Curentul, ianuarie 1931 (Anul 4, nr. 1064-1083)

1931-01-11 / nr. 1064

I REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4­1 Telefon: Cabinetul directorului 377/30 Secretariatul şi Provincia 312.29 Redacţia 364/39 , Adiţia 375/28 ABONAMENTE: lei 700 pe an ; lei 350 pe­­6 luni ; lei 200 pe 3 luni ; pentru Bănci, Instituţiuni şi Admi­nistraţii Publice lei 1000 anual; pentru străi­nătate lei 1700 pe an ; 1lei 850 pe 6 luni; lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 și 15 ale fiecărei luni. ANUL IV No. tOO 4s PAGINI 3 LEI Duminică 11 Ianuarie­­'~ Director: PAMFIL SESCMIÎ Două siluete Am admirat, ca orice bun ro­mân, noile uniforme militare care au defilat la marea paradă de iarnă, deunăzi. Sunt elegante şi comode. Ele reabilitează tipul de seducţiune proverbială, a ofi­ţerului, deschizând­u-i acestuia alte orizonturi sociale, fiind ştiut că, de când lumea, frumuseţea a fost mai norocoasă decât munca. Pentru permanenta trudă în care tr­ăesc militarii, aceste croieli mo­derne sunt totuş un dar prea ne­însemnat. Mi-a plăcut totdeauna să vor­besc cu oamenii de arme. Sunt printre ei minţi agere, caractere drepte şi discipline naturale» cu o firească repulsiune pentru demo­craţie. Asta mi i-a făcut dragi şi de nicăiri n’am amintiri mai vii şi mai agreabile ca din armată. Fiindcă însă e vorba să se sacri­fice câţiva ani dearândul compar­timentul bugetar al diferiţilor şnapani culturali sau propagan­dişti, în folosul apărării naţiona­le, deci implicit al ofiţerilor, să spun acest cuvânt: în armată nu există şomaj. Iată în sfârşit, un domeniu unde toată lumea are treabă până peste cap, şi unde maşina nu va înlocui niciodată mâna de lucru ! Păcat aşadar că aceste splendide haine vor fi prea curând neprezentabile, întrebaţi ofiţerii superiori des­pre marile nevoi ale momentului. Foarte cu greu ei vor putea spune toată amărăciunea lor. Un lucru însă îl vor mărturisi: că ultimii ani înainte de moartea marelui r­ege Ferdinand şi anii de sub Re­gentă, n’au fost ani norocoşi pen­tru oştire. E adevărat şi e trist. D. Gene­ral Mărdărescu, militar valoros, dar şi liberal fervent, dintr’o lun­gă practică la răsboiu şi la­ ale­geri, a scornit această cugetare că pasă-mi-te pumnul românului face mai mult decât maşinile ina­micului. Ma gândesc cu melancolie la nişte manevre la care şi eu am luat parte. Ei da, printre cama­razii mei de atunci, mulţi vor fi crezut cugetarea d-lui Mărdărescu. Să vedeţi cum a fost. După multe preparative la ,,şcoala de paze“, soldaţii se deprinseseră să ţină masca pe figură. Orice e mai bun decât moartea, li se spusese la fie­care­ exerciţii. In ziua apuicaţiu­­nilor la câmp, ne găseam aliniaţi în şanţuri şi aşteptam să sune talanga care să ne vestească un atac cu gaze asfixiante. în sfârşit, sună! Comenzile se repetă pe fiecare unitate, măştile ies din cutiile lor şi, într’adevăr, la o de­părtare de o sută de metri vedem rostogoli­ndu-se pe pământ înspre noi, nişte nouraşi albi de-­i era mai mare dragul. Pentru a se da soldaţilor un exemplu memorabil de­­puterea ucigătoare a acelor valuri de clor, fiecare companie avea să dea drumul la câte patru pui de găină, pe câmp. Când va­lurile s’au mai apropiat, puii au fost deslegaţi şi trimişi la moar­te­ sigură. Trăiam într’o emoţie nespusă. Bietele păsări de curte sacrificate pe altarul patriei» gândeam !.. După ce tema s’a sfârşit, porni­ră soldaţii să caute