Curentul, decembrie 1931-ianuarie 1932 (Anul 4, nr. 1382-1417)

1931-12-01 / nr. 1382

Minorităţi provocatoare Ziarul Keleti-Ujsag, dopi ce şi­ a delegat din redacţie , lucru regre­tabil şi trist , un membru pentru a sta la închisoare, în urma unui delict de presă comis in campania de dis­­creditare a recensământului din De­­cembrie 1930, a continuat în răstim­puri să ilustreze cu exemple tot dis­preţul minorităţii maghiare faţă de numărătoarea populaţiei. Acest ziar, improvizat în atlet al suferinţelor şi persecuţiilor româneşti in Tran­silvania, a fost dintre puţinele ziare care e-au observat nici tactul, nici obiectivitatea, nici cinstea, nici me­­najamentele cu care recenzorii ofi­cali au străbătut satele şi târgurile iarna trecută. După ce a denigrat un act de guvernământ, făcând statului român proces de intenţii, coriştii ne­­mulţumirilor dela Keleti-Ujsag s’au trezit buimaci In faţa primelor re­zultate ale recensământului. Nu­­ le venea să creadă ochilor. Intr’adevări ei s’au aşteptat ca statul român să procedeze ungureşte, adică să facă un fals­ recensămint, şi deziluzia le-a fost amară când temerile lor au fost dovedite netemeinice» Totuşi, s’au dezarmat. Keleti Ujsag cunoaşte, fără îndoia­­li, rezoluţiile maghiare din congre­­sul internaţional de statistică, ce s'a ţinut acum trei ani, in Cairo. Ştie ca acolo Ungurii au cerut ca limba vor­bită să fie admisă ca unic criteriu pentru stabilirea naţionalitiţei. Asta le-ar fi servit ungurilor în ţinuturile secueşti din Transilvania, unde se găsesc zeci de mii de români, cari jură că sunt români, dar jură în lim­­ba maghiară, căci româneşte au uitat. Sico­fanţii dela Keleti.Ujsag mai ştiu că la Cairo, delegaţia dela Bu­­dapesta a cerut Societăţii Naţiunilor să numească o comisiune internaţio­nală pentru revizuirea tuturor recen­­sămintelor. Poate că ascultându-se glasul budapestanilor s'ar găsi prile­­jul de a mai scuipa puţin în presti­­giul autorităţii româneşti. Neavând nimic de imputat recenzorilor, ma­­ghiarii s’au coalizat împotriva auto­­rului recensământului, d. dr. Sabin Manuilă, necruţând nici o injurie nici o calomnie şi nici o insinuare. Poate că doborându-l pe acesta, in­­sus recensământul ar fi implicit a­­coperit de suspiciune. Pentru aceas­tă greşită strategie, minoritarii e pro­babil că vor mai delega încă un con­ deer la închisoare. Procesul va avea loc la Cluj, în cursul lunei Decenii, bine, cu tot tămbălăul de care e ca­­pabilă o presă minoritară, ce ascultă mai degrabă consemnele de la Buda­­pesta decât interesele ţării, care o suportă cu blândeţe. Dacă este vorba de semănat­ura, discreditul şi dispreţul faţă de tot ce e românesc în rândurile liniştitei populaţii maghiare, apoi, cel puţin, să fie întrebată şi Justiţia acestei ţări, asupra legitimităţii unui aseme­nea act. Vom vedea. Romulus Dianu — Aşadar, eu mă întorc la Bădăcini.,, Prin urm­are, ştiţi unde mă puteţi găsi, când veţi vrea să-mi spuneţi că v’aţi hotărât să nu mai alergaţi după mine !.» Prizonierii trecutului, prizonierii vamuului, prizonierii pr­­in decritior in rotaţia guvernelor noastre, se repeta unele fenomene cu regula­ritatea imuabilă a mecanicei ce­reşti, acolo unde chiar drumul ste­lelor cu coadă e mai dinainte în­scris pe hartă. Bunăoară. E o regulă nestrămutată, ca toţi viitorii miniştri, candidaţi la de­partamentele unde se cere o anu­mită pregătire tehnică,­­ să ves­tească în opoziţie reforme cuteză­toare, să se pronunţe pentru soluţii radicale, să vestejească nepricepe­rea şi mai ales timiditatea titularilor pentru moment ai acestor departa­mente — şi să jure cu mâna pe cru­ce că-şi vor pune in aplicare pro­gramul şi soluţiile, încă din cea