Curentul, noiembrie 1931 (Anul 4, nr. 1352-1381)

1931-11-01 / nr. 1352

ANUL IV nr.­­ 353 PAGINI3­­px Trei soluţii la criza mondială Cum era de aşteptat călătoria lui Pierre Laval la Washington şi întrevederea cu Preşedintele Sta­­telor­ Unite, în afară de rezultatele anunţate prin diferite m­esagii, au provocat în toată presa mondială o serie întreagă de discuţii asupra crizei în care se svârcoleşte oine­­­­nirea, o numărătoare a eventuali­tăţilor şi o verificare a soluţiilor propuse până acum de specialiştii respectivi sau socotite inevitabile prin simpla angrenare a fatalităţi­­lor. A fost un fel de recapitulare destul de pesimistă. O mai minu­ţioasă examinare a înlănţuirei din­tre cauze şi efecte, nu pentru a căuta răspunderile situaţiei de as­tăzi, ci pentru a evita desnodămin­­tele de mâine. Iar din această scrutare a destinelor, se pare după cum rememora Camilie Aym­ard, că nu mai există decât trei eventualităţi pentru lichidarea crizei mondiale. Sau o politică deflaţionistă, cu remediul eroic al întoarcerei la legile de aram­ă ale economiei cla­sice. Soluţie desnădăjduită, atră­gând falimentul şi ruina celor mai m­ulte întreprinderi prin jocul con­curenţei, sărăcirea unui mare nu­măr de rentieri, şomajul pentru un număr încă mai mare de lucrători şi de salariaţi. O luptă neindurată între patron şi salariat, unul si­­lindu-se să impună reducerea sa­lariilor şi refuzând a da de lucru muncitorilor atâta vreme cât aces­te condiţii nu vor fi acceptate de salariaţi, celălalt luptând pentru menţinerea tarifului actual prin greve şi mişcări cu caracter revo­luţionar. Adică un nou războiu so­cial, la care statul va fi obligat să asiste neputincios, fiindcă nu va avea mijloace să intervie eficace nici în favoarea lucrătorului, nici în favoarea patronului- Mişcări şi represiuni sângeroase. Prăbuşirea civilizaţiei moderne în convulsiile bolşevismului. Sau, a doua eventualitate, răz­boiul. Războiul care va uşura omeni­rea congestionată de prea multe materii prime, de prea multe pro­duse manufacturate şi de prea mult ,,material uman’’, printro „luare de sânge eroică“. Stocurile vor fi consumate, oraşe, ţări şi Uzine distruse. Toate, ca după în­cetarea războiului, omenirea să mai câştige câţiva ani în perspec­tivă pentru a produce, a vinde cu preţuri miraculoase, a se mai amăgi încă odată cu iluzia unei prosperităţi cum am cunoscut în primii ani după încheerea tratatu­lui de la Versailles. Şi în sfârşit, a treia eventuali­tate. Singura acceptabilă , singura salvatoare: organizarea produc­ţiei prin carteluri. Intr’adevăr, „omenirea se află astăzi ca un corp robust şi fără nici o rană mortală, dar în care sângele nu mai circulă. Sângele e banul. Să se apu­ce bolnavului o transfuziune de sânge, sau mai bine, să se introducă în sistemul circular ceva asemănător serului Quinton, care nu e altceva decât apă, dar care poate înlocui mo­mentan sângele“. Cu alte cuvinte să se redea pro­ducătorului mijlocul de a pune uzi­nele din nou în lucru şi publicului mijloacele de a consuma, a acor­da şi unora şi altora bani, sub formă de credite producătorilor, sub formă de monedă consumato­rilor. Această soluţie nu este cu pu­tinţă decât prin constituirea car­telurilor de producţie, aşa cum şi-a găsit partizani atât în sta­tele cele mai conservatoare ca Anglia, cât şi în tarile cele mai eliberate de prejudecăţi şi tradiţie ca Statele­ Unite. Cartele naţionale mai întâi, fe­­derând aceleaşi industrii ale unei ţări, făcând să dispară întreprin­derile mai slab utilate în folosul celor mai bine înzestrate, fuzio­nând capitalurile afacerilor absor­bite şi absorbante , repartizând apoi, între diversele uzine care vor subsista cota parte de fabri­caţie a fiecăreia dintre ele, aşa ca producţia globală să se echili­breze cu nevoile globale ale con­sumaţiei. Dela această primă etapă, s’ar trece la al doilea stadiu : creaţia cartelurilor internaţionale — con­tinentale mai întâi, mondiale mai apoi — pentru a evita ca armonia economică artificial creiată să nu fie distrusă de concurenţa între naţiuni. Dintre aceste trei eventualităţi mai sus pomenite, fără îndoială că singura de dorit şi singura sal­vatoare e cea de pe urmă. Numai un asemenea regim de producţie organizată, va asigura egala distribuţie a muncii, va fa­voriza pe calea consecinţelor fi­reşti revenirea femeii la cămin, renaşterea vieţii intelectuale, res­taurarea unei vieţi interioare de mult suprimată din existenţa noa­stră cea de toate zilele. Dar în acelaş timp, cum tot bi­nele îşi are răul său, prima con­secinţă alarmantă va fi amenin­ţarea independenţei şi a suverani­tăţii atât interioare cât şi exteri­oare a Statelor­­,a bietelor noas­tre State democratice şi parlamen­tare, care de altfel nici nu mai au decât aparenţele puterii Ce va represinta într’un aseme­nea regim, voinţa unui guvern, în faţa puternicelor carteluri naţio­nale care vor dispune de viaţa e­­conomică a întregei populaţii ? Ce va mai însemna cu deosibire, în faţa vastelor carteluri internaţio­nale, încă mai puroihnice, fiindcă vor putea distribui după poftă şi inte­resele lor, de la o naţiune la alta, mizeria sau prosperitatea, puterea sau ruina ? Sunt întrebări deocamdată fără răspuns. Cu răspunsul ascuns în sâmburele viitorului Dar cum omenirea nu are de ales de­cât între trei rele, va fi nevoită să se oprească la răul cel mai mic, pentru a se apăra de ce­lelalte două eventualităţi: revo­luţia sau războiul. Amândouă mor­minte definitive ale unei civiliza­ţii — scufundarea îndărăt în mi­zeria veacului de mijloc, poate fără dreptul de a mai nădăjdui în­­tr’o Renaştere.­­ Căci dacă minuni se întâmplă, în orice caz nu se întâmplă decât o singură dată. Cesar Petrescu Deci nu plătiţi? E drept ci ţipi şi fiscul şi contri­buabilul. Se acuză reciproc, verbal, prin gazete, prin jalbe. Când nu se plătesc la timp salariile funcţionarilor, şi jalea face turneul tuturor oraşelor, apare un oficial încălţat şi dă unele importante­ explicaţiuni. Statul neputând si încaseze, nu poate plăti. Morala: Plătiţi ceea ce datoraţi fis­­cului, ca să vi se dea la timp ceea ce­ vi se cuvine. In principiu este aşa. Numai că tot­odată pe săptămână, ca şi lecţia de civism, se serveşte cetăţenilor un fel de bucate nu mai puţin interesant. Bunăoară: „Fraudele de la Cutare Percepţie“, „Pungăşiile unui fost primar“, „Găinăriile şperţarului de la Prefectură"4, „Samsarlâcurile ministru­lui X“, „Ciupeala şi chiverniseala de la Directoratul Oarecare“.« Şi toate astea sunt chestii adevă­­rate. Chiar eri au scris ziarele des­pre cearta ţigănească a consilierilor sectorului Galben al Municipiului Bucureşti, şi nu era o fabulă. Era vorba de nişte lucrări de pavaj. O mică pungăşie. O şterpeleală de câte­­va sute de mii de lei. „Consilierii au fost contra discuţiei“. Cred şi eu! De ce să-şi mai ponosească ochii unul altuia.3 Fiecare având buba lui pe buci se simte solidar cu găinarul prins in flagrant delict de contabil­­­tate amabilă. In realitate, îşi spune fiecare, ci­­tind : „prea mă credeţi prost. Iaca, nu,s prost, şi vă tratez cu neincre­­dere“. Neîncrederea aceasta fenomenală, generalizată, în­­ România, mai ales de doi,trei ani încoace, este pricina esenţială a deficitului fiscal, a scep­ticismului politic, a râsului amarnic care acoperă fiecare gest grandilo­cvent al excelenţelor noastre. Neîncrederea aceasta e motivată de extraordinara epidemie de jafuri să­vârşite în averea statului. Pedepsele exemplare au întârziat întotdeauna. Toba fiscului nu întârzie niciodată. De aceea e o pornire de ură, în popor, în contra a tot ce e politic, cu pre­tenţie de caritabil patriotism.