Curentul, februarie 1934 (Anul 7, nr. 2154-2181)
1934-02-01 / nr. 2154
in purpura lui Alexandru ! Un sarcastic şi atroce capriciu al hazardului a potrivit astfel trebşoarele Occidentului euro-Boian, încât aniversarea ascensiunii lui Adolf Hitler la conducerea Reichului german a căzut tocmai în ziua în care democratica Republică franceză își contempla cu silă guvernul prăvălit în pulberea însângerată de seva escrocului Alexandru Stawiski. Iată o coincidenţă mai demonstrativă decât cele mai pasionate rechizitorii împotriva regimului popular * iată o confruntare politică destinată să procure noui şi virulente confirmări pasagiilor din „Mein Kampf“ în care cancelarul Germaniei a enumărat toate sinistrele virtuţi de decadenţă ale Democraţiei elective. Două decenii după ce eroica naţiune franceză se avânta în asalturile marelui război cu splendida generozitate a unei rase de plită, în anul comemorativ 1934, un nou scandal politico-financiar vine să destăinuiască sub cerga regimului republican cea mai abjectă putrefacţiune morală, descalificând brutal toate instituţiunile fundamentale ale parlamentarismului democrat. La ce bun, — acea superba tresărire de vitalitate a Naţiunii miruite cu stigmatele celei mai epice abnegaţiuni, — dacă magnificul holocaust etnic avea să fie atât de prompt profanat de vechii histrioni ai consulatului republican?... Anexând cu tradiţionala lor impudentă conducerea democraţiei, din nou lăsată la discreţia incoherentelor spasmuri ale scrutinului, — tot vechii impresari au venit să călăuzească destinele milioanelor de luptători întorşi din tranşeele morţii. Aceleaşi echipe de moşnegi egoişti, aceleaşi triburi de ambiţioşi venali, aceleaşi cinice p£ prazuii deteracotă... Ar fi desigur momentul sa aruncăm cu acest prilej o rapidă privire retrospectivă asupra veacurilor de splendoare franceza,' — întrebându-ne întrucât înseamnă un progres actualul regim față de regalitatea atât de stupid calomniată în manualele falsificate ale istoricilor din clica lui Michelet, Henri Martin sau Miguet. O palmuitoare sentinţă ar mai recolta iarăşi Republica actuală şi dacă am avea ferocitatea să confruntăm şirul celor „40 Regi cari într’un mileniu făuriră Franţa“ (şi dintre cari unul singur, Carol VI, a murit nebun) cu cei 14 preşedinţi pe cari i-a avut până astăzi a treia Republică, şi dintre cari: Doi, — Sadi Carnot şi Paul Doumer (poate chiar şi un al treilea: Félix Faure) au murit asasinaţi. Trei, — Thiers, Mac-Mahon şi Millerand, — au fost constrânşi să demisioneze curând după alegere, isgonit de parlamentele ostile. • 5 u. Unul, — Paul Deschanel, — a înebunit subit în scaun, și a murit apoi ca nebun autentic, după ce cu multă caznă fusese silit să demisioneze. Mandatul, — până la capăt, — nu și l-au exercitat decât Jules Grévy, Loubet, Falberes, Poincard și Doumergue : toţi ceilalţi, — 9 din U, au fost aşadar surghiuniţi, asasinaţi, demisionaţi, sau păliţi de demenţă înaintea împlinirii termenului!... Ba încă unul, — Casimir Périer, — ales preşedinte al republicii la 27 iunie 1894, era silit să demisioneze la 15 ianuarie 1895, după mai puţin de şapte luni, din pricina unui scandal care-i umpluse neamul de noroi până peste sprâncene !... Când acesta este bilanţul comparativ, — pentru ce ne-am uimi citind declaraţiunile (pline de nelinişte pentru destinele Republicii) pe cari le făcea alaltăieri, ziarului „Paris-Soir“ d. Raymond Poincaré, fost președinte al acestei Republici în tragicul septenat 1913— 1920, — fost președinte de consiliu slăvit ca salvator al" Patriei între 1922 și 1924, apoi în 1925 iarăși'... D. Poincaré