Curentul, decembrie 1928 (Anul 1, Nr. 319-346)

1928-12-01 / nr. 319

Manifestul naționaHărânlst Lunga gestație spirituală manifestului ritual cu care gu­vernul nou se cădea să salute țara, n’a fost dăunătoare ținu­tei și cuprinderei unui document supus fatal unei foarte preten­­țioase curiozități publice. Ei bine, actul dat ieri presei sub parafa d-lui Iuliu Maniu e, în adevăr, o înnaltă și elocventă afirmare de voință nouă în po­litica națională. In cadrul celei mai chibzuite rezisări a răspunderilor de gu­vern, manifestul național-țără­­nist isbutește să enunțe toată datoria revoluționară a unui re­gim ce nu are nimic de conti­nuat, ci totul de început. Trebuie să se recunoască de oricine — chiar de dușmanii înnoirilor cari și-au găsit, în sfârșit, agenții lor legali — că documentul na­­țional-țărănist­e o impresionantă operă de împletire a răspunde­rii guvernamentale cu avântu­rile unui partid de francă trans­formare a concepției ordinei în Stat. Nu este, desigur, în această măiastră echilibrare formală doar jocul capacității stilistice a redactorilor documentului, ci e proectarea nemijlocită a unei conștiințe în deplină și onestă stăpânire de sine. Vrem să salutăm în manifes­tul național-țărănesc primul act real de guvern al unor conducă­tori copleșiți până azi doar de trista bucătărie a hanului elec­toral. Și fixăm aici debutul. Și, îl găsim de o nobilă calitate spi­rituală și politică. Mai înainte de toate, guver­nul național-țărănesc despică scurt și fără literatură faimosul „echivoc“ din care s’a hrănit atâta vreme și din care mai vrea să fugă încă, și azi, intriga libe­ralăț­i 0« j­­­­­­neoJi incinabila a or­­dinei dinastice. E un punct nou numai pentru imatorii de registraturi forma­le, fiindcă în fapt niciun om de bun simț nu mai căuta, cel pu­țin din acest punct de vedere, vreo deosebire între realitatea istorică și gândurile partidului celui mai popular al țării. Dar, pentru că politica în­seamnă și datoria administrării oportune a inutilului, — iată, d-nii liberali sunt serviți: „echi­vocul“ care îi supăra așa de tul­burător — și așa de desintero­­gat­ă — nu mai există. E de nă­dăjduit ca d. Vintilă Brătianu să-și exprime, de astă-dată, sin­cer, satisfacția d-sale patriotică pentru un guvern împotriva că­ruia nu mai poate avea — cel puțin până azi — nici o opunere principială... Constituit de un partid ce se întemeiază pe covârșitoarea m­a­ssa a țăranilor, e firesc ca acest regim să fie în programul lui cu deosebire dobândit de nevoi­le agrare. De aceia, o treime din cuprinsul documentului se adre­­sează plugarilor. Se spune lim­pede că întreaga politică econo­mică a guvernului „va avea ca îndreptar faptul că țara este a­­gricolă și că prin urmare exis­tența tuturor celorlalte ramuri de producție atârnă de buna «tare a agriculturei“. E în această vestire atitudinea la adevăr și profund renovatoa­re e­ultul net regim social. E o întreagă schimbare de metodă în tratarea muncii naționale. E frângerea vniei economice — trasă cu s&ge — de compasu­rile economice ale d-lui Vintilă Brătianu. Cum se apacă această revo­luție cu vecinătățile politice ți alianțele doctrinare pe cari, to­­tuși partidul național-țărănesc le întreține mulțumit, e o chestie de teorie ce nu-și are locul aici și deocamdată. Să luăm doar act de limpezi­mea cu care guvernul prefaceri­lor își fixează debutul. Dem. Theo­dor­escu Execuția­ capitală se ia J Jrlafi Manifestul guvernului anunță, drept consecință logică a aplicării programului naționel-țărănist, o reformă adm­inis­trativă, prin care să se realizeze descentralizarea și ,autonomia locală“. Punctul acesta de vedere al par­tidului astăzi la cârma Statului, a fost dealtfel popularizat