­ Nu ştiu ce doctrină, ce­ partid, ce oameni vor tămădui această adâncă fisură morală. In situaţia actuală, spiritul de îndoială al cetăţenilor ar compromite totul, ar râde cu hohot de toţi: de fascişti, de comunişti, de democraţi, de technicieni, de sama­­riteni. Câtă vreme moravurile în admini­­strarea banului public nu se curmă, toţi aceştia sunt o apă şi-un pământ. Şi până atunci, finanţele ţării o duc greu. .... . Romulus Dianu Funcţionarii din corpurile speciale vor fi avantajaţi la noua salarizare. ~ Domnule director, n’am putea conta şi noi c­a funcţionari din corpuri speciale? Că suntem mari specialistî«» — In ce? — tfl seo răbdare! es« SALARIILE A fost necesar să intre Statul tot mai adânc intr’o criza fără prece­­den, ajungând să-şi plătească in răstimpuri şi — mai ales când dă Dumnezeu — funcţionarii, ca să se simtă nevoia unei revizuiri a chel­­tuelilor pentru personal pe care Ie face Statul. S’a multiplicat cu rost şi fără rost numărul funcţio­narilor, ţinându-se seama in spe­cial de interese cu totul lăturalni­ce serviciului- in seama bugetului au trecut toţi cei ce puteau pre­zenta state de serviciu electoral când partidul venea la guvern şi abia acum se resimte efectul des­trăbălării, abia acum au ajuns la soroc toate isprăvile politicianis­mului pe seama gospodăriei publi­ce­ Suntem ţara cu cel mai mare număr de funcţionari raportaţi la numărul populaţiei, ceiace nu im­­piedică „in pofida numărului” să funcţioneze prost serviciile admi­nistraţiei publice. De ce? Funcţio­narii buni, vrednici, cu râvnă de faptă, au fost depăşiţi de cei cu alte însuşiri cu totul străine ser­viciului. Criterii la înaintări?­N’au fost­ Răsplata devotamentului şi corectitudinii? Nu s’a gândit ni­meni, fiindcă nu sau imaginat alte stimulente decât cele de constrân­gere, iar funcţionarii meritoşi n’au găsit nici un fel de încurajare, pes­te munca lor s’a trecut, adesea le-au luat înainte în promovările erarhice cei mai puţin legaţi de instituţia la care funcţionau. Bălă­riile cresc totdeauna repede şi gră­dina Statului nu a privit-o nimeni şi se mai miră cineva că adminis­traţiile publice au ajuns o paragi­­gină? Descurajarea funcţionarilor de carieră prin invazia agenţilor electorali în administraţie, proasta retribuţie prin acest continuu spor ce personal, au creiat greul impas în care se află gospodăria Statu­lui Rânduiala în buget înseamnă o condiţie esenţială de viabilitate a Statului, şi o sporire a alunecării lente pe panta falimentului, nu se poate concepe decât printr’o revi­zuire a cheltuelilor. In primul rând salariile plătite la timp, nu se mai poate îngădui ca funcţionarii, ele­mentele de afirmaţie ale Statului, să-şî primească din an în Paşte lea­fa, să ajungă un fel de milogi. Quantumul salarului a ajuns aproa­pe o chestie cu totul secundară, faţă de neplata la vreme­Dacă Intr’adevăr d- ‘ C- Argeto­­ianu isbuteşte să refacă ritmul În­casărilor, menţinând echilibrul bu­getar, atunici o înviorare se va re­simţi şi rândurile oropsiţilor lui slujbaşi. Cum­ însă aceste salarii, adaptate posibilităţilor de plată ale Statului, nu simt corespunzătoare condiţiilor de minimă existenţă, ,,Viitorul”, oficiosul liberal, propune „o campanie serioasă de oxtenirea vieţii, organizarea