este foarte îngrijat de situațiunea actuală... Di Poincaré este mâhnit de prostituarea regimului democratic... D. Poincaré va apăra cu ultima energie regimul republican... regim susținut de quasi-unanimitatea Francezilor, dar discreditat de politicianii conrupţi... Nimeni nu se va mira auzind cu câtă smerită pietate vorbeşte încă despre . republică un demnitar politic ale cărui drepturi de a figura în „Larousse“ purced - mai ales din expirata lui , calitate de preşedinte al republicii , cei cari au avut curiozitatea să răsfoiască ultimul volum cu amintiri recent publicate de d. Poincaré, — umezite încă de invidia autorului pentru pizmuitul său rival Qomenceau,—vor pricepe chiar imediat afecțiunea d-lui Poincaré pentru un regim de care-l leagă atâtea reminiscenţe orgolioase. Ce te faci însă cu miile de manifestanți cari scuipă astăzi copios spre parlamentarii de la Palais-Bourbon, şi spre republica democratică pe deasupra ?... Ce te faci cu o întreagă naţiune care urlă „Jos hoţii !“, îşi îndreaptă acest strigăt ameninţător spre instituţiuni ca şi spre politicianii conrupţi de eie ?... Au făcut Marii Strămoşi, odinioară, Martrea RRRevoluţie Frfranceză, pentru că amărâtul de Ludovic XVI nu a avut curagiul să aprobe" măsurile financiare recomandate de Calonne, într’un moment când deficitul bugetului public nu reprezintă decât 7 franci de fiecare francez. Astăzi, — sub domnia oamenilor lui Alexandru I. Stawisky, în purpura republican vopsită cu sângele „sinucisului“ dela Chamonix, — treburile merg par’că mai prost și mai hidos. D. Poincaré tremura pentru destinele republicii. Am tremura și noi, într’un regim tapetat cu atâtea scandaluri, într’o democrație cu atâtea ciclice convulsiuni pe foaia de temperatură !... Ion Dimitrescu Cavaleri fără frică şi prihană Un comunicat purtând pecetea oficioasă pomenea mai deunăzi despre trei odihniţi intru Domnul, care ar fi participat totuşi la festivitatea cavalerilor „REGELE FERDINAND’. A fost fără îndoială o prezenţă spirituală ori spiritistă, după cum spunea cu maliţie un confrate. Trei Aureli: Aurel Isac, Aurel dato şi Aurel Esca, tustrei cu o vrednici participare la luptele româneşti din Ardeal in vremea când a fi ardelean nu însemna o profesie şi un capital — au fost astfel chemaţi la banchetul umbrelor. Fideli trecutului lor din viaţa pământeană, au răspuns prompt la apel, trecând îndărăt apele negrului Styx. Prezenţa acestor martiri nevăzuţi va fi incomodat pe mulţi dintre ceilalţi cavaleri ai susţinutului ordin, căci se află printre dânşii şi tineri campioni ai românismului care în 1916 purtau încă pantaloni scurţi şi nu împliniseră paisprezece ani. Asemenea ciudăţenii ne-au îndemnat şi trecem printr’o sită mai deasă lista cavalerilor prezenţi şi absenţi. Iar cu mare uimire am descoperit bunăoară că un ostaş al luptei naţionale pe vreme de războiu şi de pace ca d. Eugen Goga, n’a meritat această cinste. A luptat sub steagul pajurei cu două capete, a îndurat surghiunul în Siberia, a trecut hotarul în ţara românească, a însufleţit o generaţie in timpul neutralităţii cu a sa minunată carte .Jouă Siberiia, a îmbrăcat uniforma românească şi a pledat cu raniţa în spate in cele mai crunte bătălii de pe frontul nostru) după sfârşitul războiului, cu braţul muşcat de schijă, a jucat un rol hotărâtor în adunarea de la Alba-Iulia... Pe pieptul său nu străluce ordinul cavalerilor Ferdinand. Sclipeşte pe kite piepturi uscate, care atunci se tocmeau pentru o unire condiţionată şi care au ştiut prea bine mai apoi să-şi plăsmuiască o carieră de ardeleni in politica întristătoare şi hâdă din ultimii