Curentul, august 1931 (Anul 4, nr. 1260-1282)
1931-08-01 / nr. 1260
ANUL IM Ne» 1200 illatul Cu ural i 11.j t e ca PAGINI3 LEI ^ Sâmbăta I August 1931 Director: PMFIL SBIGABK REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 F Telefon« Cabinetul directorului 377/30 Secretariatul ţi Provincia 312/29 Redacţia 364/39 , Adiţia 375/28 ABONAMENTE« M 700 pe an $ lei 350 pe 6 Ioni; lei 200 pa 8 toHM pentru Bind, Instituţiuni ţi Adnxi* matxmţii Publice lei 1000 anual « pentru străi» •****• t ld 1700 pe an; ld 850 pe 4 Îmi t " ”.!■ lei 500 pe 3 lunL AbcnMneintele încep la 1 *i 18 ale fleeted Îmi» Iluzii... Cu un admirabil sprit de apropos şi cu o mai nobilă eleganţă, în momentul când cea mai tânără şi mai iubită domniţă română îşi însoţea viaţa cu un Habsburg, ungurii s’au grăbit să ne amintească de două ori, pe două căi, că nu avem nici un drept să sperăm în vreo apropiere, cu mâna întinsă loial. Dările de seamă asupra festivităţilor de la Sinaia, au coincidat învecinate in paginile gazetelor, cu altfel de informaţii nu mai puţin de actualitate. Pe deoparte atacul direct al regentului Horthy. Pe de alta, conflictul dintre guvernul român şi legaţia Ungariei. La deschiderea solemnă a corpurilor legiuitoare ungare, regentul Nicolae Horthy a rostit un mesagiu provocător, vizând direct sfărâmarea tratatelor, atacând politica internă a României faţă de tinorităţile maghiare şi afirmând că în afară de Ungaria, nici un stat din bazinul Dunării n’are drept de existenţă. Textul şi tonul mesagiului nu îngăduie nici un echivoc de interpretare. împotriva principiilor de drept internaţional, conducătorul unui stat vecin, cearcă a ne dicta criterii de politică internă naţionala şi asmuţă la înăsprirea raporturilor lăuntrice şi externe. In starea de spirit a Europei, dansând dansul scalpului pe buza prăpastiei, o asemenea provocare constitue un atentat direct la pacea şubred garantată de tratatele căzute în desuetudine rând pe rând. După capitulările pe tărâmul economic şi financiar, după tocmelile şi cârpelile la capitolul despăgubirilor şi datoriilor de războiu, era fatal să purceadă atacul direct la textul şi garanţiile politice şi militare ale tratatelor de pace. Ungaria mai nerăbdătoare a luat înaintea Germaniei. Ceasul e bine ales. Dar nu pentru Ungaria. E bine ales, pentru a deschide ochii la timp statelor succesoare ale monarhiei habsburgice şi pentru a ne aminti că o mână întinsă cu făţarnice intenţii pacifice, nu împiedică pe cealaltă să ascundă la spate un pumn asasin. Aceasta întrucât priveşte belicosul mesagiu al Inălţimei Sale Regentul Nicolae Horthy. Cealaltă ispravă de actualitate, a săvârşit-o legaţia ungară din Bucureşti, adresându-se direct şcolilor confesionale maghiare din Ardeal ,şi Banat pentru complectarea unor formulare cu numele şi numărul absolvenţilor de şcoală primară. Explicaţia reprezentantului Ungariei, se ţin mai mult în cârji decât pe picioare. Ar fi fost vorba, cică, numai despre adunarea materialului necesar unei statistici inofensive, alcătuită pe această cale directă, numai pentru a cruţa autorităţile româneşti, de cheltueli şi pierdere de timp. Elementul psihologic al procedeului e lăsat la o parte. Dar oricine îşi poate imagina uşor, ce impresie de strânsă şi vie legătură cu guvernul de la Budapesta, a făcut asupra directorilor, personalului şi în genere asupra absolvenţilor de şcoală primară confesională maghiară, faptul că materialul acesta... statistic şi inofensiv, se culegea peste capul guvernului român, direct din ordinul legaţiei ungureşti, pe formularele purtând stema Ungariei amputate şi tridente. Dincolo de violarea principiilor de drept internaţional, factorul