Curentul, noiembrie 1934 (Anul 7, nr. 2424-2453)
1934-11-01 / nr. 2424
ANUL VII No. Desbateri grave în biserica ardeleană La Sibiu are loc congresul „Frăţiei ortodoxe” nu mult după solemnităţile romano-catolice şi reuniunea Agr.-ului la Lugoj. Congresul de la Sibiu apare ca un răspuns manifestărilor de la Lugoj. Regele ţinuse la banchetul din Lugoj acel discurs al său pe care-l termina ridicând paharul „pentru sufletul unic al poporului”. El vorbea în acel chip de la înălţimea unui punct de vedere ce nu putea isca nici o rivalitate în sânul bisericir româneşti din Ardeal. Supuşii uniţi a căror festivitate o prezida, —, această familie ce se găseşte încă în câmpul marei familii ortodoxe a Românilor din care a purces, mai mult decât în câmpul realităţilor religioase ale Apusului, nu puteau interpreta unilateral prezenţa Regelui. Iată însă că congresul ortodox dela Sibiu se desfăşoară într’un tempo agitat, dovedind la baza preocupărilor pe care le exprimă îngrijorări reale şi puternice. Nimeni nu poate să nu-şi îndrepte atenţia asupra acestui congres. S-au afirmat de la deschiderea lui lucruri grave, spuse cu un timbru de durere şi indignare. Biserica şi lumea ortodoxă ardeleană se simte jicnită în drepturile purităţii lor spirituale, de ceea ce se face şi se afirmă în sânul bisericii unite, fiica ei pe care o consideră în eroare, dar în eroare prin fatalitatea istorică a provinciei. Gândul firesc al bisericii ortodoxe este acel însă de a corija sufleteşte, în decursul timpului această eroare, de a apropia prin cultul esenţei spiritului rasei, biserica unită de aceiaş temă de viaţă căreia de la naşterea poporului românesc, ea biserica ortodoxă i-a închinat oboselile sale. Speranţa de a corija sufleteşte DiMYlJafePuta^la 1700 Jn^ sânul se strica niciodată armonia naţională a românilor pe calea desbaterilor confesionale. Procesul bisericii unite se găsea astfel fixat în raportul de forţe şi în ierarhia sufletească stabilită între ea şi biserica ortodoxă. Ce ne arată congresul „Frăţiei ortodoxe“ din Sibiu? O subită îngrijorare, o reacţiune aproape involuntară, prin unanimitatea ei, a lumii ortodoxe din Ardeal contra situaţiei pe care o încearcă biserica unită, în al doilea deceniu de la întregirea statului românesc. Această reacţiune este pe cât de violentă — căci violente şi grave sunt invinuirile şi afirmaţiile cari se produc în congresul „Frăţiei ortodoxe” de la Sibiu — pe atât de spontană. Scopul acestei reacţiuni este cu atât mai vrednic de reţinut, cu cât el este mai puţin imediat; cu cât, adică, el priveşte mai larg viitorul spiritual al rasei, mai puţin decât ţintele de dominare practică ale bisericii ortodoxe. Biserica ortodoxă a,a e aproape ciudată în acest incident de la Sibiu penibil pentru orice minte conştientă, ca apărându-se nu apare expunând pretenţii ofensive şi heghemonice. Ar fi poate îndreptăţită şi această ultimă atitudine, deşi ea este evitată tocmai în numele păcii confesionale. Politica bisericii urţite — şi nu a celei mai autorizate — se leagă însă de principiul păcii confesionale şi armoniei — subordonate — a bisericilor noastre. Concordatul cu Vaticanul criticat încă de la prepararea sa, este înfăţişat ca fruct al unei politici neloiale faţă de prestigiul istoric al ortodoximii. El dă cale liberă ilegală, sufleteşte, tendinţelor unitarismului născând astfel incertitudine şi orizonturi ameninţătoare în raporturile intime ale lumii noastre ardelene. Se subliniază că abia s’a reuşit să se micşoreze virulenţa regionalismului politic, actualist, deci mai