cincisprezece ani. Fireşte, bravura nu are nevoie, de decoraţii şi cordoane. Dar decoraţiile şi cordoanele au nevoie de bravura celor care le poartă, măcar pentru reabilitarea principiilor. Cezar Petrescu — Iar a venit: Baladă er prim ministru în Franța... — Par’că ar fi la noi est Vara și Maniu*! Laşi arhimandritului toată grija schitului... Din maldărul de scrisori pe care le primesc zilnic, — în majoritate dela oameni necunoscuţi, — desprind adesea aspecte neştiute ale vieţii româneşti. Ai impresia că rândurile adesea pline de sfială, de o savuroasa nedibăcie, din scrisoarea trimisă de un corespondent neştiut, fulgeră adevăruri teribile in colţuri de taină ale ţării. Fireşte din Capitala ţării poţi avea o viziune de ansamblu, equaţia politică a Statului, dar nu vei putea cuprinde reliefurile realităţii, — totul abstractizându-se, pierzând orice plasticitate a acelor umile amănunte ce ades redau atmosfera morală a unei societăţi. Şi toată truda unui bun profesionist este să desprindă ceia ce este curat, ferit de orice intenţie lăturalnică, fiindcă foarte adesea buna credinţă îţi poate fi uşor înşelată, prinsă in mrejeîe unei dibace plăzmuiri mincinoase. Primesc o Scrisoare din Bucovina; cel care o serie pare să fie tânăr. Fraza este ţesută dintr’o aprigă revoltă şi dintr’o lirică melancolie, — cuvintele purtând în proaspăta lor întovărăşire, în unele neglijente repetiri, pecetea (am spune: dogoarea) unei spontaneităţi. Cum i s’o fi abătut drumul pe la mănăstirea Putna, — ce nevoi îl vor fi purtat prin acele părţi, — nu spune; dar se pare că sufletul ii va fi fost ultragiat de pângăritoarea neglijenţă a sfântului locaş ce cuprinde mormântul bătrânului hospodar al Moldovei, pe ctitorul Moldovei Ştefan cel Mare. Rămâne mânăstirea Putna un punct de raliere a gândului românesc; în cuprinsul ei, tinereţea a pus să străjuiască în bronz imaginea acelui duhovnic al sufletului naţiei, imaginea lui Eminescu. Este locul de închinare a oricărei evocări eroice a trecutului nostru. Prin acoperişul bisericii îşi fac astăzi drum stropii de apă, şi an de an, ruina prinde să-şi arate rânjetul. A apărut in „Curentul” un articol de aspră dojana pentru Statul românesc care lasă pradă părăginirilor viitoare mânăstirea Putna. Nucunoscutul meu corespondent s© ridică, — apărând cu o patetică vehemenţă „Statul sărac, ce abia mai poate face faţă celor mai elementare obligaţii, — Statul ce oglindeşte criza economică atât de cumplită, mai ales pentru nevoiaşele state agrare”. Fireşte, puterile Statului sunt bârtănite, abia mai poate ţine o firavă cumpănă vitregiei vremurilor. Dar tânărul meu corespondent, cu o egală pasiune, apără şi publicul „tot atât de oropsit al împrejurărilor, ca Şi Statul”. Se năpusteşte însă cu o irezistibila violenţă împotriva mitropolitului Bucovinei. Cuvinte aspre ce se înşiruesc în fraze cu şerpuii de bici; acuzaţii grele, — o judecată sumară, neîndurată cum numai cei tineri au tăria s’o facă, iar tocmai de aceia nu reproduc nici un pasaj din acea scrisoare, ritmată ca un rechizitor. Rezum însă cuprinsul învinuirii: mitropolia Bucovinei are acele imense cuprinsuri de bogăţii ce formează fondul religionar, o avere de peste zece miliarde. Oricât ar fi de prost şi de prădalnic administrată această avere a fondului religionar, totuşi nu poate seca toate veniturile în aşa chip încât să nu poată acoperi un nimic ateată, cât ar costa reparaţia mănăstirii Putna. Şi o grindină de invective cade asupra prea sfinţitului Nectarie Cotlarciuc, învinuit că poartă mai multă grijă „căpătuelii rudelor decât nevoilor Bisericii”. Cât aş fi dorit