acesta psihologic e de o importanţă netăgăduită, pe care zadarnic lămuririle legaţiei din Bucureşti ce prefac că-l ignoră. Ungurii din Ardeal şi Banat, au căpătat prilej să aibă sub ochi, mărturia că guvernul de la Pesta se interesează direct de soarta minoritarilor maghiari din România, că întru acest scop se poate dispensa de filiera autorităţilor româneşti şi că astfel, pregăteşte ceva... Ce? Uşor de imaginat. Vreun nou protest la Societatea Naţiunilor între altele. Fără îndoială că faptul în sine n’are de ce ne alarma. Ne alarmează numai gestul. Faptul n’are de ce ne alarma, fiindcă politica noastră şcolară faţă de minorităţi, e mai presus de orice suspiciune. O statistică sinceră, nu poate fi decât în avantagiul nostru. Cu toate protestele periodice, când în parlamentul românesc, când pe cale de jalbă la înaltul for al Societăţii Naţiunilor, maghiarii din România cunosc că nu ne-am făcut vinovaţi de nici un fel de politică desnaţionalizantă prin şcoli, nu pentru a respecta numai clauzele tratatelor de pace, dar mai ales fiindcă sectarismul nu stă în firea poporului nostru şi fiindcă o îndelungă experienţă proprie ne-a învăţat că regimele aspre şi nedrepte, întreţin o tridenţă în foc s’o uzeze. Rezistenţaelementului românesc din Ardeal şi Banat, a fost călită odinioară de metodele feroce ale guvernelor de la Pesta. Asuprirea a provocat îndârjirea. Lecţia ne-a folosit. A fost spre triumfarea cauzei româneşti. Odată poziţiile schimbate şi rolurile inversate, n’avem nici un cuvânt şi n’am avea nici o iertare, să repetăm o eroare a foştilor stăpânitori de eri — o eroare reparată de justiţia istorică. Deci încă odată, nu faptul ne-a alarmat. Putem sta oricând la dispoziţie, cu orice fel de statistică. Ne-a alarmat forma, comunicarea directă în interiorul statului român, între o legaţie şi autorităţile şcolare de pe teritoriul naţional, stabilind raporturi oficiale care constituie pur şi simplu o desfidere. Iată ciudatele coincidenţe ! Cine poate citi printre rânduri, citească ! Cine mai poate păstra iluzia că vreodată ungurii ar putea uita, ceia ce de altfel nici nu se poate uita, rămână cu iluziile! Cezar Petrescu Duşmanii somnului iLmieciuraPOniliel Prefectura. Poliţiei Capitalei’a devenit deja o bună bucată de vreme aceea ce trebuia totdeauna să ţie: o fidelă ocrotitoare a liniştei în această strâmbă, înghesuită şi gălăgioasă Capitală. Am citit cu satisfacţie o ordonanţă prin care se porunceşte orchestrelor să tacă după ora 12 noaptea, atunci când in vecinătate imediată se găsesc locuinţe, prin urmare funcţionari sau lucrători necăiţi şi obosiţi, cari dorm. Ordonanţa e pătrunsă de un superior spirit de humanitate, pe care nu întâia oară îl arată de prefect Gabriel Marinescu. Căci nu e numai sgomotul, — nu e aşa ? — este şi acea anarhizantă şi contagioasă indignare pe care o nasc petrecerea şi veselia, atunci când alăturea se află mizeria şi resemnarea. Traversăm un timp critic, când trebuesc menajate cu delicateţe tristeţile (ascunse bine) ale celor cari nu au la îndemână nici orchestre, nici dineuri copioase, prelungite până la pătimaşele lumini vinete ale zilei următoare. Mai mult acest element psichologic, cred, a dictat domnului Gabriel Marinescu, omenoasa lui măsură, sensibila sa atenţiune faţă de tristeţea şi plânsul de sub duşul muzical al restaurantelor şi al grădinilor de vara. Or, trebue să constatăm foarte curând că ordonanţa pentru paza liniştei de noapte nu e respectată. Primim nenumărate plângeri,, carora nu ştim ce alt curs, să le dăm decât în aceste rânduri. Nu vom învinui pe simpaticii petrecăreţi, cari nu consimt să le facă muzica, atunci când le e mai bine, nici atunci