puţin primejdios, şi se deschid căi de desfăşurare disensiunilor spirituale, de esenţă permanentă, în eforturile către unirea naţională lăuntrică a Românilor. S’a mai spus aci că ordine religioase unite şi maghiare din Ardeal au fost surprinse în flagrant delict de propagandă având acelaş scop catolic religios, într’un moment când acordul lor poate avea efecte laterale. La aceste acuzaţiuni şi la altele care s’au produs în congresul „Frărţiei Ortodoxe“ de la Sibiu, conducătorii bisericii unite trebue să răspundă. Ceea ce s-a petrecut la Sibiu este dureros şi apare ca un gest de apărare firească a bisericii ardelene ortodoxe căreia, dacă acuzaţiile sunt întemeiate, trebuiau să-i fie cruţate clipe amare. De această amărăciune, s’au dus congresiştii după desbateri, în pelerinaj la Răşinari să se plângă mormântului marelui şef al bisericii noastre ortodoxe, Andrei Şaguna. Dragoş Vrânceanu Porţi Deschise O telegramă a agenţiei Rador ne informa ieri că la Berna, în faţa unui solemn şi Venerabil tribunal, s-au inaugurat Luni şedinţele unui proces de mare răsunet: este vorba de a se şti dacă mai poate sau nu fi recunoscuta vre-o autenticitate faimoaselor documente cunoscute în lumea internaţională sub numele de iProtocoluri ale înţelepţilor Sionului, şi furibund utilizate de agitatorii antisemiţi pentru compromiterea Evreilor în faţa umanităţii şi a civilizaţiei. Până acum câţiva ani, chiar printre oamenii serioşi, se mai găseau chiar în Occident polemişti antisemiţi cart sa raţioneze în pamfletele lor ca şi când ar fi strict autentice: acum aproape un deceniu, însă, demonstratiunea contrariului a venit, categorică, peremptorie, definitivă. In destul de antisemita «Action Française», atunci, lucidul Jacques Bainville a scris un articol în ton de tinea culpa», în care avea totuşi perspicacitatea să adauge că evidenţa falsităţii «protocolarilor din Sion» nu schimbă cu nimic statistica în care se constată că majoritatea timonierilor comunismului leninist sunt evrei. Pe urmă, totuşi, , desigur şi cu destulă rea credinţă, antisemiţii de pretutindeni au continuat să utilizeze mai departe această armă din vechiul arsenal, deşi folosirea unor documente plastografiate nu le putea decât compromite doctrina. Astfel încât procesul de la Berna nu face astăzi decât să spargă porţi de muc deschise. Ce cuprind aceste celebre protocolari?... Ar fi, — ar fi fost, adică, încheierile de şedinţă ale congresului sionist dela 1897: în ele, cu o sinceritate lipsită de orice prudenţă, mandarinii sionismului mondial dela acea epocă ar fi consemnat toate uneltirile şi conspiraţiunile necesare spre a se nărui civilizaţia creştină a Occidentului european. Vibrează însă in aceste texte atâta febrilă şi colcăitoare ură, resentimente atât de ostentative faţă de creştinismul execrat, încât de la primul aspect observatorul perspicace se îndoeşte că documentele ar fi putut fi zămislite de sanhedrinul unei rasse cu atâtea aptitudini la disimulare şi la diplomaţie. Ceea ce se simţea odată din instinct astfel, s-a dovedit ulterior ştiinţific: astăzi, este definitiv dovedit că pretinsele «Protocoluri ale înţelepţilor Sionului» au fost grosier improvizate după un pamflet scris acum opt decenii în Franţa imperială împotriva lui Napoleon III!... Ziarul «Le Temps», acum câteva luni, aducea pentru dovedirea acestei evidente cvaţiuni hotărâtoare: fanaticii ruşi cari gcluiseră din îndemnul repulsiunii lor religioase acuzatoarele texte, lucraseră ca neghiobii. Discreditaseră antisemitismul, abuzaseră de buna credință a discipolilor