. Cu înălțimea de spirit la care v’ați ridicat, n’ați contestat acest adevăr. El merită, în parte, ceva din larga noastră dragoste ortodoxă. . Nichifor Crainic Nenea Kilowatt Toate lucrurile au un sfârșit pe lume, — chiar și sbuciumul lui Nenea Leonte Kilomatt, care și-a serbat aseară aniversarea de douăzeci și patru de ore dela votarea legii uzinei sale, menite sa sa lumineze fața tot cât îi luminează aperitivele nasul. Confortabil instalat în fructuoasa-i isbânda, cu scrupulele vătuite și chiar bine mătuite, augustul Brăilei borțos derogase ieri dela obicinuita-i bestialitate facilă. Mulți încep chiar să creadă că, pentru îmbunătățirea rasei conducătorilor noștri, fru strică din când în când câte o lege de felul celei votate Joi de Cameră, care să le umanizeze chipul. I se așternuse omului puțină viață, pe ceea ce ar putea trece la el drept fața. I se dilataseră chiar emisferele obrazului, cât pometele fondului. Nenea Leonte Kilomatt își savurează, un gând, binefacerile unei victorii bine câștigate. Gata să-i fară siguranțele de emoție, mereu radiografiat de ziare, și electrocutat de privirile disprețuitoare ale colegilor între reprezentare națională, a cunoscut atâtea scurtcircuituri, de când aleargă pentru uzina cea dorită, încât acum vrea să răsufle, ca omul. Ca besofonul, mai bine zis, care se știe că este (și rămâne) un instrument de suflat. Nenea Kilowatt sufli și răsuflă. Și trebue să recunoaștem ca satisfacția lui Nenea Leonte este și fondată, și besofonată. Pentru pricopsirea partizanilor săi brăileni, prin călcarea legilor, nu a cruțat nici o sforțare. A făcut întreruperi și interpelări, s’a făcut că cugetă la lega învățământului, — a colindat și s’a milogit, — dar a reușit. Acțiunea lui pentru desăvârșirea potlogăriei va putea servi, în viitor ca pildă posetrvității, într’o „Cazanie a prefectului amator de ilegalitate”. Atletul somnolenței dunărene își rumegă astăzi mulțumirea. I s’a înfăptuit visul, — i s’a respectat vocația. După prosternări înjositoare, după câteva discursuri cu cari și-a răstignit auditorul, — este răsplătit cu o lege ilegală: Privi Leghiire cu care Camera speră să-l hotărască la tăcere, pentru restul contractului încheiat cu alegătorii cari l-au trimes în Dealul Căscatului. Va înțelege nenea Kilokati ? ***» Dienitr@$eii Spulberarea Bilimei speranțe u guvernamentale Semnificația politica a șefii partidkor sîscrsului de ori a unui profesor orga.Toți politice cer înlăturarea guvernului liberal Nu numai din șoaptele inisiunante ale guvernamentalilor, nu numai din coloanele oficioaselor liberale, dar mai ales, din prezența întregei majorități și aproape a tuturor membrilor guvernului se puteau deducă nădejdile de cari se agățau liberalii pentru a da impresia că au găsit un spirijin pentru continuarea agitatei lor guvernări. In tăcerea neobicinuită a Camerii, d. profesor Iorga a vorbit drept, răspicat, derutând mereu pe majoritarii cari nu știau când să aplaude și când să se abține de la o prea evidentă subliniere a crudelor adevăruri cari nu erau sesizabile pentru toată lumea. DAR D. VINTILA BRATIANO Speranța inseraltastr că savantul nostul* îsiarie va critica dârza atitudine a nați<Emai"tărăt*iștilm si chestiunea adunării de la Alba la ISsa a fost snuliperată insa și această decepție a fost în chip vnabil exprimată de primul ministru care a întrebuin |at din nou supremul argument al fâlfâirii tricoferului și al invocării pericolului sovietic. Ironia profesorului Iorga drept replică la râs- B»ui*sul alăturea cu-drumul al d-lui Brătianu a stabliniat și mai mult fundamentala deosebire de vederi și reținemi din noianul de sclipiri și săpeți, d.eclaratia șefului partidulari nafiderat că plecarea actualului i*?»weni a devenit inevitabilă. TOȚI ȘEFII PARTIDELOR De'lava fii? or categariva ,Și_d es repetate ale partirdului nádimn al țării ne kp și în. deosebi' al #» șef nrii partidului. d. Iuliu Iff ania, i-au urmat declara fii o generalului Averescu in numele partidului poporului. Cei doi șefi de partide au arătat motivele temeinice care impun — în interesul liniștii țării — neîntârziata schimbare a guvernului. D. Iorga lipsea