Curentul, august 1931 (Anul 4, nr. 1260-1282)

1931-08-01 / nr. 1260

ANUL IM Ne» 1200 illatul Cu ural i 11.j t e ca PAGINI3 LEI ^ Sâmbăta I August 1931 Director: PMFIL SBIGABK­ REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 F Telefon«­­ Cabinetul directorului 377/30 Secretariatul ţi Provincia 312/29 Redacţia 364/39 , Adiţia 375/28 ABONAMENTE« M 700 pe an $ lei 350 pe 6 Ioni; lei 200 pa 8 toHM­­ pentru Bind, Instituţiuni ţi Adnxi* m­atxmţii Publice lei 1000 anual « pentru străi» •****• t ld 1700 pe an; ld 850 pe 4 Îmi t " ”.!■ lei 500 pe 3 lunL AbcnMneintele încep la 1 *i 18 ale fleeted Îmi» Iluzii... Cu un admirabil sprit de apropos şi cu o mai nobilă eleganţă, în mo­mentul când cea mai tânără şi mai iubită domniţă română îşi însoţea viaţa cu un Habsburg, ungurii s’au grăbit să ne amintească de două ori, pe două căi, că nu avem nici un drept să sperăm în vreo apro­piere, cu mâna întinsă loial. Dările de seamă asupra festivi­tăţilor de la Sinaia, au coincidat în­vecinate in paginile gazetelor, cu altfel de informaţii nu mai puţin de actualitate. Pe deoparte atacul di­rect al regentului Horthy. Pe de alta, conflictul dintre guvernul ro­­m­­ân şi legaţia Ungariei. La deschiderea solemnă a corpu­rilor legiuitoare ungare, regentul Nicolae Horthy a rostit un mesagiu provocător, vizând direct sfărâma­rea tratatelor, atacând politica in­ternă a României faţă de t­­inorită­­ţile maghiare şi afirmând că în afa­ră de Ungaria, nici un stat din ba­zinul Dunării n’are drept de exis­tenţă. Textul şi tonul mesagiului nu îngăduie nici un echivoc de inter­pretare. împotriva principiilor de drept internaţional, conducătorul unui stat vecin, cearcă a ne dicta criterii de politică internă naţionala şi asmuţă la înăsprirea raporturilor lăuntrice şi externe. In starea de spirit a Europei, dansând dansul scalpului pe buza prăpastiei, o ase­menea provocare constitue un aten­tat direct la pacea şubred garanta­tă de tratatele căzute în desuetu­dine rând pe rând. După capitulă­rile pe tărâmul economic şi finan­ciar, după tocmelile şi cârpelile la capitolul despăgubirilor şi datorii­lor de războiu, era fatal să purcea­dă atacul direct la textul şi garan­ţiile politice şi militare ale tratate­lor de pace. Ungaria mai nerăbdă­toare a luat înaintea Germaniei. Ceasul e bine ales. Dar nu pentru Ungaria. E bine ales, pentru a des­chide ochii la timp statelor succe­soare ale monarhiei habsburgice şi pentru a ne aminti că o mână în­tinsă cu făţarnice intenţii pacifice, nu împiedică pe cealaltă să ascun­dă la spate un pumn asasin. Aceasta întrucât priveşte belico­sul mesagiu al Inălţimei Sale Re­gentul Nicolae Horthy. Cealaltă ispravă de actualitate, a săvârşit-o legaţia ungară din Bu­cureşti, adresân­du-se direct şcoli­lor confesionale maghiare din Ar­deal ,şi Banat pentru complectarea unor formulare cu numele şi numă­rul absolvenţilor de şcoală primară. Explicaţia reprezentantului Unga­riei, se ţin mai mult în cârji de­cât pe picioare. Ar fi fost vorba, cică, numai des­pre adunarea materialului necesar unei statistici inofensive, alcătuită pe această cale directă, numai pen­tru a cruţa autorităţile româneşti, de cheltueli şi pierdere de timp. E­­lementul psihologic al procedeului e lăsat la o parte. Dar oricine îşi poate