Curentul, noiembrie 1934 (Anul 7, nr. 2424-2453)

1934-11-01 / nr. 2424

ANUL VII No. Desbateri grave în biserica ardeleană La Sibiu are loc congresul „Fră­ţiei ortodoxe” nu mult după solem­nităţile romano-catolice şi reuniu­nea Agr.-ului la Lugoj. Congresul de la Sibiu apare ca un răspuns manifestărilor de la Lugoj. Regele ţinuse la banchetul din Lugoj a­­cel discurs al său pe care-l termi­na ridicând paharul „pentru sufle­tul unic al poporului”. El vorbea în acel chip de la înălţimea unui punct de vedere ce nu putea isca nici o rivalitate în sânul biserici­­r româneşti din Ardeal. Supuşii u­­niţi a căror festivitate o prezida, —, această familie ce se găseşte încă în câmpul marei familii orto­doxe a Românilor din care a purces, mai mult decât în câmpul realităţi­lor religioase ale Apusului,­­ nu puteau interpreta unilateral prezenţa Regelui. Iată însă că congresul ortodox dela Sibiu se desfăşoară într’un tem­po agitat, dovedind la baza pre­ocupărilor pe care le exprimă îngri­jorări reale şi puternice. Nimeni nu poate să nu-şi îndrepte atenţia asupra acestui congres. S-au a­­firmat de la deschiderea lui lucruri grave, spuse cu un timbru de du­rere şi indignare. Biserica şi lumea ortodoxă arde­leană se simte jicnită în drepturile purităţii lor spirituale, de ceea ce se face şi se afirmă în­­ sânul bisericii unite, fiica ei pe care o consideră în eroare, dar în eroare prin fatalitatea istorică a provinciei. Gândul firesc al bisericii ortodoxe este acel însă de a corija su­fleteşte, în decursul timpului a­­ceastă eroare, de a apropia prin cultul esenţei spiritului rasei, bi­serica unită de aceiaş temă de via­ţă căreia de la naşterea poporului românesc, ea biserica ortodoxă i-a închinat oboselile sale. Speranţa de a corija sufleteşte DiMYlJafePuta^la 1700 Jn^ sânul se strica niciodată armonia naţio­nală a românilor pe calea desbate­­rilor confesionale. Procesul bisericii unite se găsea astfel fixat în ra­portul de forţe şi în ierarhia su­fletească stabilită între ea şi bise­rica ortodoxă. Ce ne arată congresul „Frăţiei ortodoxe“ din Sibiu? O subită în­grijorare, o reacţiune aproape in­voluntară, prin unanimitatea ei, a lumii ortodoxe din Ardeal contra situaţiei pe care o încearcă biserica unită, în al doilea deceniu de la în­tregirea statului românesc. Această reacţiune este pe cât de violentă — căci violente şi grave sunt invinuirile şi afirmaţiile cari se produc în congresul „Frăţiei or­todoxe” de la Sibiu — pe atât de spontană. Scopul acestei reacţiuni este cu atât mai vrednic de reţinut, cu cât el este mai puţin imediat; cu cât, a­­dică, el priveşte mai larg viitorul spiritual al rasei, mai puţin decât ţintele de dominare practică ale bi­sericii ortodoxe. Biserica ortodoxă a,­a e aproape ciudat­ă în acest incident de la Si­biu penibil pentru orice minte con­ştientă, ca apărându-se nu apare expunând pretenţii ofensive şi he­­ghemonice. Ar fi poate îndreptăţită şi această ultimă atitudine, deşi ea este evitată tocmai în numele păcii confesionale. Politica bisericii urţite — şi nu a celei mai autorizate — se leagă însă de principiul păcii confesionale şi armoniei — subordonate — a bisericilor noastre. Concordatul cu Vaticanul criticat încă de la prepararea sa, este înfă­ţişat ca fruct al unei politici neloiale faţă de prestigiul istoric al orto­­doximii. El dă cale liberă ilegală, sufleteşte, tendinţelor unitarismului născând astfel incertitudine şi ori­zonturi ameninţătoare în raporturile intime ale lumii noastre ardelene. Se subliniază că abia s’a reu­şit să se micşoreze virulenţa re­gionalismului politic, actualist, deci mai puţin