de cooperative pentru slujba şi­ uşurarea aprovi­zionărilor­ Nu se face nimic în a­­cest sens şi specula cea mai neru­şinată domneşte in special şi ma­rile oraşe”. Nimic nu neagă specu­la, de la producător la consumator se interpun speculanţii, incincind preţu­l mărfii­ Toată această speculă se exercită în deplina libertate sub ochii în­găduitori şi complici al autorităţi­lor, fără ca de nicăeri să pornea­scă o acţiune de apărare a consu­matorului. Dar „organizarea de cooperative pentru slujbaşi” pro­pusă de oficiosul liberal ni se pare cu totul inoperantă­ Toate în­cercările au dat greş: toate înles­nirile acordate de Stat acestor cooperative de consum s’au tradus în beneficii mari pentru cel ce con­duceaţi aceste cooperative şi în nici un fel de avantaje pentru fimeionarii cooperatori- La ce s’ar mai repeta experienţe ratate? Disproporţia dintre salarii şi mi­nimul necesar existenţii provine nu numai din speculă — care pri­veşte mai mult alimentele — cât mai ales din aşa zisul protecţio­nism industrial- intru cât scăderea preţurilor mondiale la materiile prime industriale, s’a repercutat la noi printr’o scădere a preţurilor la obiectele fabricate? Există un paralelism? Nîci o legătură, o foarte mică, aproape impercepti­bilă scădere datorită unei restrân­geri a consumaţiei­ Aşa zisa Indus­trie naţională la adăpostul tarife­lor vamale îşi ingădue o sistemati­că exploatare a consumatorilor. Obiectele de îmbrăcăminte şi de încălţăminte să fie adaptate la pre­ţurile mondiale; nu există absolut nici un fel de justificare ca noi să plătim ghetele mai scump decât se plăteşte un cehoslovac sau un austriac la el acasă, la fei cu îm­brăcămintea­ Nu există absolut nici o justificare preţului urcat al zahă­rului* Pretextul proteguirii cultivatori­lor de sfeclă nu mai poate convin­ge pe nimeni, iar trăgănarea trata­tivelor de la industrie ar putea sâ fie repede curmată prin simpla a­­meninţare de reducere a tarifului vamal. Printr’o ortenire a vieţii, uşor de realizat prin măsuri de fi­surare a aprovizionării oraşelor şi creiarea unei burse a pieţii care să fixeze peţurile la Intermediar, printr’o verificare a tarifului va­mal, salariile vor putea corespunde nevoilor unui minim de existenţă De fapt menţinerea preţurilor ur­cate constitue o iluzie a industria­şilor: consumaţia scade continuu în proporţia diferenţei dintre veni­turi şi preţuri- S-a făcut dovada cu chibriturile- Prima grijă a conce­­sionarilor a fost să urce preţul şi să scadă numărul chibriturilor la cutie­­Efectul a fost o bruscă res­trângere a consumului, iar la ţară o întoarcere la amnar şi iască, pa­triarhala bricnetă a ţăranului. Re­zultatul urcăm preţului la chibri­turi? Un deficit de câteva zeci de milioane pentru concesionar, pe­depsit aprig de consumatorul ro­mân Şi aceleaşi rezultate se veri­fică în toate domeniile industriale: restrângerea consumatei* Scăderea preţurilor va determina o urcare a consumului, deci o activare a tu­turor industriilor­ Şi, vor fi obligat© să înţeleagă industriile, printr’o acţiune de revizuire a tarifului va­mal Scăderile de salariu impun oxte­nirea vieţii şi d­e­ Argetoianu este obligat să acţioneze in această di­recţie cu toată promptitudinea ne­cesară- Funcţionarii s’au restrâns, şi-au împuţinat cheltuelile şi-au re­dus — cum se spune aşa de pom­pos în termenii economiştilor — standardul de viaţă, dar au ajuns la limita posibilităţilor de restrân­gere. Numai ţiganul din anecdotă aştepta ca măgarul lui să se de­primă cu nemâncarea *. Estenirea vieţii este corolarul noilor condiţii de salarizare a func­ţionarilor publici Pamfil Şeicaru SI EFTENIREA VIEŢII ---- mmm !