puii morţi. A- ceştia însă trecuseră prin gaze şi o luaseră razna prin sate, şi prin mirişti. Nici un pui mort n’a putut­ fi gosit, şi, fireşte, în ase­menea ingrate condiţiuni, mane­vrele s-au transformat în prinde­rea puilor de pe unde se ascun­­seseră. De găsit, i-au găsit soldaţii pe toţi, dar foarte târziu. Crescuseră puii mari, şi deveniseră de nere­­cunoscut, transformându-se în raţe, gâşte, ba chiar şi porci! Niciodată n’am văzut pe solda­tul ţăran Ionică Tarăluncă ma, nedumerit de inutilitatea măştii d­e­­ gaze. Şi era tocmai timpul olarilor campanii prin ziare. Dar, in­ definitiv, la aşa gaze, aşa măşti ! Pumnul d-lui general Mărdărescu este mai tare decât maşina, dar numai la manevre ! S’au schimbat multe de atunci. Armata astăzi este veghiată de o­­chiul neobosit al Regelui, care ştie ■ că oricât ar fi de umflat budgetul apărării naţionale, el tot nu va fi atât cât reclamă necesi­tăţile noastre, vizibile dintr’o sin­gură­­ examinare a hărţii Româ­niei. . Guvernele democratice nu pot iubi sincer armata, care n’a în­cetat de a fi pentru orice agita­tor confuz al „drepturilor omu­lui“, spectrul imobilităţii în tira­nie. Constituţionaliceşte, armata este la noi, factorul care îşi în­deplineşte rolul cu cea mai mare «demnitate» într’o neutralitate ne­clintită faţă de sfâşierile pline de sughiţuri ale partidelor politice. Muţenia desăvârşită a acestei ad­mirabile puteri a inspirat însă multora dorinţe nepotrivite cu hierarhia puterilor în Stat, şi am putut vedea amânându-se ani dearândul o satisfacţie la care marea familie a sufletului naţio­nal, armata, avea dreptul. Recules şi odihnit după fru­moasa paradă a noilor uniforme, m’am întrebat dacă ele oferă mă­car o platonică bucurie celor cari le arborează. Desigur, de noile uniforme îi va lega totdeau­na pe soldaţi amintirea unui rege tânăr şi activ, care a dorit să le şteargă din ochi tristul costum în care ei au făcut răsboiul. Fi­returile şi culorile surâzătoare care petrec pantalonii ofiţereşti până la atingerea cu pământul, oglindesc optimismul unui rege în faţa noilor idealuri de pace perpetuă între oameni. Dacă însă nenorocul şi oamenii (cam­ sin­guri şi-l clocesc), vor mai zăn­găni odată armele în noroiul tran­­şeelor, atunci, vai, splendidele croieli şi culori vor fi umilite printr’o prea subită trecere dela silueta de dans, la silueta de cam­panie. Romulus Dianu Conversiunea, asanarea şi capi­talul străin După o discuţiune din cele mai animate cu argumente pro şi con­tra, problema conversiunei datorii­lor agricole, ar părea să fi fost a­­bonidonată­ atât de presă cât şi de cercurile oficiale. Este adevărat, că in urma discu­­ţiunilor, ce au avut loc acum 2 luni, guvernul a rămas la solu­ţiunea pro­iectului elaborat de d. Mihai Popo­­vici Ministrul de Finanţe, pentru înfiinţarea „Băncei de asanare a da­toriilor agricultorilorAcest pro­iect a şi fost depus la Cameră îna­inte de Sărbători, urmând a fi luat in discuţiune cu ocazia redeschide­­rei Corpurilor legiuitoare. Nu cunoaştem încă, în amănunte proiectul Băncii de asanare ; după câte ştim, el are la bază tot princi­piul conversiunei. Capitalul înce­pător pentru operaţiile conversiu­nei, va fi subscris de Stat şi de par­ticulari. Plasarea obligaţiunilor ră­mâne a se executa , după posibili­­tăţi pe piaţa internă sau internaţio­nală. In orice caz momentul nu este tocmai favorabil pentru un astfel de plasament, dată