candizi, și jefuiseră un autor care după acest plagiat nu a devenit mai glorios! N. Pârvu — De doi ani umblu la banca asta să-mi iau câte ceva din banii nu pot scoate nici un franc. — Ei, dacă s’ar fi venit cu Sm mea unde să-și plaseze banii, iar norumă să se depuși utul intern mai înainte, ar fi avut luse piardăi... IO PAGINI3 LEI Joi I Noembrîe 1934 Director: P/tnriL scitARI) htOACtlA Sl ADMINISTRATIA Palatul Nifon, str. Doamnei I, et. I r ^a^n^ul directorului , , • _ 3»-4084 Triere«, j £4080 ABONAMENTEi Lri 700 pe an) 350 pe 6 luni) 200 pe 3 luni; pen»»» Bănci, Insttuțiuni |i Administraţii Publice Lel 1099 anual pentru străinătate . Lel 1700 pe an | 900 M 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la fel 19 ale lunei. Taxa poștală plătită in numerar cont cu Dir. Generale P. T. T. a. 55740/929. 3 cadou“ peni 111*1 lla On 1 Vrăjmăşiile politice, aşa de crâncene, — cum trivializează adesea atmosfera unei ţări!... Am fost de atâtea ori involuntarul duhovnic, al erorilor ce mocnesc în sufletele oamenilor Politici şi voi-a fost «lat să văd ce se ascunde sub un zâmbet de prietenie... Pornirile vrăjmaşe nu sunt expresiile unor potrivnicii de credinţi, unor adversităţi de idei, ci doar concurenţa sălbatecă a ambiţiilor, lupta neîndurată pentru putere. In cuprinsul aceluiaş partid clocotesc uneori duşmănii mai cumplite: în dosul unei violente camPanii de Presă, stă tupilat un prieten căruia îi stai în cale. De această meteahnâ sufletească, oamenii politici nu se pot tămădui nici când bătrâneţea îi exilează să redacteze memorii. Căci şi în aceste evocări, ce-ar trebui să aibă seninătatea pasiunilor consumate, în dâra de cenuşă a anilor trecuţi, — patima nu se ogoeşte. Sunt ori ce rezistă, ori de o aşa de elocventă vigoare, că numai moartea le poate doborî. Viaţa politică are atmosfera junglei tropicale, infern de forţe animale încleştate într’o fioroasă luptă pentru existenţă, o insulă de luptă în singurătăţile vegetale ale Pădurilor». Adesea li se atribue oamenilor politici râvna pricopselii ca element animator al acestei sălbatice încordări de agresivitate , deşi, în marea lor majoritate, oamenii politici îşi închge viaţa într’o strimtorare materială uluitoare. Voinţa de putere este o formă activă a orgoliului: în încleştarea acestor noizuinţe de afirmare şi de dominare, nu se cunoaşte nici un termen când s’ar putea pune Punct. Citim în ziarul «Dreptatea», comentarul brutal al unei informaţii. O reproducem: «In şedinţa consiliului Facultăţii de Litere din Cluj. Punându-se in discuţie succesorul lui Bogdan Dincă la catedra de Estetică literară, d. ministru Lapedatu, în stupoarea generală a profesorilor, a propus numirea d-lui Oct. Goga la această catedră. Lăsând la o parte faptul că d. Lapedatu nu avea ce căuta la această şedinţă, unde a fost admis din condescendenţă pentru situaţia ce are, d-sa a şi hazardat această propunere, întrucât d. Goga nu intră în prevederile legii. Propunerea d-lui L.Pedata a fost făcută pe temeiul unei vechi propuneri, prevăzută într’o dispoziţie deja’ abrogată. Cum faptul constitue o flagrantă ilegalitate, desigur ciiceri»al profes r ’ah al Facultăţii f •■«—- Jji« nici va opune la numirea d-lui Goglă la catedra de listetică literară rtentru care sunt pregătiţi atatia intelectuali ardeleni şi regăţeni». Se Prea poate (Şi n’ar fi de loc surprinzător) ca d. Lapedatu să fi făcut propunerea determinat de cine ştie ce tainică socoteală tactică; să nu fi prezidat la această propunere o admiraţie literară, o convingere critică, — ci numai o simplă