imagina uşor, ce impresie de strânsă şi vie legătură cu guvernul de la Budapesta, a făcut asupra di­rectorilor, personalului şi în genere asupra absolvenţilor de şcoală pri­mară confesională maghiară, faptul că materialul acesta... statistic şi inofensiv, se culegea peste capul gu­vernului român, direct din ordinul legaţiei ungureşti, pe formularele purtând stema Ungariei amputate şi tridente. Dincolo de violarea prin­cipiilor de drept internaţional, fac­torul acesta psihologic e de o im­portanţă netăgăduită, pe care za­darnic lămuririle legaţiei din Bucu­reşti ce prefac că-l ignoră. Ungu­rii din Ardeal şi Banat, au căpătat prilej să aibă sub ochi, mărturia că guvernul de la Pesta se interesează direct de soarta minoritarilor ma­ghiari din România, că întru acest scop se poate dispensa de filiera autorităţilor româneşti şi că astfel, pregăteşte ceva... Ce? Uşor de ima­ginat. Vreun nou protest la Socie­tatea Naţiunilor între altele. Fără îndoială că faptul în sine n’are­ de ce ne alarma. Ne alarmea­ză numai gestul. Faptul n’are de ce ne alarma, fiindcă politica noastră şcolară faţă de minorităţi, e mai presus de orice suspiciune. O statistică sinceră, nu poate fi decât în avantagiul nostru. Cu toate protestele periodice, când în parlamentul românesc, când pe cale de jalbă la înaltul for al Socie­tăţii Naţiunilor, maghiarii din Ro­mânia cunosc că nu ne-am făcut vi­novaţi de nici un fel de politică des­­naţionalizantă prin şcoli, nu pentru a respecta numai clauzele tratate­lor de pace, dar mai ales fiindcă sectarismul nu stă în firea poporu­lui nostru şi fiindcă o îndelungă ex­perienţă proprie ne-a învăţat că re­gimele aspre şi nedrepte, întreţin o tridenţă în foc s’o uzeze. Rezistenţa­­elementului românesc din Ardeal şi Banat, a fost călită odinioară de metodele feroce ale guvernelor de la Pesta. Asuprirea a provocat în­dârjirea. Lecţia ne-a folosit. A fost spre triumfarea cauzei româneşti. Odată poziţiile schimbate şi rolurile inversate, n’avem nici un cuvânt şi n’am avea nici o iertare, să repe­tăm o eroare a foştilor stăpânitori de eri — o eroare reparată de jus­tiţia istorică. Deci încă odată, nu faptul ne-a alarmat. Putem sta oricând la dis­poziţie, cu orice fel de statistică. Ne-a alarma­t forma, comunicarea directă în interiorul statului român, între o legaţie şi autorităţile şco­lare de pe teritoriul naţional, stabi­lind raporturi oficiale care consti­tuie pur şi simplu o desfidere. Iată ciudatele coincidenţe ! Cine poate citi printre rânduri, citească ! Cine mai poate păstra iluzia că vreodată ungurii ar putea uita, ceia ce de altfel nici nu se poate uita, rămână cu iluziile! Cezar Petrescu Duşmanii somnului iLmieciuraPOniliel Prefectura. Poliţiei Capitalei’a de­venit deja o bună bucată de vreme aceea ce trebuia totdeauna să ţie: o fidelă ocrotitoare a liniştei în această strâmbă, înghesuită şi gălăgioasă Ca­pitală. Am citit cu satisfacţie o or­­donanţă prin care se porunceşte or­chestrelor să tacă după ora 12 noap­tea, atunci când in vecinătate ime­diată se găsesc locuinţe, prin urmare funcţionari sau lucrători necăiţi şi o­­bosiţi, cari dorm. Ordonanţa e pătrunsă de un su­perior spirit de humanitate, pe care nu întâia oară îl arată de prefect Ga­briel Marinescu. Căci nu e numai