fiind atmosfera pie­ţelor financiare. (Ne gândim că îm­prumutul de stabilizare tranşa I, cotează 75-78 suta). Am fost dintre cei dintâi cari am dat alarma, încă de acum doi­ ani, asupra mizerabilei situaţiuni a producţiunei noastre agricole. Tema a fost şi ea rămâne aceeaşi. In ţara noastră, nu vom putea reface situaţiunea financiară, decât prin refacerea, în primul rând a pro­­ducţiunei agricole. La rândul său, producţiunea agricolă nu se poate salva, decât prin degrevarea ei, de datoriile oneroase, care i-a parali­zat orice activitate şi i-a anihilat orice urmă de rentabilitate. Degre­varea se face, prin transformarea (evident in limitele posibilităţilor), a datoriilor cu condiţiuni oneroase, în datorii cu dobânzi scăzute şi pe termen lung. S-au prezentat diferite soluţiunii pentru realizarea acestei operaţiuni Noi credem că soluţiunea pe care a lansat-o ziarul nostru, pe baza a­­vizului unor competenţe indiscuta­­bile, de ordin economic este acea, care se potriveşte mai bine, în ac­­iualte confecţiuni ale pieţei finan­ciare mondiale. O colaborare a capitalului străin la exploatarea şi valorificarea bo­găţiilor noastre naturale, iar acon­turile, pe cari le-am primi, în baza acestei exploatări, să servească, în primul rând, pentru asanarea dato­riilor agricole. După calculele pu­­blicate de noi, aceste aconturi, s’ar putea urca la 1,7 miliarde lunar, deci în decurs de 2 ani, am putea aranja situaţia tuturor producători­lor noştri agricoli. In mesajul r­eal pentru deschide­rea Parlamentului această soluţiiue a fost accentuată, deci a căpătat oarecum un caracter semi-oficial. Cu ocazia discutărei proiectului d-lui Mihai Popovici, pentru înfiin­ţarea Băncei de asanare, soluţiunea preconizată de noi, este absolut ne­cesar a fi conexată acestor discu­­ţiuni, Ion Scutar. (D-l Mariu este finut în curent cu situaţia politiza)­ D. MANIU: Ei cum merge, sprijiniţi guvernul? --D. VAIDA: Din toate puterile noastre şi speram să reuşim, dar până acum încă se ţine. D. I. RMacan are cuvântul După o rezistenţă dârză ce pusese în mare încurcătură gu­vernul, d. Stan Vidrighin s’a notărit să demisioneze, dând prilej unui oftat de uşurare consiliului de administraţie al regiei autonome C.F.R., ca şi d-lui I. Răducanu, însărcinat cu operaţia anevoioasă a chi­rurgiei contractului iritant. Dintr’o amabilitate, pentru care oropsitul contribuabil român trebue să-i fie recunoscător, d. Ian Vidrighin a renunţat la clauzele contractului şi mulţu­­mindu-se numai cu un fleac de 4 milioane, leafa pe un an, când putea s’o aibă conform con­tractului pe trei a­­i, şi-a dat demisia. Iată sfârşită o ispra­vă costisitoare a guvernării na­­ţional-ţărăniste ; iată dispărut unul din sutele de motive de iritare a opiniei publice. Perso­nal d. Stan Vidrighin a fost un om corect şi de bună credinţă. Raţionamentul său a fost sim­plu . Vreţi să aveţi gospodari corecţi, plătiţi atâta ca să poa­tă rezista la orice tentaţie, să nu fie ispitiţi să-şi creeze adao­suri dosnice în dauna instituţiei pe care o conduc. Şi d. Stan Vi­drighin a cerut leafă mare, aşa de mare până la scandal, chiar într’o ţară de mult hârşită cu lucrurile scand^-i^se ; dar ne­drepţi am fi dacă i’am recu­noaşte că în tim­pul cât a avut răspunderea C. F. R. a fost co­rect. Ba pu’em spune că a tăiat din ghiarele furnÎTorilor, şi s’a pus rău cu toţi influenţii poli­ticei prin re~"*'prmta opusă