Curentul, ianuarie 1931 (Anul 4, nr. 1064-1083)
1931-01-11 / nr. 1064
I REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 41 Telefon: Cabinetul directorului 377/30 Secretariatul şi Provincia 312.29 Redacţia 364/39 , Adiţia 375/28 ABONAMENTE: lei 700 pe an ; lei 350 pe6 luni ; lei 200 pe 3 luni ; pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate lei 1700 pe an ; 1lei 850 pe 6 luni; lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 și 15 ale fiecărei luni. ANUL IV No. tOO 4s PAGINI 3 LEI Duminică 11 Ianuarie'~ Director: PAMFIL SESCMIÎ Două siluete Am admirat, ca orice bun român, noile uniforme militare care au defilat la marea paradă de iarnă, deunăzi. Sunt elegante şi comode. Ele reabilitează tipul de seducţiune proverbială, a ofiţerului, deschizându-i acestuia alte orizonturi sociale, fiind ştiut că, de când lumea, frumuseţea a fost mai norocoasă decât munca. Pentru permanenta trudă în care trăesc militarii, aceste croieli moderne sunt totuş un dar prea neînsemnat. Mi-a plăcut totdeauna să vorbesc cu oamenii de arme. Sunt printre ei minţi agere, caractere drepte şi discipline naturale» cu o firească repulsiune pentru democraţie. Asta mi i-a făcut dragi şi de nicăiri n’am amintiri mai vii şi mai agreabile ca din armată. Fiindcă însă e vorba să se sacrifice câţiva ani dearândul compartimentul bugetar al diferiţilor şnapani culturali sau propagandişti, în folosul apărării naţionale, deci implicit al ofiţerilor, să spun acest cuvânt: în armată nu există şomaj. Iată în sfârşit, un domeniu unde toată lumea are treabă până peste cap, şi unde maşina nu va înlocui niciodată mâna de lucru ! Păcat aşadar că aceste splendide haine vor fi prea curând neprezentabile, întrebaţi ofiţerii superiori despre marile nevoi ale momentului. Foarte cu greu ei vor putea spune toată amărăciunea lor. Un lucru însă îl vor mărturisi: că ultimii ani înainte de moartea marelui rege Ferdinand şi anii de sub Regentă, n’au fost ani norocoşi pentru oştire. E adevărat şi e trist. D. General Mărdărescu, militar valoros, dar şi liberal fervent, dintr’o lungă practică la răsboiu şi la alegeri, a scornit această cugetare că pasă-mi-te pumnul românului face mai mult decât maşinile inamicului. Ma gândesc cu melancolie la nişte manevre la care şi eu am luat parte. Ei da, printre camarazii mei de atunci, mulţi vor fi crezut cugetarea d-lui Mărdărescu. Să vedeţi cum a fost. După multe preparative la ,,şcoala de paze“, soldaţii se deprinseseră să ţină masca pe figură. Orice e mai bun decât moartea, li se spusese la fiecare exerciţii. In ziua apuicaţiunilor la câmp, ne găseam aliniaţi în şanţuri şi aşteptam să sune talanga care să ne vestească un atac cu gaze asfixiante. în sfârşit, sună! Comenzile se repetă pe fiecare unitate, măştile ies din cutiile lor şi, într’adevăr, la o depărtare de o sută de metri vedem rostogolindu-se pe pământ înspre noi, nişte nouraşi albi de-i era mai mare dragul. Pentru a se da soldaţilor un exemplu memorabil deputerea ucigătoare a acelor valuri de clor, fiecare companie avea să dea drumul la câte patru pui de găină, pe câmp. Când valurile s’au mai apropiat, puii au fost deslegaţi şi trimişi la moarte sigură. Trăiam într’o emoţie nespusă. Bietele păsări de curte sacrificate pe altarul patriei» gândeam !.. După ce tema s’a sfârşit, porniră soldaţii să caute puii morţi. A- ceştia însă trecuseră prin gaze şi o luaseră razna prin sate, şi prin mirişti. Nici un pui mort n’a putut fi gosit, şi, fireşte, în asemenea ingrate condiţiuni, manevrele s-au transformat în prinderea puilor de pe unde se ascunseseră. De găsit, i-au găsit soldaţii pe toţi, dar foarte târziu. Crescuseră puii mari, şi deveniseră de nerecunoscut, transformându-se în raţe, gâşte, ba chiar şi porci! Niciodată n’am văzut pe soldatul ţăran Ionică Tarăluncă ma, nedumerit de inutilitatea măştii de gaze. Şi era tocmai timpul olarilor campanii prin ziare. Dar, in