voinţă de captivare politică. Dar întru cât socoteala tactică schimbă datele intrinseci ale Problemei ? Poate un mare poet, un mare scriitor (chiar în pofida prevederilor legii) să fie numit profesor de estetică literară? Să-mi fie îngăduit a aminti că în românește cele mai frumoase pagini de estetică literară n’au fost scrise de vreun învățat profesor ce a studiat estetica de la Platon şi Până astăzi, ci de neastâmpăratul boem I. L. Caragiale, restauratorul din gara Buzău, patronul berăriei «Bene bifcendi», îmi amintesc de o lună pierdută în biblioteca Fundaţiei Carol I, chinuindu-mă cu un volum impozant «LEstetique de Kant» de Victorien Bach, o solemnă şi doctă stupizenie, ca pe urmă să mă limpezesc cu acele pagini intitulate «Câteva păreri» din volumaşul «Notiţe şi fragmente literare» de I. L. Caragiale. Ce minunată prezentare a fenomenului artistic!.. Ce splendidă intuiţie a tainei creaţiei, în artă!.. Acea prezentare a guşatului ce mutăe amărât, seara, pe prispă, ce tresare deodată la cântecul privighetorii, afirmând existenţa emoţiei estetice chiar în formele cele prin ziare? Dacă le-am compara cu solemnele critice în redingotă, scrise de Titu Maiorescu?.» Vom mai aminti şi un alt aspect al aceleiaş probleme- La Universitatea din Bologna există o «Catedra di litteratura nazionale»- şi a fost chemat să o ocupe Giosie Carducei, — nu f»dcă avea titluri prevăzute fie leşini fiindcă era socotit drept cel mai mare poet al literaturii italiene. Iar «Discorsi sullo svolgimento della atteratura nazionale», lecţiile faimoase de deschidere a cursurilor lui Giosue Carducei, sunt şi astăzi îndreptarul critic al oricărui Pasionat de studiile de literatură italiană. Iar după moartea lui Giosue Carducei sa păstrat tradiţia, încredinţându-se aceiaş catedră poetului de o rară puritate lirică, delicatului Giovanni Pascoli, — căruia i-a urmat Gabrielle D’Annuzio. Nimeni nu s’a gândit, în Italia, să ridice obiecţiuni de titluri, prevăzute de legile organice ale Universităţii din Bologna; nimeni nu s’a gândit să opună restricţii celor ce îmbogăţiseră patrimoniul culturii etnice Nn vom confunda pe omul politic Octavian Goga cu creatorul literar. S'ar fi cuvenit chiar ca această atenţie să fi fost formulată în 1919, iar nu în 1934 şi tocmai astăzi (aici se prea poate ca «Dreptatea» să tălmăcească exact) dintr’un simplu calcul de oportunitate politică, îmi imaginez o serie de lecţii făcute de Octavian Goga asupra creaţiei literare, iniţierea în tainele de laborator ale transpunerii inspiraţiei în cadenţa versului: ce splendid prilej de spovedanie Pentru un poet, — ce înviorare a cursurilor de estetică literară!.. Bar exigenţele luptei politice sunt neîndurate, şi pentru adversităţile omului politic, ispăşeşte scriitorul. Ce autoritate ar avea totuşi unele atacuri politice, da. mai primare ale vieţii umane, — to’că în răstimpuri ele ar fi presărate tut fiind doar o erarhizare, o gra- ' de parantezele obiectivităţii... daţie de intensitate, nu de natura în Pasiunea politică este ca puhoiul sine a emoţiei, — am regăsit-o feri de munte, Primăvara devastează, mutată de Benedetto Croce în rai- - nu înviorează încolţirea vegetaţiei, monsa Ini «Estetică». Şi fiţi siguri Pentru «Dreptatea», eventuala nucă I. L. Caragiale nu s’a trudit cu lectura operelor faimosului profesor dela Universitatea din Neapoli!.. Dar notiţele scrise de M. Eminescu cu graba profesională şi risipite mnire a d-lui Octavian Goga la catedra de estetică literară ar însemna «un cadou pentru castelanul de la Ciucea»... Pamfil Soristu