să-l pot opune dojenitoare dovezi, asupra nedreptei porniri! Dar cum să mai arunci mustrări, cum să-i înfrunţi gândurile, dacă de multă vreme povestea fondului religionar este atât de tristă şi de urîtă? La Viena, am găsit biserica românească lăsată in părăsire, şi îngrijirea ei cade tot în sarcina mitropoliei Bucovinei. Nici un fel de ajutor nu mai trimite acolo mitropolia cu cea mai bogată dotaţie, ca şi când rostul fondului religionar nu ar fi decât să înzestreze nepoatele şi nepoţii, să pricopsească pe cei ce-i administrează! N. Mai ieri, catedrala Sibiului, purtând urmele aceleiaşi ofensatoare absenţe de grijă a mitropolitului ultramodern şi monden Nicolae Bălan; mai alaltăieri, — uitată şi lăsată pradă ruinii, — Biserica Domnească din Târgovişte. Şi chiar aşa de săracă nu este nici Patriarhia ! Se simt pretutindeni apucături de mireni prea puţin iubitori ai Bisericii; mireni cu griji, mireni ca apucături, — numai întâmplător poartă haina smereniei duhovniceşti. Şi din aceste apucături mireneala presupuşilor „păstori” ai drept credincioşilor, — din aceste desinteresări de cele divine, şi preainteresări de cele lumeşti, porneşte toată slăbirea continuă a Bisericii ortodoxe. Gând să interneeze un partid clerical au avut, uitând cu o evidenţă nătângi® că ar promova imediat un partid anticlerical, dar n’au avut gând de înviorare a credinţei, de promovare a unei biserici vii. A întrema suflul credinţi!, a reda autoritatea Bisericii, însemnează o acţiune de jertfire a oricărei râvne lumeşti, o consacrare a sufletului dogorit de chemarea unei noui evanghelizări. Un idealism religios în acţiune. Ii vede cineva pe simandicoasele feţe arhiereşti, pornite într’o asemenea cruciadă? De când este Biserica autonomă, să ni se arate ce s’a realizat, decât o apăsare a preoţilor şi zărnăticiri episcopale? Ceva mai grav: şi unele ciudate legături ale unor prea sfinte feţe cu elementele vrăjmaşe ordine din Stat. Autonomia Bisericii duce la desegregarea ei prin lipsa de idealism, prin lipsa simţului de răspundere al conducătorilor Bisericii. Acea lipsă de pietate faţă de mânăstirea Putna pildueşte destul, spre a arăta temeinicia acestor afirmări. Ar fi două soluţii: sau separaţia Bisericii de Stat, sau anularea autonomiei şi repunerea Bisericii în vechile raporturi faţă de Stat. In prima ipoteză, — separaţia Bisericii, — am avea o scrumbare a bisericii noastre ortodoxe sub ofensiva catolică şi acţiunea de hărţuială a sectelor. Soluţia a doua: anularea autonomiei, — ar repune sub un control sever smeritele feţe episcopale cu râvne lumeşti, gata de a sprijini orice acţiune vrăjmaşe ordinei în Stat. Scrisoarea tânărului meu corespondent necunoscut svârl©in desbatere o problemă mult mai amplă decât uitările preasfinţitului Nectarie Cotlarciuc, mitropolit al Bucovinei şi administrator aşa şi aşa al fondului religionar, Pamfil Şeicaru vede şi se aude, ci mai ales realitatea, ce se ascunde sub acţiune, adică procesul misterios, in care se săvârşeşte unirea noastră cu Dumnezeu, prin împletirea sau asocierea la acţiunea liturgică, care se vede, a conlucrării subiective, personale şi colective, cu care ne alăturăm. Căci astfel se prezintă mântuirea: o chestiune de conlucrare a omului cu harul lui Dumnezeu, care ii este oferit, în cazul de faţă prin liturghie. Aceasta ţine de mister. Putem să pierdem din perspectivă ce însemnează un mister in limbagiul religios? Putem să ignorăm că misterul a fost rezervat întotdeauna iniţiaţilor, chiar in vechile rituri elenistice? Ne este permis să trecem cu vederea că Mântuitorul însuşi a instituit sf. Euharistie