din țară. Nădejdile ce-și puneau liberalii într’o eventuală îngăduință a șefului partidului național au fost ori risipite. Silozya nu s-a mulțumit să arate necesitatea înlăturării guvernului, dar a adăugat că știe mai mult decât majoritarii despre o astfel de apropiată eventualitate. Cei trei șefi de partide și-au spus cuvântul. Intre acest fapt și dorința liberalilor de a se permanentiza la Putere, factorii competenți vor avea de ales. Și după foarte multe previziuni se poate deduce că ezitarea celor în drept nu va mai fi de lungă durată, Vion Plătește țara într’un articol — de altfel bine scris — publicat de d. Vasile C. Osvadă în ziarul «Îndreptarea», se încearcă o punere în discuție a legitimității naționalilor ardeleni, de a se intitula «reprezentanții Ardealului». Ceva mai initit, d. Vasile C. Osvada, spur de precizie aritmetică, publică și o listă comparativă de împărțire, între partidul poporului și partidul național, a elementelor ce au rerezentat înainte de 1914 lupta românească în Ardeal. Aritmetic poate să aibă dreptate de Vasile C. Osvadă și daca s’ar întâmpla sa vie din nou la guvern generalul Averescu s’ar mai putea prea bine adăuga și alte nume cu trecut politic în lupta românească din Ardeal, dar oricâte nume s’ar smulge, «reprezentanții Ardealului» vor rămâne tot în opoziție, marginindu-se doar la o politică negativă, de critică a gravelor greșeli săvârșite. De ce? D. Iuliu Maniu nu a declarat niciodată că deține o rețetă miraculoasă, formula tainică de descântec pentru toate lipsurile Ardealului, dar a pretins că poate face o bună gospodărie, ceva mai mult, că oricine pune o fărâmă de trudă pentru a înțelege anumite stări de lucruri specifice regiunilor transilvane și adaugă unei înțelegeri iubitoare și voință înfăptuitoare poate realiza buna orânduială pe care o cere Ardealul. Dela 1920 și până astăzi au guvernat liberalii 5 ani și averescanii 3. Faptul că astăzi d. Iuliu Maniu se poate intitula reprezentant al intereselor Ardealului, se datorește erorilor, neertatelor erori săvârșite de cele doua partide ce au alternat la guvern. Nici guvernele Brătianu nici cele ale generalului Averescu n’au avut o politică națională în Ardeal și în celelalte nouă ținuturi, o politică de partid dominată de formarea cadrelor da, o politică de afirmare creatoare a spiritului românesc, nu însăși milogenia fața de minorități, răsfățate de chipturile electorale. w- Lse.d'Ü ținea un aspect umilitor al politicei de partid negatoare a oricărei politici naționale Să ne facem un sever examen de conștința și să înțelegem în ceasul din urmă că o politică nouă, afirmativă, creatoare, națională se impune pentru a stăvili acea toropeală a energiei românești și acel tumult agresiv al minorităților încurajate de absența unei politici de stat obligatorii pentru toate partidele. Nu se bagatelizează conducerea unui ținut, nu se reduce politica unui guvern doar la o luptă nesfârșită cu mereu aceleași controverse asupra legitimtății opoziției de a urma o tactică sau alta. Guvernul liberal este la putere de un an de zile. Știa prea bine acest guvern că prin ineleganța prelucrării guvernului Știrbey, va avea dușmănia fără eroare a național-țărăniștilor dominatori ca simpatii populare, al Ardealului. Și într’un an de zile ce nu se putea face! Oricât ar fi de iscusiți trepădușii propagandei de partid, oricât de meșter ar țese cuvintele de agitație, ar rămâne fără ecou dacă oriunde ai întoarce privirea n’ai vedea decât râvna muncitoare, vrednicia creiatoare a uni guvern străbătut de toată grija unui ținut Chiar atunci când au fost inițiative pornite cu toată autoritatea pe care o avea Ion I. C. Brătianu le aflăm astăzi cum au sfârșit. Se hotărîse cu o grijă deosebită să se îndrepte situația tragică a Moților. S’a început firește cu banchete și discursuri ca ulterior sa se continue cu realizările imediate ale făgăduielilor făcute. Firește, porumbul, destinat îndestulării unei regiuni sărăcite prin colaborarea Alecu Porcu-Tischder Mohr, a sosit mai scump și stricat, creditele au încremenit sub privirea cruntă a d-lui Vintilă Brătianu, dar ceva tot pornise, drumurile menite