primejdios, şi se des­chid căi de desfăşurare disensiunilor spirituale, de esenţă permanentă, în eforturile către unirea naţională lă­untrică a Românilor. S’a mai spus aci că ordine religi­oase unite­ şi maghiare din Ardeal au fost surprinse în flagrant delict de propagandă având acelaş scop catolic religios, într’un moment când acor­dul lor poate avea efecte laterale. La aceste acuzaţiuni şi la altele care s’au produs în congresul „Frăr­ţiei Ortodoxe“ de la Sibiu, conducăt­­orii bisericii unite trebue să răs­pundă. Ceea ce s-a petrecut la Sibiu este dureros şi apare ca un gest de apăr­­are firească a bisericii ardelene or­todoxe căreia, dacă acuzaţiile sunt întemeiate, trebuiau să-i fie cruţate clipe amare. De această amărăciune, s’au dus congresiştii după desbateri, în pele­rinaj la Răşinari să se plângă mor­mântului marelui şef al bisericii noastre ortodoxe, Andrei Şaguna. Dragoş Vrânceanu Porţi Deschise O telegramă a agenţiei Rador ne in­forma ieri că la Berna, în faţa unui so­lemn şi Venerabil tribunal, s-au inaugu­rat Luni şedinţele unui proces de mare răsunet: este vorba de a se şti dacă mai poate sau nu fi recunoscuta vre-o autenticitate faimoaselor documente cu­noscute în lumea internaţională sub nu­mele de iProtocoluri ale înţelepţilor Sionului, şi furibund utilizate de a­­gitatorii antisemiţi pentru compromi­terea Evreilor în faţa umanităţii şi a ci­vilizaţiei. Până acum câţiva ani, chiar printre oamenii serioşi, se mai găseau chiar în Occident polemişti antisemiţi cart sa raţioneze în pamfletele lor ca şi când ar fi strict autentice: acum aproape un de­ceniu, însă, demonstratiunea contrariului a venit, categorică, peremptorie, defi­nitivă. In destul de antisemita «Action Française», atunci, lucidul Jacques Ba­­inville a scris un articol în ton de tinea culpa», în care avea totuşi perspicaci­tatea să adauge că evidenţa falsităţii «protocolarilor din Sion» nu schimbă cu nimic statistica în care se constată că majoritatea timonierilor comunismu­lui leninist sunt evrei. Pe urmă, totuşi, , desigur şi cu destulă rea credinţă, antisemiţii de pretutindeni au continuat să utilizeze mai departe această armă din vechiul arsenal, deşi folosirea unor documente plastografiate nu le putea decât compromite doctrina. Astfel încât procesul de la Berna nu face astăzi de­cât să spargă porţi de muc deschise. Ce cuprind aceste celebre protoco­lari?... Ar fi, — ar fi fost, adică, închei­erile de şedinţă ale congresului sionist dela 1897: în ele, cu o sinceritate lipsită de orice prudenţă, mandarinii sionismu­lui mondial dela acea epocă ar fi con­semnat toate uneltirile şi conspiraţiu­­nile necesare spre a se nărui civilizaţia creştină a Occidentului european. Vi­brează însă in aceste texte atâta febri­lă şi colcăitoare ură, resentimente atât de ostentative faţă de creştinismul exe­crat,­­ încât de la primul aspect obser­vatorul perspicace se îndoeşte că docu­mentele ar fi putut fi zămislite de san­hedrinul unei rasse cu atâtea aptitudini la disimulare şi la diplomaţie. Ceea ce se simţea odată din instinct astfel, s-a dovedit ulterior ştiinţific: astăzi, este definitiv dovedit că pretinsele «Proto­­coluri ale înţelepţilor Sionului» au fost grosier improvizate după un pamflet scris acum opt decenii în Franţa impe­rială împotriva lui Napoleon III!... Zia­rul «Le Temps», acum câteva luni, a­­ducea pentru dovedirea acestei evidente cvaţiuni hotărâtoare: fanaticii ruşi cari gcluiseră din îndemnul repulsiunii lor religioase acuzatoarele texte, lucraseră ca neghiobii. Discreditaseră antisemi­tismul, abuzaseră de buna credință a discipolilor candizi, și