sgomotul, — nu e aşa ? — este şi a­­cea anarhizantă şi contagioasă indig­nare pe care o nasc petrecerea şi veselia, atunci când alăturea se află mizeria şi resemnarea. Traversăm un timp critic, când trebuesc menajate cu delicateţe tristeţile (ascunse bine) ale celor cari nu au la îndemână nici orchestre, nici dineuri copioase, pre­lungite până la pătimaşele lumini vi­nete ale zilei următoare. Mai mult acest element psicholo­­gic, cred, a dictat domnului Gabriel Marinescu, omenoasa lui măsură, sensibila sa atenţiune faţă de tris­teţea şi plânsul de sub duşul muzical al restaurantelor şi al grădinilor de vara. Or, trebue să constatăm foarte cu­rând că ordonanţa pentru paza li­niştei de noapte nu e respectată. Pri­mim nenumărate plângeri,, carora nu ştim ce alt curs, să le dăm decât în aceste rânduri. Nu vom învinui pe simpaticii pe­trecăreţi, cari nu consimt să le facă muzica, atunci când le e mai bine, nici atunci când „iar" le e bine. Noi n’am uitat cât de agreabilă este viaţa prin­tre ei. N'am uitat insă nici împreju­rarea când ne găseam peste drum de ei, adică atunci când o tobă şi un bas ne stricau somnul. Pe cine să învinuim, când nimeni nu e vinovat? Dar mai uşor se pot cere concesii celor dispuşi să piardă noaptea petrecând (s’o câştige, vreau să zic) decât celor amăgiţi în som­ația lor, după care vine o zi lucrătoa­re, şi o amărăciune mai mult, căzută peste oboseală. Minoritatea care pe­trece, nu poate tiraniza majoritatea care aparte. E limpede. Aici alternativă nu este. Trebue să se respecte strict litera ordonanţei, care va avea salubrul efect, de a iz­goni din cartierele muncitoreşti orice local de petrecere, în câţiva ani. E un act de higiena socială, a cărui ne­cesitate se făcea simţită în fiecare zi, in acest chip se va ajunge la o grupare a cetăţenilor unui oraş, după darea lor de mână, asigurându-li-se, cel puţin, acest echilibru interior de care-i lipseşte proasca muzicală, atât de inoportună odihnei. N’avem nici o îndoială că d. Ga­briel Marinescu va asculta doleanţele celor care ne-au poruncit aceste rân­duri. Pentru încununarea cu succes a unei atât de civilizate măsuri, nu se cere decât muştruluirea timizilor agenţi ai forţei publice,­­ adevăraţi ciobani in uniforme, cum am mai a­­rătat şi altădată. Aceştia­ fac de atâtea ori să slăbească resortul celor mai bune legi şi sunt primii vinovaţi ai ruinei în care se află prestigiul autori­tăţilor d­in anii de după războiu. Romulus Dianis — De ce n’aui cumpărat pâine ? — Azi nu se vindeau la brutărie decât timbre». Nu sunt suficiente nici bunele In­fanţii, dar pe cât se pare nici chiar pregătirea tehnicianului spre a ţine cumpănă dreaptă vitregiei vremu­rilor. Greutăţile depăşesc chiar cea mai ageră prevedere, iar în dezor­dinea economică de azi chiar cele mai migăloase calcule sunt răstur­­nate de neprevăzuta! - ce te­­întâm­pina la fiecare pas. Cine ar putea contesta d-lui Ionescu-Siseşti atât intenţiile animate de o statornică iubire e pământ, cât şi pregătirea sa tehnica ? Cu mult înainte de a se pune problema agrară pe pri­mul plan al preocupărilor politice, d. ionescu-S­seşti încă din 1910— 1911 analiza datele acestei proble­me, încerca sa desprindă soluţii, să fixeze elementele unei politici agrare. Şi în aceşti douăzeci de ani a