In corpul ziarului aparea manifestatie de pace de la Ankara ... T • • v. •. •• . Ne cruceam deunăzi în ziarul acesta, întrebându-ne cam ce noimă poate avea în România vizita răspicat indezirabilă a d-lui Léon Jouhaux, de obârşie şi de profil strict burghez, dar cu obezitatea în subsistenţa agitaţiunilor pseudo-sindicale pentru folosul revoluţiei internaţionale. Cine a avut enervarea să trăiască în Franţa prin anii imediat următori marelui răsboi, cine a urmărit splendida tenacitate cu care unchiaşul Clémenceau a ştiut, să gâtuiască tentativele de sabotare ale insurgenţilor grevelor generale, îşi mai aminteşte desigur fumurile dictatoriale ale acestui senior Jouhaux, ca şi fârtatul său Blum prenumit Léon, dar cu o capacitate de temeritate mult mai agresivă. In fruntea faimoasei C. G. T., alimentată cu variate fonduri şi excitată de ferventa demagogie a locotenenţilor sindicali, iniţiativele d-lui Jouhaux vârau spaima în gospodăriile burjuilor: coloanele brigăzilor revoluţionare ocupaseră mijlocul uliţei, potopiseră şi trotoarele, ba tocmai se pregăteau să pătrundă şi prin case, conform prescripţiunilor doctrinare... Când hangerul bătrânului Clémenceau se abătu tăios asupra asmuţitorilor, retrogradându-l pe vehementul şi voluminosul domn Léon la rangul subaltern căruia îl destina şi inteligenţa lui modestă şi mediocritatea temperamentului său de tribun demagog. O întreagă duzină de ani s’a scurs de-atunci, şi mai bine, devenit funcţionar ca Albert Thomas, — funcţionar tot atât de gras stipendiat ca şi definctul său patron, secretarul general al C. G- T. nu mai găseşte în Franţa lui natală suficient perimetru de agitaţie pentru corpulentele sale disponibilităţi. Şi atunci, — fireşte, — tot căutându-şi spre orientul continentului de muşeuri pentru zăcămintele discursive, nimereşte în România, pentru a însufleţi şi onora la momentul potrivit desbaterile Confederaţiunii generale a muncii. Nu ştiaţi că există şi la noi o asemenea drăcovenie?... Ba există, cum să nu existe!... Că dacă n’ar exista, n’ar avea unde să se plaseze şi să peroreze cele câteva plantoane de agitatori socialişti cari tot patrulează la căpătâiul muncitorimii noastre româneşti, exploatându-i ciobăneşte mizeriile şi comercializându-i olteneşte resentimentele strategic exasperate. Aşadar, în România şi-a găsit d. Léon Jouhaux domeniu proaspăt de defrişare sindicală, ca şii când sindicalism s’ar numi meseria de asmuţitor socialist pe care o îndeplineşte în Occident fostul învins al lui Clémenceau I... Aşadar, România este Chanaanul care s’a simţit măgulit să-şi deschidă ospitalier lucarna, pentruca venerabilul paleosindicalist să-şi poată svârli şi la noi manifeste archeo-socialiste: asta, — notaţi bine, — două săptămâni după atentatul dela Marsilia, şase zile după arestările suspecte dela Arad, ba chiar câteva zile înainte ca ancheta atât de lentă a magistraţilor francezi să fi stabilit dacă asasinii îşi săvârşiseră hidoasa lor ispravă de regicizi din îndemnul resentimentelor regionaliste, teroriste, anarhiste, comuniste sau internaţionaliste. De asta ne arde, — de asta avem nevoe, astăzi, în Octombrie 1934, căci dacă am refuza agrementul şi viza paşaportului d-lui Jouhaux, s’ar revolta „conştiinţa universală”, — după cum prea bine ştiţi, — şi am fi copleşiţi de infamia odiosului reacţionarism, culpabil de intolerabila pretenţiune de a conserva intactă ordinea socială între hotare, şi neatinsă fiinţa Suveranului pe Tron. Şi, — negreşit, iarăşi, — pentru că augustul patronaj al d-lui Léon Bouhaux supraveghează