a-dică faptul sfânt, centralul culmi- 1 Voi I Februarie 1934 Director: PAMFIL JEICARU REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Strada Sărindar No* 4 ( Cabinetul directorului 3—4064 Redacţia 3—4088, Adiţia 3—4080 Secretariatul şl Provincia 3—4083 ABONA MENTEi lei 700 pe an; 350 pe li luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiunl şl Administrata Publice lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni Abonamentele încep la 1 și 15 ale fiecărei luni Taxa poștală plătită In numerar conf. ora- Dir. Orale P. T. T. 55740/928. Bulgaria nu ne promite nimic Vizită Suveranilor bulgari în România a însemnat considerabil orizontul înspre Sud. Serbările intime de la Sinaia, întrevederile Regelui Boris cu Regele Carol au creiat condiţiuni prielnice unei amiciţii pe planul politic. Prezenţa d-lui Muşanoff, ministrul de externe bulgar, aici, punea accent politic vizitei regale, şi este drept că distinsul diplomat a rezervat o bună parte din timpul său convorbirilor cu d. Titulescu. Asupra importanţei acestor convorbiri nu încape nici o îndoială. Dacă d. Titulescu bolnav cum se afla, a trebuit să facă efortul de a le continua două zile consecutive, — faptul e o indicaţie sigură de bunele speranţe sub care tratativele începeau. Nu ne vom referi la indiscreţiile din presă care au dat amploare tratativelor. Nici la declaraţiile anticipative ale d-lui Muşanoff, făcute în ajunul plecării sale de la Sofia. Nu. Vom scruta doar comunicatul oficial servit presei, la sfârşitul convorbirilor diplomatice şi care e de o splendidă discreţie. Pentru consolidarea prieteniei româno-bulgare este nevoe, din ambele părţi, de sforţări remarcabile. Ştiu şi în ce direcţie ar trebui să opereze aceste sforţări, să ne silim a uita trecutul apropiat, cum spunea, în cuvinte atât de însufleţite, d. Taneff, preşedintele ziariştilor bulgari, la Sinaia. Prin urmare o voluntară amnestie acordată anilor de la 1913 până astăzi ar avea drept consecinţă miracolul unei prietenii. Totul ar fi apărut lilial, roz şi alb, dacă d- Muşanoff nu ar fi dat cunoscutul Mesaj către Presa Română care ne-a surprins prin nota lui de sinceritate şi, din care e bine să reproducem acest final semnificativ, sunând ca un avertisment. ...„Sunt dator însă a semnala, spune d. Muşanoff, că dacă suntem de acord cu scopul ce trebue urmat fără abatere — şi anume convieţuirea paşnică şi prietenia tuturor popoarelor balcanice între ele — noi ne deosebim de oamenii de stat români asupra caracterului convenţiilor ce ar putea să ne ducă mai sigur spre această ţintă. Bulgaria duce o politică de pace şi înţelegere cu toate popoarele şi mai întâi de toate cu vecinii săi. Ea nu are intenţiuni agresive faţă de nimenea şi este gata să îmbrace această declaraţiune a sa in forma diplomatică respectivă. Poporul bulgar însă nu poate renunţa la acele drepturi pe care i le garantează faptul participării sale la Liga Naţiunilor“. Este de reţinut acest pasaj, de care va trebui să ne aducem aminte oride câte ori Bulgaria, prin cetăţenii ei armaţi, va mai viola vreodată legile bunei prietenii Textul se referă, negreşit, la Pactul Balcanic ale cărui linii generale au fost discutate de d-nii Titulescu şi Muşanoff. Bulgaria rămâne credincioasă Societăţii Naţiunilor. Când este vorba însă de a lua angajamente în ce priveşte integritatea frontierelor şi securitatea Iar, Bulgaria răspunde cu un refuz categoric. Iată cu cât s’a restrâns zona prieteniei româno-bulgare. Un pact balcanic, după opinia d-lui Muşanoff, nu duce în mod sigur, la o convieţuire paşnică, ci dimpotrivă, prietenia româno-bulgară nu