Curentul, septembrie 1930 (Anul 3, nr. 937-966)

1930-09-01 / nr. 937

PAGI­NI3 LEI­­ ANUL ni Ha, Luni I Sen­tembrie 1930 III mir Ill I Bill——— Director: PA Hl jJtloAHll REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA STHAUA SARINDAR No 4 Telefon : Direcţia şi Redacţia 304/39 Secretariatul şi Provincia 312/29 Ad­­ia şi Mica Publicitate 375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe au. lei 350 pe ti luui, lei 200 pe 3 luni. Pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual. Pentru străinătate: lei 1700 un an, lei 850 pe 3 luni; lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Popas duminical Eri, a sosit şi d. Vintilă Bră­­tianu­ Şeful (aproximativ) al par­tidului liberal a picat în ţară cum pică bolovanul într’un hâr­­dău cu smoală încinsă. Stropii au ţâşnit, în jerbă, împroşcând în dreapta şi stânga, partizani şi inamici; toţi au sărit, evident, ca­., arşi, aşa încât „frământările din partidul liberal“ au luat pro­porţii de adevărată tarantelă po­litică. Regisorul, pitit între culi­sele dela Breasta, este d. Argeto­­ianu; maestrul de balet, d. Duca; prima­ balerină nu s’a ivit, in bă­taia luminilor rampei, decât la urmă, aşa cum se vine: e d. Tă­­tărăscu, care a recoltat bogate a­­plauze cu piruetele şi poantele d-sale pe tema guvernului de mâine. Intre timp, guvernul de azi are aerul să se sinchisească prea puţin de primii fiori ai toamnei, coincidând cu primii fiori ai re­deşteptării vieţii politice. Jumă­tate — jumătatea cea mai bună — din miniştri sunt încă în con­cediu sau în misiune; interima­tele sunt ţinute de interimari, cari la rândul lor se află plecaţi cine ştie pe unda D. Iunian e după operaţie (o operaţie serioasă, de astă dată, de apendicită, nu de... minister). II înlocuieşte, pe timpul absen­ţei, d. N. Costăchescu, a cărui prezenţă este subiect de îndoială, chiar şi la ministerul Instrucţiu­nii, D. Vaida: Cică nu mai vrea să vie pe la ministerele d-sale. D. G. G. Mironescu a sosit, pentru ca abea să plece, mai cu elan­ Precis nu se află la post decât d. Manoilescu, dar şi d-sa, aşa, între două drumuri, sau mai bine zis, între două şosele... Stewart. Se mai afirmă şi despre d. Kalip­­pa că ar fi pe undeva, la un mi­nister. Această din urmă ştire o dăm însă sub toată rezerva. Este drept că absenţele minis­teriale nu se prea resimt în mer­sul treburilor publice. Dar toc­­­mai acest fapt dovedeşte impru­denţa gravă pe care o comit mi­niştrii, când îşi părăsesc, prea mult sau prea des, slujba. Fiind­că, te pomeneşti, într-o bună zi, cu cetăţeanul român, ajungând la convingerea că, dacă trebu­rile nu merg mai rău, când mi­niştrii sunt plecaţi, ar putea să meargă chiar mai bine, dacă n’ar mai exista miniştri de loc. Şi a­­tunci ar fi rău şi de miniştri, şi de partidele, care se ceartă între ele, şi de ,,personalităţile“, care se ceartă cu partidele. O explicaţie a desgustului, pe care-i arată bărbaţii noştri poli­tici faţă de înaltele misiuni, pri­mite dela destinele Ţării, voinţa poporului şi simpatia şefului, s’ar putea găsi în urâţenia mani­festărilor de gratitudine, la care se dedă patria noastră, când e recunoscătoare. Take Ionescu, cât a fost el de Take Ionescu, şi nu a putut ob­ţine de la posteritate, de­cât un monument — oroare, lucrat parcă special pentru obţinerea premiu­lui întâi la o expoziţie de monştri