când „iar" le e bine. Noi n’am uitat cât de agreabilă este viaţa printre ei. N'am uitat insă nici împrejurarea când ne găseam peste drum de ei, adică atunci când o tobă şi un bas ne stricau somnul. Pe cine să învinuim, când nimeni nu e vinovat? Dar mai uşor se pot cere concesii celor dispuşi să piardă noaptea petrecând (s’o câştige, vreau să zic) decât celor amăgiţi în somația lor, după care vine o zi lucrătoare, şi o amărăciune mai mult, căzută peste oboseală. Minoritatea care petrece, nu poate tiraniza majoritatea care aparte. E limpede. Aici alternativă nu este. Trebue să se respecte strict litera ordonanţei, care va avea salubrul efect, de a izgoni din cartierele muncitoreşti orice local de petrecere, în câţiva ani. E un act de higiena socială, a cărui necesitate se făcea simţită în fiecare zi, in acest chip se va ajunge la o grupare a cetăţenilor unui oraş, după darea lor de mână, asigurându-li-se, cel puţin, acest echilibru interior de care-i lipseşte proasca muzicală, atât de inoportună odihnei. N’avem nici o îndoială că d. Gabriel Marinescu va asculta doleanţele celor care ne-au poruncit aceste rânduri. Pentru încununarea cu succes a unei atât de civilizate măsuri, nu se cere decât muştruluirea timizilor agenţi ai forţei publice, adevăraţi ciobani in uniforme, cum am mai arătat şi altădată. Aceştia fac de atâtea ori să slăbească resortul celor mai bune legi şi sunt primii vinovaţi ai ruinei în care se află prestigiul autorităţilor din anii de după războiu. Romulus Dianis — De ce n’aui cumpărat pâine ? — Azi nu se vindeau la brutărie decât timbre». Nu sunt suficiente nici bunele Infanţii, dar pe cât se pare nici chiar pregătirea tehnicianului spre a ţine cumpănă dreaptă vitregiei vremurilor. Greutăţile depăşesc chiar cea mai ageră prevedere, iar în dezordinea economică de azi chiar cele mai migăloase calcule sunt răsturnate de neprevăzuta! - ce teîntâmpina la fiecare pas. Cine ar putea contesta d-lui Ionescu-Siseşti atât intenţiile animate de o statornică iubire e pământ, cât şi pregătirea sa tehnica ? Cu mult înainte de a se pune problema agrară pe primul plan al preocupărilor politice, d. ionescu-Sseşti încă din 1910— 1911 analiza datele acestei probleme, încerca sa desprindă soluţii, să fixeze elementele unei politici agrare. Şi în aceşti douăzeci de ani a rămas neclintit în aceleaşi preocupări, urmărind cu atenţia omului de temeinică pregătire toate fazele problemei pământului Erau deci legitima aşteptăre care se puneau în d. Ionescu-Siseşti vendin fruntea ministerului într un moment de criză excepţională a agriculturii. Izbit de continua scădere a culturii grâului, scădere nu numai calitativă datorită mijloacelor primitive ale micului agricultor, dar şi cantitativă, d. lonescu-S.seştî s a gândit la fixarea unor norme de politică a grâului. De aici a răsărit necesitatea unei prime de export acordată grâului S a spus — fireşte — primă de export, fiindcă presupunea un grâu selectat, capabil de a ne recâştiga pieţele străine pierdute în urma reformei agrareînainte ca legea să fi venit în desbaterea Camerei, am făcut unele obiecţii, socotind prima acordată exportatorului, fără nici un avantaj pentru producător- Reproduc din articolul „Cu rost şi fără rost’’ publicat la 1 iulie 1931: „Nefericit inspirat este însă d. Ionescu-Siseşti, când vrea să creeze un fond de primă (10.000 lei) la fiecare vagon exportat. Cu câte măsuri va lua ministerul de agricultură, aceşti bani nu vor intra în buzunarul producătorului, ci în acela al exportatorului, adică al intermediarului intru nimic interesat pentru refacerea şi îmbunătăţirea culturii grâului. Nu primă de export, ci primă de producţie, fiindcă