dintâi lună de guvernare, când vor veni „ai noştri". E iarăşi o regulă tot atât de ne­strămutată, ca indată ce ,,ai noştri“ au venit la cârmă, după câteva răsleţe şi betege tentative de a tra­duce cuvântul in fapt, iluştrii teh­nicieni să se dea la fund cu toate radicalele lor reforme, cu toate mi­raculoasele lor soluţii, pentru a răs­punde de pe banca ministerială la întrebări mult mai puţin glorioase , ca un contract oneros încheiat cu o cutare societate streină, un permis de import, un mic samsar­­iac, o chestiune oarecare cu „Spert“. Ghicesc surâsul blazat al citito­rului: — Bine nene, astea ne spui? şi nouă ne-o spui? Sunt lucruri cu­noscute de toată lumea, arhibanale. Aşteptam ceva nou. E locul să re­petăm butada unui coleg de redac­ţie: „Spunem mereu aceleaşi lu­cruri, fiindcă sunt mereu aceleaşi lucruri“. Copişti ai cotidianului, în­registrăm cotidianul, aşa cum e el, cu banalitatea şi monotonia lui de toată ziua. Cred că nici lectorilor nu le arde să discutăm probleme din punct de vedere al Siriusului. Tocmai fiindcă această plată re­­petare a fenomenelor, constituie rea­litatea noastră cea de toate zilele, nu e poate de prisos să ne oprim şi să ne cercetăm pricinile. Căci sunt mai multe. Mai multe cauze — cu un singur efect. In opoziţie, nu numai de hatâ­rul efectului electoral, tehnicianul candidat la cutare minister, afişea­ză şi se angajează la soluţii radi­cale. Nu le atribuim atâta forţă de mistificare, in acel moment sunt sinceri — fiindcă sincer se socot cu mâînere libere. In opoziţie, orice partid uită pentru un răstimp con­diţiile de insomerat ale guvernării! Atunci toate problemele par vred­nice de luare aminte. Simt stun­D, cu sincera dorinţă de a le descoperi deslegarea. Dacă nu de altceva, măcar din simplul instinct de con­servare. Căci optica opoziţiei care e una­­ desluşeşte perfect că de soluţionarea câtorva probleme ca­­pitale depinde însăşi existenţa vii­toare a partidului. E un fel de al­tr­uism obligatoriu al egoismului. O identificare a două Interese. De a­­ceia persistăm a crede că angaja­mentele din opoziţie ale tehnicieni­­lor sunt îndeobşte sincere. Aşa nu ne-am îndoit de cuvântul d-lui Mad­­ger.ru când făgăduia eftenirea za­hărului, pe care nu l-a eftenit; al­ altora, când făgăduiau eftenirea hârtiei, înlesnirile pentru introduce­rea motoculturei şi aşa mai departe. Căci optica opoziţiei e una — iar optica puterii e alta. Realitatea gu­vernării e alta. Un miistru, şi în definitiv, un guvern, sunt prison­eri ai trecutu­lui. Şi nu ai trecutului lor. Ci ai tre­cutului altor guverne şi altor mi­niştri. Se lovesc de contracte, de angajamente, de stări de fapt, ca­re nu pot fi sfărâmate ca o pecete ruptă. Ca s-o facă, ar trebui să în­ceapă cu marea răfuială a răspun­derilor, care ştiţi bine că e o go­goriţă bună numai pentru opoziţie. Pe această chestiune există un pact mutual între toţi care au guvernat, guvernează şi vor guverna. De la mareşalul Aver­escu încoace, toţi au fluturat steagul negru al răspun­derilor pe deasupra mulţimilor adu­nate în congrese şi mari manifes­taţii opoziţioniste — şi toţi au tăcut mâlc, atunci când ar fi venit cea­sul să scoată dosarele din sertare. Căci pentru fiecare dosar exista un contradosar. Astâmpără-te tu să mă astâmpăr şi eu. Este eternul şantaj al politicei româneşti, cel pu­ţin de 12 ani încoace. Deci tehnicianul curajos şi cu mâi­­nele libere din opoziţie, e neutra­lizat prin simplul joc al forţelor, când e chemat la putere să-şi a­­plice programul şi să-şi experimen­teze soluţiile. Că se numeşte Mad­­gearu sau altul, nu poate sări mai departe decât îi îngăduie balistica partidului. Ba chiar dacă se nu­meşte Vasilescu-Karpen