plastici. * Se zice — nu cred până ce nu oi vedea cu ochii — că primăria a intervenit, cu toată autoritatea ei în materie de estetică edilita­ră, pentru a îndepărta blestemă­ţia de pe bulevardul Colţei. Dacă reuşeşte până la capăt, în această binefăcătoare acţiune, primăria merită — şi ea, odată — aplauze. Victor Rodat* Ziua Pornntului Cineva, din satul meu natal, mi-a făcut zilele acestea următorul ra­port : — „S'au făcut şi la noi, vreo câţi­­va, ivantişti... (adventişti). Sunt vreo trei case.„ Poate să fie vreo 10—12 suflete... Râde lumea de ei, dar ei ştiu ce ştiu.. Prin alte sate sunt şi mai mulţi. încolo, spre „Putineiu"­ am auzit că e un sat numai de ivan­­tişti... Ce lege o mai fi şi asta­­, îmi spuneau şi mie dilalfi. Ci-co nu mai mănâncă de loc carne; nu mai beau de cât, rar, vin îndoit cu apă; nu mai drăcuesc; nu mai înjură; nu se mai ceartă cu nimeni... Au cărţi de-ale lor şi când te întâlnesc vor­besc numai ca din carte... încolo, mieii lui Dumnezeu . Când râzi de ei, nu zic nimic... Veneam la târg şi era un şir de căruţe şi era şi unul din ăştia, cu căruţa. Tot drumul a cântat numai cântece de-ale lor şi n'a vorbit cu noi..." Fireşte, satul meu n'are nici un privilegiu extraordinar şi faptul că polenul adventist a ajuns, purtat de vânt, şi prin grădinile lui nu consti­­tue o primejdie prea sensibilă, pen­tru ortodoxie. Dar iată fenomenul nu neîncetată şi ascunsă expansiune !„ Măsurile oficiale, predicile, misiu­nile obicinuite şi neobicinuite nu sunt suficiente ca să ne redea si­tuaţia cea de altă dată... Erezia se strecoară, pe căi tainice, spre inimile simple şi cămaşa cea fără cusătură începe să se găurească! Observaţia cea mai tristă şi cea mai obiectivă pe care trebue s-o fa­cem este că această trecere la credin­ţa streină este însoţită — la văzul lumii ca şi în experienţa neofiţilor— de o premenire sufletească netăgă­duită. Adventiştii din satul meu — aşa cum mi-a raportat informatorul — nu se mai îmbată, nu mai dio­­cuiesc şi nu se mai ceartă cu ni­­meni... Aşa­dar, iată un etaj supe­rior de viaţă morală, pe care consă­tenii mei îl văd, zilnic, la aceşti se­paratişti! Aşa­dar, iată, în capul lor, ideea greşită şi primejdioasă că lăsarea de beţie, de înjuraturi şi de bătăi este condiţia indispensabilă a unei cetăţenii religioase alta de­cât cea strămoşească ! La noi, dintre creştinii pravoslav­nici, putem să ne îmbătăm, să spur­căm cele sfinte şi să ne ţinem de blestemăţii!.. Vă daţi seama că a­­ceastă judecată, odată intrată in mintea lumii noastre rurale, este în­ceputul peirii. Cunosc misionari plini de râvnă şi de iscusinţă dialectică. Mai tot­deauna, in ciocnirile şi discuţiile cu sectanţi, disputatorii ortodocşi ies bi­ruitori şi sectanţii sunt, teoreticeşte, ruşinaţi. Dar ce rămâne în sat, du­pă ce misionarul nostru a plecat, ducând cu el, deşartă lui cunună câştigată? Rămâne pilda mută şi revoluţio­nară: „Ivanliştii“ nu beau, nu se înjură, nu­ se bate Gala Galaction •" r Rezistenţa Regelui Mulţi zeloşi amici” are Regele. Cu aere grave şi misterioase de i­­niţiaţi in toate tainele imensei şi complicatei răspunderi pe care o are Suveranul, cu o respiraţie de ne­­contestată superioritate, aceşti „a­­mici“ pontifică cu o hilară solem­nitate. Ceva de tutorat spiritual, ceva de protecţiune pentru noua domnie, ceva excesiv ce se