prin acest mijloc se poate exercita un control direct asupra cultivatorilor de grâu. E mai practic, mai uşor, iar ţinta — îmbunătăţirea ogoarelor însămânţate de grâu — va fi atinsă direct- O etarhizare a culturilor sarpiteflane în tetmo bonificaţie de 10.069 Iei la vagonul de grâu cu minimum 80 kgr. greutatea hectolitrului şi cu 1 la sută corpuri străine, o bonificaţie de 6.000 lei la vagonul de grâu cu 78 kgr- greutatea hectolitrului cu 2 la sută corpuri străine, iar ca o ultimă categorie cei cu greutatea 76 kgr- şi 2 la sută corpuri străine, o bonificaţie de 4000 ies la vagon Aceste bonificaţii acordate direct producătorului, vor stimula adevarate întreceri, vor avea de rezultat o refacere a încrederii plugarului în dărnicia brazdei şi in acelaş timp recucerirea vechilor debuşâuri ale grâului românesc aşa de preţuit odinioară". Acest criteriu a fost urmat de Mussolini în desăvârşirea bătăliei grâului. Nu s’a ţinut seama de producător, nu s'a urmat calea directă, ce sa recurs la formule întortochiate, la prima dată exportatorului, al cărui rol este nul în opera de producţie. Dar nu numai că producătorii nu sau folosit cu nimic din această primă, dar a avut un efect dezastruos asupra preţurilor, cultivatorii fiind speculaţi crâncen de exportatori Se cunoaşte strâmtorarea plugarilor, mulţi nici nu izbutesc să şi strângă snopii şi să-i ducă la treerat, căci se prezintă organele de execuţie fie fiscală, fie a creditorilor, spre a-i forţa să plătească, deci vânzarea forţată devine o necesitate imediată pentru agricultor- Speculanţii pândesc acest moment de strâmtorare şi cumpără adesea grâul netrestat pe preţuri de foartecoră- Faţă de această situaţie printr o declaraţie oficială făcută de subsecretarul de Stat de la Agricultură, se sfătueşte pe calea publicităţii pe agricultori „să nu se lase influenţaţi, vânzându-şi marfa lor la preţuri derizorii, fără a ţine seama de efectele primei, care, in orice caz se plăteşte de Stat . Nu socotim necesar ■ să mai subliniem naivitatea unor asemenea recomandaţii, ce vădesc o totală ignorare a gravei strâmtorări in care se află de fapt agricultorii. A zăbovi vânzarea grâului, presupune o capacitate de rezistenţă, or, tocmai această rezistenţă lipseşte agricultorului pândit de datorii, executat de fisc. Fireşte, a nu vindea preţul zilei aşa de scăzut in chp forţat de speculanţii exportului, ar fi o soluţie dacă — admiţând că agricultorii ar avea libertatea de alegere a momentului de vânzare — şi-ar putea lua cineva angajamentul să garanteze o sigură urcare a preţurilor. Se uită că şi d- l Mihalache a recomandat rezistenţă la preţuri, iar mai târziu a venit dumpingul rusesc. Dar în afară de efectele dezastruoase ale primei de export pentru agricultori, avem şi chestia timbrului pe pâine. Oficialitatea declară sentenţios: „costul pâinii nu se poate mări “ şi în aceeaşi zi, odată cu aplicarea timbrului de grâu brutarii au scumpit pâinea. Fireşte, scumpirea s'a făcut în mod deghizat, căci preţul a rămas acelaş, însă greutatea s’a redus cu 250— 300 de grame, primăriile tolerând această sustragere a brutarilor. Ispăşitor rămâne tot consumatorulNu avem actualmente în ţară un regim unitar în aplicarea acestei legi zise de proteguire a grâului. Agricultorul nu foloseşte nimic, iar intermediarii, de la morar, brutar şi până la exportatori, beneficiază. Deci protivnic ţintelor urmărite de autorul legii, cultura grâului, selectarea producţiei, spre a recâştiga pieţele pierdute de exportul românesc, rămân neajutorate, nestimulate. A mai fost urmărit încă altceva : obţinerea de devize străine printr’o activare a exportului de grâu. Să presupunem că s’ar obţine în acest