ori­căror propuneri, ori'-ror inter­venţii de afaceri. II cec,ace pr veste corectitudinea personală, d. Stan Vidrighin s’a achitat cu un remarcabil respect de contract. Dar în conducerea u­­nei instituţii, corectitudinea nu are rendementul necesar decât în funcţie de însuşirile de inte­ligenţă, de competinţă, de ini­ţiativă. Or, d. Stan Vidrighin a venit la C. F. R. cam învă­ţăcel, pregătirea sa tehnică fiind pentru apă, canalizări etc. Deci a avut nevoe de un răgaz de iniţiere, răgaz în care ne­­competinţă sa a lăsat joc liber d-lui Fănică Pretorian, om de veche şi încercată experienţă şi care îşi putea permite orice sub privirile de vietate bovină a ce­lui ce se iniţia. Fireşte un d. bran Vidrighin era vinovat că se găsea în frun­tea C.F.R. fiindcă nu râvnise nici­odată ; vina rămâne în sea­ma celor ce-l socotise pregătit pentru cea mai complexă insti­tuţie a Statului. Nu ne intere­sează cine a avut nefericita ins­piraţie de a-l smulge pe d. Stan Vidrighin de la rosturile lui şi a-1 desrădăcina din Timişoara spre a-l aduce la C.F.R., ceea ce ne interesează cine este acela care după legea de organiza­re autonomă a căilor ferate a fost qualificat să-l angajeze : consiliul de administrație. Nu ne interesează nominal cine sunt membrii cari compun acest consiliu, nici pregăti­rea pe care o au de a con­duce o instituție publică al cărei buget este de 12 miliar­de; nu ne interesează nici tre­cutul lor, ne interesează numai chipul cum au dovedit că ştiu să conducă şi să apere interese­le instituţiei. Evident că esenţialul îl for­ma recrutarea directorului ge­neral, în alegerea lui consiliul de administraţie îşi dovedea capacitatea ca şi simţul de răs­pundere faţă de interesele ins­tituţiei. Au ales un director ge­neral, i-au făcut un contract americănesc; noi nu ne-am spe­riat, socotind că este mai bine să plăteşti bine, decât ca di­rectorul general să-şi facă leafă venituri lăturalnice şi mai ales, nemărturisite. Am aşteptat do­vezile menite să justifice retri­buţia excepţională, contractul care angaja instituţia. In loc de dovezi acelaş consiliu de ad­ministraţie socoteşte necesară fireşte, pentru salvgardarea in­tereselor C.F.R. rezilierea con­tractului ce provocase opinia publică, fără să poată eviden­ţia echivalentul de beneficii realizate de instituţie. O întrebare se impune : care-i situaţia consiliului de ad­ministraţie a regiei autonome C. F. R. ? Ori d. Stan Vidri­ghin a fost incapabil şi pre­zenţa sa un dezastru, şi atunci consiliul de administraţie îşi dă singur certificatul de necher­a­­re, de păgubitoare prezen­ţă; ori d. Stan Vidrighin aducea servicii care justificau contrac­tul şi atunci cu rea credinţă au înlăturat un om util C. F. R. spre a satisface anumite inte­rese misterioase. Şi într’un caz, ca şi în celalt, consiliul de administraţie tre­bue să demisioneze, divorţul între el şi interesele C. F. R. fiind evident. Dar pe lângă contractul d-hr Stan Vidrighin, mai sunt o se­rie de contracte încheiate de C.F.R. cu anumiţi experţi cu­leşi pe drumul întâmplării, ex­perţi cu lefuri provocatoare, experţi dovediţi tot atât de im­provizaţi ca şi d. Stan Vidri­ghin. Ce se face cu ei ? Evident că rezilierea acestor contracte de servicii imaginare se impu­ne, da­r precedentul a fost cre­­iat : leafa pe un an. Cine o plă­teşte ? Căile ferate. Dar C. F. R. este o instituţie deficitară al cărei deficit se permera de că­tre