încă de multă vreme, in numeroasele în­truniri, cu cari national'tărăniștii răscolesc țara de un an încoace, așa încât nu trebuie de fel să ne mire că, în unele localităti, odată cu schimbarea de guvern, t’au și pus în aplicare unele interesante principii de autonomie locală. Așa de pildă, la Urlați, în jud. Prahova, s’a introdus pedeapsa cu moartea. Dar — veți spune — pe­deapsa cu moartea nu e o măsură administrativă, ci o chestiune pe­nală, de ordin strict juridic., In dr­ept, poate. In fapt însă — și mai ales în faptele ce se săvârșesc pe un se patec cu ichiul­ Mifel, fiindcă la­ noi administrația e aceea, care, din când în când, printre picături și printr’o ușoară derogare dela prevederile Constituției, mai exe­cută, sub clasica justificare a fugei de sub escortă, ici câte un crimi­nal de drept comun, colo câte doi­­trei delicvenți politici, ș. a. m. d La Urlați însă pedeapsa cu moartea a fost aplicată fățiș și ofi­cial, de către un reprezentant au­torizat al ordinei publice, care — onoare lui­­ — n’a înțeles să folo­sească pretextul laș și răsuflat al evadării. Cel puțin așa ne anunță confra­tele Virtutea din Ploești, care, po­vestind cum o femeie din Urlați a murit intoxicată cu alcool și cum cățelușul ei, din lipsă de alte ali­mente la îndemână, s’a ospătat din nasul și obrajii defunctei, conchide foarte serios: „Câinele criminal și-a luat pe­deapsa cu moartea dela comisarul șef al poliției d. C. Popescu“. Nu ni se spune — reporterul Virtuții ploieștene nu e destul de conștincios — cum s’a comportat osânditul în fața potoului de exe­cuție, ori pe treptele eșafodului, de cumva a fost decapitat; în orice caz însă, e clar că lavra antropo­fagă nu a fugit de sub escortă. D.­călău C. Popescu i-a aplicat su­prema sancțiune „la rece“, stabi­lind pentru regimul autonomiei lo­cale la Urlați, o importantă juris­­prudență penală. Victor Rodați — Domnule Ministru, vă mulțumim că ne-ați trimis bucate, dar tot flă­­mânzi am rămas«* —■ De ce ? — E­d. general Moșoiu In propagandă electorală la noi in Bihor fi d-lui mănâncă tot Documentul senzațional Există o anumită temperatură a supărării care te face să-ți pierzi măsura judecăți și să te precipiți la bolboroseli de pură aiureală. Noi înțelegem starea de nestăpânită iri­tare a liberalilor și cela ce Înțelegi pe jumătate este ertat. Ne imaginăm prea bine pe d. Vintilă Brătianu mâhnit de chinul oui indicat de d. Iuilu Maniu, iar vnu cum­eră in tradiția partidului libe­ral la date pe care și le fixa. Cu a­­tât mai adânc este această mâh­nire cu cât Ion I. C. Brătianu nu obicibuia să sufere asemenea dimi­nuări de prestigiu și păstra intactă Inițiativa in determinarea succe­siunilor, nu numai a termenului de retragere. Prin comparație parti­dul liberal își găsește șeful actual diminuat ca prestigiu și ca greutate hotărîtoare. D. Vintilă mai poartă doar numele de Brătianu dar nu și conținutul de autoritate ce cuprin­dea aceste nume în viața politică românească. Și, repetăm, ti înțelegem supăra­rea care omenește ne Înduioșează chiar, cum te-ar Înduioșa drama unui infirm indrăgostit și respins de femee, dar nu putem admite ca su­părarea legitimă a d-lui Vintilă Bră­tianu să se traducă așa de despe­rat in coloanele „Viitorului**. S'a anunțat de oficiosul liberal că se va publica documentul doveditor al măsurilor de restrângere a liber­tății de propagandă, măsuri pe care le-a luat guvernul. Am văzut și „sdrobitorul“ document publicat in facsimile, dar citindu-l n’am putut găsi altceva decât mărturia unei măsuri cerute prin „Viitorul“ de partidul liberal. Până mai eri „Vii­torul“ denunța nucleele de anarhie ce înmugureau ca o prevestire sini­stră a unei anarhii posibile. Sem­nala, mai