definitiv, la aşa gaze, aşa măşti ! Pumnul d-lui general Mărdărescu este mai tare decât maşina, dar numai la manevre ! S’au schimbat multe de atunci. Armata astăzi este veghiată de ochiul neobosit al Regelui, care ştie ■ că oricât ar fi de umflat budgetul apărării naţionale, el tot nu va fi atât cât reclamă necesităţile noastre, vizibile dintr’o singură examinare a hărţii României. . Guvernele democratice nu pot iubi sincer armata, care n’a încetat de a fi pentru orice agitator confuz al „drepturilor omului“, spectrul imobilităţii în tiranie. Constituţionaliceşte, armata este la noi, factorul care îşi îndeplineşte rolul cu cea mai mare «demnitate» într’o neutralitate neclintită faţă de sfâşierile pline de sughiţuri ale partidelor politice. Muţenia desăvârşită a acestei admirabile puteri a inspirat însă multora dorinţe nepotrivite cu hierarhia puterilor în Stat, şi am putut vedea amânându-se ani dearândul o satisfacţie la care marea familie a sufletului naţional, armata, avea dreptul. Recules şi odihnit după frumoasa paradă a noilor uniforme, m’am întrebat dacă ele oferă măcar o platonică bucurie celor cari le arborează. Desigur, de noile uniforme îi va lega totdeauna pe soldaţi amintirea unui rege tânăr şi activ, care a dorit să le şteargă din ochi tristul costum în care ei au făcut răsboiul. Fireturile şi culorile surâzătoare care petrec pantalonii ofiţereşti până la atingerea cu pământul, oglindesc optimismul unui rege în faţa noilor idealuri de pace perpetuă între oameni. Dacă însă nenorocul şi oamenii (cam singuri şi-l clocesc), vor mai zăngăni odată armele în noroiul tranşeelor, atunci, vai, splendidele croieli şi culori vor fi umilite printr’o prea subită trecere dela silueta de dans, la silueta de campanie. Romulus Dianu Conversiunea, asanarea şi capitalul străin După o discuţiune din cele mai animate cu argumente pro şi contra, problema conversiunei datoriilor agricole, ar părea să fi fost abonidonată atât de presă cât şi de cercurile oficiale. Este adevărat, că in urma discuţiunilor, ce au avut loc acum 2 luni, guvernul a rămas la soluţiunea proiectului elaborat de d. Mihai Popovici Ministrul de Finanţe, pentru înfiinţarea „Băncei de asanare a datoriilor agricultorilorAcest proiect a şi fost depus la Cameră înainte de Sărbători, urmând a fi luat in discuţiune cu ocazia redeschiderei Corpurilor legiuitoare. Nu cunoaştem încă, în amănunte proiectul Băncii de asanare ; după câte ştim, el are la bază tot principiul conversiunei. Capitalul începător pentru operaţiile conversiunei, va fi subscris de Stat şi de particulari. Plasarea obligaţiunilor rămâne a se executa , după posibilităţi pe piaţa internă sau internaţională. In orice caz momentul nu este tocmai favorabil pentru un astfel de plasament, dată fiind atmosfera pieţelor financiare. (Ne gândim că împrumutul de stabilizare tranşa I, cotează 75-78 suta). Am fost dintre cei dintâi cari am dat alarma, încă de acum doi ani, asupra mizerabilei situaţiuni a producţiunei noastre agricole. Tema a fost şi ea rămâne aceeaşi. In ţara noastră, nu vom putea reface situaţiunea financiară, decât prin refacerea, în primul rând a producţiunei agricole. La rândul său, producţiunea agricolă nu se poate salva, decât prin degrevarea ei, de datoriile oneroase, care i-a paralizat orice activitate şi i-a anihilat orice urmă de rentabilitate. Degrevarea se face, prin transformarea (evident in limitele posibilităţilor), a datoriilor cu condiţiuni oneroase, în datorii cu dobânzi scăzute şi pe termen lung. S-au prezentat diferite soluţiunii pentru realizarea acestei operaţiuni Noi credem că soluţiunea pe care a lansat-o ziarul nostru, pe baza avizului unor competenţe indiscutabile, de ordin economic este acea, care se potriveşte mai bine, în aciualte confecţiuni ale pieţei financiare mondiale. O colaborare a capitalului străin la exploatarea şi valorificarea bogăţiilor noastre