mani­festă în toate, creiând o atmosferă falsă in jurul Regelui. Ultima formulă lansată, este a­li­nei monarhii absolute, de esenţă di­­vină, fără nici un fel de legătură cu această realitate care se chiamă neamul românesc, care nu are ab­solut nici un drept in afară de a­­ceea a unei totale supuneri, de ac­­ceptare pasivă a tot ce va decide Stăpânul (adică Regele). Și ca pe vremea când Pobiedonostev era oberprocuror al Sinodului rusesc, teoretician al absolutismului bazat pe ortodoxie, ni se atrage foarte grav atenţia: „El este Rege, noi oameni“, de aceea nimeni nu poate da sfaturi Regelui. Am citit un răs­puns plin de cuminţenie şi demnitate dat acestei teorii ce se mişcă pe e­­chivocul veit al amicilor Regelui: artico­­l scris în „Epoca“ de d. N. Miclescu: „Capul Statului“, dar căci nu e un adaos, e o consecinţă. Dar „Stăpân“ nu ! Ar fi un adaos la a­­tributele Regelui, aşa cum ii conce­pem noi, dar in acelaş timp o scă­dere şi pentru Rege şi pentru na­­ţiune. Un Rege stăpân implică o massă stăpânită, o massă de sclavi, Stă­­pân peste massă de sclavi, în loc de îndrumător ai destinelor unui po­­por de oameni liberi, conştienţi de libertatea lor, având simţul demni­­tăţei lor de oameni liberi! In con­cepţia noastră, Regele şi naţiunea nu sunt două realităţi de sine stă­­tătoare pe două palme deosebite fără posibilitate şi necesitate de contact şi de pătrundere reciprocă. Pentru noi naţiunea e realitatea, Regele e sim­­bolul ei. Naţiunea trăeşte, e viaţa cu toată diferenţierea ei în timp şi spaţiu. Regele e întruparea sinte­tizării naţiunii. Pentru ca Regele să poată fi sim­bolul naţiunii şi să o poată îndruma potrivit cu menirea ei. El trebue să înţeleagă cu mintea Lui, cât mai de aproape, firea ei, aspiraţiile ei, să pătrundă cât mai adânc prin în­­ţelegere şi prin dragoste in sufletul ei. Şi sufletul fiecăruia dintre noi e o părticică din sufletul naţiunii. Pentru ce atunci n'ar avea dreptul nimeni să dea sfaturi necerute Re­gelui şi pentru ce n’ar fi bine ca El să le primească? Aşa zisele sfaturi, de fapt mai curând dorinţe, sau jalbe adresate Regelui, privitoare la binele obştesc, sunt expresiuni ale unor credinţe. Sunt deci un mijloc, care stă la dispoziţia Regelui, ca să citească în sufletul Naţiunei prin sufletele individuale. Avântat, mân­­dru şi de captivantă sinceritate, d. N. Miclescu dă o replică formu­lei „Stăpân“, pe care — spre dauna prestigiului Regelui — o vor popu­larizată unii. „Stăpân“, dis sens de autoritate supremă, de arbitru i­­deal, de tare cumpănitor al tendin­ţelor protivnice, afirmate in viaţa naţiunii, fireşte că da, însuşi elanul cu care a fost primit Regele, for­mează o deplină dovadă a necesită­ţii pe care o simţea naţiunea de a avea o autoritate mai presus de toţi factorii politici, o autoritate de a impune o fecundă disciplină tuturor categoriilor sociale. Regenta nu putuse impune, nu putuse radia autoritatea necesară spre a face imposibile manifestările din Martie ale celor trei generali activi, iar unii șefi de partid nu se sfiau să o ignore, să o socotească perimată prin însăşi compunerea ei. Regele incarnează însăşi forma mo­narhică; a fi împotriva Regelui în­seamnă a fi pentru republică, deci nu se pot imagina cutezanţe de igno­rare nu se pot executa presiuni şi ameninţări, căci toate sunt elimi­natorii pentru oricine. „Stăpân" în