Curentul, aprilie 1928 (Anul 1, Nr. 82-107)

1928-04-01 / nr. 82

Orotend orlofloiiei Când, îndată după unirea tu­turor românilor, tânărul profe­sor de teologie din Sibiu, Nico­­lae Bălan, ales în unanimitate mitropolit al Ardealului, lepă­da haina civilă pentru a se în­veșmâr­ta dintr'odată în odă­j­­diile arhierești ale uriașului Șatrana, nimeni, mi se pare ca scris vorbe mai entusiaste ca noi pentru prețioasa achiziție pe care o făcea Biserica orto­doxa în persoana noului consa­crat. Dacă din când în când ne-am înșelat în aprecierea oamenilor (cine e scutit de gre­­șală ?) cu Nicolae Bălan prefe­rințele noastre le știam dela în­ceput garantate. Pe treapta cea mai înalta a ierarhiei se consa­cra o inteligență, o cultură și un talent îndelung probate an­terior ca să se mai poată des­­tainți în urmă. Discursul ținut Marți la Senat de mitropolitul Ardealului, în afară de valoa­rea lui intrinsecă, e pentru noi un triumf Nu cred să se poată numi egoistă bucuria ce te st­ra­bate când convingeri, senti­mente și aprecieri ale tale le vezi pecetluite de o inteligentă care nu e a ta, de o cultură care nu e a ta, de un talent care nu e al tău. E sentimentul larg in care ne scaldă epocalul discurs al I. P. S. mitropolit Nicolae. O satisfacție în plus, adăuga­tă de un motiv superior și ora­torului și nouă tuturor, intensi­fică acest sentiment de bucu­rie : e incontestabil că prin rostul mitropolitului Nicolae s'a exprimat la Senat cuvântul ortodoxiei. Față de multele bârgueli și nătângii ce s’au spus în maturul corp ca din partea sau împotriva ei. Biseri­ca noastră avea nevoie de o re­vanșă covârșitoare. I s’a dat Contrariate, jignite, rușinate până ieri, sentimentele noastre legitime tresaltă, splendid jus­tificate și din plin răsplătite. Doctrinar și polemist, mitro­politul Nicolae a expus cu mari resurse, sub acest îndoit aspect, punctul de vedere ortodox. Oricine a ascultat discursu­rile la legea Cultelor va recu­noaște dela început ca nici un orator nu s’a ridicat, în ordi­nea considerațiilor generale, la un punct de vedere așa de înalt. In această parte a discursului său, mitropolitul Nicolae a dat rest im­presionant speranțelor ultime ale creștinismului inte­gral. Era cum­ nu se poate mai creștin și mai la locul său a­­tunci când se­­ discutau bunele raporturi dintre culte. De bază mai solida se putea da acestei reciproce tăgăduiri a diferite­lor biserici decât speranța apo­caliptică în contopirea lor ul­timă ca o singură turmă sub u­n singur păstor "( Fiecare din cei de față știa că aceasta e linia logică a credinței creștine și, în răpirea acestei viziuni, fiecare va fi uitat pentru moment dife­rențele ce ne despart, momen­tan înfrânte de elementul pro­fetic ce ne unește. Mitropolitul Nicolae a concretizat această viziune în imaginea covârșitoa­re, ce nu se va putea uita, a muntelui pe care îl suim, por­nind de la poale, din diferite direcții, fără să ne vedem unii pe alții în timpul urcușului, dar cu siguranța că ne vom vedea cu toții îmbrățișați sus, s pe vârful lui, în aureola unui per unic— ! *|JÎ " 1 . Dar această bază a îngădui a­­fii dedusă din domeniul speran­ței comune a creștinătății, ora­torul a identificat-o ingenios cu acel simț de armonie ce carac­terizează rasa noastră, demon­strată în manifestările artistice și practice ale acestui popor, la raporturile lui cu vecinii de alta rasă și până la raportul permanent dintre Biserica și Statul nostru. Pasagiul acesta, de o remarcabilă ținută litera­ră, poate rămânea model în ori­ce antologie și, poate, frumuse­țea lui a determinat cererea ca discursul să fie afișat. In a doua parte, care a fost o multiplă polemică cu catolicis­mul și cu uniții români, Mitro­politul Nicolae a vădit o docu­mentare dogmatică, istorică și canonică impresionantă. Era vorba de procesul dintre Bise­rica ortodoxă și cea unită. Du­reros proces, care sângerează inima românească ori de câte ori se redeschide. Cititorii cu­nosc punctul nostru de vedere.