ales în Ardeal, unele ma­nifestații ce mărturiseau o mentali­tate suspectă. Cu pasiunea de par­tid „Viitorul" acuza guvernul de to­leranță, ceva mai mult, de indenn pe sub ascuns a elementelor de dezordine. Noi semnalând aceleași fenomene am găsit primele semne ale mișcării comuniste ce vrea să-și înceapă des­chiss >­ propagandă. Pentru Ardeal ! «am chiar și pri­mejdia iridenta u­nicâ pentru « ^dkțuise o nestsaran­­­ță a Statului român. Nu ne-am în­șelat, dovada a fost prima Incer­care comuniști de provocare a dezordinii, cu Riietul întrunirii de Duminică din­­ spitală. Scrisoarea profesorului Partion — scrisoare pblicată In ziarul „A­­devărul** — evdlentiază o anumită mentalitate și anumite tendinți ce trebuesc suprveghiate. Oricât s*ar părea de parrioxal prezența tuto­­ratului intriuo regim de libertate, este tot așa de explicabilă ca și sanatoriile (z boaie nervoase pentru cei a rânduiala gându­rilor tulburate Libertatea iși are corectivele ei etate de higiena so­cială. Și cât medicul psihiatru (cum e dr. Prhon) ridică liberta­tea misticilor religioși furioși ce-ar devasta o bierică de o pildă, tot așa cei ce au răspunderea ordinei și a liniștei noastre au dreptul să ridice libertatea misticilor sociali cuprinși de furie agresivă. Cu atât mai mult aceste măsuri se impun in Basarabia și in Ardeal. Ce cuprinde faimosul document al „Viitorului“? O adresă a prefec­tului de Alba către organizația par­tidului national-liberal prin care se nu­l t ȘtirVlț Äingaduite întru* programul întrunirilor ce se vor tine și a propagandiștilor, cât și a programului de Propagandă. Adică să știe cel ce are răspunderea or­dinei cam ce teme de agitație vor fi svârlite prin sate. Adică ar vrea „Viitorul** să fie lăsată Uber+ pro­paganda comunistă? Măsura pen­tru a fi echitabilă a fost luată pen­tru toate partidele și bine s’a făcut. Nu ne închipuim cfi „Viitorul** vrea să ne convingă de impedi­mentele pe care se pune guvernul speriat de propaganda liberală. A­­dică, d. Chirculescu-Gulie, șeful li­beral din Alba, ar face prăpăd de voturi și satele î­ ar eși ca unul Me­sia înainte? Numai de teama rava­giilor pe care le-ar face, seducător cum e, d. Gurie Chirculescu printre alegători, prefectul Pop a luat mă­surile de precauție? Sau faimoasa târfă Tancred­ia Târgu-Mureș? Râd și curcile. Cel mult prefectul de Alba a vrut să știe cum pe unde umblă liberalii spre a lua măsuri de apărare a celor primejduiți de cine știe ce vechi răbieli ajunse la so­roc. „Anunțarea programului de pro­pagandă“: iată o măsură cuminte a prefectului de Alba, ca să nu se po­menească deodată cu manifestații de anarhie comunistă. Doar aceste măsuri le-a cerut și „Viitorul“. Atunci de ce bolborose­lile de curcan cu creasta roșie de mânie ? Pam­fil Șeicaru »Sf nume. 1 Decembrie, CURENTUL apare in 12 pagini, număr testit închinat comemorării unirii Ardealului. înainte de prima ninsoare d­e CEZAR PETRESCU întâiese săptămâni ale noului regim, au fost pentru plugari de un bun augur. Toamna îndelungă și blândă, a îngăduit arăturile și semănă­turile peste termenele obicinu­ite. Țăranul, ca Întotdeauna în întârziere, a avut răgaz să câș­tige vremea pierdută. Iar cum el nu are cafenea unde să discute dis-de dimineață până în noapte, toate pronosticurile optimiste ori amare ale acestor fulguran­te schimbări de domni, și-a vă­zut de treabă cu un spor care ne îndreptățește să așteptăm primăvara cu mai mult calm. Pe alocuri, câmpul e îmbră­cat de verdele fraged al grâului. Dar în cele mai multe părți, o­­gorul arat își așteaptă încă să­mânța. Și o va mai aștepta, căci moștenirea gospodăriei agricole a regimului liberal, se va resim­ți nefastă, încă două recolte. Măsurile energice și , de o practică simplă, anunțate de d. Mihalache, în privința însământ­­țărilor, au impresionat plugarii mai mult decât suprimarea au­tomobilelor și a diurniștilor. Nu­mai că se vor realiza ceva mai anevoie,căci sămânță nu poți scoate din pământ, cu un simplu semn magic, cum în pământ vari câteva sute de diurniști și câteva duzini de automobile. Gospodăria agricolă presupune o chibzuită continuitate și pre­vedere. Predecesorul d-lui Mihalache a strălucit doar prin declarații scandalos de optimiste? alter­nând cu amenințări scandalos mă de solicitudine? pentru"liCi­tații­e acestei țări „eminamente agricole", devenită Wă"*« pâr­loagă. Cea dintâi zăpadă, ne va sur­prinde cu arături așteptându-și încă sămânța. Dar situația nu e desnădăjduită, dacă până la pri­măvară, guvernul va îngriji din vreme să restabilească o orân­­duială, o impulsie și un ciclu de înlesniri pentru plugari.­­ Epoca demagogiei, când toa­tă problema agrară era redusă la supralicitarea împroprietări­rilor, a trecut chiar pentru cei mai zănatici și iresponsabili e­­lectori. Pământul nu e de gumă, să-l întinzi în fiecare ajun de ale­geri. Și pământ se află încă în destul, lăsat în paragină. Problema a fost strămutată pe terenul unei producții rațio­nale , la chestia utilajului și la chestiunea atât de urgentă, a creditului,pe termen lung, pen­tru plugarii mici și mijlocii. Scelerata politică liberală, a­­servită intereselor particulare, de bancă și de întreprinderi pa­razitar industriale, a isbutit să anuleze toate avantagiile refor­mei agrare pentru micul agricul­tor asfixiind în aceea­ vreme, pentru proprietarul mijlociu și așa zis „mare", orice posibilita­te de a-și pune în valoare o re­coltă. Costul producției noastre în hectar, nu poate rezista pre­țurilor mondiale. Agricultura e un lux. Nu mai e un mijloc de existență. Un lux și un joc de hazard, cu toate numerele pieri­dante. Dacă așa ne surprinde încă prima zăpadă, nu tot așa trebue să ne găsească cea dintâi ploaie a primăverii. Măsurile pentru a furniza de urgență semințele, cari au fost neglijate de trecutul regim, sunt doar un paliativ momen­tan. Primăvara neapărat vr să ne aducă măsuri mai chibzuite, mai durabile și mai adânci, pen­tru un ciclu de ani, nu cârpeli de la un­ sezon la altul și de la o recolta la alta. Credit agricol pe termen lung, după pilda Cehoslovaciei bunăoară, unde plugarii obțin împrumuturi cu 4 și 5%, pe 8, 10 și 12 ani. Sfărmarea barie­relor vamale, care să îngăduie introducerea mașinilor eftine : plugari, tractoare, semănători, aecerători, etc. Tot concursul o­­ficial pentru industrializarea a­­griculturii, întrucât în modul primitiv de astăzi, plugăria, atât a țăranului cât și a mijlo­ciului agricultor, înghite la hec», iar de patru ori cât o cultură (Continuare in pag. tl-ajf Cronica dramatică de ION DIMITRESCU TEATRUL NAȚIONAL« „Petronius“> comedie an­tică în 5 acte de d. Mir­ce­a D. Rădulescu Am aflat Mercuri seară, din co­media antică a d-lui Mircea Dem. Rădulescu, cu cât rafinat dispreț a știut să înfrunte Titus Petronius Arbiter edictul prin care imperialul său rival Neron îi hotărîse moar­tea. Părăsind viața, subtilul marsi­­liez avea grija să lase în urma sa scânteietoarele Pagini ale „Satiri­­contului, menite să compromită în fața posterității pe pismașul Neron, Caesarul dornic să-l înlocuiască in fruntea poeților. Mai norocos decât Petronius, d. Corneliu Moldovanu a avut în clipa abdicării sale dră­ceasca eleganță de a lăsa urmașu­lui său in fruntea actorilor o moște­nire menită să-l compromită în fata contimporanilor mai vârtos decât zece satiricoane: i-a lăsat acest grotesc și uluitor „Petronius** ai d-lui M. D. Rădulescu, în stare să desguste de direcția