——— Perspective Întunecate De câţiva ani, suntem martorii desăvârşirii Universităţii din Bu­cureşti, al cărei ultim termen ni-l exprimă magnificul palat din B-dul Academiei. Am izbutit ast­fel, să avem săli de seminarii,­bi­blioteci împărţite pe specialităţi şi amfiteatre purtând numele mae­ştrilor celebri de odinioară, puse la dispoziţia studenţilor care nă­vălesc din liceele suprasaturate de competitori la şomajul titraţilor — impropriu numit, ai intelectua­lilor. Nu ştim însă, dacă atunci când sau vărsat miloanele pentru clădirea nouei Universităţi — sa ţinut­ seamă de nevoile pragma­tice ale vremii prin care trecem. Dacă într’adevăr, studiul anato­miei merită subvenţii de milioane — în timp ce clinicele stau neter­minate şi altele nici nu au luat încă fiinţă, cu drept cuvânt ne pu­tem întreba dacă nu cumva medi­cina se ocupă numai cu morţii şi suferinzii din spitalele mizere aş­teaptă confortul sălilor de disec­ţie. Studenţii care se speciali­zează în metafizica lui Kant — au la dispoziţie săli de cursuri — şi seminarii capitonate cu biblio­teci, în timp ce „Institutul de ch­eie organică” îşi închide laboratoriile din pricina lipsei de fonduri — ne­cesare cumpărării materialului de studiu şi întreţinerii localului. Cunoaştem paradoxul vieţii noastre urbane, dezechilibrul esen­ţial care comandă mişcarea urba­nistică — dar nu putem admite dezagregarea intelectualităţii uni­versitare — dându-se precădere unor domenii secundare în detri­mentul celorlalte. Sunt profesori care îşi irosesc activitatea univer­sitară în purtarea pantahuzei pe la cabinetele miniştrilor — şi iz­butesc astfel să-şi construiască laboratorii şi institute de spe­cialitate improvizate anum­e pen­tru a da prilejul să trăiască o nouă categorie de protejaţi. Un bun exemplu ni-l oferă lăptăria comu­nală. Laboratori care adună asis­tenţi în jurul microscoapelor şi a aparatelor de sterilizare a laptelui şi de studiere a vitaminelor­­ proaspăt importate din străină­tate. Clădiri, automobile, frigori­­fere­—magazii de decantare — fermentare—o duzină de directori cu anexele lor — purtând oche­lari şi afectând rebarbative ifose episcopeşti. Lumea plăteşte mai mult decât în altă parte — nu gă­seşte la timp ce are nevoe — sti­clele cu lapte decantează viermi şi epidemia de scarlatină şi alte boli infectoase a­par inexplica­bile pentru că nimeni nu verifică rezultatele practice ale institute­lor ce pretind a introduce inovaţii ştiinţifice. Şi statul subvenţio­nează, pentru că o ţară civilizată trebue să creadă în progresul ştiinţei şi să preţuiască iluzionis­mul ultimelor teorii. Ne-am oprit cu câteva rânduri mai sus la iminenta închidere a ,,Institutului de chimie organică” din Bucureşti. D. profesor Şt. Mir­novici şi-a rostit amarul într-un protest adresat celor trei etape crahice: decan, rector, ministru de instrucţie şi prim-ministru—ceea ce înseamnă, cu excepţia decanulu, către d. N. Iorga. A urmat memo­riul studenţilor — din care se des­prind sumbre perspective de dez­nădejde. Ne aflăm în preajma des­chiderii cursurilor — un bun prilej pentru a revizui activita­tea academică sau ştiinţifică a fie­cărui subvenţinat, controlând re­zultatele practice şi randamentul fondurilor întrebuinţate. înainte de a face inciziuni adânci în leafa funcţionarilor, credem că ar fi mai nimerit un control al tuturor bur­sierilor care hălăduesc pe bule­vardele Parisului, al tuturor insti­tutelor de cercetări savante, şi a plimbăreţilor brevetaţi de pronia nepotismului politic, înainte de a se consimţi tacit la închiderea „Institutului de chimie organică”, trebue să ne