Curentul, decembrie 1934-ianuarie 1935 (Anul 7, nr. 2454-2483)
1934-12-01 / nr. 2454
UNUL VH No. 3454 (0 ..jm) Fără îndoială că, vremea paliativelor şi jumătăţilor de măsură în ce priveşte organizarea noastră agricolă, a trecut. Căci totul a fost, până acum, paliativ şi jumătate de măsură. Am cunoscut, în politica noastră agrară de fiecare zi, absolutul amănuntului . Guvernarea naţional-ţărănistă de mâine ori îmbrăţişează odată şi definitiv, pe deantregul, chestiunea organizării agricole, recuperând momentul pierdut de ţărănism în realizarea reformei agrare — înfăptuită prin întâmplare de alţii — ori pierde al doilea tren, către succes. Totul este, — în orice condiţii economice şi politice s’ar instaura viitoarea guvernare naţional-ţărănistă, — secundar, faţă de acest scop de bază al ei. De-aceia vremea jumătăţilor de măsură a trecut. Concepţiile agrare îşi fac loc, de unde unu crezi. Unele sunt compilaţiuni şi iluzii. Altele nasc, din fapte, dar din fapte izolate. In lagărul partidului naţional-ţărănesc — căci din punct de vedere practic acest partid contează în regenerarea economiei agrare — ideile nu s’au lămurit. Deaceia unii doctrinari,par doctrinari oficiali, şi nu sunt doctrinari oficiali. Situaţia este, fireşte, de aşa natură că nu îngădue încă dezavuări şi desminţiri. Dezavuări şi dezminţiri nu se pot produce decât pe terenul tactic. Doctrina şi programul partidului naţional-ţărănesc vor intra curând — fiindcă va trebui să intre — în lotul tacticei şi atunci nu se vor mai auzi nici glasuri izolate, negând ceia ce conducerea centrală afirmă, în materie de program, nici separate poctrice nu vor face carieră. In diverse ocazii d. J. ChiriţescuArva, — pe care, probabil că îl cunoaşteţi — şi-a formulat ideile şi presupunerile sale cu privire la viitoarea organizare agricolă a ţării româneşti. Nu de mult a publicat un articol în „Viaţa Românească’ şi mai de curând în „Independenţa economică“. Pătruns de comunism in toate dedesubturile sale, d. M. Chiriţescu- Arva încearcă numai o concepţie personală. Ceiace d-sa acceptă, din ţărănismul agrar, în principiu, anulează, printr’o obsesie a colectivismului, în metodă. D. M. Chiriţescu- Avva vrea să realizeze o carieră pe baza unei obsesii, nu a unei idei. D-sa este clar, cum spuneam, unul din exemplele de doctrinari personali din lagărul partidului ţărănesc. Este, înăuntru ideii sale asupra organizării producţiei agricole, un comunist. Această credinţă de împrumut vrea s-o aplice peste o realitate agrară cu nevoi şi cu o structură absolut diversă. Trăim şi în cazul d-sale, mic şi izolat, aceiaş dramă a împrumuturilor care caracterizează viaţa modernă a acestui stat, ieri veneau instituţiile dela apus, azi dela răsărit. Poziţia deplasată a celor câteva idei ale d-lui M. Chiriţescu-Arva, este stabilită, tot pe planul ştiinţei agrare specializate pe care vrea să se aşeze d-sa, într’un remarcabil articol bogat în observaţii reale, de un robust simţ al lucrurilor şi al problemei detailate a agriculturii noastre, de către d. prof. A. Cardaş, tot în fosta revistă ieşană. Articolul acesta marchează un punct important de clarificare a ideilor organizării agrare de mâine a ţării, raportat la începutul de carieră pe care, prin obsesia sa, îl trăeşte d. M. Chiriţescu-Arva, înăuntru partidului naţional-ţărănesc mai puţin decât în afara lui. Căci unde poate fi sensul politicii agrare a acestui partid. Numai acolo unde sunt luate în seamă condiţiile de fapt ale proprietăţii mici, rurale, şi natura ţărănească. Altundeva nicăeri. Dacă ideia de stat ţărănesc — preciza d. Ion Mihalache într’o convorbire particulară — poate da naştere la confuziuni, la interpretări greşite, felul în care gândul meu se poate exprima mai plastic sunt cuvintele: stat cooperatist. Ceia ce diferenţiază tendinţa agrară a partidului naţional-ţărănesc de capitalism pe de-o parte, de marxism şi comunism pe de alta, este cooperatismul. Toate confuziunile, pe planul economic, toate interpretările şi tendinţele greşite, divergente, deplasate, înconforme, cad în faţa acestei orientări odată organizate. Cooperaţia este, după credinţele şi spusele şefului însuşi al partidului naţional-ţărănesc, aliată în mod organic a ţărănismului. Ereziile d-lui M. Chiriţescu-Arva nu pot purta girul nimănui, nici al realităţii faptelor. Intre trustul agrar american, societate anonimă combinată pentru exploatarea pământului, imposibilă la noi — şi între colhoz, obsesia profesorului, forma de întreprindere agrară nereuşită nici în Rusia, după constatările lui Stalin însuşi, având aceleaş defecte ca exploatarea capitalistă îin mare, situaţia de fapt a agriculturii noastre nu cere decât regimul producţiunii cooperative. Pe această linie se merge în baza indicaţiei faptelor, care vorbesc de ataşamentul radical al ţăranilor pentru petecul de pământ pe care-l au, pentru vite şi pentru munca ţarinei , cu certitudine