naturale, iar aconturile, pe cari le-am primi, în baza acestei exploatări, să servească, în primul rând, pentru asanarea datoriilor agricole. După calculele publicate de noi, aceste aconturi, s’ar putea urca la 1,7 miliarde lunar, deci în decurs de 2 ani, am putea aranja situaţia tuturor producătorilor noştri agricoli. In mesajul real pentru deschiderea Parlamentului această soluţiiue a fost accentuată, deci a căpătat oarecum un caracter semi-oficial. Cu ocazia discutărei proiectului d-lui Mihai Popovici, pentru înfiinţarea Băncei de asanare, soluţiunea preconizată de noi, este absolut necesar a fi conexată acestor discuţiuni, Ion Scutar. (D-l Mariu este finut în curent cu situaţia politiza) D. MANIU: Ei cum merge, sprijiniţi guvernul? --D. VAIDA: Din toate puterile noastre şi speram să reuşim, dar până acum încă se ţine. D. I. RMacan are cuvântul După o rezistenţă dârză ce pusese în mare încurcătură guvernul, d. Stan Vidrighin s’a notărit să demisioneze, dând prilej unui oftat de uşurare consiliului de administraţie al regiei autonome C.F.R., ca şi d-lui I. Răducanu, însărcinat cu operaţia anevoioasă a chirurgiei contractului iritant. Dintr’o amabilitate, pentru care oropsitul contribuabil român trebue să-i fie recunoscător, d. Ian Vidrighin a renunţat la clauzele contractului şi mulţumindu-se numai cu un fleac de 4 milioane, leafa pe un an, când putea s’o aibă conform contractului pe trei ai, şi-a dat demisia. Iată sfârşită o ispravă costisitoare a guvernării naţional-ţărăniste ; iată dispărut unul din sutele de motive de iritare a opiniei publice. Personal d. Stan Vidrighin a fost un om corect şi de bună credinţă. Raţionamentul său a fost simplu . Vreţi să aveţi gospodari corecţi, plătiţi atâta ca să poată rezista la orice tentaţie, să nu fie ispitiţi să-şi creeze adaosuri dosnice în dauna instituţiei pe care o conduc. Şi d. Stan Vidrighin a cerut leafă mare, aşa de mare până la scandal, chiar într’o ţară de mult hârşită cu lucrurile scand^-i^se ; dar nedrepţi am fi dacă i’am recunoaşte că în timpul cât a avut răspunderea C. F. R. a fost corect. Ba pu’em spune că a tăiat din ghiarele furnÎTorilor, şi s’a pus rău cu toţi influenţii politicei prin re~"*'prmta opusă oricăror propuneri, ori'-ror intervenţii de afaceri. II cec,ace pr veste corectitudinea personală, d. Stan Vidrighin s’a achitat cu un remarcabil respect de contract. Dar în conducerea unei instituţii, corectitudinea nu are rendementul necesar decât în funcţie de însuşirile de inteligenţă, de competinţă, de iniţiativă. Or, d. Stan Vidrighin a venit la C. F. R. cam învăţăcel, pregătirea sa tehnică fiind pentru apă, canalizări etc. Deci a avut nevoe de un răgaz de iniţiere, răgaz în care necompetinţă sa a lăsat joc liber d-lui Fănică Pretorian, om de veche şi încercată experienţă şi care îşi putea permite orice sub privirile de vietate bovină a celui ce se iniţia. Fireşte un d. bran Vidrighin era vinovat că se găsea în fruntea C.F.R. fiindcă nu râvnise niciodată ; vina rămâne în seama celor ce-l socotise pregătit pentru cea mai complexă instituţie a Statului. Nu ne interesează cine a avut nefericita inspiraţie de a-l smulge pe d. Stan Vidrighin de la rosturile lui şi a-1 desrădăcina din Timişoara spre a-l aduce la C.F.R., ceea ce ne interesează cine este acela care după legea de organizare autonomă a căilor ferate a fost qualificat să-l angajeze : consiliul de administrație. Nu ne interesează nominal cine sunt membrii cari compun acest consiliu, nici pregătirea pe care o au de a conduce o instituție publică al cărei buget este de 12 miliarde; nu ne interesează nici trecutul lor, ne interesează numai chipul cum au dovedit că ştiu să conducă şi să apere interesele instituţiei. Evident că esenţialul îl forma recrutarea directorului general, în alegerea lui consiliul de administraţie îşi dovedea capacitatea ca şi simţul de răspundere faţă de interesele