an un stoc însemnat de devize, dar la anul ce vom avea de exportat când agricultorii descurajaţi nu vor mai cultiva grâu ? Vom ajunge să importăm grâu şi am vrea să fim profeţi mincinoşi, desminţiţi de evenimente, dar cu politica de expedient, de neprevedere, acolo o să ajungem. Bătălia grâului o putem socoti pierdută- Pamffil Şeicaru Omagiul gravidităţii In memoria noastră, stârneşte încă, impresia lăsată de tragica sinucidere a unei fete, la Constanţa- Asupra nenorocitei mame plana acuzaţia, sau poate o nedreaptă învinovăţire, că ar fi furat o sumă de bani de la un vecin. Lipsindu-ne vreo declaraţie a sinucigaşei, sau măcar o vagă indicaţie asupra acestei versiuni, ancheta autorităţilor nu mai prezintă nici o importanţă. Aşadar, faptul rămâne nud, şi curăţat de zgura oricărei interpretări ipotitice, el păstrează semnificaţia morală a unui proces de conştiinţă. Societatea noastră, pârjolită de principle arbitrare ale unei mentalităţi decăderie, îngădue coexistenţa unei morale contradictorii-Deşi sancţionat de lege, adulterul este îngăduit, prin convieţuirea laolaltă a prietenului familiei sau prin toleranţa voită a soţului- In anumite cercuri sociale, trinitatea adulterină îşi păstrează toate prerogativele familiare, arjunpând confuzia hereditară şi dezorientarea cutumelor în linia descendenţilor- Dar tot aceeaşi societate, care tolerează fără nici o pudoare această ultragiere a moralităţii familiare — copleşeşte cu o draconică pedagogie pe fetele care, într un moment de rătăcire au căzut în mrejele şireteniei masculine, năzuind fără voia lor către conturul pur al maternităţii ilegale- O servitoare care este siluită de „feciorul tatei" — venit în vilegiatură — şi rămasă gravidă, va fi concediată şi aruncată pe drumuri, pentru că nu mai poate folosi la o muncă brută; o fată de familie — elevă la un pension cu o moralitate puritană pierzându-și fecioria într’un amor clandestin, va fi nevoită să fugă dela casa părintească naufragiind desnădăjduită în promiscuitatea abjectă a imeî case de „rendes&votis**, imensa majoritate a pensionarelor caselor de prostituţie se recrutează, din aceste categorii, răi declasatelor unei moralităţi găunoase. Nu e nevoe ca să cetim pe Abraham Flexner sau Auguste Horel pentru a afla aceasta. In epilogul vieţii oricărei prostituate — se află uneori un element de „degenerescenţă”, dar de cele mai multe ori un conflict familiar care este determinat de hahalera moralităţii sociale-In faţa conturului de Unii curbe al maternităţii -r-romanii se descorcau, închinându-se şi vădind astfel unnetăgăduit respect. „Nimeni nu ştiece om va zămisli pântecele acestei mame’’ — ziceau ei. Noi, facem un comentariu deplasat, şi găsim’ de multe ori un prilej de spirit, şoptit îu chip discret la urechea prietenului- Nu avem respectul maternităţii— după cum nu ştim să,menajăm pe mutilaţii războiului pe care-i purtăm la zile mari ca ţie fuşte moaşte evocatoare de’binefaceri postume şi apoi, îl trimitem ’ să-şî cerşească bucata de pâine în uşile esericelor sau îi răcorim , cu furtunul pompierilor când an îndrăzneala să-şi plângă suferinţaMaternitatea, din moment ce sa constituit, indiferent dacă este anonimă sau legală, are dreptul la respect şi la o asistenţă neprecupeţită.Mamele care muncesc în fabrici şi poartă In pântece fructul gravidităţii — fetele sau femeile sărace lipsită de sprijinul moral al unei familii pe care n’o au, sunt ocrotite de legile protecţiunii muncii. In Bucureşti, maternitatea dela „maşina de pâine", oferă în limitele posibilităţii asistenţa, gratuită chiar maternităţii , anonime. Dar acesta este un fapt circumscris într’un cadru limitat Cum va fi trăit fata unei