şi nu a făgă­duit nimic în opoziţie căci nu avea cui şi de ce făgădui, totuşi nu mai poate schimba nimic. Indică răul, indică remediul. Noi rămânem cu Indicaţia şi zahărul cu preţul de eri Şi de alaltăeri: 40 lei la Bucureşti, 15 la Paris, 22 la Londra, 19 la Vie­­na, 24 la Pîreu, 23 la Berna, 7 în Cehoslovacia — ţară eminamente diabetică. Ne-am oprit la un exemplu mai simplu, uşor de urmărit pe diagra­ma preţurilor şi în arhivele diferi­telor soluţii, toate bune şi toate moarte din faşă în dosare. Prisonieri ai trecutului toţi, ai partidelor unii, ai prejudecăţilor ce­lorlalţi, nu vor cuteza nici unul să aplice remediile energice pe care le-au afişat când erau dincoace de banca ministerială şi pe care poate chiar le-au avut studios, sincer şi optimist consemnate în viitorul pro­gram de activitate. Căci odată cu schimbarea poziţiei, de pe băncile opoziţiei pe banca ministerială, s’a schimbat şi optica, se schimbă şi realităţile — şi mai ales capitulează şi sentimentul de libertate, realita­tea libertăţii. Soluţiile rămân în suspensie, pâ­nă la opoziţia viitoare. Şi totul în­cepe, de unde a rămas pe drum — ca să nu se petreacă nimic. Nimic nou şi bun. Cezar Petrescu Vizitaui „Asasinul In Piaţa Arcului de Triumf, peste drum de imobilul destinat unui lo­cal de petreceri, se întind cele a­­proape două hectare şi jumătate de loc ale Leagănului Sf. Ecaterina. Spre clădirile acestui aşezământ, ce ocupă aproape 4000 de metri pă­traţi, mă îndreptam zilele trecute, stimulat de ciudăţenia­ unei danii, despre care de altfel liuisem cunoş­tinţă cu foarte mare întârziere: în cursul anului expirat, elevele Insti­tutului „Moteanu’ din Bucureşti au­­subscris — sacrificându-şi desigur plăcerea unei reprezentaţii de ci­nematograf sau voluptatea gastro­nomică a unei prăjituri — suma de şase mii de lei, costul întreţinerii unui pat la Leagănul Sf. Ecaterina .­în amintirea copiilor morţi la­ Cos­­teşti“. Recunoaşteţi şi dv. că jertfa a­­ceasta, cu atât raae mişcătoare cu cât cei ce au făcut-o sunt, ei înşişi nişte copii, merită osteneala de a fi examinată în efectele ei. Iată cum se face că, pentru a doua oară în cursul unui an, m-am simţit obligat a vizita institutul de utilitate pu­blică din Piaţa Arcului de Triumf... Să nu vă aşteptaţi la o descriere amănunţită a organizaţiei de acolo. O asemenea tentativă întrece mo­destele mele puteri şi, afară de a­­ceasta, ar fî complect inutilă. Mai mult decât atâta, ar zădărnici în­suşi scopul acestor rânduri. Căci ele au un ţel. Şi, ca să nu am aerul că fac un mister din asta, prefer să-i mărturisesc din capul locului. El se reduce la un îndemn, pe care îl adresez din toată inima şi în de­plină cunoştinţă de cauză: Vizitaţi, odată măcar Leagănul Sf. Ecateri­­na!... Istoricul acestui aşezământ se îno­­bilează deja cu blazonul a 33 de ani de existenţă. Iniţtatoarea lui — o vrednică femee ce-şi doarme som­nul de veci in ţintirimul dela Belu — s'a cutremurat de soarta copiilor abandonaţi. „Copiii nimănui sunt copiii noş­tri ai tuturor..." Pe temelia acestui comandament moral s-a erijat „Leagănul“ de la Şosea. In el au fost disputaţi unei pieiri aproape sigure mai mult de cinci mii de copii şi peste trei mii de mame, In cursul celor 33 de ani de existenţă. iar aproape două sute de copii şi-au câştigat, prin adop­ţie, o familie, cu absolut toate a­­­vantajele pe care codul civil le ga­rantează aceste­ pietre unghiulare ale retrogradei noastre societăţi „burgheze“, în deosebire de aceea cu care vor să ne fericească vecinii noştri de la Răsărit, în ţara cărora divorţul se obţine printr-o simplă carte poştală, iar copiii, organizaţi în halte de câteva zeci de mii, aţin calea oamenilor, cu