instituţiei. Au ales un director general, i-au făcut un contract americănesc; noi nu ne-am speriat, socotind că este mai bine să plăteşti bine, decât ca directorul general să-şi facă leafă venituri lăturalnice şi mai ales, nemărturisite. Am aşteptat dovezile menite să justifice retribuţia excepţională, contractul care angaja instituţia. In loc de dovezi acelaş consiliu de administraţie socoteşte necesară fireşte, pentru salvgardarea intereselor C.F.R. rezilierea contractului ce provocase opinia publică, fără să poată evidenţia echivalentul de beneficii realizate de instituţie. O întrebare se impune : care-i situaţia consiliului de administraţie a regiei autonome C. F. R. ? Ori d. Stan Vidrighin a fost incapabil şi prezenţa sa un dezastru, şi atunci consiliul de administraţie îşi dă singur certificatul de necherare, de păgubitoare prezenţă; ori d. Stan Vidrighin aducea servicii care justificau contractul şi atunci cu rea credinţă au înlăturat un om util C. F. R. spre a satisface anumite interese misterioase. Şi într’un caz, ca şi în celalt, consiliul de administraţie trebue să demisioneze, divorţul între el şi interesele C. F. R. fiind evident. Dar pe lângă contractul d-hr Stan Vidrighin, mai sunt o serie de contracte încheiate de C.F.R. cu anumiţi experţi culeşi pe drumul întâmplării, experţi cu lefuri provocatoare, experţi dovediţi tot atât de improvizaţi ca şi d. Stan Vidrighin. Ce se face cu ei ? Evident că rezilierea acestor contracte de servicii imaginare se impune, dar precedentul a fost creiat : leafa pe un an. Cine o plăteşte ? Căile ferate. Dar C. F. R. este o instituţie deficitară al cărei deficit se permera de către contribuabilul român, de acest nefericit jupuit de cea mai nemernică fiscalitate. Bineînţeles că domnii din consiliul de administraţie al regiei autonome C. F. R., domnii care au încheiat contactele continuă să-şi încaseze liniştiţi tantiemele de milioane, deşi au întreaga răspundere. Se poate admite continuarea aceluiaş consiliu de administraţie ? D. N. Răducanu are cuvântul, spre a răspunde contribuabililor jăfuiţi. Pamfil Şeicaru Icîfii sei opere literare Cu prilejul romanului „BALTAGUL“ de M. Sadoveanu Domnul Mihail Sadoveanu gospodăreşte de treizeci de ani literatura românească, în care timp activitatea scriitoricească înregistrată în numărul de volume pe care le-a tipărit, egalează cei cincizeci de ani împliniţi de curând de acest robust meşteşugar al sensibilităţii româneşti. Prilejul acestei discuţii, ne-a fost servit de ultimul roman „Baltagul", apărut în editura „Cartea Românească". Dacă ne-am mărgini numai la o expunere rezumativă, la funcţia plăcută şi uşoară de recenzent, fără a încerca o introspecţie în misterul creaţiei literare, aşa cum o oferă d-l M Sadoveanu, fireşte nu am putea adăuga nimic peste ceea ce s’a scris până acum în jurul acestei cărţi. Ceea ce însă ne reţine atenţia, şi ne fixează preocuparea critică este revărsarea tumultuoasă a unui talent literar, care se află în plină eflorescenţă, la o vârstă când alţii au alunecat definitiv pe panta epuizării forţate, sau se află în căutarea mijloacelor terapeutice, pentru a tămădui o stare prematură de delicvescenţă intelectuală. De aceia, cazul literar al d-lui M Sadoveanu, ne îndeamnă la o sumară revizuire retrospectivă- Majoritatea scriitorilor noştri de provenienţă rurală, răsăriţi în ogorul vieţii literare prin misterele hazardului, fără o ascendenţă familiară care să le creeze atmosfera biologică indispensabilă creaţiei artistice, au fost subordonaţi unor mutaţii capricioase, întrerupte înainte de vreme de o inevitabilă epuizare. Nicolae Iilimon s-a mărginit la „Ciocoii vechi şi noi“ şi a încheiat viaţa înainte de a fi atins vârsta de cinzeci de ani. Fiul lui Petrea Ciubotarul din Humuleşti, dascălul Ion Creangă, năpăstuit de păcate moştenite s’a stins în convulsiuni epileptice la vârsta de 52 de ani- Al .Vlăhuţă şi Ilarie Chendi se grăbesc să înmâneze generoşi pitacul,untragiului Harom, care avea să-i poarte peste cele şapte râuri ale infernului, înainte de vreme Ion Luca Caragiale deşi descendent dintr’o familie la care verbul şi slova pătrunseseră în structura ritmului interior, după numeroase oscilaţiuni, frânge brusc firul vieţii. Fiul mai mic al lui Caragiale, cu incontestabile calităţi poetice, îngenunchiază în momentContinuare în »dollaj de NICOLAE ROŞU Recensământul cititorilor •—... ... ........ Fără afişaj şi fără fanfare de publicitate, — anunţat cu câteva zile înainte printr'un singur articol, pe care foarte mulţi dintre cititorii noştri puteau foarte bine să pici nu-l fi citit, — recensământul cititorilor „Curentenii” a avut un succes care a depăşit aşteptările noastre cele mai optimiste. Mii de răspunsuri, venite din ungherele cele mai îndepărtate ale ţârii, au ratificat iniţiativa noastră de a asocia la călăuzirea destinelor viitoare ale acestei gazete pe toţi aceia cari o citesc cu stăruinţă, cu predilecţiune, cu dragoste. Funcţionari şi miniştri plenipotenţiari, medici şi plugari, avocaţi şi meşteşugari, dela intelectualii cei mai cunoscuţi până la cei mai necunoscuţi gospodari de ţară, au ţinut cu toţii să-şi rostească sentinţa intr’o consuitaţiune in care cuvântul lor era proclamat hotărîtor, — printr’o adeziune care a luat în câteva zile proporţiuniie unui impresionant şi spontan plebiscit. Aşi vrea ca fiecare din cei ce au răspuns cu atâta prietenească seriozitate apelului nostru de colaborare să poată privi măcar timp de câteva clipe, în fiecare seară, desfacerea miilor de plicuri, făcută sub privințe de control ale Directorului de către cei zece redactori însărcinaţi cu despuierea recensământului. Aseară, de pildă, munca aceasta care pasionează pe toţi deopotrivă ne-a ţinut în redacţiune până după miezul nopţii. Principala noastră uimire, — mai mult ei dar decât marele număr al răspunsurilor judicios comentate, — o constitue proporţiunea insignifiantâ a răspunsurilor sceptica sau neserioase. Din primele mii de scrisori desfâcute, doar 5—6 conţin formulare glumeţe, — bineînţeles anonime. Restul, — sau mai bine zis quasi, totalitatea corespondenţelor, ne aduc preţioasa contribuţiune de stat a unor colaboratori pe cari îi simţim deplin înfrăţiţi cu ziarul pentru care nu au decât urări de izbândă şi de propăşire. Tuturor acestora astăzi, aci, le mulţumim. Le mulţumim pentru generoasa ofrandă de timp cu care ne-au dăruit, — le mulţumim pentru truda destul de anevoioasă a complectârii unui formular cu aproape o sută de întrebări. Pentru efortul acesta le mulţumim. — le mulţumim pentru stăruinţa cu care au dus acest efort şi această colaborare până la capăt. Ispita premiilor, la foarte mulţi, a fost prea puţin hotărâtoare. Sute de răspunsuri nici nu poartă un număr pronostic de răspunsuri, capabil să asigure concurentului, în cazul unui posibil noroc, surpriza unui premiu. ,,Premiile nu mă interesează, — mă interesează iniţiativa D-voastră, şi dorinţa de a vă spune ceea ce cred sincer despre „Curentul“!... Fraza aceasta, cu mici variante, am citit-o în fruntea foarte multora dintre răspunsuri Sute de răspunsuri au venit cu întrebările complectate în întregime, şi pe deasupra şi cu foarte interesante observaţiuni strecurate printre rânduri. Cu atât mai bine pentru noi, cei cari am cerut cititorilor noştri sfatul lor hotărâtor. Concurenţilor cari au protestat cu atâta simpatică vioiciune împotriva aspectului prea geometrie a formularului, le răspundem printr’o scuză: nu am avut curajul să sperăm că atâtea mii de oameni vor consimţi la sacrificiul pe care îl constitue scrisul unei întregi scrisori, punerea ei în plic, şi expedierea pe adresa ziarului. Un corespondent din Bucureşti, de pildă, d. I. Zaharia, din calea Griviţei 182, într’o scrisoare ataşată răspunsului său, se arată destul de sceptic în pronosticul