rămas neclintit în aceleaşi preo­cupări, urmărind cu atenţia omu­lui de temeinică pregătire toate fa­zele problemei pământului Erau deci legitima aşteptăr­e care se puneau în d. Ionescu-Siseşti vend­in fruntea ministerului într un mo­ment de criză excepţională a agri­culturii. Izbit de continua scădere a cul­turii grâului, scădere nu numai ca­litativă datorită mijloacelor primi­tive ale micului agricultor, dar şi cantitativă, d. lonescu-S.seştî s a gândit la fixarea unor norme de politică a grâului. De aici a răsărit necesitatea unei prime de export acordată grâului S a spus — fire­şte — primă de export, fiindcă pre­supunea un grâu selectat, capabil de a ne recâştiga pieţele străine pierdute în urma reformei agrare­­înainte ca legea să fi venit în des­baterea Camerei, am­ făcut unele obiecţii, socotind prima acordată exportatorului, fără nici un avan­taj pentru producător- Reproduc din articolul „Cu rost şi fără rost’’ publicat la 1 iulie 1931: „Nefericit inspirat este însă d. Ionescu-Si­­seşti, când vrea să creeze un fond de primă (10.000 lei) la fiecare va­gon exportat. Cu­ câte măsuri va lua ministerul de agricultură, aceşti bani nu vor intra în buzunarul pro­ducătorului, ci în acela al exporta­­torului, adică al intermediarului in­tru nimic interesat pentru reface­rea şi îmbunătăţirea culturii grâu­lui. Nu primă de export, ci primă de producţie, fiindcă prin acest mijloc se poate exercita un con­trol direct asupra cultivatorilor de grâu. E mai practic, mai uşor, iar ţinta — îmbunătăţirea ogoarelor însămânţate de grâu — va fi atin­să direct- O etarhizare a culturilor sar­pi­tef­lane în tetm­o bonificaţie de 10.069 Iei la vagonul de grâu cu minimum 80 kgr. greutatea hec­tolitrului şi cu 1 la sută corpuri străine, o bonificaţie de 6.000 lei la vagonul de grâu cu 78 kgr- greuta­tea hectolitrului cu 2 la sută cor­puri străine, iar ca o ultimă cate­gorie cei cu greutatea 76 kgr- şi 2 la sută corpuri străine, o bonifi­caţie de 4000 ies la vagon­ Aceste bonificaţii acordate direct produ­cătorului, vor stimula adevarate întreceri, vor avea de rezultat o refacere a încrederii plugarului în dărnicia brazdei şi in acelaş timp recucerirea vechilor debuşâuri ale grâului românesc aşa de preţuit odinioară". Acest criteriu a fost ur­mat de Mussolini în desăvârşirea bătăliei grâului. Nu s’a ţinut seama de producător, nu s'a urmat calea directă, ce sa recurs la formule întortochiate, la prima dată ex­portatorului, al cărui rol este nul în opera de producţie. Dar nu numai că producătorii nu sau­­ folosit cu nimic din acea­stă primă, dar a avut un efect de­zastruos asupra preţurilor, culti­vatorii fiind speculaţi crâncen de exportatori Se cunoaşte strâmto­rarea plugarilor, mulţi nici nu iz­butesc să şi strângă snopii şi să-i ducă la treerat, căci se prezintă or­ganele de execuţie fie fiscală, fie a credi­torilor, spre a-i forţa să plă­tească, deci vânzarea forţată devi­ne o necesitate imediată pentru agricultor- Speculanţii pândesc acest moment de strâmtorare şi cumpără adesea grâul netrestat pe preţuri de foartecoră- Faţă de acea­stă situaţie printr o declaraţie ofi­cială făcută de subsecretarul de Stat de la Agricultură, se sfătu­eşte pe calea publicităţii pe agricultori „să nu se lase influenţaţi, vânzân­­du-şi