spălătorese din Constanţa, sfârtecată de rotile unui tren, ne-o spune însăşi elocvenţa acestei tragice stanchderî, şi o va confirma mai târziu fructul rămas viu printr’un joc al hazardului pe traversele căii fe-] rate. Va fi primit probabil, în orfelinatul din Constanţa şi primul mărţişor oferit unei fiinţe care gângureşte nevinovat va purta numele de râe, şi apoi de conjunctivită granuloasă- Dacă va creşte mare va afla şi el, ca şi noi, ca „doamnele" se poartă cu mândreţe strălucitoare şi că îşi freacă fesele în foşnet de mătase la ba luri, unde se mănâncă sandwli churi cu icre şi se dansează charleston. Să nu aibă cineva îndrăzneala să ne desmintă, — căci orfelinatul de care vorbim se află tocmai peste drum de locul unde s’a petrecut sinuciderea tinerei fete, pe şoseaua Viilor, la Constanţa. Şi- apoi, vom şti noi să spunem şi alte lucruri mai delicate pentru dumnealor, stimabilele „doamne”- 1. Graviditatea aduce cel mai sublim omagiu vieţei; creiază viaţa, însăşi- De aceea, nu trebue discutată şi nici învinovăţită- Ci numai respectată şi întreţinută. Nicolae Roşu -------------------— ...... „Tratamentul prin înfometare“ Lectorului atent de gazetă, nu i-a scăpat fără îndoială o modestă dare de seamă a corespondenţilor din Chişinău, prizărită într’un capăt discret de coloană. Era vorba acolo despre o conferinţă rostită de d. avocat Mâţu în sala primăriei, asupra „Tratamentului prin înfometare’’. Nu surâdeţi. Nu a fost o conferinţă ironică, nici un titlu de mistificare, întotdeauna, paralel cu doftoriceştile leacuri bazate pe poţiuni, pilule, injecţii, cataplesime, picături, prafuri, ierburi, ceaiuri sau pomezi, bolnavul în disperare de cauză s’a simţit irezistibil atras şi spre alte metode de însănătoşire, fără hapuri şi siropuri ,la ceas o linguriţă”. Îndeobşte e atras de tratamentele miraculoase şi suverane, cărora in egală măsură nu le rezistă nici bătăturile, nici durerea de burtă, nici cancerul, nici tusea măgărească, nici unghia crescută în carne şi nici oftica galopantă. Acum câteva decenii tratamentul suveran era cura lui Kneipp. Mai deu- năzi metoda lui Couc. D. Mâtu cată a populariza metoda lui Alene Suverin, care vindecă „toate’’ boalele prin aplicarea regimului de înfometare. Reţetă extraordinar de simplă şi fabulos de eftină: „Omul nu mănânci nimic tot timpul aplicării regimului, in acelaş timp bea cât se poate mai puţin. Este absolut interzis orice fai de medicament. Prin aplicarea acestui tratament s’au vindecat în ultimii ani peste 10.000 persoane în Iugoslavia, iar in Basarabia peste o mie”. Eurecka! Trăiască foamea In momentul când excesul de maşinism a aruncat pe drumuri vreo 26 milioane someuri pe toată planeta, ce mesianic apare tratamentul lui Alexe Suverin! O binecuvântare căzută din cer, această coincidenţă. Foamea forţată şi foamea atotvindecătoare. In loc să se vaete cele vreo 20 milioane de şomeuri, n’au decât să profite de regimul providenţial şi să se lecuiască fără doftori şi fără doftorii, de toate metehnele care altfel, satul şi Îndestulaţi,i-ar fi dus la marginea mormântului. „Să nu mănânce nimic, să bea cât mai puţin”... Abstinenţă totală. Te miri din ce sadică perversitate, economiştii şi guvernele ţărilor lovite de şomaj, îşi mai uzează meningea pentru a descoperi mijloace ingenioase, să dea de lucru şi de mâncare flămânzilor de azi. Probabil numai pentru a-i arunca mai repede pradă bolilor, chinurilor prin îmbuibare, morţii. Pe când aşa, vor muri flămânzi poate, dar vindecaţi sigur. ■ D. avocat Mâţu, prin lăudabila sa Încercare de a ne converti la suverinism, uşurează indirect şi sarcina guvernului. Toate mizeriile de care sa plânge ţara cu mic şi mare, apar