asupra numărului total de răspunsuri pe care îl vor înregstra: „Cititorii ,,Curentului“, — ne scrie D-sa, — ,,fac parte de ION DEMETRESCU dintr’o pătură intelectuală, care în parte consideră un răspuns in vederea unor premii ca ceva prea banal.. Deşi foarte mulţi din ei , intinuare în pit fi. N-a) trasneijiin san.n“ In cumpănă de desarmare morală pe care o duc anumite societăţi, pacifismul e pregătit, ca să spunem aşa, de la rădăcină. Se cere excluderea lecturilor istorice şi belicoase din cărţile de şcoală. Se cere excomunicarea jucăriilor rasboinice din cadourile copiilor. Adio soldaţi de plumb, chioara de hârtie, puşcă de lemn şi sabie de tinichea ! Adio chiar celelalte jocuri care amintesc instinctele puse la index de Societatea Raţiunilor! Bombardamentele cu bulgăn de zăpadă, de după cetăţi de treene ,asalturile taberilor care impărţeau o clasă primară in turci şi români, la o Gnoiţă imaginară — toate acestea care să fie proscrise. Copiii pot primi cadou punctele lui IVason, imprimate pe carton iruzabil şi pot trebui să arunce un foc trei sferturi măcar din literatura lumii, începând cu răsboiul Troadei şi sfârşind cu toate basmele, unde tăt-frumos se întoarce din răsboiu cu paloşul încă ud de sânge. Eroul ideal al piitorului va fi pentru copiii de mâine, desigur un brât brumos cu ghiozdan şi cu ochelari americani, trimis pe spesele statului respectiv, să rostească un mişcător discuri la o şedinţă de pomină a Societăţii Naţiunilor. Cum asemenea cărţi încă nu s'au scris şi cum altfel de jucării, încă nu sau prea născocit, Moş Crăciun a fost sgărcit cu copiii în acest an. In schimb sa aratal u^lt^nat generos cu ceilalți coft v'VaDjOarba. rade''. jgpi Bp Intr'adcoâ,^ -■” ■ -Wfîmne la cale o aid! o v Wf cruciadă padihy fJBPRor, cant iată ce pregătesc copiii aceştia îmbratrâniţi in rele, din generaţia noastră. Ne-o spune „Daily telegraph, anunţând cu ocazia sărbătorilor, că marina Statelor Unite a izbucnit să dăruiască în sfârşit omenitei o nouă unealtă de ucidere, teribilă şi sigură, cum încă n'a fost cunoscută alta. E vorba despre o torpilă nouă. Invizibilă. O torpilă electrică, fără urme, fără semne de avertisment — căzând asupra vaselor de răsboiu sau de mărfuri „ca o lovitură de trăsnet din senin“. Se ştie că torpilele vechi, acţionate cu motoare Brotherhood, cu aer comprimat, lasă o dâră de bâte cu aer, care le anunţi apropierea câte mată atât de vizibil, încât oasele slujind ca ţintă, pot evita lovitura cu o manevră repede şi abili, scriind dând poziţia şi micşorând suprafaţa de atac. In timpul răsboiului, sute de oase şi cele mai multe erau de transporturi comerciale şi de pasageri ș- au scăpat de distrugerea sigură printr'o atentă supraveghere a orizontului marin şi printr o promptă mişcare de cârmă. Submarinele care atacau, erau poate mai puţin vizibile. Dar torpila se anunţa, prin linia spumoasă trasă pe suprafaţa marii. in luptele navale, asemenea manevre au fost cu atât mai frecvente şi mai salvatoare. Lordul Idlicoe, a semnalat că la bătălia de la Jutland, cele mai multe oase englezeşti, au realizat adevărate tururi de forţa, strecurându-se cu sprinteneală printre torpilele lansate de flota germană şi deplasând mereu ţinta. Gluma s’a terminat. Noua torpilă, acţionată de un motor electric extrainger, pe lângă că nu va mai fi vizibila, căzând ca trăsnetul din senin, mai are o superioritate faţă de torpila veche. Nu-şi micşorează viteza pe măsură ce înaintează. Deci simplifică „sarcina de a viza o ţintă îndepărtată şi mişcătoare şi urmează a simplifica eficacitatea tirului“. Cum vedeţi, cadourile pentru acest nou an şi pentru copiii cu barbă şi mustăţi, sunt mult mai puţin inofensive, decât le visează Societatea Naţiunilor. Cezar Petrescu Formulam!ste răspuns la recensământul cititorilor „Curentului“ se va punica din nou numai o singură dată mâine. DUMINICĂ 11 IANUARIE Complectat!! imediat si trimiteti-nM