­­El stă In sentimentul de calda JBC sfiXtiUa sfintă fată de Blabd nul­­­tural și naționalist. Nimeni nu-i poate contesta aceste me­rite glorioase pe care episcopul de Gherla, P. S. Iuliu Hossu le-a evidențiat în discursul sau care a fost un imn închinat pa­triei românești. Noi vorbim despre Blaj ca români recu­noscători. Mitropolitul Nicolae a vorbit ca ierarh ortodox, identificat cu doctrina și isto­ria­ Bisericii sale. Trebuie să recunoaștem că Biserica orto­doxă, răpită în patrimoniul ei prin actul rupturii de la 1700, era în drept să-și expună punc­tul de vedere. S-a expus fără cruțare în fond, dar cu o desă­vârșită eleganță în forma: Ora­torul ortodoxiei, cu formidabil arsenal de argumente și cu re­­plică fulgerătoare de apologet înfocat, a dat glas unei reven­dicări care, din punct de vede­re dogmatic și istoric, e imposi­bil de combătut: «Eu am în pri­vința aceasta o conștiință care e ruptă din conștiința de sine și de misiunea sa, a Bisericii or­todoxe». Pe aceste temeiuri victoria era definitiv câștigată. Și cu toate acestea, înalt Prea Sfințite, salutând în stră­­lucitu­ri discurs în sus glasul Bisericii sacre care ne-a bine­cuvântat leagănul, pe care căutăm s’o slujim cu toata energia noastră și care ne va adumbri în moarte, inima noa­stră românească are o floare și pentru acest Blaj auster care, știm, nu poate da decât o sin­gură replică : aceea a eroilor cărturari și a modeștilor muce­nici de bunăvoie ce s’au dove­dit, dincolo de prăpastie, os din osul nostru și sânge din sânge­le nostru. Cu înălțimea de spi­rit la care v’ați ridicat, n’ați contestat acest adevăr. El me­rită, în parte, ceva din larga noastră dragoste ortodoxă. . Nichifor Crainic Nenea Kilowatt Toate lucrurile au un sfârșit pe lume, — chiar și sbuciumul lui Nenea Leonte Kilomatt, care și-a serbat aseară aniversarea de două­zeci și patru de ore dela votarea legii uzinei sale, menite sa sa lu­mineze fața tot cât îi luminează aperitivele nasul. Confortabil in­stalat în fructuoasa-i isbânda, cu scrupulele vătuite și chiar bine mă­­tuite, augustul Brăilei borțos de­rogase ieri dela obicinuita-i bes­tialitate facilă. Mulți încep chiar să creadă că, pentru îmbunătăți­rea rasei conducătorilor noștri, fru strică din când în când câte o lege de felul celei votate Joi de Cameră, care să le umanizeze chi­pul. I se așternuse omului puțină viață, pe ceea ce ar putea trece la el drept fața. I se dilataseră chiar emisferele obrazului, cât pometele fondului. Nenea Leonte Kilomatt își savu­rează, un gând, binefacerile unei victorii bine câștigate. Gata să-i fară siguranțele de emoție, mereu radiografiat de ziare, și electro­cutat de privirile disprețuitoare ale colegilor între reprezentare națională, a cunoscut atâtea scurt­­circuituri, de când aleargă pentru uzina cea dorită, încât acum vrea să răsufle, ca omul. Ca besofonul, mai bine zis,­­ care se știe că este (și rămâne) un instrument de su­flat. Nenea Kilowatt sufli și ră­suflă. Și trebue să recunoaștem ca sa­tisfacția lui Nenea Leonte este și fondată, și besofonată. Pentru pricopsirea partizanilor săi brăi­­leni, prin călcarea legilor, nu a cruțat nici o sforțare. A făcut în­treruperi și interpelări, s’a făcut că cugetă la lega învățământului, — a colindat și s’a milogit, — dar a reușit. Acțiunea lui pentru desă­vârșirea potlogăriei va­­ putea servi, în viitor ca pildă posetrvi­­tății, într’o „Cazanie a prefec­tului amator de ilegalitate”. Atletul somnolenței dunărene își rumegă astăzi mulțumirea. I s’a înfăptuit visul, — i s’a respec­tat vocația. După­­ prosternări în­jositoare, după câteva discursuri cu cari și-a răstignit auditorul, — este răsplătit cu o lege ilegală: Privi­ Leghiire c­u care Camera speră să-l hotărască la tăcere, pentru restul contractului înche­iat cu alegătorii cari l-au trimes în Dealul Căscatului. Va înțelege nenea Kilokati ? ***» Dienitr@$eii Spulberarea Bilimei speranțe u guvernamentale Semnificația politica a șefii partidkor sîsc­rsului de ori a­ unui profesor­­ orga.