pumnalul în mână. In aşezământul pus sub egida Sfintei Ecaterina, noii născuţi —fie ei victimele inocente ale mizeriei, sau rodul unor iubiri lipsite de scu­tul legii — sunt obiectul unei soli­citudini şi al unor îngrijiri atât de raţionale încât nici unor odrasle de prinţi nu li s’ar putea dori mai mult. Intr’un cuvânt, din nişte viitori duş­mani ai societăţii — în cazul feri­cit, pentru ei, când nu mor în pri­mele zile, dela naştere — Leagănul Sf. Ecaterina face oameni, în cel mai deplin înţeles al cuvântului. Cum? Cu ce răbdare şi cu ce sacrificii? Asta nu v-o spun, tocmai pentru a vă aţâţa curiozitatea şi a vă determina să vă edificaţi prin voi înşivă. Duceţi-vă, într'o Sâmbătă, între 3 şi 5 după amiază, până acolo. Dru­mul, cu tramvaiul nu vă costă mai mult decât 5 (cinci) lei. Veţi fi bine primiţi, veţi rămâne — aşa cum am rămas şi eu — literalmente u­­luiţi, în faţa operei realizate de că­tre o mână de femei inimoase şi, dacă prin imposibil veţi regreţi timpul pierdut cu această vizită, ba chiar dacă nu veţi simţi imbold, irezistibil al generozităţii, accept de mai înainte palmele dezamăgirii voastre... Grigore Patriciu Citiţi In pag. IV-a Spre regruparea partidului liberal O. GH. BRATIANU S’A ÎMPAC­AT CU MEMBRII FAMILIEI Marţi, 1 Decembrie 1931 ANUL IV NO. 13S3 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR Na 4 Telefon: Cabinetul directorului 8—7730 Secretariatul şi Provincia 3—1229 Redacţia 3—6439, Adiţia 3—7520 ABONAMENTE: lei 700 pe an, lei 350 pe 6 luni; lei 200 pa 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Admi­­­istraţii Publice lei 1000 anual; pentru străi­nătate: lei 1700 pe an; lei 850 pe 6 luni; lei 500 pe 3 luni. Abonamentele incep la 1 şi 15 ale fiecare­ luni Budgetul ministerului sănătăţii a pătruns în discuţia secţiunilor de la Camera deputaţilor. Exemplarul care ne-a parvenit, ne pune în fa­ţa unor cifre asupra cărora mai poate acţiona bisturiul chirurgului parlamentar, prin linii generale însă, rămânând aşa cum l-a for­mulat dl dr­ I. Cantacuzino , ne putem îngădui câteva observaţiuni marginale, susceptibile de a fi luate în considerare la redactarea for­mei definitive.. Am avut prilejul, în repetite rânduri, să verificăm bu­năvoinţa Ministerului Sănătăţii — faţă de chestiunile ridicate de noi în paginile acestei gazete. Nu mai departe — la chiar înce­putul acestei luni, am primit o scri­soare din partea d-lui dr» I. Bor­­deianu, medicul spitalului din Hotin — în rândurile căreia sclipea en­tuziasmul şi optimismul unui om care a ştiut să înfrunte sărăcia cu o bunăvoinţă şi un sprit de impro­vizare demn de admiraţie­ in urma unui articol subsemnat de noi în coloanele acestui ziar, prin care veştejeam neglijenţa organelor de control şi de ocrotire a spitalelor din provincie — d- dr. Slătineanu — a dispus cu o promptitudine care îi face cinste, ordonanţarea sume­lor de 250­ 000 lei şi înzestrarea spi­talului din Hotin cu toate ustensile­le necesare operaţiunilor şi cu tot mobilierul pentru odihnirea corpu­rilor măcinate de suferinţă. Acest fapt, destul de semnifica­tiv prin promptitudinea şi satisfa­cerea deplină a unor nevoi înde­lung neglijate, ne îndeamnă să cre­dem că la Ministerul Sănătăţii sunt câteva minţi înţelegătoare şi câte­va­­ iniţiative — care şi-au dove­dit fecunditatea. Nu am urcat nici­odată scările clădirei din B-dul Elisabeta — ci m-am mulţumit nu­mai să semnalez aici jalnica tra­gedie a medicilor de spitale — plă­tiţi cu lefuri ridicole­ — proporţii­ie înspăimântătoare ale sifilisului şi tuberculozei; — mortalitatea in­fantilă şi lipsa complectă de asis­tenţă a femeilor gravide, şi iată că, spre satisfacţia râvnei pe care am pus-o