jefuiseră un au­tor care după acest plagiat nu a devenit mai glorios! N. Pârvu — De doi ani umblu la banca asta să-mi iau câte ceva din banii nu pot scoate nici un franc. — Ei, dacă s’ar fi venit cu Sm mea unde să-și plaseze banii, iar norum­ă să se depuși utul intern mai înainte, ar fi avut lu­­se piardăi... IO PAGINI3 LEI Joi I Noembrîe 1934 Director: P/tnriL scitARI) htOACtlA Sl ADMINISTRATIA Palatul Nifon, str. Doamnei I, et. I r ^a^n^ul directorului , , • _ 3»-4084 Triere«, j £4080 ABONAMENTEi Lri 700 pe an) 350 pe 6 luni) 200 pe 3 luni; pen»»» Bănci, Insttuțiuni |i Administraţii Publice Lel 1099 anual­­ pentru străinătate . Lel 1700 pe an | 900 M 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la f­el 19 ale lunei. Taxa poștală plătită in numerar cont cu­ Dir. Generale P. T. T. a. 55740/929. 3 cadou“ peni 111*1 l­la On 1 Vrăjmăşiile politice, aşa de crân­cene, — cum trivializează adesea at­mosfera unei ţări!... Am fost de atâ­tea ori involuntarul duhovnic, al e­­rorilor ce mocnesc în sufletele oa­menilor Politici şi voi-a fost «lat să văd ce se ascunde sub un zâmbet de prietenie... Pornirile vrăjmaşe nu­ sunt expresiile unor potrivnicii de credinţi, unor adversităţi de idei,­­ ci doar concurenţa sălbatecă a am­biţiilor, l­upta neîndurată pentru pu­tere. In cuprinsul aceluiaş partid cloco­tesc uneori duşmănii mai cumplite: în dosul unei violente camPanii de Presă, stă tupilat un prieten căruia îi stai în cale. De această meteahnâ sufletească, oamenii politici nu­ se pot tămădui nici când bătrâneţea îi exilează să redacteze memorii. Căci şi în aceste evocări, ce-ar trebui să aibă seninătatea pasiunilor consu­mate, în dâra de cenuşă a anilor tre­cuţi, — patima n­u se ogoeşte. Sunt ori ce rezistă, ori de o aşa de eloc­ventă vigoare, că numai moartea le poate doborî. Viaţa politică are atmosfera jun­glei tropicale, infern de forţe ani­male încleştate într’o fioroasă luptă pentru existenţă, o insulă de luptă în singurătăţile vegetale ale Pădu­rilor». Adesea li se atribue oameni­lor politici râvna pricopselii ca ele­ment animator al acestei sălbatice încordări de agresivitate , deşi, în marea lor majoritate, oamenii poli­tici îşi închge viaţa într’o strimto­­rare materială uluitoare. Voinţa de putere este o formă activă a orgo­liului: în încleştarea acestor noi­zuinţe de afirmare şi de dominare, nu se cunoaşte nici un termen când s’ar putea pune Punct. Citim în ziarul «Dreptatea», co­­mentarul brutal al unei informaţii. O reproducem: «In şedinţa consiliului Facultăţii de Litere din Cluj. Punându-se in discuţie succesorul lui Bogdan­ Dincă la catedra de Estetică lite­rară, d. ministru Lapedatu, în stu­poarea generală a profesorilor, a propus numirea d-lui Oct. Goga la această catedră. Lăsând la o parte faptul că d. Lapedatu nu avea ce căuta la această şedinţă, unde a fost admis din condescendenţă pentru si­tuaţia ce are, d-sa a şi hazardat a­ceastă propunere, întrucât d. Goga nu intră în prevederile legii. Pro­punerea d-lui L.Pedata a fost fă­cută pe temeiul unei vechi propu­neri, prevăzută într’o dispoziţie deja’ abrogată. Cum faptul consti­­tue o flagrantă ilegalitate, desigur ciiceri»al prof­es r ’ah al Facultăţii f •■«—- Jji« nici va opune la numirea d-lui Goglă la catedra de listetică literară rtentru care sunt pregătiţi atatia intelectuali arde­leni şi regăţeni». Se Prea poate (Şi n’ar fi de loc surprinzător) ca d. Lapedatu să fi făcut propunerea determinat de cine ştie ce tainică socoteală tac­tică; să nu fi prezidat la această propunere o admiraţie literară, o convingere critică, — ci numai o simplă voinţă de