să elibereze pe Moți din izolarea de stâncă a munților. Aceste drumuri mai cin dem și de lucru Moților. Dar, prin nu se știe ce socoteală de ideată înțelegere, lucrările s’au oprit brusc, iar în multe părți nici nu s'au plătit muncitorii pentru munca prestată. Ceva mai mult, deputatul Traian Ulpiu Gomboșiu, care a adus la cunoștința Camerei — deputat liberal, nu iațional-țărănist — a mai adăugat : «Oamenii sunt desperați. Un atentat cu dinamită contra senato.rini Remus Pașca își găsește tot aci explicația». Și se mai caută instigatorii fperei de nemulțumiri, și se mai trudesc să‘ afle taina poularității d-lui Maniu, când această irezistibilă popularitate e făcută de nesăbăduita politică a guvernelor ce s’au succedat vitejge față de nevoile țării, nevoi pe care nu le-au înțeles, n’au voit să le înțeleagă. Când printre proconsuli ideologiei liberale în Ardeal figurează și Tancred, iar șef al Moților este domnul Chirculescu din Focșani, de ce ne-am minuna de rușinoasa afirmare a politicei naționale, în Ardealul pentru care vechiul Regat a jertfit opt sute de mii de morți pe toate câmpurile de luptă.Avem o paralizare la autorități’’ statului român atacat de sifilisul patimei de partid. Dar toate păcatele nu le plătesc partidele — societăți în nume colectiv de ambiții și pofte subaîterne — ci o biată țară de oameni cumsecade, Psamfil Șeicaru satana am traija ție DEI ®. THEODORESCU Nu ne mai despart decât trei săptămâni de marele examen la care va fi supusă conștiința politică franceză după experiența celor patru ani de dezamăgiri, de incoerență și, însfârșit, de admirabile auto-constrângeri și rectificări. Alegerile generale ce au loc la 22 Aprilie se vor săvârși într’o atmosferă mai puțin limpede — din punct de vedere al conturării tendințelor în luptă — decât cele de acum patru ani. Tn adevăr, la 11 Mai 1924, se ciocneau înaintea obștei franceze două mari grupuri ideologice, fără uneuun punct de legătură între ele , era cartelul stângilor și era blocul național. Regimul electoral al reprezentanței proporționale pe scrutin de listă înlesnea această hotărnicie și această comasare a ideilor în cele două imperii principiale generale : Stânga și Dreapta. La 11 Maiu 1924, victoria a fost a cartelului Stângilor. O victorie justificată, desigur, de falimentul urât al celor patru ani precedenți ai victoriei blocului național. Se știe însă ce dezamăgitor se sfârși izbânda dela 11 Mai : asociația socialisto-radical socialistă nu putu guverna Franța din pricina lipsei de posibilități de sudură dintre cele două grupuri componente întovărășite doar de una lor comună împotriva reacțiunei dar ireconciliabile în esența și ințintele lor. Iată de ce legislatura începută cu triumful cartelului sângilor se sfârși — în definitiv, așa de rodnic pentru Franța — cu un norocos și respectat guvernământ de uniune națională”. Practica și realitatea impuse despărțirile lor cele firești în ciuda combinațiilor de suprafață ale capriciilor și jocurilor politice , ,,cartelul’’ ca și ,,blocul“ se disolvară moralmente deopotrivă pentru a înlesni gruparea naturală a partidelor burgheze în jurul d-lui Poincaré lăsând într’o parte și alta extremele izolate. Natura își face rectificările de normalitate și nu politică. Așa stând lucrurile și ținând seamă — pe deasupra — că din voia bizară a socialiștilor împotriva partidelor moderate, Franța s-a întors iară la vechiul regim de injustiție și micime electorală al scrutinului de arondisment cu eliminarea reprezentării proporționale, — e greu de făcut profeții cu privire la alegerile ce se apropie. Cele două grupări cuprinzătoare de acum 4 ani nu mai există decât ca entități de discuție; nici cartelul Stângilor nici blocul național nu mai sunt azi forte precis constituite electoralicește. Bătălia de-acum se desfășură într-o înverșunare mai individuală, mai măruntă, mai locală. Așa că rezultatul poate aduce tot felul de surprize. Nici vorbă de vre-o alianță între socialiști și socialiștii radicali, cu toată silința unor bune intenții, — cel puțin la primul scrutin, dar, la ce de-al doilea, e cert că necesara concentrare se va face către stânga