va fi asigurată decât atunci când Societatea Naţiunilor va pune la îndemâna Bulgariei instrumentul unei revizuiri de frontieră, singurul motiv care ţine pe d. Muşanoff ataşat de Geneva. In subsidiar putem face poezie laolaltă, putem semna pacte de neagresiune. Te întrebi: care mai este sensul practic al unei prietenii atât de neliniştitoare ? Astăzi ştim precis că Bulgaria nu va semna niciodată un pact care s’o oblige să abandoneze vechile metode. Când Suveranii se îmbrăţişează, popoarele lor fac la fel- Oamenii politici, advocaţii naţiei, au tot interesul ca procesul să dureze. E pâinea lor. Romulus Dianu Citfi in pag. 8-a Numirea d-lui Sasu la industrie Consiliul de ministri de sub prezidenția Suveranului u lăudabilă intenţie Ministerul de justiţie a trimis o telegramă către tribunalele din ţară in care dictează norme noui pentru numirea funcţionarilor judecătoreşti. Circulara ministerială pleacă de la constatarea că in rândul funcţionarilor judecătoreşti sunt foarte mulţi care nu au nici studiile şi nici pregătirea profesională necesară. Dar, asupra trecutului se pare că nimeni nu vrea să revie, ci numai se anticipează asupra viitoarelor numiri. Se dau norme şi se face o precizare categorică, susceptibilă să întindă o poliţă şi să fixeze o scadenţă inevitabilă. „Diferite slujbe de stat sunt repartizate nu după valoarea solicitantului, ci după greutatea intervenţiunii\e acuzare directă, svârlită in faţa politicianismului, fără nici un menajament, dar şi fără nici o speranţă de revenire, tocmai intr’o circulară a ministerului de justiţie, este un fapt simptomatic, care se pare că preludează o însănătoşire. Dacă şi celelalte ministere ar proceda la fel,. Căci povestea Interveneţionismului politic se repetă peste tot în aceleaşi condiţiuni. Şi nu învăţământul secundar fiinţează foarte mulţi belferi care nu au nici licenţa şi nici pregătirea necesară verificată prin seminarul pedagogic sau examenul de capacitate depus la timp. Şi in celelalte ministere se întâmplă la fel, şi pentru că spaţiul prea restrâns nu ne ingădue nu putem zăbovi prea mult cu amănunte. Rămânem deci la punctul nostru de vedere care de data aceasta este şi al ministerului de justiţie. Dar această circulară are şi o valoare morală. Ea califică un fapt „greutatea intervenţiunii’* care se încadrează in anumite articole de lege unde sunt prevăzute sancţiuni pentru traficul de influenţă, abuz de putere şi toată gama se prelungeşte indefinit trecând prin băncile parlamentului şi chiar pe fotoliile ministeriale. In justiţie in primul rând se cere o „atmosferă de înaltă intelectualitate şi moralitate” sună circulara ministerului. Un examen al acestor calităţi este oricând necesar şi niciodată inutil. Dar de ce nu se face? De ce nu se revizuesc numirile ilegale, unde singurul argument a fost puterea intervenţionismului politic? Hotăra, cea pentru viitor este o nobilă intenţie. Dar trecutul trebue sa rămâe fără nici o sancţiune? Fără îndoială, că numiri se vor face dar prea puţine, şi niciodată ele nu vor cădea in cumpănă cu ce s’a întâmplat până acum, cu cele vechi ale bunului plac, pe care s’a întins pe cât se pare cenuşa uitării. Totuşi, in circulara ministerului de justiţie se observă o preocupare certă de viitorul acestei instituţii care nu trebue lăsată la cheremul politicianismului. Sunt destui bacalaureaţi care pot concura la un examen de impiegat şi nimeni nu mai stă la îndoială să refuze cererile absolvenţilor şcolilor de meserii şi de agricultură care se rătăcesc în burocraţie. Şomajul titranţilor este prea ameninţător pentru a sta la îndoială asupra acestei