­Toți politice cer înlăturarea guvernului liberal Nu numai di­n șoaptele inisi­­unante ale guvernamentalilor, nu numai din coloanele oficioaselor liberale, dar mai ales, din pre­zența întregei majorități și a­­proape a tuturor membrilor gu­vernului se puteau deducă nă­dejdile de cari se agățau liberalii pentru a da impresia că au găsit un spirijin pentru continuarea agitatei lor guvernări. In tăcerea neobicinuită a Ca­­merii, d. profesor Iorga a vorbit drept, răspicat, derutând mereu pe majoritarii cari nu știau când să aplaude și când să se abține de la o prea evidentă subliniere a crudelor adevăruri cari nu erau sesizabile pentru toată lumea. DAR D. VINTILA BRATIANO Speranța in­seraltastr că savantul nostul* îsiarie va critica dârza atitudine a nați<Emai"tărăt*iștilm­ s­i chestiunea adunării de la Alba la ISsa a fost snulipe­­rată insa și această de­cepție a fost în chip vna­bil exprimată de primul ministru care a întrebuin |at din nou­ supremul ar­gument al fâlfâirii trico­­ferului și al invocării pe­ricolului sovietic. Ironia profesorului Ior­ga drept replică la râs- B»ui*sul alăturea­ cu-dru­­mul al d-lu­i Brătianu a stabliniat și­ mai mult fun­damentala deosebire de vederi și reținemi din no­ianul de sclipiri și săp­eți, d­.eclara­tia șefului partidu­lari nafiderat că plecarea actualului i*?»weni a deve­nit inevitabilă. TOȚI ȘEFII PARTIDELOR De­­'lava fii? or categariva ,Și_d­ es repetate ale parti­­rd­ului nádimn al­ țării ne kp și în. deosebi' al #» șef nrii par­tidului. d. Iuliu Iff ania, i-au urmat declara fii­ o generalu­lui Averescu in numele partidului popo­rului. Cei doi șefi de partide au arătat motivele temei­nice care impun — în in­teresul liniștii țării — ne­întârziata­ schimbare a gu­­vernului. D. Ior­ga lipsea din țară. Nădejdile ce-și puneau liberalii într’o eventuală îngăduință a șefului par­tidului național au fost ori risipite. Si­­lozy­a nu­ s-a mulțumit să arate ne­cesitatea înlăturării gu­vernului, dar a adăugat că știe mai mult decât majoritarii despre o ast­fel de apropiată eventua­litate. Cei trei șefi de partide și-au spus cuvântul. Intre acest fapt și do­rința­ liberalilor de a se permanentiza la Putere, factorii c­om­peten­ți vor a­­vea de ales. Și după foarte multe previziuni se poate de­duce că ezitarea celor în drept nu va mai fi de lun­gă durată, Vion Plătește țara într’un articol — de altfel bine scris —­ publicat de d. Vasile C. Osvadă în ziarul «Îndreptarea», se încearcă o punere în discuție a legitimității naționalilor arde­leni, de a se intitula «reprezen­tanții Ardealului». Ceva mai initit, d. V­asile C. Osvada, spu­­­r de precizie aritmetică, publică și o listă comparativă de împărțire, între partidul poporului și parti­dul național, a elementelor ce­ au rerezentat înainte de 1914 lupta românească în Ardeal. Aritmetic poate să aibă drep­tate de Vasile C. Osvadă și daca s’ar întâmpla sa vie din nou la guvern generalul Averescu s’ar mai putea prea bine adăuga și alte nume cu trecut politic în lupta românească din Ardeal, dar oricâte nume s’ar smulge, «re­prezentanții Ardealului» vor ră­mâne tot în opoziție, marginin­­du-se doar la o politică negativă, de critică a gravelor greșeli să­vârșite. De ce? D. Iuliu Man­iu nu a declarat niciodată că deține o rețetă miraculoasă, formula tainică de descântec pentru toate lipsurile Ardealului, dar a pre­tins că poate face o bună gospo­­dărie, ceva mai mult, că oricine pune o fărâmă