captivare poli­tică. Dar întru cât socoteala tactică schimbă datele intrinseci ale Pro­blemei ? Poate un mare poet, un mare scriitor (chiar în pofida pre­vederilor legii) să fie numit profe­sor de estetică literară? Să-mi fie îngăduit a aminti că în românește cele mai frumoase pagini de este­tică literară n’au fost scrise de vre­un învățat profesor ce a studiat es­tetica de la Platon şi Până astăzi, ci de neastâmpăratul boem I. L. Cara­­giale, restauratorul din gara Bu­zău, patronul berăriei «Bene bi­­fcendi», îmi amintesc de o lună pierdută în biblioteca Fundaţiei Ca­rol I, chinuindu-mă cu un volum impozant «LEstetique de Kant» de Victorien Bach, o solemnă şi doctă stupizenie, ca pe urmă să mă limpe­zesc cu acele pagini intitulate «Câ­teva păreri» din volumaşul «Notiţe şi fragmente literare» de I. L. Cara­­giale. Ce minunată prezentare a feno­menului artistic!.. Ce splendidă in­tuiţie a tainei creaţiei, în artă!.. A­­cea prezentare a guşatului ce mu­­tăe amărât, seara, pe prispă, ce tresare deodată la cântecul privi­­ghetorii, afirmând existenţa emo­ţiei estetice chiar în formele cele prin ziare? Dacă le-am compara cu solemnele critice în redingotă, scrise de Titu Maiorescu?.» Vom mai aminti şi un alt aspect al aceleiaş probleme- La Universita­tea din Bologna există o «Catedra di litteratura nazionale»- şi a fost chemat să­ o ocupe Giosi­e Carducei, — nu f»­dcă avea titluri prevăzute fie leşini fiindcă era socotit drept cel mai mare poet al literaturii ita­liene. Iar «Discorsi sullo svolgi­­mento della atteratura nazionale»,­­ lecţiile faimoase de deschidere a cursurilor l­ui Giosue Carducei,­­ sunt şi astăzi îndreptarul critic al oricărui Pasionat de studiile de lite­ratură italiană. Iar după moartea lui Giosue Carducei sa păstrat tra­diţia, încredinţându-se aceiaş cate­dră poetului de o rară puritate li­rică, delicatului Giovanni Pascoli, — căruia i-a urmat Gabrielle D’A­­nnuzio. Nimeni nu s’a gândit, în Italia, să ridice obiecţiuni de titluri, pre­văzute de legile organice ale Uni­versităţii din Bologna; nimeni nu s’a gândit să opună restricţii celor ce îmbogăţiseră patrimoniul cul­turii etnice Nn vom confunda pe omul politic Octavian Goga cu creatorul literar. S'ar fi cuvenit chiar ca această a­­tenţie să fi fost formulată în 1919, iar nu în 1934 şi tocmai astăzi (aici se prea poate ca «Dreptatea» să tăl­măcească exact) dintr’un simplu calcul de oportunitate politică, îmi imaginez o serie de lecţii fă­cute de Octavian Goga asupra crea­ţiei literare, iniţierea în tainele de laborator ale transpunerii inspira­ţiei în cadenţa versului: ce splendid prilej de spovedanie Pentru un poet, — ce înviorare a cursurilor de este­tică literară!.. Bar exigenţele luptei politice sunt neîndurate, şi pentru adversităţile omului politic, ispă­şeşte scriitorul. Ce autoritate ar a­­vea totuşi unele atacuri politice, da. mai primare ale vieţii umane, — to­’că în răstimpuri ele ar fi presărate tut fiind doar o erarhizare, o gra- ' de parantezele obiectivităţii... daţie de intensitate, nu de natura în Pasiunea politică este ca puhoiul sine a emoţiei, — am regăsit-o fer­i de munte, Primăvara­ devastează, mutată de Benedetto Croce în rai- - nu înviorează încolţirea vegetaţiei, monsa Ini «Estetică». Şi fiţi siguri Pentru «Dreptatea», eventuala nu­că I. L. Caragiale nu s’a trudit cu lectura operelor faimosului profe­sor dela Universitatea din Neapoli!.. Dar notiţele scrise de M. Eminescu cu graba profesională şi risipite mnire a d-lui Octavian Goga la cate­dra de estetică literară ar însemna «un cadou pentru castelanul de la Ciucea»... Pamfil Soristu In corpul