acest sens la voit ţara, „Stăpân” în sens de proprietar cu drept divin nu, şi dacă îşi închipuie cineva că naţia aceasta este o hoardă de slugi păcătoase, zănatecă închipuire ar putea avea. De altfel, preferăm pe misticii absolutismului monarhic, oamenilor politici care sunt gata să accepte orice fantezie a Regelui numai să li se încredinţeze puterea. De trei luni asistăm la cea mai des­­curajantă întrecere de linguşiri, de laude fără măsură, toată tămâia a fost consumată de vrednicii expo­nenţi ai vieţii noastre politice. O supralicitare de spinări plecate, o îngrămădeală de oferte de serviciu, încât Regele va fi început să-şi ostenească de cât efort de dispreţ trebue să facă pentru toată lista de adulatori. In genere regii au fost obiect de adulaţie, urechile lar n’au auzit decât prea târziu, când se ridicau baricade, când pârâiau picioarele şubrede ale tronului. Ţarului Rusiei nu i se ridicau a­­celeaşi osanale, nu i se pleca slu­­garnică întreaga clasă conducătoa­re, nu se mişca in stepa morală a lipsei oricărei rezistenţe? Intre doc­­trina lui Pobiedonostev şi mistica răgoasă a lui Rasputin, respira fără să-şi dee seama agonia monarhiei absolute. Când blândul Ţar şi-a dat seama­, era prea târziu, zăgazurile disciplinei monarhice fusese frânte, iar imperiul rusesc se prăbuşea in prăpastia de sânge şi noroi a revo­luţiei. Toate mătăniile făcute la toa­te icoanele n'au putut mântui pra­voslavnicul imperiu, esenţa divină se dovedea doar o neputincioasă invenţie a teologilor politici. Bineînţeles că la noi nu pot prin­de asemenea năuce teorii, in pri­mul rând fiindcă Regele pare tot mai insensibil la tămâia zeloşilor de toate categoriile. Ii observ cu o încordată atenţie mişcările, aştept să văd într'un gest măcar ecoul nemăsuratelor laude pe care protocolur trebue să ie suporte zilnic. Şi totuşi, acelaş refractarism faţă de tămâia coti­diană ce i se arde. Cuminte, măsu­rat, atent, cumpănind îndelung fie­care pas pe care il face, răspunzând printr o tăcere grăbiţilor politiciani ce prezintă drept soluţii mântuitoa­­re ambiţia lor precipitată. Faţă de situaţia politică aşa de complicată, faţă de situaţia economică aşa de nevra­gică, Regele opune o grijă de om încercat, ascultând, informân­­du-se, străbătut de Îngrijorarea ţării.D­in locul unei tinereţi încrezute, a­­duce atâta simţ de cuviinţă, mani­festă atâta Interes a marel­­ui răs­punderi, încât nici nu-ţi dai bine seama dacă este in ţară numai de trei luni. La toate îndemnurile de impetuoasă asvârlire în ineditul a­­ventures al unei formule, pretins inoitoare, Regele opune rezistenţa masivă a celei mai puternice frâne de cuminţenie. Mai rar atâta rezis­­tenţă. Să s ti vuiască zilnic timpa­nul de sonoritatea ameţitoare a lau­delor şi sa nu-ţi pierzi capul; să ţi se spună în fiecare zi: „Stăpâne, fă ce vrei cu ţara“ şi Tu să Te soco­teşti doar cel mai încărcat de griji slujitor al ţării, iată semnul unei robuste conştiinţi, garanţia cea mai preţioasă pe care o dă Regele ţării. Căci să ne dăm bine seama şi să ne-o repetăm mereu: Regele este ultima rezervă a ordinei burgheze, dincolo de el începe necunoscutul sinistru al anarhiei. Să nu și închi­­pue nimeni că s’ar mai putea găsi, odată formula actuală a monarhiei epuizată, dovedită nevrednică de chemarea ei, s’ar mai putea înjghe­ba o nouă autoritate, am