documentăm precis asupra celorlalte care cultivă si­­necurismul la umbra ifoselor sa­vante şi a gălăgiei carnavaleşti. Dintr’un laborator de muncă, de disciplină şi creaţie — a svâcnit protestul unor oameni modeşti, transformaţi în spectatori nepu­tincioşi în faţa ruinei unei insti­tuţii clădită acum 40 de ani. Şi de atunci — chimia — a fun­damentat noua îndrumare a spiri­tului medical — stăpâneşte indus­tria şi mâine în eventualitatea tra­gică a unui război va aduna în ju­rul ei glasurile desperate ale arma­telor asfixiate de gaze de lejere. Atunci — gâtlejurile devastate de agonia morţii — vor chema ajuto­rul institutului de chimie — şi de departe, din viaţa subterană a ză­naticelor rătăciri va răspunde me­tafizica lui Kant şi lăptăria micron­­ilor savanţi. Nicolae Roşu (Continuare în pag. 11-a) Vechimea episcopiei Caransebeşului Un capstoi­sm Istoria bisericească a Banatului Oraşul Caransebeş, din Banat (ju­deţul Severin), cu o populaţie de a­­proape 8000 locuitori, este — de la 1865 până astăzi — reşedinţa unui episcop ortodox român. Savanţii de ocazie ai eparhiei Caransebeşului, din zilele noastre, încearcă să con­vingă lumea, că ,,Episcopia noastră a Caransebeşului s’a înfiinţat în tim­puri străvechi“ şi că ,,episcopii îşi aveau reşedinţa în Caransebeş“’.­ (A se vedea şemitismul acestei­ eparhii în­,,Calendarul Românului“, care a­­pare în teascurile „diecesei” de 43 de ani).­„Pentru fixarea însemnătăţii episcopiei Caransebeşului”, se arată „numele episcopilor vechi“, înce­pând cu Spiridon Stibiţa, „care se aşează cu reşedinţa în Vârşeţ” (cum îşi avea atunci reşedinţa în Caran­sebeş’­?) hirotonisit la anul 1690 de către „mitropolitul numit şi patriarh“* sârbesc, Arsenie III Cernoevici, refu­giat în 1690 cu „vreo 30.000 familii sârbi şi albanezi din Turcia, în Un­garia”, iar ca urmaş al lui Spiridon Stibiţa este pomenit de oficialitatea caransebeană „episcopul Gerasim, ca­rege şi-ar fi strămutat în 1700 reşe­dinţa la Caransebeş’4. Ni se mai spu­ne apoi, că „după Gerasim a urmat în 1722 Moise Stanoevici, confirmat în 8 Aprilie 1722, pentru Vârşeţ“­ (nu pentru Caransebeş?) şi alte multe nesensuri de acest, fel, caracteristice de o bucată de vreme savantlâcului caransebeşan, simplu imitotap al lui Milleker Bodog din Vârşeţ, care pâ­nă a mâncat pită ungurească dove­­dia, că Adam şi Eva au vorbit un­gureşte în raiu, iar acum de când este simbriaşul sârbilor constată cu aceaşi uşurinţă, că şi Ţar-Traian al nostru şi-a potcovit caii cu potcoave sârbeşti. Istoriografii imparţiali ne spun, că până la anul 1722, „din istoria aces­tei diecese (a Caransebeşului) nimica au ne este cunoscut Chiar aşa nu ştim nici despre Stibiţa , că unde a şezut”. Despre Gherasim­, care şi-ar fi mutat reşedinţa de la Vârşeţ la Ca­ransebeş, „nu se ştie, dacă într’ade­­văr a fost episcop“’. Nici seria epis­copilor de Caransebeş—Vârşeţ nu se poate preciza până la anul 1722. După cele expuse de savanţii caran­­sebeş­eni, organizarea episcopiei Ca­ransebeşului s’ar datora venirii sâr­bilor în Ungaria sub patriarhul Arse­nie III Cernoevici la anul 1690 şi a­­ceastă episcopie ar deriva din episco­pia Vârşeţului; căci, ce alt înţeles poate avea afirmaţiunea, că episco­pul Stibiţa a fost hirotonisit de pa­triarhul sârbesc Arsenie Cernoevici pentru eparhia Caransebeşului cu re­şedinţa la Cârşeţ şi că episcopul Ge­rasim­ şi-ar fi mutat reşedinţa, de la Vârşeţ la Caransebeş? Adevărul este: umb­ică 1 Noembrie 1931 irector; PAMFIL ŞEICARU­ IA­ŞI ADMINISTRAŢIA DA SĂRINDAR Na 4 Telefon: Cabinetul directorului 3-7730 Secretariatul­ui Provincia 3-1229 Redacţia 3-6439, Ad-tta 3-7­728 