socialiștilor, cu comuniștii, și nu cu radicalii, afară de excepții sporadice. E interesant de constatat că în lupta electorală se va rola acum, poate pentru prima oară, nu atât în fluturarea steagurilor principiale, cât în jurul menținerei sau înlăturării unui guvern care reprezintă toate partidele de la hota(Continuare în pag. lla) Inventatori și sperturi Cazul locotenentului Oniță Marin, inventator al unei puști mitraliere adaugă numai un capitol nou la o prea cunoscută pdisee. De câte ori un român, cutezând să spargă rutina, a încercat să dea realitate unei idei ori unui principiu inedit, sa izbit nu numai de indolența birocrației, ci chiar de impertinenta ei ostilitate. Vă amintiți în ce condiții a plecat din țară inginerul Constantinescu, inventatorul mitralierei aplicată la avioanele franceze și engleze, pe frontul marelui răsboiu, cel dintâi tehnician care a dat aplicări practice sonicității și născocitorul unor procedee care vor revoluționa industria automobilistică, după cum s’a dovedit la solonul Automobil de la Grand Palais, din Paris, acum un an și acum doi ani ? Era prea mare îndrăzneala lui, pentru a încăpea în uidva blegilor noștri oameni politici, capitaliști și tehniciani. L’am pierdut pentru știința și industria românească. El este astăzi o glorie a științei și tehnicei engleze, deș nu ne păstrează nici o amintiri amară și nu uită niciodată ci este român. Atât numai, că fabrica sa de automobile, în loc să se afle pe teritoriul nostru național, e în Anglia și va adăuga la prosperitatea industrială a Angliei. Atât numai, că mitraliera inventată de el pentru avioane, a fost exprimentată și aplicata de armatele aliate, fiindcă la noi, la început, înainte de confirmarea Apusului, a fost întân puind cu strângeri nedumerite și ironice din umeri. Pușca mitralieră a loctenentului Orița, a atras luarea aminte a comisiunei prezidată de d. general. Radvanu și raportul declară „de cel mai mare interes ca aceasta armă să fie fabricată în bune condițiuni, la o mare uzină de arme din țară sau din streinătate”. Totul s’a oprit aci. Pușca face ocolul redacțiilor pentru a deștepta în opinia publică, interesul pentru veșnicie adormit al oficialității. " . 1 Și n'avem de ce ne face iluzii. Nepăsarea aceasta nu este numai fireasca expresie a tembelismului nostru național. E voită. E premeditată. E justificată. E interesată. Se adaogă la dosarul dezarmării noastre naționale, care a respins pe rând toate propunerile și toate soluțiile, înarmării și fabricării de muniții, de gaze, de măști, de produse chimice, de explozibile, în interiorul hotarelor. Căci dacă s’a rezolva astfel problema înarmării, adio comisioane ! Toți intermediarii furniturilor din străinătate, speriurii Tancrezi și netancrezi, au interesul, ca vechiul sistem să dureze, chiar împotriva nevoilor noastre celor mai evidente, chiar cu prețul perrei. Inventatorii trec — trec hotarul sau trec decepționați, în marele anonimat — sperțarii rămân și se bucură de atâta onoare și prestigiu în această îngăduitoare țară, încât sunt de pe acum asigurați de funeralii naționale. Ion Darie Continuare în pag.ina Problemele timpului Urbanism de CEZAR PETRESCU Pe marginea unei cărți Printre numeroasele epistole, (unele naiv de nedumerire, altele în deșert indignate) primite după însemnările fugare și fără pretenție asupra Urbanismului, tipărite în ziarul nostru acum câteva zile, una cu deosebire ne-a reținut luarea aminte. E semnată de arhitectul Toma Socolescu, profesor la școala superioară de arhitectura, fost primar al orașului Ploești, și e însoțită de un volum pe care îl ignoram , primul număr din prima bibliotecă urbanistă românească. Scrisoarea și cartea se complectează. Amândouă ar putea sluji de tipic exemplu asupra chipului cum naufragiază în această dulce țară a tembelismului, cele mai bune intenții. Cartea se intitulează „Urbanism la îndemâna tuturor" și e tălmăcită după inginerul civil francez Jean Raymond. E prefațată de alt inginer, tradusă și prezintată cu un studiu introductiv de arhitectul Toma Socolescu, e editată de municipiul Ploești la sfârșitul anului trecut — și cum era de așteptat, n’a