de trudă pentru a înțelege anumite stări de lucruri specifice regiunilor transilvane și adaugă unei înțelegeri iubi­toare și voință înfăptuitoare poate realiza buna orânduială pe care o cere Ardealul. Dela 1920 și până astăzi au guvernat liberalii 5 ani și ave­­rescanii 3. Faptul că astăzi d. Iuliu Maniu se poate intitula re­prezentant al intereselor Ardea­lului, se datorește erorilor, neer­­tatelor erori săvârșite de cele doua partide ce­ au alternat la guvern. Nici guvernele Brătianu nici cele ale generalului Averescu n’au avut o politică națională în Ardeal și în celelalte nouă ținu­­turi, o politică de partid domi­nată de formarea cadrelor da, o politică de afirmare cre­atoare a spiritului românesc, nu­ însăși milogenia fața de minorități, răs­fățate de c­hipturile electorale. w- Lse­.­­d'­Ü ținea un aspect u­­militor al politicei de partid nega­toare a oricărei politici naționale Să ne facem un sever examen de conștința și să înțelegem în cea­sul din urmă că o politică nouă, afirmativă, cre­atoare, națională se impune pentru a stăvili acea toropeală a energiei românești și acel tumult agresiv al minorită­ților încurajate de absența unei politici de stat obligatorii pentru toate partidele. Nu se bagatelizează conducerea unui ținut, nu se reduce politica unui guvern doar la o luptă nes­fârșită cu mereu aceleași contro­verse asupra legitimtății opozi­ției de a urma o tactică sau alta. Guvernul liberal este la pu­tere de un an de zile. Știa prea bine acest guvern că prin inele­ganța prelucrării guvernului Știr­­bey, va avea dușmănia fără er­­oare a național-țărăniștilor domi­natori ca simpatii populare, al Ardealului. Și într’un an de zile ce nu se putea face! Oricât ar fi de iscusiți trepădușii propagandei de partid, oricât de meșter ar țese cuvintele de agitație, ar ră­mâne fără ecou dacă oriunde ai întoarce privirea n’ai vedea de­cât râvna muncitoare, vredni­cia creiatoare a uni guvern stră­bătut de toată grija unui ținut Chiar atunci când au fost iniția­tive pornite cu toată autoritatea pe care o avea Ion I. C. Brătianu le aflăm astăzi cum au sfârșit. Se hotărîse cu o grijă deosebită să se îndrepte situația tragică a Moților. S’a început firește cu banchete și discursuri ca ulterior sa se continue cu realizările ime­­diate ale făgăduielilor făcute. Fi­rește, porumbul, destinat îndestu­lării unei regiuni sărăcite prin colaborarea Alecu Porcu-Tischder Mohr, a sosit mai scump și stri­cat, creditele au încremenit sub privirea cruntă a d-lui Vintilă Brătianu, dar ceva tot pornise, drumurile menite să elibereze pe Moți din izolarea de stâncă a munților. Aceste drumuri mai cin dem­ și de lucru Moților. Dar, prin nu se știe ce socoteală de id­eată înțelegere, lucrările s’au oprit brusc, iar în multe părți nici nu s'au plătit muncitorii pentru munca prestată. Ceva mai mult, deputatul Traian Ulpiu Gombo­­șiu, care a adus la cunoștința Ca­merei — deputat liberal, nu i­a­­țional-țărănist — a mai adăugat : «Oamenii sunt desperați. Un a­tentat cu dinamită contra senato.­rini Remus Pașca își găsește tot aci explicația». Și se mai caută instigatorii fp­erei de nemulțumiri, și se mai trudesc să‘ afle taina poularității d-lui Maniu, când această irezis­tibilă popularitate e făcută de ne­săbăduita politică a guvernelor ce s’au succedat vitejge față de nevoile țării, nevoi pe care nu le-au înțeles, n’au voit să le înțe­leagă. Când printre proconsul­i ideologiei liberale în Ardeal figu­rează și Tancred, iar șef al Moți­­lor este domnul Chirculescu din Focșani, de ce ne-am minuna de rușinoasa afirmare a politicei na­­ționale, în Ardealul pentru care vechiul Regat a jertfit opt sute de mii de morți pe toate câmpu­rile de luptă.