contribuabilul român, de a­­cest nefericit jupuit de cea mai nemernică fiscalitate. Bine­în­ţeles că domnii din consiliul de administraţie a­l regiei auto­nome C. F. R., domnii care au încheiat contactele continuă să-şi încaseze liniştiţi tantieme­le de milioane, deşi au întrea­ga răspundere. Se poate admite continuarea aceluiaş consiliu de administra­ţie ? D. N. Răducanu are cuvân­tul, spre a răspunde contribua­bililor jăfuiţi. Pamfil Şeicaru Icîfii sei opere literare Cu prilejul romanului „BALTAGUL“ de M. Sadoveanu Domnul Mihail Sadoveanu gos­podăreşte de treizeci de ani lite­ratura românească, în care timp activitatea scriitoricească înregis­trată în numărul de volume pe care le-a tipărit, egalează cei cincizeci de ani împliniţi de cu­rând de acest robust meşteşugar al sensibilităţii româneşti. Prilejul acestei discuţii, ne-a fost servit de ultimul roman „Balta­­gul", apărut în editura „Cartea Românească". Dacă ne-am măr­gini numai la o expunere rezuma­tivă, la funcţia plăcută şi uşoară de recenzent, fără a încerca o in­­trospecţie în misterul creaţiei lite­rare, aşa cum o oferă d­-l M­ Sado­veanu, fireşte nu am putea adăuga nimic peste ceea ce s’a scris până acum în jurul acestei cărţi. Ceea ce însă ne reţine atenţia, şi ne fixează preocuparea critică este revărsarea tumultuoasă a unui ta­lent literar, care se află în plină eflorescenţă, la o vârstă când alţii au alunecat definitiv pe panta epuizării forţate, sau se află în căutarea mijloacelor terapeutice, pentru a tămădui o stare pre­matură de delicvescenţă intelec­tuală. De a­ceia, cazul literar al d-lui M­ Sadoveanu, ne îndeamnă la o sumară revizuire retrospec­tivă- Majoritatea scriitorilor noştri de provenienţă rurală, răsăriţi în ogorul vieţii literare prin miste­rele hazardului, fără o ascendenţă familiară care să le creeze atmos­fera biologică indispensabilă crea­ţiei artistice, au fost subordonaţi unor mutaţii capricioase, între­rupte înainte de vreme de o inevi­tabilă epuizare. Nicolae I­ilimon s-a mărginit la „Ciocoii vechi şi noi“ şi a încheiat viaţa înainte de a fi atins vârsta de cinzeci de ani. Fiul lui Petrea Ciubotarul din Humuleşti, dască­lul Ion Creangă, năpăstuit de pă­cate moştenite s’a stins în convul­­siuni epileptice la vârsta de 52 de ani- Al .Vlăhuţă şi Ilarie Chendi se grăbesc să înmâneze generoşi pitacul,­­­untrag­iul­ui Harom, care avea să-i poarte peste cele şapte râuri ale infernului, înainte de vreme­ Ion Luca Caragiale deşi descendent dintr’o familie la care verbul şi slova pătrunseseră în structura ritmului interior, după numeroase oscilaţiuni, frânge brusc firul vieţii. Fiul mai mic al lui Ca­ragiale, cu incontestabile calităţi poetice, îngen­unchi­ază în momen­tContinuare în »do­­ll­aj de NICOLAE ROŞU Recensământul cititorilor •­—... ... ........ Fără afişaj şi fără fanfare de publicitate, — anunţat cu câ­teva zile înainte printr'un sin­gur articol, pe care foarte mulţi dintre cititorii noştri puteau foarte bine să pici nu-l fi citit, — recensământul cititorilor „Curen­tenii” a avut un succes care a depăşit aşteptările noastre cele mai optimiste. Mii de răspunsuri, venite din ungherele cele mai îndepărtate ale ţârii, au ratificat iniţiativa noastră de a asocia la călăuzirea destinelor viitoare ale acestei gazete pe toţi aceia cari o citesc cu stăruinţă, cu predilec­­ţiune, cu dragoste. Funcţionari şi miniştri plenipo­tenţiari, medici şi