marfa lor la preţuri derizo­rii, fără a ţine seama de efectele primei, care, in orice caz se plă­teşte de Stat . Nu socotim necesar ■­­­­ să mai subliniem naivitatea unor asemenea recomandaţii, ce vădesc o totală ignorar­e a gravei strâmto­rări in care se află de fapt agricul­torii. A zăbovi vânzarea grâului, presupune o capacitate de rezis­tenţă, or, tocmai această rezisten­ţă lipseşte agricultorului pândit de datorii, executat de fisc. Fireşte, a nu vinde­­a preţul zilei aşa de scă­zut in ch­p forţat de speculanţii exportului, ar fi o soluţie dacă — admiţând că agricultorii ar avea li­bertatea de alegere a momentului de vânzare — şi-ar putea lua cine­va angajamentul să garanteze o sigură urcare a preţurilor. Se uită că şi d- l­ Mih­alache a recomandat rezistenţă la preţuri, iar mai târziu a venit dumpingul rusesc. Dar în afară de efectele dezas­truoase ale primei de export pentru agricultori, avem şi chestia tim­brului pe pâine. Oficialitatea decla­ră sentenţios: „costul pâinii nu se poate mări “ şi în aceeaşi zi, odată cu aplicarea timbrului de grâu bru­tarii au scumpit pâinea. Fireşte, scumpirea s'a făcut în mod deghi­zat, căci preţul a rămas acelaş, însă greutatea s’a redus cu 250— 300 de grame, primăriile tolerând această sustragere a brutarilor. Is­păşitor rămâne tot consumatorul­­Nu avem actualmente în ţară un regim unitar în aplicarea acestei legi zise de proteguire a grâului. Agricultorul nu foloseşte nimic, iar intermediarii, de la morar, brutar şi până la exportatori, beneficiază. Deci protivnic ţintelor urmărite de autorul legii, cultura grâului, selec­tarea producţiei, spre a recâştiga pieţele pierdute de exportul româ­nesc, rămân neajutorate, nestimu­late. A mai fost urmărit încă alt­ceva : obţinerea de devize străine printr’o activare a exportului de grâu. Să presupunem că s’ar obţi­ne în acest an un stoc însemnat de devize, dar la anul ce vom avea de exportat când agricultorii des­curajaţi nu vor mai cultiva grâu ? Vom ajunge să importăm grâu şi am vrea să fim profeţi mincinoşi, desminţiţi de evenimente, dar cu politica de expedient, de nepreve­­dere, acolo o să ajungem. Bătălia grâului o putem socoti pierdută- Pamffil Şeicaru Omagiul gravidităţii In memoria noastră, stârneşte încă, impresia lăsată de tragica si­nucidere a unei fete, la Constanţa- Asupra nenor­ocitei mame plana acuzaţia, sau poate o nedreaptă învinovăţire, că ar fi furat o sumă de bani de la un vecin. Lipsindu-ne vreo declaraţie a sinucigaşei, sau măcar o vagă indicaţie asupra acestei versiuni, ancheta autorită­ţilor nu mai prezintă nici o impor­tanţă. Aşa­dar, faptul rămâne nud, şi curăţat de zgura ori­cărei inter­pretări ipot­itice, el păstrează sem­nificaţia morală a unui proces de conştiinţă. Societatea noastră, pârjolită de principle arbitrare ale unei men­talităţi decăderi­e, îngădue coexis­tenţa unei morale contradictorii-Deşi sancţionat de lege, adulte­rul este îngăduit, prin convieţui­rea laolaltă a prietenului familiei sau prin toleranţa voită a soţului- In anumite cer­curi sociale, trinita­tea adulterină îşi păstrează toate prerogativele familiare, arjunpând confuzia hereditară şi dezorienta­rea cutumelor în linia descenden­ţilor- Dar tot aceeaşi societate, care tolerează fără nici o pudoare această