­­Avem o paralizare la autorități’’ statului român atacat de sifilisul patimei de partid. Dar toate păcatele nu le plătesc partidele — societăți în nume co­lectiv de ambiții și pofte subaî­terne — ci o biată țară de oameni cumsecade, Psamfil Șeicaru satana am traija ție DEI ®. THEODORESCU Nu ne mai despart decât trei săptămâni de marele examen la care va fi supusă conștiința poli­tică franceză după experiența ce­lor patru ani de dezamăgiri, de incoerență și, însfârșit, de ad­mirabile auto-constrângeri și rec­tificări. Alegerile generale ce au loc la 22 Aprilie se vor săvârși într’o atmosferă mai puțin limpede — din punct de vedere al conturării tendințelor în luptă — decât cele de­ acum patru ani. Tn adevăr, la 11 Mai 1924, se ciocneau înain­tea obștei franceze două mari gru­puri ideologice, fără uneuun punct de legătură între ele , era carte­lul stângilor și era blocul național. Regimul electoral al reprezentan­ței proporționale pe scrutin de listă înlesnea această hotărnicie și această comasare a ideilor în cele două imperii principiale gene­rale : Stânga și Dreapta. La 11 Maiu 1924, victoria a fost a cartelului Stângilor. O vic­torie justificată, desigur, de fali­mentul urât al celor patru ani precedenți ai victoriei blocului na­țional. Se știe însă ce dezamăgitor se sfârși izbânda dela 11 Mai : aso­ciația socialisto-radical socialistă nu putu guverna Franța din pri­cina lipsei de posibilități de sudu­ră dintre cele două grupuri com­ponente întovărășite doar de una lor comună împotriva reacțiunei dar ireconciliabile în esența și in­­țintele lor. Iată de ce legislatura începută cu triumful cartelului s­ângilor se sfârși — în definitiv, așa de rodnic pentru Franța — cu un norocos și respectat guvernă­mânt de­­ uniune națională”. Prac­tica și realitatea impuse despăr­țirile lor cele firești în ciuda com­binațiilor de suprafață ale capri­ciilor și jocurilor politice , ,,car­telul’’ ca și ,,blocul“ se disolvară moralmente deopotrivă pentru a înlesni gruparea naturală a parti­delor burgheze în jurul d-lui Poin­caré lăsând într’o parte și alta extremele izolate. Natura își face rectificările de normalitate și nu politică. Așa stând lucrurile și ținând seamă — pe deasupra — că din voia bizară a socialiștilor îm­potri­­va partidelor moderate, Franța s-a întors iară la vechiul regim de in­justiție și micime electorală al scrutinului de arondisment cu e­­liminarea reprezentării proporțio­nale, — e greu de făcut profeții cu privire la alegerile ce se apro­pie. Cele două grupări cuprinză­toare de­ acum 4 ani nu mai există decât ca entități de discuție; nici cartelul Stângilor nici blocul na­țional nu mai sunt azi forte pre­cis constituite electoralicește. Bătălia de-acum se desfășură în­tr-o înverșunare mai individuală, mai măruntă, mai locală. Așa că­­ rezultatul poate aduce tot felul de surprize. Nici vorbă de vre-o alianță în­tre socialiști și socialiștii­ radicali, cu toată silința unor bune intenții, — cel puțin la primul scrutin, dar, la ce de-al doilea, e cert că necesara concentrare se va face către stân­ga socialiștilor, cu comuniștii, și nu cu radicalii, afară de excepții sporadice. E interesant de constatat că în lupta electorală se va rola acum, poate pentru prima oară, nu atât în fluturarea steagurilor princi­piale, cât în jurul menținerei sau înlăturării unui guvern care re­prezintă toate partidele de la hota­(Continuare în pag. ll­a) Inventatori și sperturi Cazul locotenentului Oniță Ma­rin, inventator al unei puști mitraliere adaugă numai un capitol nou la o prea cunoscută p­­­disee. De câte ori un român, cu­tezând să spargă rutina, a încer­cat să dea realitate unei idei ori unui principiu inedit, sa izbit nu numai de indolența bi­rocra­­ției, ci chiar de impertinenta ei ostilitate. Vă amintiți în ce condiții a ple­­­cat din țară inginerul Constanti­­nescu, inventatorul mitralierei a­­plicată la avioanele franceze și