în semnalarea acestor stări de o­ gravitate excepţională, bugetul Ministerului Sănătăţii a­­duce corective însemnate, prileju­­indu-ne încă de pe acum aceste a­­precieri. Tentaculele de caracatiţă hră­­păreaţă ale Direcţiei Educaţiei Po­porului — această ventuză scarifi­­cată cum ar zice 4 dr. P. Topa care este şi chirurg, au fost ampu­tate — cezarian, şi de unde, în a­­nul 1931 ,­acţiunea’­ şi „propagan­da” culturală sau sanitară prin ci­nematograf, radio­ şi alte năzbâ­tii inventate anume pentru căpătui­rea câtorva protejaţi , anonimi şi parazitari, digerase câteva zeci de milioane — bugetul d-lui dr­ l­­Cantacuzino nu le mai acordă de­cât câteva sute de mii de lei. Am veştejit de mai multe ori greşala care s’a făcut de guver­nar­ea trecută prin desconsiderarea higienei rurale şi mai ales a asis­tenţei medicale a copiilor. Suntem ţara din Europa care avem cea mai mare mortalitate infantilă. Sta­tisticile şi diagramele schiţate pe un lung­ şir de ani ne pun în faţa unei situaţiuni cu un prognostic sumbru. In primul an al vieţii , mortalitatea copiilor în medie se ridică la proporţia de 36 de pro­cente­­Dacă ţinem cont şi de bles­temul heredităţii morbide care gre­fează existenţa acestor noui năs­cuţi cu malformaţiuni organice şi receptivităţi speciale pentru con­tractarea bolilor, atunci procentul mortalităţii infantile atinge jumăta­te din cei care izbutesc să ajungă la vârsta de 20 de ani. Bu­getul Ministerului Sănătăţii la capitolul fondului sanitar şi de ocrotire a dri­blat subvenţia Societăţii pentru combaterea tuberculozei la copii *— ridicând-o de la 6 la 12 milioane- Tot asemeni, la celelalte capitole care privesc opera, de ocrotire a copiilor, subvenţiile s-au mărit pro­porţional- Este surprinzător, pen­tru toţi oamenii de bun simţ şi nu este nevoe ca să fii doctor In me­dicină ca să cunoşti pericolul so­cial al tuberculozei — cum a fost posibil ca­ din subvenţia acordată pe anul trecut Societăţii pentru Profilaxia acestui flagel să se sca­dă suma de 5 milioane, reducând-o la jumătate. Budgetul pe anul 1932 acordă o subvenţie de 22 milioane lei, ceea ce înseamnă un adaos de î­­ milioane. Se’ ştie — că tuber­culoza este o boală socială — am putea spune specifică claselor să­race — găsindu-şi mediul prielnic, de desvoltare în periferia urbană şi în bordeele ţărăneşti — adică tocmai acolo unde demagogia de­mocratică îşi expectorează veni­nul cu mai mult zgomot şi temeri­tate. Medicina este o funcţie uma­nitară — care nu face deosebiri de rang social şi naţionalitate — şi dacă ne gândim că majoritatea bol­navilor care populează sălile spi­talelor se recrutează din mediul rural, atunci fără îndoială trebue să recunoaştem că mu­t mai demo­cratică este directiva actualului guvern care a mărit fondurile pen­tru cumpărarea, de materiale cu peste 100 de milioane, repartizate la ooperile de asistență socială. De unde fondul destinat cheltuelilor necesare reorganizării circumscrip­ţiilor rurale (personal şi material) nici nu exista în budgetul mă­s­uit de democraţii ţărănişti — pe anul 1932 figurează suma de 28­ 000­ 000 Iei (douăzeci şi opt milioane lei). Am transcris această sumă în cifre şi în litere nu pentru a omagia spiri­tul de prevedere şi pricepere sani­tară al d-lui I. Cantacuzino, ci pen­tru a o fixa în memoria tuturora acelora care mai au includere încă în demagogia democratică. Cifrele pe care le-am citit în bu­getul Ministerului Sănătăţii şi re­partizarea lor, am dori să rămân neschimbate, mai ales în ceea ce priveşte capitolele de asistenţă socială. Anul care vine — ne-ar oferi prilejul să verificăm ceea ce am spus de multe ori, — că demo­craţia adevărată (dacă există — noi o contestăm) nu