ziarului a­parea manifesta­­tie de pace de la Ankara ... T • • v. •. •• . Ne cruceam deunăzi în ziarul a­­cesta, întrebându-ne cam ce noimă poate avea în România vizita răs­picat indezirabilă a d-lui Léon Jou­­haux, de obârşie şi de profil strict burghez, dar cu obezitatea în sub­­sistenţa agitaţiunilor pseudo-sindi­cale pentru folosul revoluţiei in­ternaţionale. Cine a avut enervarea să trăiască în Franţa prin anii imediat următori marelui răsboi, ci­ne a urmărit splendida tenacitate cu care unchiaşul Clémenceau a ştiut, să gâtuiască tentativele de sa­botare ale insurgenţilor grevelor ge­nerale, îşi mai aminteşte desigur fumurile dictatoriale ale acestui se­nior Jouhaux, ca şi fârtatul său Blum prenumit Léon, dar cu o ca­pacitate de temeritate mult mai a­­gresivă. In fruntea faimoasei C. G. T., alimentată cu variate fonduri şi excitată de ferventa demagogie a locotenenţilor sindicali, iniţiativele d-lui Jouhaux vârau spaima în gos­podăriile burjuilor: coloanele bri­găzilor revoluţionare ocupaseră mijlocul uliţei, potopiseră şi tro­­toarele, ba tocmai se pregăteau să pătrundă şi prin case, conform pre­­scripţiunilor doctrinare... Când han­gerul bătrânului Clémenceau se a­­bătu tăios asupra asmuţitorilor, re­­trogradându-l pe vehementul şi vo­luminosul domn Léon la rangul sub­altern căruia îl destina şi inteli­genţa lui modestă şi mediocritatea temperamentului său de tribun de­magog. O întreagă duzină de ani s’a scurs de-atunci, şi mai bine, de­venit funcţionar ca Albert Thomas, — funcţionar tot atât de gras sti­pendiat ca şi definctul său patron, secretarul general al C. G- T. nu mai găseşte în Franţa lui nata­lă suficient perimetru de agitaţie pentru corpulentele sale disponibili­tăţi. Şi atunci, — fireşte, — tot căutându-şi spre orientul continen­tului de muşeuri pentru zăcămintele discursive, nimereşte în România, pentru a însufleţi şi onora la mo­mentul potrivit desbaterile Confe­­deraţiunii generale a muncii. Nu ştiaţi că există şi la noi o asemenea drăcovenie?... Ba există, cum să nu existe!... Că dacă n’ar exista, n’ar avea unde să se plaseze şi să peroreze cele câteva plantoane de agitatori socialişti cari tot patru­lează la căpătâiul muncitorimii noa­stre româneşti, exploatându-i cio­băneşte mizeriile şi comercializân­­du-i olteneşte resentimentele strate­gic exasperate. Aşadar, în România şi-a găsit d. Léon Jouhaux domeniu proaspăt de defrişare sindicală, ca şii când sindicalism s’ar numi meseria de as­­muţitor socialist pe care o înde­plineşte în Occident fostul învins al lui Clémenceau I... Aşadar, Româ­nia este Chanaanul care s’a simţit măgulit să-şi deschidă ospitalier lu­carna, pentruca venerabilul paleo­­sindicalist să-şi poată svârli şi la noi manifeste archeo-socialiste: asta, — notaţi bine, — două săptă­mâni după atentatul dela Marsilia, şase zile după arestările suspecte dela Arad, ba chiar câteva zile îna­inte ca ancheta atât de lentă a ma­gistraţilor francezi să fi stabilit da­că asasinii îşi săvârşiseră hidoasa lor ispravă de regicizi din îndem­nul resentimentelor regionaliste, te­roriste, anarhiste, comuniste sau in­ternaţionaliste. De asta ne arde, — de asta avem nevoe, astăzi, în Octombrie 1934, căci dacă am re­fuza agrementul şi viza paşapor­tului d-lui Jouhaux, s’ar revolta „conştiinţa universală”, — după cum prea bine ştiţi, — şi am fi co­pleşiţi de infamia odiosului reacţio­narism, culpabil de intolerabila pre­­tenţiune de a conserva intactă or­dinea socială între hotare, şi neatin­să fiinţa Suveranului pe Tron. Şi, — negreşit, iarăşi, — pentru că augustul patronaj al d-lui Léon Bou­­haux supraveghează