plugari, avo­caţi şi meşteşugari,­­ dela inte­lectualii cei mai cunoscuţi până la cei mai necunoscuţi gospodari de ţară, au ţinut cu toţii să-şi rostească sentinţa intr’o consui­­taţiune in care cuvântul lor era proclamat hotărîtor, — printr’o adeziune care a luat în câteva zile proporţiuniie unui impresio­nant şi spontan plebiscit. Aşi vrea ca fiecare din cei ce au răspuns cu atâta prietenească seriozitate apelului nostru de co­­laborare să poată privi măcar timp de câteva clipe, în fiecare seară, desfacerea miilor de pli­curi, făcută sub privințe de con­trol ale Directorului de către cei zece redactori însărcinaţi cu despuierea recensământului. Aseară, de pildă, munca acea­sta care pasionează pe toţi deo­potrivă ne-a ţinut în redacţiune până după miezul nopţii. Princi­pala noastră uimire, — mai mult ei dar decât marele număr al răs­punsurilor judicios comentate, — o constitue proporţiunea insigni­fiantâ a răspunsurilor scepti­ca sau neserioase. Din pri­mele mii de scrisori desfâcute, doar 5—6 conţin formulare glu­meţe, — bine­înţeles anonime. Restul, — sau mai bine zis quasi, totalitatea corespondenţelor, ne aduc preţioasa contribuţiune de stat a unor colaboratori pe cari îi simţim deplin înfrăţiţi cu zia­rul pentru care nu au decât urări de izbândă şi de propăşire. Tuturor acestora astăzi, aci, le mulţumim. Le mulţumim pentru generoa­sa ofrandă de timp cu care ne-au dăruit, — le mulţumim pentru truda destul de anevoioasă a complectârii unui formular cu aproape o sută de întrebări. Pen­tru efortul acesta le mulţumim. — le mulţumim pentru stăruin­ţa cu care au dus acest efort şi această colaborare până la ca­păt. Ispita premiilor, la foarte mulţi, a fost prea puţin hotărâ­toare. Sute de răspunsuri nici nu poartă un număr­ pronostic de răspunsuri,­­ capabil să asigure concurentului, în cazul unui po­sibil noroc, surpriza unui pre­miu. ,,Premiile nu mă interesea­ză, — mă interesează iniţiativa D-voastră, şi dorinţa de a vă spu­ne ceea ce cred sincer despre „Cu­­rentul“!... Fraza aceasta, cu mici variante, am citit-o în fruntea foarte multora dintre răspunsuri Sute de răspunsuri au venit cu întrebările complectate în în­tregime, şi pe deasupra şi cu foarte interesante observaţiuni strecurate printre rânduri. Cu a­­tât mai bine pentru noi, cei cari am cerut cititorilor noştri sfatul lor hotărâtor. Concuren­ţilor cari au protestat cu atâta simpatică vioiciune îm­potriva aspectului prea geome­trie a formularului, le răspun­dem printr’o scuză: nu am avut curajul să sperăm că atâtea mii de oameni vor consimţi la sacri­ficiul pe care îl constitue scrisul unei întregi scrisori, punerea ei în plic, şi expedierea pe adresa ziarului. Un corespondent din Bucureşti, de pildă,­­ d. I. Zaha­­ria, din calea Griviţei 182, într’o scrisoare ataşată răspunsului său, se arată destul de sceptic în pronosticul asupra numărului total de răspunsuri pe care îl vor înregstra: „Cititorii ,,Curentului“, — ne scrie D-sa, — ,,fac parte de ION DEMETR­ESCU dintr’o pătură intelectuală, care în parte consideră un răspuns in vederea unor premii ca ceva prea banal.. Deşi foarte mulţi din ei , intinuare în pit fi. N­-a) trasneijiin san.n“ In cumpănă de desarmare morală pe care o duc anumite societăţi, paci­fismul e pregătit, ca să spunem aşa, de la rădăcină. Se cere excluderea lecturilor istorice şi belicoase din căr­ţile de şcoală. Se cere excomunicarea jucăriilor