se poate măr­gini la expectorarea unor fraze sforăitoare cu scopul de a rătăci minţile credule, ci a avea grijă de starea materială a claselor sărace şi a preîntâmpina bolile, care-i a­­meninţă sănătatea. Nicolae Roşu Democraţie sanitara BUGETE DE VODEVIL Atât cât ne ajută memoria, ne a­­mintim că in ultimele zile ale sesiu­­nii parlamentare extraordinare de astă vară, d, prim-ministru Nicolae Iorga făcuse să se voteze un proiect de lege destul de expeditiv întocmit, prin care Direcţiunea Educaţiunii Po­porului era trecută, cu teatre cu tot, la Ministerul Instrucţiunii Publice. Ne aducem chiar foarte precis amin­­te că, prin acest text menit să mo­difice legea de comercializare a tea­­trelor şi a Op­erelor de Stat, d. mi­­nistru al instrucţiunii era transfor­mat intr’un fel de mare­ maestru ăl scenelor naţionale, şi investit cu a­tribuţiuni de suveran control pe cari el avea facultatea de a le transmite prin delegaţiune directorului Teatru­­lui Naţional din Bucureşti. Prin urmare, dacă nu s’a ţinut cum­­va peste vară o sesiune extraordina­ră a parlamentului la Sinaia sau la Mangalia, in care să se fi răsvotat o lege teatrală despre care să nu fi aflat noi nimic. — Direcpunea Edu­­caţiunii Poporului şi teatrele sunt astăzi legal atârnate de Ministerul Instrucţiunii Publice. Se pare insă că titularii departa­mentelor ministeriale nu se ţin la cu­rent cu ultimele legiuiri, şi că ex­perţii lor bugetari nu citesc „Monito­rul Oficial”. Numai astfel ne expli­­căm amănuntul descoperit la pagina 21 a proectului de buget al Ministe­rului Sănătăţii, în care găsim din nou strecurată nemuritoarea Direcţiune a Educaţiunii Poporului. In sfârşit Să renunţăm la declinările de com­­petinţă ministerială, şi să scotocim puţin prin bugetul acestei Direcţiuni. Descoperim in el. Salarii: 2.002.500 lei­ Subvenţiile Teatrelor Naţionale din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Craiova, Chişinău, Cer­­năuţi, Oradea şi T.­Severin: 36 mii, 566.649 lei (treizeci şi şase milioane şi jumătate) ; Subvenţia Operei Ro­­mâne, 18.000.000 (optsprezece mi­­lioane lei); Subvenţia „Astrei”, Soc. Scriitorilor Români, Universităţii Li­­bere, Sec. Autorilor Dramatici, Sin­­dicatului Artiştilor Dramatici, Sindi­catului Ziariştilor, 206.250 ; diverse­ ajutoare pentru propăşirea culturii, prin cărţi şi periodice (ţineţi-vă bine, ci vine o cifră ruşinos de batjocori­­toare!...), 275.499 lei; subvenţii so­cietăţilor corale, ajutoare pentru pu­­blicaţiuni muzicale şi propăşirea mu­zicii (in ţara lui George Enescu şi a doinei), 56.000 lei; propagandă „sa­­nitară” (?!?...) prin radio, posturi de recepţie: 735.000 iei. Iar ca încheiere,­­ pentru încunu­narea scandalului, — un biet credit de 50.000 Iei aruncat Marelui Coman­dament al Cercetaşilor României, lân­­gă o superbă pomană de 13100 lei... pentru „Educaţia fizică generală’’!!... Mai este oare nevoie de comen­tarii, de indignare, de invective Se dau 18 milioane impresarilor de la Opera Română,­­ şi numai 56.000 lei pentru muzică, etc. Se dau trei duzini de milioane Tea­­trelor Naţionale, _ iar scriitori­­lor, autorilor, Astrei, artiştilor şi ziariştilor, deavalma 200.000 lei. Iar pentru regenerarea fizică a rassei, _ se aruncă de milă 13.500 lei!!.