putea re­curge vreun expedient, am mai putea improviza ceva. După mo­narhie vine anarhie, după Rege suc­cede Stalinul demenţii comuniste. Ceea ce ne întremează, ne dă un suflu de încredere, este tocmai miş­cările măsurate ale Regelui, mişcări in care respiră amplu intuiţia mo­­mentului istoric. De aceea rezistă cu o superbă superioritate morală la toate adulaţiile şi pare că zâm­beşte de oferta misticei absolutiste, care se prezintă cu toată toaleta doctrinară necesară unei filozofice seducţii. Necazurile ţării nu se tămăduesc cu formule, ci cu vrednicia Regelui şi conştiinţa primejdiei ce o cuprin­de criza economică în care ne sbatem. Pamfil Șeicaru REGELE CAROL II CITITI IN PAG. VIII-A: Ce se­­ discuta la Geneva IMPORTANTELE DE­­CLARAJIUNI ALE D-LUI G­hr. MIRONESCU . V. 'r .m v " •­­m. /■* - Restaurări de CEZAR PETRESCU Palatul administrativ din Iaşi, e o clădire foarte arătoasă, când o vezi de departe. De altfel ca toate frumuseţile romanticei capi­tale a Moldovei, ceea ce dovedeşte că prea puţine lucruri s’au schim­bat din vremea călătorului epis­cop Marcus Blandinus, care scria in Memoriul său din anul 1647, că „această cetate privită de departe QUASI NOVA ROMA APPA­RENT, graţie turnurilor, temple­­lor şi mănăstirilor ce-i dau oare­care măreţie la privire. Dacă însă cineva intră în oraş, nu găseşte de­cât cocioabe şi colibe...“ Palatul Administrativ mai sus pomenit, e de o asemenea măre­ţie, cu turnuri şi minarete, impre­sionante de la distanţă. De aproa­pe, cu toată reconstruirea de acum câţiva ani, arată tencuială care se surpă, statuete de tinichea rugi­nită, capiteluri care se desprind în capul trecătorilor şi o fragili­tate de provizor decor cinemato­grafic. Inscripţiile severe din in­terior „nu vă rezemaţi de pereţi...“ ar trebui complectate cu avertis­mentul „...căci să dărâmă" — căci acesta e sensul adevărat, nu tea­ma de murdărie. In săliie tribu­nalului, judecătorii, avocaţii şi împricinaţii vorbesc în şoaptă, ca nu cumva vibraţiile prea puterni­ce să desprindă felii de văpsea din tavan. O uşă trântită poate pro­voca oricând o catastrofă. E tot ce s’a putut face din cele câteva zeci de milioane cheltuite cu res­taurarea şi din care, fără nici o exagerare, jumătate au mers di­rect în punga antreprenorilor. In cursul acestei veri, deşi unele aripe nu sunt complect terminate s’a simţit nevoia unor lucrări de totală refacere a fundamentului. Cu acest prilej s’a constatat că măreţul edificiu se reazimă pe te­melii de 1 m. 65 construite în mod primitiv, din cel mai prost ma­terial şi în cea mai cinică decă­dere a principiilor de arhitectură modernă. Palatul va cădea în brânci, la cel mai slab strănut al planetei, fără să mai aştepte un cutremur catastrofal ca acele ca­re cutreeră pământul, începând din golful Neapolului şi sfârşind cu insulele care apar şi dispar în mările Chinei. Se caută răspunderile şi vinova­ţii. Ca întotdeauna prea târziu. Dar lecţia ar putea sluji măcar pentru viitor. Palatul Administra­tiv din Iaşi, a fost restaurarea u­­nui monument istoric — fost pa­lat domnesc. Chiar în cele mai o­­neste condiţii restaurat­e cu fun­daţii de beton, cum suna devizul şi cu ziduri solide cum nu le-a executat antreprenorii, şi încă pla­nul iniţial ar fi rămas un motiv de scandal. Nimic din stilul vechei clădiri n’a fost respectat — iar