trezit nici un interes. Mai mult, scrisoarea însoțitoare ne informează că a fost refuzată de aproape toate primăriile și prefecturile din țară, cu excepția orașului Sibiu, care a comandat telegrafic 60 exemplare. Reținem amănuntul semnificativ. Gospodăria orașelor noastre nu este făcută numai de imbecili agramați, instalați de politică în sarcini unde n’au fost, nici pricepere. E și ostilă oricărei educații. Intr’o vreme când rămășițele bugetelor comunale și județene, sunt devorate de toate fiiuicile politice de toți pehlivanii condeiului ce editează publicații cu pozele primarilor, consilierilor, prefecților și polițiilor, ca să fie impuse cetățenilor prin abonamente cu sila, singura tipăritură menită să lumineze tidvele seci și trândave ale tuturou» vlahiforUni deveniți gospodari fiindcă așa au voit politica și votul universal, e respinsă ca inutilă. Parcă vedem mutra strâmbă și tâmpă a primarului de provincie când a aruncat cartea pe birou : — „Ce ne trebuesc mofturi de astea ? Ce-mi umblă dumnealor, cu fleacuri !...” Cea dintâi carte în românește despre Urbanism e astfel osândită ignorării. Grăunte plin, aruncat pe piatră stearpă. Vom face un serviciu, nu tălmăcitorului pe care nu-1 cunoaștem, ci publicului care nu merită întotdeauna administrația jalnică ce-1 gospodărește, vom face acestui mare anonim serviciul de a sublinia actualitatea unui studiu, tot atât de trebuincios vremii, ca cele mai elementare învățăminte de higienă și discipline de conviețuire socială. Tălmăcitorul s’a condus în alegerea cărții, de considerentele practice și imediat aplicabile. A pus ochii pe un tratat elementar. Ii stătea la îndemână Urbanismul lui Le Corbusier, în mare parte prea cutezător pentru a fi imediat acceptat de rutina oamenilor deprinși să accepte realitățile fatale, fără a încerca o împotrivire și o prevenire. Ii stăteau la îndemână cărțile lui Pierre Lavedan, Stubben, Toni Garnier. Daca între toate a ales manualul de inițiere al lui J. Raymond, a făcut-o cu o bună chibzuință, căutând cartea cea mai simplă și mai direct convingătoare, pentru a clătina neghiobul empirism al administratorilor noștri. Că nici așa nu și-a ajuns încă ținta, nu e de desnădăjduit. Problemele orașului sunt așa de imperioase și de urgente, încât chiar cei mai nătângi primari și consilieri comunali improvizați de votul universal, vor căpăta în curând convingerea că nu pot ajunge la rezolvarea lor, prin simple expediente de moment, ci întemeindu-se pe o știință și pe o artă. Căci urbanismul este o știință și este o artă. E poate știința și arta cea mai apropiată de nevoile acestei epoci de viteză, de aglomerații umane, de vertiginos progres industrial, de primenire a vechilor forme și condiții de existență. Până la apariția celui de al treilea volum din biblioteca urbanistă, unde arhitectul Socolescu, studiind planul de sistematizare al orașului Ploești, făgăduește a lua în cercetare toate problemele de urbanism românesc, cartea de față va să familiarizeze sectorul român, cu câteva principii și observații generale, în egală măsura valabile sub orice meridian și sub orice unghiu istoric și economic. Cele patru postulate ale urbanismului, au fost formulate brutal de Le Corbusier. El își propune : 1. A descongestinea centrul orașelor pentru a satisface cerințeleirculației. 2. A mări densitatea centrului orașului pentru a realiza contactul •crul de afaceri. 3. A desvolta mijloacele de circulație, adică a modifica complect concepția actuală a străzii care nu mai corespunde destinațiunei sale, în fața fenomenului modern al noilor mijloace de transport : metrouri, automobile, tramvae, avioane. 4. A da mai multă atențiune suprafețelor plantate, singurul mijloc de a asigura higiena suficientă și calmul util lucrărilor încordate, cerute de ritmul nou al afacerilor. Orientându-se între aceste patru puncte cardinale, urbanismul românesc urmează să găsească soluții, prevenind cu deosebire desorganizarea rezultată din lipsa de tradiție a orașelor noastre, fiindcă aceste orașe, crescute fără sistem, la întmâplare din desvoltarea unui nucleu acidental și de origină rustică, tocmai mici față