ultragiere a moralităţii fa­miliare — copleşeşte cu o draconi­că pedagogie pe fetele care, în­­tr un moment de rătăcire au căzut în mrejele şireteniei masculine, năzuind fără voia lor către contu­rul pur al maternităţii ilegale- O servitoare care este siluită de „fe­ciorul tatei" — venit în vilegiatură — şi rămasă gravidă, va fi conce­diată şi aruncată pe drumuri, pen­tru că nu mai poate folosi la o mun­că brută; o fată de familie — ele­vă la un pension cu o moralitate puritană pierzându-și fecioria în­­tr’un amor clandestin, va fi nevoită să fugă dela casa părintească nau­­fragiind desnădăjduită în promis­cuitatea abjectă a imeî case de „rendes&votis**, imensa majoritate a pensionarelor caselor de prostitu­ţie se­­ recrutează, din aceste cate­gorii, răi declasatelor unei morali­tăţi găunoase. Nu e nevoe ca să cetim pe Abraham Flexner sau Au­guste Horel pentru a afla aceasta. In epilogul vieţii oricărei prosti­tuate — se află uneori un element de „degenerescenţă”, dar de cele mai multe ori un conflict familiar care este determinat de hahalera moralităţii sociale-In faţa conturului de Unii curbe al maternităţii -r-­romanii se desco­­rcau, închinându-se şi vădind ast­fel un­­netăgăduit respect. „Nimeni nu ştie­­ce om va zămisli pântece­le acestei mame’’ — ziceau ei. Noi, facem un comentariu deplasat, şi găsim­­’ de­­ multe ori un prilej de spirit, şoptit îu­ chip discret la ure­chea prietenului- Nu avem respec­tul maternităţii­­— după cum nu ştim să,menajăm pe mutilaţii răz­boiului pe care-i purtăm la zile mari ca ţie fuşte moaşte evocatoa­re de’binefaceri postume şi apoi, îl trimitem ’ să-şî cerşească bucata de pâine în­ uşile esericelor sau îi răcorim , cu­ furtunul pompierilor când an îndrăzneala să-şi plângă suferinţa­Maternitatea, din moment ce sa constituit, indiferent dacă este ano­nimă sau legală, are dreptul la res­pect şi la o asistenţă neprecupeţi­tă.­Mamele care muncesc în fabrici şi poartă In pântece fructul gravi­dităţii — fetele sau femeile sărace lipsită de sprijinul moral al unei familii pe care n’o au, sunt ocrotite de legile protecţiunii muncii. In Bucureşti, maternitatea dela „ma­şina de pâine", oferă în limitele posibilităţii asistenţa, gratuită chiar maternităţii , anonime. Dar acesta este un fapt circumscris într’un cadru lim­itat­ Cum va fi trăit fata unei spălă­torese din Constanţa, sfârtecată de rotile unui tren, ne-o spune însăşi elocvenţa acestei tragice stanch­­derî, şi o va confirma mai târziu fructul rămas viu printr’un joc al­ hazardului pe traversele căii fe-] rate. Va fi primit probabil, în or­felinatul din Constanţa şi primul mărţişor oferit unei fiinţe care­ gângureşte nevinovat va purta numele de râe, şi apoi de conjunc­­tivită granuloasă- Dacă va creşte mare va afla şi el, ca şi noi, ca „doamnele" se poartă cu mândre­­ţe strălucitoare şi că îşi freacă­ fesele în foşnet de mătase la ba­­ luri, unde se mănâncă sandwl­i churi cu icre şi se dansează char­­leston. Să nu aibă cineva îndrăz­neala să ne desmintă, — căci orfe­linatul de care vorbim se află toc­mai peste drum de locul unde s’a petrecut sinuciderea tinerei fete, pe şoseaua Viilor, la Constanţa. Şi- apoi, vom şti noi să spunem şi alte lucruri mai delicate pentru dum­nealor, stimabilele „doamne”- 1. Graviditatea aduce cel mai su­blim omagiu vieţei; creiază viaţa, însăşi- De aceea, nu trebue discuta­tă şi nici învinovăţită- Ci numai respectată şi întreţinută. Nicolae Roşu -------------------— ......