stilul adoptat de arhitect, are pi­torescul paradoxal al absenţei de orice stil. E un fel de marafet in­­clasificabil, care nu poate fi situat nici în spaţiu, nici în timp, nu are nici epocă, nici patrie. Fanteziile faţadei lipsite de consistenţă ar­hitectonică, pot lua ochii admira­torilor de căsuţe de carton pentru păpuşi. Au isbutit un singur lucru — să strivească armonia simplă şi puternică a Statuei lui Ştefan cel Mare, una din cele mai frumoase monumente equestre din ţara ro­mânească. Ne gândim la minunata restau­rare a Palatului de Justiţie din Rouen, în vechiul castel al ducilor de Normandia, devenit mai târ­ziu Palat al consiliului provincial. Totul este păstrat. Trecutul trăeş­te în prezent. Urci scările unui (Continuare in pf.0- NI'1*) Cu mişca Draeger la căriileVătUl morii Mai bine de zece ani, serviciul apărării contra gazelor a funcţionat în ministerul de răsboi ca o vastă şi costisitoare sinecură parazitară, — spre marea satisfacţiune a celor ce-şi lucrau in atelierele lui ulucile ogrăzilor şi cercevelele ceardacuri­­lor, streaşinele magaziilor şi ca­râmbii cismelor, îşi mai amintesc desigur, cititorii noştri, cronica închinată pe vremuri de ziarul nostru ruinătoarei inacti­vităţi a acestui serviciu somnolent, — în ale cărui barace pielea desti­nată confecţionării măştilor este ciopârţită in branduri penuru papuci aereşti, — iar gazele destinate ex­perienţelor chimice expodiate spre livezile boereşti, spre a sluji la de­parazitarea prunilor de omizi. Pe vremea aceea, armata românească poseda, în total, nouă măşti,­­ me­nite să asigure în caz de război a­­pararea tuturor soldaţilor, civililor, cailor, catârilor şi câinilor indigeni. Aflăm că nimic din situaţiunea acea­sta serafică nu s’a schimbat până as­tăzi, când în sfârşit generoasa dăr­nicie a fraţilor germani Draeger se Hotărăşte să acorde norodului şi ar­matei româneşti mult cerşitele măşti contra gazelor. Undeva, — acolo, — la Berlin sau la Hamburg, — dincolo de hotarul ţării şi dincolo de orizontul supra­­veghierii noastre, — un consorţiu răspre într’o bună zi, luând în mâi­nile lui nesăţioase şi impresariatul furniturilor noastre de război şi stă­pânirea destinelor noastre în cazul unui eventual război. Experienţa şi observaţiunile confirmă convingerea că viitorul răsboi va fi o întrecere intre materialul aero-chimic al unui beligerant, şi acela al altuia, lupta cea mai cruntă se va deplasa, din tranşeele asalturilor, în plămânii luptătorilor înecaţi in valul gazelor ucigaşe şi prăvăliţi in ţărână cu 0­ mici de svârcoliri de holerici. Şi pen­­tru ca aşa stau lucrurile,­­ armata noastră îşi încredinţează şi plămânii şi controlul respiraţiei unui anonim stăpân de dincolo de graniţă,­­ strămutând peste hotar centrul de gravitate al rezistenţei noastre mili­tare. Unui stăpân german. Unui stă­pân împrietenit cu Sovietele. In cazul unui eventual război, — ştim de-acum care va putea fi in­dependenţa noastră de acţiune şi cât de mare ne va fi autonomia respi­raţiei. Pornim cu masca Draeger la carnavalul morţii, — ca sclavii a căror mască poate fi oricând smulsă de mâna stăpânului care vrea să-i lase cu chipul descoperit. In faţa privirilor indiscrete, — la carnava­lul obicinuit. In cazul nostru, în faţa morţii care-şi va sugruma sute de mii de victime, oferite la discreţie, Ion Dimitrescu

Next