ABONAMENTE: lei 700 pe an; lei 350 pe 6 luni; lei 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Admi­nistraţii Publice lei 1000 anual; pentru strai-­­nătatei lei 1700 pe an; lei 850 pe 6 luni; lei 500 pe 3 luni. Abonamentele Încep la 1 şi 15 ale fiecarei luni După scrutinul englez Semnificaţiunea oricărui scrutin electoral, — ca şi indicaţiunea pe care el o dă asupra orientării spiri­tului public dintr’o ţari, — nu poate fi precis definită decât atunci când se cunosc dispoziţiunile legii electo­rale sub al cărei regim s’au desfăşu­rat alegerile, şi când sunt cunoscute şi programele partidelor în prezen­ţă. Pentru redactarea bilanţului par­­lamentar al nouei Camere a Comu­­­nelor este deci indispensabil să a­­mintim modalităţile sistemului elec-­­toral al Marii Britanii, şi dogmele guvernamentale ale grupărilor ce s’at­ înfruntat in luptă. Din cei 627 deputaţi ai Camerei Comunelor, — in afară de 12, de­semnaţi de marile Universităţi, —* se aleg 492 în Anglia propriu zisă,­ 36 în Ţara Galilor, 74 in Secţia. $i­­13 în Irlanda. La 27 Octombrie 1931, — dintr’un total de 29.423.692 aler­gători, erau 13.908.745 bărbaţi şi 19.614.947 femei,­­ cari au votat prin scrutin direct şi egal (sistem majoritar, cu un singur tur de scru­tin) pentru 1.286 candidaţi.­ 517 con-­ servatori, 513 laburişti, 121 liberali,­ 39 naţional-liberali guvernamentali,­ 21 naţional-laburişti guvernamentali, 23 candidaţi ai ,Noului partid" con­dus de Sir Mosley, 25 comunişti şi 27 independenţi de diverse nuanţe. In 1929,_la alegerile in cari trium­fau laburiştii, _ sistemul acesta majoritar da in majoritatea circum­­scripţiunilor o impresionantă lipsi de proporţionalitate între totalul vo­­tur­ior obţinute de un partid şi to­talul mandatelor parlamentare cuce­rite de el, la alegerile de acum doi ani, de pildă, liberalii obţineau un mandat pentru 90.000 voturi. — la­buriştii, un mandat pentru 76.000 vo­­turi, — iar conservatorii, un mandat , pentru 33.600 voturi. Deşi astfel fa­­vorizau, conservatorii nu isbuteau totuşi în 1929 să obţină majoritatea in Camera Comunelor. La actualele alegeri, dimpotrivă în 410 cir­cum,­scripţiuni fiind numai 2 candidaţi în prezenţă, d in 1929, nu fuseseră nu­mai 2 candidaţi decât in 102 cir­cum­­scripţiuni),­­ neajunsurile şi ne­dreptăţile „alegerilor triunghiulare“ (laburişti, conservatori, liberali) au fost aproape deplin suprimate: com­­paraţiunea dintre aceste două date, — 1929 şi 1931, — este deci foarte edificatoare pentru calcularea defi­citului moral al laburismului, şi pen­tru aprecierea imensului salt de pre­stigiu realizat de partidul conserva­tor. Dacă păşim acum la confruntarea programelor,­­ constatăm că opozi­ţiunea grupează pe liberalii ortodoxi ai d-lui Lloyd George (pentru Vie­­rul,schimb, pentru anularea datorii­lor de război, contra tarifelor pro­­tecţioniste),­­ pe laburiştii d-lui Henderson (socialism, anularea dato­riilor de război şi a planului Young, etatizarea industriilor, naţionaliza­­rea băncilor), pe laburiştii ird-peci­denţi ai d.lui Brockway (socialism pur prietenie cu Rusia, independenţ­­a Indiei, socializarea întreprinderi­­lor economice şi financiare), şi pi membrii „Noului partid“ al lui Sil, Mosley (reforma parlamentului, gu­vern dictatorial, protecţionism indus­trial şi comercial). împotriva aces­tor idei, partidul conservator preco­nizează protecţiunea agriculturii, a industriei şi a comerţul­u,­­ recu­noscând guvernului dreptul de a uti­liza toate mijloacele de acţiune. Din această sumară confruntare, se poa­te desluşi care va fi mâine politica generală a Marei Britanii. Ion Dimitrescu

Next