­ „Tratamentul prin înfometare“ Lectorului atent de gazetă, nu i-a scăpat fără îndoială o modestă dare de seamă a corespondenţilor din Chi­şinău, prizărită într’un capăt discret de coloană. Era vorba acolo despre o conferinţă rostită de d. avocat Mâţu în sala primăriei, asupra „Tratamen­tului prin înfometare’’. Nu surâdeţi. Nu a fost o conferinţă ironică, nici un titlu de mistificare, întotdeauna, paralel cu doftoriceştile leacuri bazate pe poţi­uni, pilule, injecţii, cataplesi­me, picături, prafuri, ierburi, ceaiuri sau pomezi, bolnavul în disperare de­ cauză s’a simţit irezistibil atras şi spre alte metode de însănătoşire, fără hapuri şi siropuri ,la ceas o lingu­riţă”. Îndeobşte e atras de tratamen­tele miraculoase şi suverane, cărora in egală măsură nu le rezistă nici bă­tăturile, nici durerea de burtă, nici cancerul, nici tusea măgărească, nici unghia crescută în carne şi nici oftica galopantă. Acum câteva decenii tratamentul su­veran era cura lui Kneipp. Mai deu-­ năzi metoda lui Couc. D. Mâtu cată a populariza metoda lui Alene Suve­­rin, care vindecă „toate’’ boalele prin aplicarea regimului de înfometare. Reţetă extraordinar de simplă şi fabulos de eftină: „Omul nu mănânci nimic tot timpul aplicării regimului, in acelaş timp bea cât se poate mai puţin. Este absolut interzis orice fai de medicament. Prin aplicarea aces­tui tratament s’au vindecat în ultimii ani peste 10.000 persoane în Iugosla­via, iar in Basarabia peste o mie”. Eurecka! Trăiască foamea­ In momentul când excesul de maşi­­nism a aruncat pe drumuri vreo 26 milioane someuri pe toată planeta, ce mesianic apare tratamentul lui Alexe Suverin! O binecuvântare căzută din cer, această coincidenţă. Foamea forţată şi foamea atotvindecătoare. In loc să se vaete cele vreo 20 mi­­­­lioane de şomeuri, n’au decât să pro­fite de regimul providenţial şi să se lecuiască fără doftori şi fără doftorii, de toate metehnele care altfel, satul şi Îndestulaţi,i-ar fi dus la marginea mormântului. „Să nu mănânce nimic, să bea cât mai puţin”... Abstinenţă to­tală. Te miri din ce sadică perversi­tate, economiştii şi guvernele ţărilor lovite de şomaj, îşi mai uzează me­­ningea pentru a descoperi mijloace ingenioase, să dea de lucru şi de mâncare flămânzilor de azi. Probabil numai pentru a-i arunca mai repede pradă bolilor, chinurilor prin îmbui­bare, morţii. Pe când aşa, vor muri flămânzi poate, dar vindecaţi­ sigur. ■ D. avocat Mâţu, prin lăudabila sa Încercare de a ne converti la suveri­­nism, uşurează indirect şi sarcina gu­vernului. Toate mizeriile de care sa plânge ţara cu mic şi mare, apar în altă lumină, învăţătorii nu primesc f lefuri de 4—5 luni, pensionarii se plâng de foame, negustorii dau fali­ment pe capete, şomajul e In creştere, cu atâta mai bine spre deplina însănă­­nătoşire a naţiei. Când toţi vom fi flămânzi, toţi vom fi regeneraţi şi vom purcede să sburdăm­ aeriani şi imponderabili spre slăvile albastre, sloboziţi de mizerabilele cătuşe ale gravităţii. O mie de vindecaţi In Basarabia» Mâine vor fi milioane, în toata Ro­mânia, Cu Dumnezeu și cu Alexe Șu­voi­in înainte!