en­gleze, pe frontul marelui răsboiu, cel dintâi tehnician care a dat aplicări practice sonicității și năs­­cocitorul unor procedee care vor revoluționa industria automobili­stică, după cum s’a dovedit la so­­lonul Automobil de la Grand Pa­lais, din Paris, acum un an și a­­cum doi ani ? Era prea mare în­drăzneala lui, pentru a încăpea în uidva blegilor noștri oameni poli­tici, capitaliști și tehniciani. L’am­ pierdut pentru știința și industria românească. El este astăzi o glorie a științei și t­eh­ni­cei engleze, deș nu ne păstrează nici o amintiri amară și nu uită nici­odată ci este român. Atât numai, că fabri­ca sa de automobile, în loc să se afle pe teritoriul nostru național, e în Anglia și va adăuga la pros­peritatea industrială a Angliei. Atât numai, că mitraliera inven­tată de el pentru avioane, a fost expr­im­entată și aplicata de ar­matele aliate, fiindcă la noi, la în­ceput, înainte de confirmarea A­­pusului, a fost întân­ pu­ind­­ cu strângeri nedumerite și ironice din umeri. Pușca mitralieră a loctenentu­lui Orița, a atras luarea aminte a co­­misiunei prezidată de d. general. Radvanu și raportul declară „de cel mai mare interes ca aceasta armă să fie fabricată în bune condițiuni, la o mare uzină de ar­me din țară sau din streinătate”. Totul s’a oprit aci. Pușca face o­­colul redacțiilor pentru a deștepta în opinia publică, interesul pen­tru veșnicie adormit al oficiali­tății. " . 1 Și n'avem de ce ne face iluzii. Nepăsarea aceasta nu este nu­mai fireasca expresie a tembelis­mului nostru național. E voită. E premeditată. E justi­ficată. E interesată. Se adaogă la dosarul dezarmării noastre națio­nale, care a respins pe rând toate propunerile și toate soluțiile, înar­mării și fabricării de muniții, de gaze, de măști, de produse chi­mice, de explozibile, în interiorul hotarelor. Căci dacă s’a rezolva astfel problema înarmării, adio comisioane ! Toți intermediarii furniturilor din străinătate, sper­­iurii Tancrezi și netancrezi, au in­teresul, ca vechiul sistem să dure­­ze, chiar împotriva nevoilor noa­­­stre celor mai evidente, chiar cu prețul perrei. Inventatorii trec — trec hotarul sau trec decepționați, în marele a­­nonimat — sperțarii rămân și se bucură de atâta onoare și presti­giu în această îngăduitoare țară, încât sunt de pe acum asigurați de funeralii naționale. Ion Darie Continuare în pag.­in­a Problemele timpului Urbanism de CEZAR PETRESCU Pe marginea unei cărți Printre numeroasele epistole, (unele naiv de nedumerire, altele în deșert indignate) primite după însemnările fugare și fără preten­ție asupra Urbanismului, tipărite în ziarul nostru acum câteva zile, una cu deosebire ne-a reținut lua­rea aminte. E semnată de arhitectul Tom­a Socolescu, profesor la școala supe­rioară de arhitectura, fost primar al orașului Ploești, și e însoțită de un volum pe care îl ignoram , primul număr din prima biblio­tecă urbanistă românească. Scrisoarea și cartea se complec­­tează. Amândouă ar putea sluji de tipic exemplu asupra chipu­lui cum naufragiază în această dulce țară a tembelismului, cele mai bune intenții. Cartea se in­titulează „Urbanism la îndemâna tuturor" și e tălmăcită după ingi­nerul civil francez Jean Raymond. E prefațată de alt inginer, tra­dusă și prezintată cu un studiu introductiv de arhitectul Toma Socolescu, e editată de municipiul Ploești la sfârșitul anului trecut — și cum era de așteptat, n’a tre­zit nici un interes. Mai mult, scri­soarea însoțitoare ne informează că a fost refuzată de aproape toa­te primăriile și prefecturile din țară, cu excepția orașului Sibiu, care a comandat telegrafic 60 exemplare. Reținem amănuntul semnifica­tiv. Gospodăria orașelor noastre nu este făcută numai de imbecili agramați, instalați de politică în sarcini unde n’au fost, nici price­pere. E și ostilă oricărei