„ Dar, a propos, unde este tre­­cută subvenţia teatrului d.nei Ven­tura ?... Că de dat ştim că se dă, __ după cum ştim că i s’a făgăduit că i se va mai da. Ori, aia a fost cumva strecurată in bugetul Cultelor, _ la rubrica rezervată cultului artei ,se­­xului slab”? Ion Dimitrescu (Contnuare în pag. 11­aj Călăuze studenţeşti de CONST. I. DIHOIU Nu există în societate un alt ma­terial uman care să înregistreze cu o mai credincioasă asemuire mer­sul normal sau tulburările sociale, ca tinerimea universitară. Datorită desigur neîncadrării ei în clasele sociale, prospeţimei în impresii şi sentimente şi entuziasmului firii, plecat să exagereze fenomenul so­cial. Din acest punct de vedere c­onstructivă o comparaţie între via­ţa şi trebuinţele spirituale ale stu­­denţimii dinaintea războiului şi a celeia după. Viaţa studenţimii înaintea răz­boiului? Viaţă restrânsă — şi aici rog pe cititori să citească spre con­vingere, acele minunate Amintiri universitare şi Figuri dispărute de d-l profesor I. Petrovîci — în care profesorul îşi cunoaşte studenţii, a­­ceştia între ei, viaţă, în care după ieşirea din facultăţi se puteau ur­mări unii pe alţii, în care studentul merituos era introdus în casa pro­fesorului. Viaţă, în care predomina grija carierii. Iar din problemele, pe care şi le punea societatea, cea care i-a frământat, a fost aceea a naţionalismului, care sub flacăra cuvântului d-lui profesor N. Iorga s-a concretizat în acea frumoasă şi inimoasă mişcare de la 1906, care a constituit dovada deplină a conş­tiinţei româneşti. Călăuza era atunci prin ideologia, pe care o reprezen­ta, d-l profesor N. Iorga. După război, alipirea nouilor ţinu­turi, eterogeneitatea etnică (stu­denţii minoritari), numărul, menta­litatea schimbată (mulţi din stu­denţi care au făcut războiul, şi-au recontinuat studiile după) au dat un alt aspect lumii noastre universita­re. Raţionalismul nu mai putea constitui pentru tinerimea noastră universitară axa spiritualităţii ei. De aici dezorientare, revendicări multe greşite, multe juste, mişcări la care am asistat cu toţii în primii ani după război. Se impunea o revizuire. Dar nu, numai atât. Problema era prea vastă, prea complicată. Nu ajungea numai dinamica unei personalităţi. Trebuia o inteligenţă obiectivă, ri­guros ştiinţifică, care să prindă problema în toate adâncurile ei, să o studieze pe toate feţele. Aceasta nu o putea oferi decât d. profesor D. Gusti, actualul decan al Facul­tăţii de litere şi filosofie. Astfel, sub directa conducere a domniei-sale, Seminarul de sociologie al univer­sităţii din Bucureşti a publicat în Arhiva pentru ştiinţa şi reforma so­cială, 1924, un chestionar, care să fie baza,unei cercetări universitare şi a întoc­mit un „Program studen­ţesc pentru organizarea vieţii uni­versitare“ publicat apoi în Bulletin des relations universitaires. Fruc­tul acestor cercetări şi eforturi îl constitue „Călăuza studentului", scoasă în dou­ă ediţii consecutive: 1927—1928 şi 1928—1929. Concluziile, la care a ajuns şi care introduc în rezolvarea pro­blemei un punct cu totul nou şi o­­riginal, d-l profesor D. Gusti, care întruneşte puterea de cercetare mi­găloasă a savantului şi energia în realizarea gândului, a omului de ac­ţiune, le-a expus în prefaţa, care însoţeşte această publicaţie. Pentru demn­ia-sa, Universitatea nu este „un aşezământ de pregătire profe­sională", ci „ o instituţie socială de o însemnătate şi mai adâncă". „Universitatea are menirea să a­­jute în primul rând, la formarea, îmbogăţirea şi înobilarea structu­­rei societăţii prin cultivarea ştiinţei, dar ştiinţa cu drept cuvânt socotită ca finalitate universitară, nu este o podoabă de rafinament ori un sport intelectual, ci este o forţă so­cială vie şi face parte întregitoare din flinta societăţii însăşi. Este oare nevoie a face apologia ştiinţei, as­tăzi, când, mai mult ca altădată, ea este trebuincioasă vieţii popoa­­relor, transformându-i condiţiile materiale şi spirituale de dăinuire?" Aceasta ar trebui să fie acum, mai târziu şi întotdeauna, menirea Universităţii în societate. Dar în­­tr-un regim democratic, cum e azi.

Next