efervescenţa a­­gitaţilor noştri (confederaţi spre a nu munci, graţie exploatării mun­citorilor), totul este îngăduit (sub cenzură, sub stare de asediu!) tri­bunilor veniţi să declare de pe es­tradă că greva din Ianuarie 1933 de la atelierele Griviţa a fost o mişcare admirabilă, însă cu manifestaţiu­­nile „speculate, în acel moment, de comunişti, liberali şi Siguranţă,­­ de comun acord”. Astea toate, — sub cenzură şi sub stare de asediu, repetăm, — se rostesc la congresul Confede­­raţiunii generale a muncii, sub gu­vern liberal. Trăiască autoritatea!... Ion Dimitrescu Oportunităţi««. Încadrările C.F.R. Se fac încadrările la C.F. R. Sub fosta guvernare ţărănistă s-a votat în parla­ment un statut şi un regulament al funcţionarilor şi muncitorilor de la căile ferate. Se revizuiau titlurile, se puneau in aplicare normele de conducere care fuseseră neglijate, însfărşit, această in­stituţie căpăta o disciplină legală. Sta­tutul căilor ferate era aşteptat de multă vreme şi a fost primit cu bucurie de toţi slujbaşii. Aceste fapte trebuiau re­memorate. Sunt riguros exacte. Aplicarea strictă a statutului înseamnă insă încadrări. Şi dacă, până acum, sindicatele muncitoreşti şi asociaţiunile de funefionari nu au avut nimic de a­­dăogat, în toamna aceasta se observă o agitaţie surdă, ca şi cum s’ar apropia sorocul unei spovedanii. O mare întru­nire a fixat revendicările celor nemul­ţumiţi. Drept este să ne întrebăm, cum, funefionarii şi muncitorii mai au de a­­dăugat ceva peste statutul C. F. R.? Nimeni nu pretinde aceasta. Am spus-o mai sus: statutul satisface toate dorinţele, dar aplicarea lui întâmpină­­ dificultăţi. Iată câteva exemple: in pri­mul rând mutările şi licenţierile. Nu se ţine seama de greutăţile familiare, de sta­­bilitate, şi de unde statutul c. f. r. era făcut pentru a da mai mulă trăinicie familiilor, consolidând gospodăriile sluj­başilor, aplicarea practică distruge ceia­ Ce s'a creat teoretic. S’au făcut mutări din serviciu care constituesc pur şi sim­plu degradări, s’au făcut mutări din serviciu numai pentru a satisface per­secuţia politică sau nepotismul condu­cătorilor administrativi. Însfărşit pape­­ra seria abundă in arhivele acestei in­stituţii, de unde se poate vedea că dacă la redactarea statutului a stăruit o bună intenţie, la aplicarea lui şi-a vârât coa­da spiritul de vrajbă şi arbitrarul po­litic. Dacă dosarele cu nemulţumiri se vor înmulţi şi aceasta se va întâmpla fără îndoială, alunei, vom avea mate­rial pentru unele demascări ce sunt ab­solut necesare. Neînţelegerile cele mai importante de aici încep: dela schimba­rea unui funcţionar harnic pentru a face loc unui protejat comod, pornnd pe drum tot calabalâcul primului, dela ciopârţirea unui serviciu pentru a des­chide poarta de intrare unui «nepot», dela importanţa care se dă unora ce trebue să înainteze repede, lăsându-se alţii în deruta eternelor aşteptări... Din tot ce am spus până aici se des­prinde netăgăduit faptul că în afară de statut şi împotriva lui vieţueşte o fa­ună parazitară şi îndrăzneaţă de «ne­poţi» cu lefuri grase şi servicii bune, a­­lese pe sprinceană. Pentru ca aceştia lipsesc prea mul nu se dau concediile de odihnă regula­mentare, pentru că la un ceai familiar nepoţii au ceva de spus la urechea un­chiului şi a tăticului se fac mutări şi licenţieri ilegale. Protestul asociaţiuni­­lor de funcţionari şi ale sindicatelor de muncitori a precizat deocamdată prin­cipial. Vom vedea la primul prilej și faptele pozitive.