educații. Intr’o vreme când rămășițele bu­getelor comunale și județene, sunt devorate de toate fi­iuicile politice de toți pehlivanii condeiului ce editează publicații cu pozele pri­marilor, consilierilor, prefecților și polițiilor, ca să fie impuse ce­tățenilor prin abonamente cu sila, singura tipăritură menită să lu­mineze tidvele seci și trândave ale tuturou» vlahiforUni deveniți gos­podari fiindcă așa au voit politica și votul universal, e respinsă ca inutilă. Parcă vedem mutra strâm­bă și tâmpă a primarului de pro­vincie când a aruncat cartea pe birou : — „Ce ne trebuesc mof­turi de astea ? Ce-mi umblă dum­nealor, cu fleacuri !...” Cea dintâi carte în românește despre Urbanism e astfel osân­dită ignorării. Grăunte plin, a­­runcat pe piatră stearpă. Vom face un serviciu, nu tăl­măcitorului pe care nu-1 cunoaș­tem, ci publicului care nu merită întotdeauna administrația jalnică ce-1 gospodărește, vom face acestui mare anonim serviciul de a sub­linia actualitatea unui studiu, tot atât de trebuincios vremii, ca cele mai elementare învățăminte de higienă și discipline de convie­țuire socială. Tălmăcitorul s’a condus în ale­gerea cărții, de considerentele practice și imediat aplicabile. A pus ochii pe un tratat elementar. Ii stătea la îndemână Urbanismul lui Le Corbusier, în mare parte prea cutezător pentru a fi imediat acceptat de rutina oamenilor de­prinși să accepte realitățile fatale, fără a încerca o împotrivire și o prevenire. Ii stăteau la îndemână cărțile lui Pierre Lavedan, Stub­ben, Ton­i Garnier. Daca între toate a ales manualul de inițiere al lui J. Raymond, a făcut-o cu o bună chibzuință, căutând cartea cea mai simplă și mai direct con­vingătoare, pentru a clătina ne­ghiobul empirism al administrato­rilor noștri. Că nici așa nu și-a a­­juns încă ținta, nu e de desnădăj­­duit. Problemele orașului sunt așa de imperioase și de urgente, încât chiar cei mai nătângi primari și consilieri comunali improvizați de votul universal, vor căpăta în c­u­­rând convingerea că nu pot ajun­ge la rezolvarea lor, prin simple expediente de moment, ci înteme­­indu-se pe o știință și pe o artă. Căci urbanismul este o știință și este o artă. E poate știința și arta cea mai apropiată de nevoile acestei epoci de viteză, de aglomerații umane, de vertiginos progres industrial, de primenire a vechilor forme și condiții de existență. Până la apariția celui de al treilea volum din biblioteca ur­banistă, unde arhitectul Socolescu, studiind planul de sistematizare al orașului Ploești, făgăduește a lua în cercetare toate problemele de urbanism românesc, cartea de față va să familiarizeze sectorul român, cu câteva principii și ob­servații generale, în egală măsura valabile sub orice meridian și sub orice un­ghiu istoric și economic. Cele patru postulate ale urba­nismului, au fost formulate bru­tal de Le Corbusier. El își propune : 1. A descongestinea centrul ora­șelor pentru a satisface cerințele­irculației.­­ 2. A mări densitatea centrului o­­rașului pentru a realiza contactul •crul de afaceri. 3. A desvolta mijloacele de cir­­culație, adică a modifica complect concepția actuală a străzii care nu mai corespunde destinațiunei sale, în fața fenomenului modern al noilor mijloace de transport : metrouri, automobile, tramvae, a­­vioane. 4. A da mai multă atențiune su­prafețelor plantate, singurul mij­loc de a asigura higiena suficientă și calmul util lucrărilor încordate, cerute de ritmul nou­ al­­ afacerilor. Orientându-se între aceste pa­tru puncte cardinale, urbanismul românesc urmează să găsească so­luții, prevenind cu deosebire de­­sorganizarea rezultată din lipsa de tradiție a orașelor noastre, f­i­indcă aceste orașe, crescute fără sistem, la întmâplare din desvol­­tarea unui nucleu acidental și de origină rustică, tocmai m­ici față­

Next