rasboinice din cadourile copiilor. Adio soldaţi de plumb, chi­oara de hârtie, puşcă de lemn şi sa­bie de tinichea ! Adio chiar celelalte jocuri care amintesc instinctele puse la index de Societatea Raţiunilor! Bombardamentele cu bulgăn de zăpadă, de după cetăţi de treene ,­­asalturile taberilor care impărţeau o clasă primară in turci şi români, la o Gnoiţă imaginară — toate acestea care să fie proscrise. Copiii pot primi cadou punctele lui IVason, imprima­te pe carton iruzabil şi pot trebui să arunce un foc trei sferturi măcar din literatura lumii, începând cu răs­boiul Troad­ei şi sfârşind cu toate bas­mele, unde tăt-f­rumos se întoarce din răsboiu cu paloşul încă ud de sânge. Eroul ideal al piitorului va fi pentru copiii de mâine, desigur un brât­ b­rumos cu ghiozdan şi cu oche­lari americani, trimis pe spesele sta­­tului respectiv, să rostească un miş­cător discuri la o şedinţă de pomină a Societăţii Naţiunilor. Cum asemenea cărţi încă nu s'au scris şi cum altfel de jucării, încă nu sau prea născocit, Moş Crăciun a fost sgărcit cu copiii în acest an. In schimb sa ar­atal u^lt^nat generos cu ceilalți coft v'VaDjOarba. rad­e''. jgpi Bp Intr'adcoâ,^ -■­” ■ -Wfîmne la cale o aid! o v Wf cruciadă padihy fJBPRor, cant iată ce pregătesc copiii aceştia îmbratrâ­­niţi in rele, din generaţia noastră. Ne-o spune „Daily telegraph­,­ anunţând cu ocazia sărbătorilor, că marina Statelor­ Unite a izbucnit să dăruiască în sfârşit omenitei o nouă unealtă de ucidere, teribilă şi sigură, cum încă n'a fost cunoscută alta. E vorba despre o torpilă nouă. Invizi­bilă. O torpilă electrică, fără urme, fără semne de avertisment — căzând asupra vaselor de răsboiu sau de mărfuri „ca o lovitură de trăsnet din senin“. Se ştie că torpilele vechi, acţiona­te cu motoare Brotherhood, cu aer comprimat, lasă o dâră de bâte cu aer, care le anunţi apropierea câte mată atât de vizibil, încât oasele slu­jind ca ţintă, pot evita lovitura cu o manevră repede şi abili, scriind dând poziţia şi micşorând suprafaţa de atac. In timpul răsboiului, sute de oase şi cele mai multe erau de transporturi comerciale şi de pasa­geri ș- au scăpat de distrugerea si­gură printr'o atentă supraveghere a orizontului marin şi printr o promp­tă mişcare de cârmă. Submarinele care atacau, erau poate mai puţin vi­zibile. Dar torpila se anunţa, prin li­nia spumoasă trasă pe suprafaţa marii. in luptele navale, asemenea mane­vre au fost cu atât mai frecvente şi mai salvatoare. Lordul Id­licoe, a semnalat că la bătălia de la Jutland, cele mai multe oase englezeşti, au realizat adevărate tururi de f­or­ţa, strecurându-se cu sprinteneală prin­tre torpilele lansate de flota germa­nă şi deplasând mereu ţinta. Gluma s’a terminat. Noua torpilă, acţionată de un motor electric extra­in­ger, pe lângă că nu va mai fi vizi­bila, căzând ca trăsnetul din senin, mai are o superioritate faţă de tor­pila veche. Nu-şi micşorează viteza pe măsură ce înaintează. Deci sim­plifică „sarcina de a viza o ţintă în­depărtată şi mişcătoare şi urmează a simplifica eficacitatea tirului“. Cum vedeţi, cadourile pentru acest nou an şi pentru copiii cu barbă şi mustăţi, sunt mult mai puţin inofen­sive, decât le visează Societatea Naţiu­nilor. Cezar Petrescu Formulam!­ste răspuns la recensământul cititorilor „Curentului“ se va punica din nou numai o singură dată mâine. DUMINICĂ 11 IANUARIE Complectat!­! imediat si trimiteti-nM

Next