efervescenţa agitaţilor noştri (confederaţi spre a nu munci, graţie exploatării muncitorilor), totul este îngăduit (sub cenzură, sub stare de asediu!) tribunilor veniţi să declare de pe estradă că greva din Ianuarie 1933 de la atelierele Griviţa a fost o mişcare admirabilă, însă cu manifestaţiunile „speculate, în acel moment, de comunişti, liberali şi Siguranţă, de comun acord”. Astea toate, — sub cenzură şi sub stare de asediu, repetăm, — se rostesc la congresul Confederaţiunii generale a muncii, sub guvern liberal. Trăiască autoritatea!... Ion Dimitrescu Oportunităţi««. Încadrările C.F.R. Se fac încadrările la C.F. R. Sub fosta guvernare ţărănistă s-a votat în parlament un statut şi un regulament al funcţionarilor şi muncitorilor de la căile ferate. Se revizuiau titlurile, se puneau in aplicare normele de conducere care fuseseră neglijate, însfărşit, această instituţie căpăta o disciplină legală. Statutul căilor ferate era aşteptat de multă vreme şi a fost primit cu bucurie de toţi slujbaşii. Aceste fapte trebuiau rememorate. Sunt riguros exacte. Aplicarea strictă a statutului înseamnă insă încadrări. Şi dacă, până acum, sindicatele muncitoreşti şi asociaţiunile de funefionari nu au avut nimic de adăogat, în toamna aceasta se observă o agitaţie surdă, ca şi cum s’ar apropia sorocul unei spovedanii. O mare întrunire a fixat revendicările celor nemulţumiţi. Drept este să ne întrebăm, cum, funefionarii şi muncitorii mai au de adăugat ceva peste statutul C. F. R.? Nimeni nu pretinde aceasta. Am spus-o mai sus: statutul satisface toate dorinţele, dar aplicarea lui întâmpină dificultăţi. Iată câteva exemple: in primul rând mutările şi licenţierile. Nu se ţine seama de greutăţile familiare, de stabilitate, şi de unde statutul c. f. r. era făcut pentru a da mai mulă trăinicie familiilor, consolidând gospodăriile slujbaşilor, aplicarea practică distruge ceia Ce s'a creat teoretic. S’au făcut mutări din serviciu care constituesc pur şi simplu degradări, s’au făcut mutări din serviciu numai pentru a satisface persecuţia politică sau nepotismul conducătorilor administrativi. Însfărşit papera seria abundă in arhivele acestei instituţii, de unde se poate vedea că dacă la redactarea statutului a stăruit o bună intenţie, la aplicarea lui şi-a vârât coada spiritul de vrajbă şi arbitrarul politic. Dacă dosarele cu nemulţumiri se vor înmulţi şi aceasta se va întâmpla fără îndoială, alunei, vom avea material pentru unele demascări ce sunt absolut necesare. Neînţelegerile cele mai importante de aici încep: dela schimbarea unui funcţionar harnic pentru a face loc unui protejat comod, pornnd pe drum tot calabalâcul primului, dela ciopârţirea unui serviciu pentru a deschide poarta de intrare unui «nepot», dela importanţa care se dă unora ce trebue să înainteze repede, lăsându-se alţii în deruta eternelor aşteptări... Din tot ce am spus până aici se desprinde netăgăduit faptul că în afară de statut şi împotriva lui vieţueşte o faună parazitară şi îndrăzneaţă de «nepoţi» cu lefuri grase şi servicii bune, alese pe sprinceană. Pentru ca aceştia lipsesc prea mul nu se dau concediile de odihnă regulamentare, pentru că la un ceai familiar nepoţii au ceva de spus la urechea unchiului şi a tăticului se fac mutări şi licenţieri ilegale. Protestul asociaţiunilor de funcţionari şi ale sindicatelor de muncitori a precizat deocamdată principial. Vom vedea la primul prilej și faptele pozitive. N. Roman (Continuare în nav. ii ai Cronica literari N. Iorga: „Istoria literaturii românești contemporane“. Vol. 1. „Crearea