Teatrului și pe Neron, histrionul ajuns domni­tor. La drept vorbind, reprezentarea acestei „comedii antice* și-ar pu­tea găsi o justificare mai firească, o scuză mai plausibilă: sunt atâția ani, într’adevăr, de când Teatrul National nu se preocupă în alege­rea pieselor decât de guturile spec­tatorilor. Era, prin urmare, momen­tul să se rețină și o piesi pe gustul pompierilor de la galerie a căror perseverentă supraveghere asigură tihna publicului. Și-așa, ,’a primit această ciorbă strămoșească a u­­nui autor cu sufletul de foc, care se făcea tare să aducă pe­cenă nici mai mult nici mai puțin deât incen­diul Romei, deslănțuit de setea de pompă a lui Neron ••• Ce mijloace de creație ține arta la îndemâna unui autor ere vrea cu orice preț . să­ comită o operă dramatică, deși se simte lipsit de necesara vlagă creatoare? In ca­pitolul CXXXVIiI al „Sariion“­ ului, Petronius ne-a oferit e î insuși, prin gura lui Eucoboe, o metodă brevetată de acesta: „Profert Oe­­nothea scorteum fascinum, quod ut oleo et m­inuto pipere atque urticae trito circumdedit sem Ine, paula­tini coepit inserere ano meo“. Metoda este, negreșit, dureroasă, — iar de descrierea ei destul de scabroasărea pentru ca să refuzăm a o traduce î ane românește. Nu aceasta a fost, ins­por metoda d-lui Mircea D. Rădulescu tot Autorul „comediei antice“ de par lastă seară a utilizat o metodă n su­r ienitivă și mai expeditivă: hotă­rite să plimbe, dealungul celor ci dec­id­e ale sale un om resemnat să­­ roden versiri idealiste, s’a oprit a Peronius, cel pe care Tacit îl r e cunoște drept „elegantiae arbi­­er­ i cap. XVIII (Cartea XVI) al­­na­ for, — și a cărui sem­nă moar­­­e d­escrie apoi în capitolul urmă­tor. ^etronius acesta al lui Tacit a ostil acelaș cu scriitorul care a­­re. „Satiricon“-ul? Erudiții tex­­­ele latine, în frunte cu francezul rhnas și cu istoricul german Mar­­imehanz, au adus serioase obiec­ții împotriva identificării. Prea nu se știe, chiar astăzi, despre ctitorul Petronius. Servius, Ma­­rbius și Priscianus îl numesc Pe­­►nius. — Fulgențiu îl cheamă Pe­­>nius Arbiter, iar alții (între cari Sf. Hieronim) îl citează ca „Ar­­er“, pur și simplu. Nimeni nu-i noaște prenumele: Plinius îi zice lsus, în vreme ce Plutarc î­­nu­­iște Titus. Este drept că nume­­rsc aluzii, pasagii și personagii ecdlotice din „Satiricon” se va­­rtă la epoca lui Neron, dar este atât de adevărat că nimic nu pare mai neverosimil decât pove­stirea lui Tacit, care scria din au­zite, din moment ce nu avusese decât 14 ani la moartea­ lui Neron, D. Mircea Rădulescu a acceptat deci (împreună cu cei mai mulți sa­vanți) identificarea, și a trecut îna­inte. De­ aci încolo, însă, inspirația proprie Fa pălit pe autor cu vije­lioasa ei abundență, și drama s’a transformat într’un fel de vicleim romano-balcanic. Până acum, se credea că în vreme ce Seneca fu­sese sfetnicul integru și moral al lui Neron, Petroniu fusese favoritul lui abject. Dacă scriitorul Petronius este într’adevăr curtezanul lui Ne­ron, atunci negreșit că în Satiricon trebuește căutată adevărata lui i­­coană sufletească. Și icoana acea­sta este departe de a fi aceea a u­­nui om bântuit de idealismul pe care i-l atribue d. M. D. Rădulescu: „Satiriconul“ notează (cu un relief plin de realism, recunoaștem, și în­tr’un stil delicat și pitoresc), — cele mai respingătoare moravuri ale vremii, — cele mai fetide aspecte ale sufletului uman: nu putem cita noi pasagii ca cele din capitolele XXV, LXXXVII, XLVII și mai ales CXXXVIII, — de o desgustătoare eloquentă. Cu o obscenă curiozi­tate, — libidinosa diligentia, — Fe­rróni­us a reunit în cartea $a ^ele­mentele celei mai iscusite epopei­i sadismului: cele mai frumoase prin­cipii ale