hotărâri, care, trebue să rămâe definitivă şi să nu ingădue nici o fisură pentru strecurarea incapacităţilor susţinute de politică. Nicolae Roşu (Continuării în pag. Ha] — —MB—UMU ■'WjgaBBgaCTOMlJWIJWfflBPIMIMIBra1 MMN '1 ■■HB——BMMM Iarăşi radio şi sf. liturghie de preotul PETRE VINTILESCU profesor la facultatea de teologie din Bucureşti Chestiunea transmiterii sfintei liturghii prin radio revine prin scrisul părintelui C. Dion din nr. 17, 19 ianuarie a. c. al ziarului „Universul”, intr’o înfăţişare cu totul deosebită de cea în care fusese prezentată unanim până aci în presă, de cinci-şase profesori universitari de teologie, între cari unul dogmatist, iar altul liturgist, ba chiar şi de un ierarh al bisericii. Părintele Dion recunoaşte intr’adevăr că „ar fi o greşală a susţine completa netemeinicie” a argumentelor invocate împotriva radio-difuzării liturghiei. Totuşi, în numele „unei discuţii obiective”, se simte dator a se înscrie cu o serie de obiecţiuni in favoarea tezei contrare. Nu vom repeta aici ceea ce am spus în altă parte despre subiectul de faţă. De data aceasta, ne silim mai mult să readucem problema în cadrul ei propriu, in care trebue rezolvată şi să n’o lăsăm deplasată în accesoriile ei cu totul secundare şi fără importanţă esenţială. Pentru ca împotriva transmiterii sfintei liturghii prin radio au fost toate „condeile autorizate”, nu atât pentru „argumentul de factura, formula că i s’ar ştirbi din maiestatea solemnă, cu care apare in biserică”. Nu acesta era însă şi nici nu este acesta temeiul esenţial, care se opune difuzării liturghiei. Punctul, asupra căruia s’a apăsat cu drept cuvânt, îl formează faptul că, sf. liturghie reprezintă şi reproduce un mister, cel mai mare mister al bisericii, iar nu simple „momente din viaţa Mântuitorului, ce nu trebuesc coborâte din decorul şi atmosfera specială a locaşurilor anume de închinare, în mediul vulgar al vieţii din afară de zidurile bisericii” In fiinţa ei, liturghia este cultul, pe care il aducem lui Dumnezeu şi prin care intrăm in legătură cu El, prin mijlocirea Fiului său. Parte importantă în liturghie este, deci, nu elementul sensibil, adică ceeace se nant al liturghiei, in care se reproduce jertfa sa ca mister, săvârşindu-o nu în faţa gloatei şi nici a mulţimii ucenicilor, ci numai in prezenţa celor 12 apostoli, într’un foişor retras? întreaga literatură canonică şi Bisericească creştină, fără excepţie, a interpretat de la Început sf. Euharistie ca pe un mister rezervat exclusiv iniţiaţilor, adică creştinilor introduşi pe deplin in învăţăturile, în practicile şi in tainele bisericii. Participarea la liturghia euharistica era punctul cel mai înalt, la care aspirau cei cari primeau botezul, prima taină a Iniţierii creştine. Până şi protestanţii primesc sf. liturghie euharisticâ drept taina sau misterul prin excelenţă al iniţiaţilor creştini, deci care nu era aruncat pe toate drumurile înaintea celor refractari şi răi”, „indiferenţi religioşi”, ori „streini de credinţa creştină”, nefiind utilizată in scop de propagandă, cum crede păr. Dron. Liturghia euharisticâ n’a servit niciodată ca mijloc sau instruiment misionar, ea insăşi fiind un scop, o ultimă treaptă de ajuns, privind exclusiv sfinţirea celor credincioşi. Multe din rugăciunile rostite astăzi de preot in diferitele împrejurări particulare ale creştinilor, prin casele lor chiar, se încheie cu formula: „şi-i Învredniceşte pre dânşii a intra curaţi în sfânta ta biserică şi a lua dumnezeieştile şi prea curatele şi de viaţă făcătoarele tale Tainesf. Euharistie)” „Un rol misionar” prin mijloace rituale estfl