­­ N. Roman (Continuare în nav. ii­ ai Cronica literari N. Iorga: „Istoria literaturii românești contemporane“. Vol. 1. „Crearea formei“. Ei. „Attevarul“ 1934 După o întrerupere aparentă, d. N. Iorga reia firul istoriei literare. In această mare pauză care s’a scurs dela tipărirea celui de al IlI-lea volum cuprinzând secolul XIX, d-sa a avut răgazul unor re­vizuiri și pe deasupra, închegarea unor studii asupra literaturilor ro­manice. Niciodată nu s’a îndepăr­tat de această preocupare. Ea for­mează chiar un obiectiv permanent, cel mai important chiar din capi­tolul laborioasei erudiţii a d-lui N. Iorga. Opera istoriei literare, prin coherenţa ei, prin stricta înlănţuire a curentelor şi a operelor, se înfă­ţişează ca un tot organic, discipli­nat, erarhizat metodic, fără goluri sau ex­puneri exagerate care ar sdruncina echilibrul interior. Intro­ducerea sintetică («Istoria litera­turii româneşti» 1929) este doar un popas în trecerea dintre epoci, în care autorul aşteptând scurgerea timpului simte nevoia unei con­centrări, a unei sinteze care să redea momentele dominante ale su­flului literar aflat încă în plină evoluţie. Aceasta este valoarea aces­tui volum. El reprezintă puterea de concentrare şi totodată necesita­tea de a da îndrumări într’un do­meniu în care d. N. Iorga nu este numai spectator obiectiv făcând o o­peră de istorie, dar chiar autor de cărţi literare (p­oezii, piese de tea­tru, etc.), animator şi şef necon­testat al unei directive critice şi de creaţie artistică totodată. Cel de al XH-lea volum, cuprin­zând veacul al XIX, se opreşte în pragul anului 1867. De aici începe o nouă fază, caracterizată global prin teroarea formei­. Ea cuprinde într’adevăr, pe cei mai proeminenţi scriitori ai acestui sfârşit de secol: Hajdeu, Eminescu, Alexandri, Sla­vici, Creangă, Odobescu, Duiliu Zamfirescu, Delavrancea, Vlăhuţă, care prin valoarea lor justifică ade­cvarea subtitlului ales. «Punctul de plecare» îmbină fenomenul literar cu seria faptelor politice. Condeiul provoacă înţepături de pamflet pri­vind generaţia «Românului». Şi a­­cest virus nu-l cruţă nici pe Hajdeu, cu toate că d. N. Iorga recunoaşte în el «teoreticianul metafizic» al na­ţionalismului. Cunoscând în e­­gală măsură istoria politică se va înţelege de la sine atitudinea pe care d. N. Iorga o ia faţă de teatrul bu­cureştean din această epocă, inspirat de figuri de domni şi de fapte din trecut. Până la apariţia «Junime» tra­versăm o epocă de pregătire incer­tă, cu tendinţe de multe ori contra­dictorii. Ivirea lui Titu Maiorescu, om de incontestabilă autoritate şi morgă academică, izolat în carapa­cea unei cugetări reci şi înţepenite, este totuşi un moment literar pe care istoria şi critica literară l-a exage­rat dându-i proporţi olimpiene. O revizuire a valorilor este ori­când necesară, după criterii care privesc cursul ideilor şi capacitatea intrinsecă a personalităţilor literare. In diminuarea importanţei lui Titu Maiorescu nu trebue­ să căutăm nu­mai­decât ecoul unei deosebiri de temperament sau a unei neînţelegeri de idei. D. N. Iorga se află într ade­­văr şi prin temperament şi prin con­vingeri la antipodul majordomului literar al «JunimeU. Ce a fost viabil în opera lui Ma­iorescu a rămas. Prea puţin însă. Formele au început să apară. Dar criticul care l-a aşezat pe Bodnăres­­cu înaintea lui Eminescu, şi nu a scris nici un rând despre Creangă, dovedea o efectivă neînţelegere In locul lui Titu Maiorescu exa­gerat şi tămâiat, se impunea restau­rarea lui Al. D. Xenopol. Este foarte greu să te lupţi cu legendele, să pră­buşeşti idolii şi să înlături tradiţia unei interpretări greşite. Mergând în pasul vremii, nu Dobrogeanu-Ghe­rea l-a învins pe Titu Maiorescu, ci de NICOLAE ROŞU

Next