­a ion Pari®. (Crom­inum-9 in van, li­ts) Pe­­drumuri, africane de G­­K­RVARAN-RAZVAN La Algeri pe timpul Ramadanului Postul Ramadanului se respectă în a noua lună a anului musulman, e­­pocă la care Coranul s’ar fi coborât din înaltele sfere, pe pământul unde discipolii Porfetului aveau nevoie de îndrumări pe căile credinţei. Acest eveniment memorabil avu loc, după cum s-a transmis prin tradiţie, în a 27-a noapte­ Către sfârşitul lunii Chaban, mai mulţi fideli sunt orânduiţi să stea în observaţie pe înaltele coline, de unde privirile se pot avânta fără pie­dici în zările largi şi când unul din­tre aceştia afirmă prin jurământ că a văzut lună nouă, postul devine obli­gatoriu, vestindu-se telegrafic toate centrele lumii islamice şi publicân­­du-se ştirea în jurnalele ţării. Am ci­tit chiar o nostimă polemică între preoţii musulmani din Alger şi Con­­staţiune, ale căror date nu se potri­veau. In­ ţările unde mahomedanismul este religia­­ dominantă, deschiderea Ramadanului se anunţă printro salvă de artilerie. Famicezii au respectat tradiţia şi în oraşele algeriene tunu­rile din forturi marchează , cu vocea lor răguşită clipa solemnă apoi, timp de o lună,, dimineaţa şi seara, câte o lovitură de tun vesteşte înce­perea şi încetarea postului. De pe terasa vilei ce locuiam la Alger, in partea cea mai culminantă a oraşuuli, auzeam ades bubuitul tu­nului şi urmăream nedumeriţi învol­burarea de fusii risipindu-se deasu­pra fortului maritim. Credeam, la în­ceput, că vreo prevestire de furtună — şi ce furtuni cumplite bântuiră a­­nul acesta pe ţărmul african al Me­­diteranei — provoacă un fei de aver­tisment pentru vasele de pescari a­­flate în larg, să se retragă prudent în apele golfului. Restul ţine un loc foarte important în dogma musulmană, împreună cu rugăciunea şi pomana. Acestea se completează în haruri, una pe alta: rugăciunea conduce pe credincios a­­bia pân­ă la jumătatea drumului spre dumnezeire, postul până la poarta teiului şi prin pomeni se poate face cu putinţă primirea credinciosului în grădinile paradisului. Aici, obligaţiunea postului e obser­vată cu mai multă străşnicie decât în lumea creştină. Ea consistă în a nu lua nimic în gură, a nu bea, a nu fuma şi nu aspira nici un parfum, — de la ivirea zorilor, în clipa când o­chiul poate distinge un fir alb de al­tul negru, până la apusul soarelui, când nu, se mai poate deosebi un fir alb de unul roşu. Altădată nu era în­găduită nici vorba. E uşor de înţeles ce furioasa exal­tare rezultă pentru ,-teste creiere mărginite şi încăpăţânate din această severă practică religioasă. Ii vezi ră­tăcind pe cheiuri, de dimineaţa până ‘•rara.. .'nvăliţi in cârpitete lor bur­­nuze şi­­te gândeşti cu compătimire ce interminabilă li s’o fi părând ziua, acestor bieţi fanatici, cărora Rama­­danul nu le permite nici consolarea izvorâtă dintr’o pipă de Kir dătă­toare de visuri. Alţi nenorociţi, me­ditează lungiţi la umbra zidurilor, cu stomacul hărţuit şi privind cum trec ghiaurii cuceritori, ce mănâncă, beau şi fumează după pofta inimii, iau poze crunte de asupriţi, bombănind pe urma lor ■ blesteme. Işi repeta, poate, din sinea lor, cele două versete ale Coranului: „T­emeţi-vâ de Allah şi u­­râţi toate popoarele ce­ trăiesc în a­

Next