formei“. Ei. „Attevarul“ 1934 După o întrerupere aparentă, d. N. Iorga reia firul istoriei literare. In această mare pauză care s’a scurs dela tipărirea celui de al IlI-lea volum cuprinzând secolul XIX, d-sa a avut răgazul unor revizuiri și pe deasupra, închegarea unor studii asupra literaturilor romanice. Niciodată nu s’a îndepărtat de această preocupare. Ea formează chiar un obiectiv permanent, cel mai important chiar din capitolul laborioasei erudiţii a d-lui N. Iorga. Opera istoriei literare, prin coherenţa ei, prin stricta înlănţuire a curentelor şi a operelor, se înfăţişează ca un tot organic, disciplinat, erarhizat metodic, fără goluri sau expuneri exagerate care ar sdruncina echilibrul interior. Introducerea sintetică («Istoria literaturii româneşti» 1929) este doar un popas în trecerea dintre epoci, în care autorul aşteptând scurgerea timpului simte nevoia unei concentrări, a unei sinteze care să redea momentele dominante ale suflului literar aflat încă în plină evoluţie. Aceasta este valoarea acestui volum. El reprezintă puterea de concentrare şi totodată necesitatea de a da îndrumări într’un domeniu în care d. N. Iorga nu este numai spectator obiectiv făcând o operă de istorie, dar chiar autor de cărţi literare (poezii, piese de teatru, etc.), animator şi şef necontestat al unei directive critice şi de creaţie artistică totodată. Cel de al XH-lea volum, cuprinzând veacul al XIX, se opreşte în pragul anului 1867. De aici începe o nouă fază, caracterizată global prin teroarea formei. Ea cuprinde într’adevăr, pe cei mai proeminenţi scriitori ai acestui sfârşit de secol: Hajdeu, Eminescu, Alexandri, Slavici, Creangă, Odobescu, Duiliu Zamfirescu, Delavrancea, Vlăhuţă, care prin valoarea lor justifică adecvarea subtitlului ales. «Punctul de plecare» îmbină fenomenul literar cu seria faptelor politice. Condeiul provoacă înţepături de pamflet privind generaţia «Românului». Şi acest virus nu-l cruţă nici pe Hajdeu, cu toate că d. N. Iorga recunoaşte în el «teoreticianul metafizic» al naţionalismului. Cunoscând în egală măsură istoria politică se va înţelege de la sine atitudinea pe care d. N. Iorga o ia faţă de teatrul bucureştean din această epocă, inspirat de figuri de domni şi de fapte din trecut. Până la apariţia «Junime» traversăm o epocă de pregătire incertă, cu tendinţe de multe ori contradictorii. Ivirea lui Titu Maiorescu, om de incontestabilă autoritate şi morgă academică, izolat în carapacea unei cugetări reci şi înţepenite, este totuşi un moment literar pe care istoria şi critica literară l-a exagerat dându-i proporţi olimpiene. O revizuire a valorilor este oricând necesară, după criterii care privesc cursul ideilor şi capacitatea intrinsecă a personalităţilor literare. In diminuarea importanţei lui Titu Maiorescu nu trebue să căutăm numaidecât ecoul unei deosebiri de temperament sau a unei neînţelegeri de idei. D. N. Iorga se află într adevăr şi prin temperament şi prin convingeri la antipodul majordomului literar al «JunimeU. Ce a fost viabil în opera lui Maiorescu a rămas. Prea puţin însă. Formele au început să apară. Dar criticul care l-a aşezat pe Bodnărescu înaintea lui Eminescu, şi nu a scris nici un rând despre Creangă, dovedea o efectivă neînţelegere In locul lui Titu Maiorescu exagerat şi tămâiat, se impunea restaurarea lui Al. D. Xenopol. Este foarte greu să te lupţi cu legendele, să prăbuşeşti idolii şi să înlături tradiţia unei interpretări greşite. Mergând în pasul vremii, nu Dobrogeanu-Gherea l-a învins pe Titu Maiorescu, ci de NICOLAE ROŞU