moralei stoice sunt prosti­tuate în romanul lui, și prezentate prin personagii josnice și grotești. D. M. D. Rădulescu nu a reținut însă din „Satiricon“ decât detaliile lui morale referitoare la viața po­litică a vremei: a refuzat să re­marce că cele mai pure doctrine ale filozofiei antice erau, în roma­nul acesta, luate în batjocură și pângărite. Căci omul care l-a scris nu fusese decât un genial desmățat, a dăruit totuși cu cele mai presti­­gioase calități ale observației și ale povestirii. Astfel debarasat de amablanta mărturie a Satiriconului, autorul piesei noastre nu a avut apoi prea multă bătaie de cap pentru a con­funda într-un inefabil terciu și pe celelalte personagii contimporane. Este foarte probabil că Trimalchion din „Satiricon“ trebuia să batjoco­rească, în intenția lui Petronius, ca­tegoria destul de numeroasă a li­­bertilor lui Claudiu, atât de exe­crați de Neron, d. Rădulescu a ținut­­ Continuare în MUS, Il-ai ' D-RA MARIA MOHOR 3ai Unul care nu e postu­lam: Pompinu pai tanea Am, citit în ziare cu­ atașatul noș­ne,in ÄtiSi? ,nu,* In MMm! Ci JOCUI U0 fii&șai presa, In Pan­­vacant. Vor fi desigur de postulanti. Cine nu-și oferă ser­­viciile pentru a frana, bine plătit, pe splendidele bulevarde din ini­ma lumii? Parca-i văd pe candi­dați, băieți „bine crescuți“, vor­bind perfect franțuzește cu lacheii purtând costume de ultima mochi și bâzâindu­-se foarte elegant tn zdruncinăturile cu sughițuri ale charlestonului. Cunoscători ai li­teraturii franceze fiindcă citesc frenetic pe Mounț Dekobra și ai culturii române fiindcă în copilă­rie au citit despre doamna Smara în revista ,J­urnica’­ Dar în vremea aceasta, există un om în Paris care nu cere nici un post, dar care actualmente singur poate îndeplini cu strălucire sar­cina de atașat de presă. E­d. Pom­­piliu Păltânea. Rândul trecut, când a fost numit acolo d. Olimp Gre­gore Ioan, se făcut o infamă ne­dreptate d-lui Pompiliu Păltânea. S’a spus că d. Olimp a fost numit fiindcă știe franțuzește. Dar Pom­­piliu Păltânea trăiește de 1? ani in Paris și e publicist de limbă franceză- îmi fac o datorie să atrag celor în drept atenția asupra d-lui Păltânea. Un atașat de presă la Paris tre­buie »« fie un om, introdus în viața franceză, e& cunoască lumea poli­tică, să cunoască lumea gazetăreas­că, să­ cunoască lumea literară și culturală. Fără aceste condiții, ata­ș­atul de presă la Paris e inutil. Undea România nare nevoie sa plătească pe cineva ca să taie acolo cu foarfeca articole din ziare și să nu le trimită telegrafic la Bucu­rești. Un atașat de presă la Paris are sarcina, nu să ne inițieze pe noi în viața franceza, ci să inițieze pe francezi în viața romanească. Francezii ne simpatizează, poate,­ în abstract, dar nici azi nu ne cu­nosc aproape de loc. A pătrunde în mișcarea intelectuală și politică a Franței înseamnă a ave­a neapă­rat legături personale acolo. Pompiliu Pălrânea e singurul, dintre cei cari pot fi atașați de presă, care are imense legături personale, în lumea politică, în lu­mea gazetărească, în lumea lite­rară. E un om introdus perfect. E cronicar literar al marei reviste Mercure de France, e colaborator, la diferite ziare. E, de fapt, iniția­torul, organizatorul și animatorul congresului de presă latină ținut in România. Are nenumărate le­gături tocmai în lumea de care are nevoie un atașat de presă. Ne-a făcut nenumărate servicii și nimeni nu i-a arătat o mulțumire oficială. Trăiește modest in cămăruța lui să­racă și covârșită de cărți din Rue Sainte-Beuve. Oficialitatea românească îi e­­ da­toare acestui om care nu cere nimic, dar sângeră de indiferența de la bucurești. • Numirea lui e o necesitate in­discutabilă- 1 Nich­if«*1 Crainic

Next