în altă lumină, învăţătorii nu primesc f lefuri de 4—5 luni, pensionarii se plâng de foame, negustorii dau faliment pe capete, şomajul e In creştere, cu atâta mai bine spre deplina însănănătoşire a naţiei. Când toţi vom fi flămânzi, toţi vom fi regeneraţi şi vom purcede să sburdăm aeriani şi imponderabili spre slăvile albastre, sloboziţi de mizerabilele cătuşe ale gravităţii. O mie de vindecaţi In Basarabia» Mâine vor fi milioane, în toata România, Cu Dumnezeu și cu Alexe Șuvoiin înainte!a ion Pari®. (Crominum-9 in van, lits) Pedrumuri, africane de GKRVARAN-RAZVAN La Algeri pe timpul Ramadanului Postul Ramadanului se respectă în a noua lună a anului musulman, epocă la care Coranul s’ar fi coborât din înaltele sfere, pe pământul unde discipolii Porfetului aveau nevoie de îndrumări pe căile credinţei. Acest eveniment memorabil avu loc, după cum s-a transmis prin tradiţie, în a 27-a noapte Către sfârşitul lunii Chaban, mai mulţi fideli sunt orânduiţi să stea în observaţie pe înaltele coline, de unde privirile se pot avânta fără piedici în zările largi şi când unul dintre aceştia afirmă prin jurământ că a văzut lună nouă, postul devine obligatoriu, vestindu-se telegrafic toate centrele lumii islamice şi publicându-se ştirea în jurnalele ţării. Am citit chiar o nostimă polemică între preoţii musulmani din Alger şi Constaţiune, ale căror date nu se potriveau. In ţările unde mahomedanismul este religia dominantă, deschiderea Ramadanului se anunţă printro salvă de artilerie. Famicezii au respectat tradiţia şi în oraşele algeriene tunurile din forturi marchează , cu vocea lor răguşită clipa solemnă apoi, timp de o lună,, dimineaţa şi seara, câte o lovitură de tun vesteşte începerea şi încetarea postului. De pe terasa vilei ce locuiam la Alger, in partea cea mai culminantă a oraşuuli, auzeam ades bubuitul tunului şi urmăream nedumeriţi învolburarea de fusii risipindu-se deasupra fortului maritim. Credeam, la început, că vreo prevestire de furtună — şi ce furtuni cumplite bântuiră anul acesta pe ţărmul african al Mediteranei — provoacă un fei de avertisment pentru vasele de pescari aflate în larg, să se retragă prudent în apele golfului. Restul ţine un loc foarte important în dogma musulmană, împreună cu rugăciunea şi pomana. Acestea se completează în haruri, una pe alta: rugăciunea conduce pe credincios abia până la jumătatea drumului spre dumnezeire, postul până la poarta teiului şi prin pomeni se poate face cu putinţă primirea credinciosului în grădinile paradisului. Aici, obligaţiunea postului e observată cu mai multă străşnicie decât în lumea creştină. Ea consistă în a nu lua nimic în gură, a nu bea, a nu fuma şi nu aspira nici un parfum, — de la ivirea zorilor, în clipa când ochiul poate distinge un fir alb de altul negru, până la apusul soarelui, când nu, se mai poate deosebi un fir alb de unul roşu. Altădată nu era îngăduită nici vorba. E uşor de înţeles ce furioasa exaltare rezultă pentru ,-teste creiere mărginite şi încăpăţânate din această severă practică religioasă. Ii vezi rătăcind pe cheiuri, de dimineaţa până ‘•rara.. .'nvăliţi in cârpitete lor burnuze şite gândeşti cu compătimire ce interminabilă li s’o fi părând ziua, acestor bieţi fanatici, cărora Ramadanul nu le permite nici consolarea izvorâtă dintr’o pipă de Kir dătătoare de visuri. Alţi nenorociţi, meditează lungiţi la umbra zidurilor, cu stomacul hărţuit şi privind cum trec ghiaurii cuceritori, ce mănâncă, beau şi fumează după pofta inimii, iau poze crunte de asupriţi, bombănind pe urma lor ■ blesteme. Işi repeta, poate, din sinea lor, cele două versete ale Coranului: „Temeţi-vâ de Allah şi urâţi toate popoarele ce trăiesc în a