absolută. Este vorba numai de a creia oameni şi mijloace. Intervenţia d-lui prof. A. Cardaş prilejeşte o revizuire care, pentru ţărănişti,înşişi, era necesară. ,,De ce să ne îndreptăm, se întreabă acesta, spre colhoz care desleagă ţăranul de ogorul propriu, de moşia sa, şi-l îndreaptă către „uzina de cereale“ cu sufletul şi iniţiativa distrusă, robotizat, mecanizat şi dânsul?... Cooperaţia agricolă, spune mai jos, sub forma obştiilor, a fost speranţa noastră de odinioară, păna idealismul a jucat mare rol“. Fără îndoială, cooperativa agricolă, sub forma ei modernă, cooperativa de producţie, organizată pe baze tehnice şi de credit libere, pusă prin legi şi fapte sub oblăduirea colectivităţii naţionale conştiente este acela care se adaptează micei proprietăţi, celula organismului nostru economic şi istoric. Ce vrea doctrinarul solitar Mr. Chiriţescu-Arva? Situaţia ideilor sale este una şi nu poate fi alta: este faptul clar al inconformităţii comunismului în ţara românească. Dragoş Vrânceanui Concursul de şah româno-bulgar actualizează la noi o problemă nu ştiu cum abandonată, care odinioară făcea parte din programul unei educaţii complecte. Montaigne spune că şahul e un joc pentru educaţia prinţilor, ca dealtfel şi calul. Ceea ce Curtenii linguşitori nu doresc să spună cu glas tare prinţului, o problemă de şah îi va spune. Dupăcum şi ceea ce o linguşire caută să ascundă prinţului, calul o demască. Acesta a fost socotit întotdeauna un pedagog foarte realist, dând cu prinţul de pământ ca şi cu băiatul potcovarului. Printre ideile ce stăteau la baza unei educaţii se afla şi aceasta a instrucţiunii pe masa de şah. Din nefericire astăzi lucrurile sunt privite oarecum altfel şi stadionul sportiv a luat locul şi timpul tuturor preocupărilor de cabinet. Nu e un bine în toate privinţele. Jocul de şah e un joc de analiză rece, un joc de ipoteze, un balet de echivalenţe. Cine cunoaşte şahul e un altfel de om. Inteligenţa câştigă în pătrundere şi în răceală. Dreapta judecată se detaşează de persoană şi de interesele ei mărunte. Devine, cum spune Nietzsche, o funcţiune ,da jumătatea distanţei dintre mine şi duşmanul meii. Sunt în România cercuri de şah, dar sunt puţine şi frecventate de şahişti cari pot fi consideraţi o minoritate de iniţiaţi. Misiunea lor poate ar fi fost de a face din jocul acesta un joc de familie, un joc de recreaţie, în şcolile primare şi în licee. Dacă nu au făcut asta , poate fiindcă stărue o mentalitate curioasă: românul joacă table, că e mai uşor şi joacă poker, fiindcă se pot câştiga bani. Şahul e privit tot ca un «joc», destul de lent şi de plictisitor, când în realitate nu are nimic asemănător cu jocurile amintite. In Transilvania, în Banat şi în Bucovina sunt cafenele unde se joacă şah. Intrând în ele găseşti acolo o letargie şi o nemişcare, o încordare şi o linişte care semnalează un club de şahişti. Devine o patimă şi asta e o consecinţă tot atât de condamnabilă ca şi dispreţul faţă de şah, cu ignorarea lui. Nu. Şahul trebue să fie altceva decât ceea ce fac din el cele mai multe dintre cluburi. Locul unde antrenamentul la şah trebue să-şi vădească foloasele nu e în cafenea şi desigur nu în club. Totuş e un progres considerabil în aceea că preocuparea de şah devine tot mai actuală şi tot mai molipsitoare. Vor fi şi familii care să vadă just în fondul chestiunii şi să utilizeze învăţămintele unui joc aşa cum sunt utilizate aparatele de gimnastică, nu atât de mult cât se cere pentru a înpătimi un copil de profesiunile atletice, nici atâta de puţin pentru a-l lăsa în ignoranța absolută a virtuților fizice. Romulus Diami 12 PAGINI3 LEI X$\ wmm .JL. Sâmbătă I Decembre 1934 Director: PANîlL SLICARU REDACȚIA Şl ADMINSSTtEAȚIA Palatul Nifon, str. Doamnei I, et. I Cabinetul directorului . . • . . 3^-4084 Redacția 3—4088, Administrația 3—4080 Secretariatul 1 1 Provincia i . • 1—4084 ABONAMENTE! Lei 700 pe an: 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni «1 Administrat!! Publice Lei 10QC anual: pentru străinătate ! Lei 1700 pe an B0O 6 luni: 800 pe 3 luni. Abonamentele Încep la 1 zl îl «le tunel, taxa poștală plătită In numerar Contom Dir. Generale P. T. T. d, 5S40/920, ( D. SAVEANU (preşedintele Camerei): Să ştiţi că dacă modificăm regulamentul Camerei, n’o să mai aveţi decât cinci minute pentru comunicări. DEPISTAŢI !i Cum adică, trebue să ne înjurăm telegrafic?... MEMORIUL IUGOSLAV Cu tenacitate, cu o metodică voinţă, guvernul iugoslav a pornit să cerceteze filiaţia complicităţilor, din faza de pregătire a asasinatului de la Marsilia... Rezultatul acestei munci a alcătuit memoriul documentar depus la Societatea Naţiunilor. Nu se inaintează nici o afirmaţie care să nu fie sprijinită pe documente, iar interpretarea lor păstrează toată rigiditatea logicei. Mai mult decât un memoriu, — document diplomatic, memoriul iugoslav este o mare spovedanie a unei Naţiuni — lovite crunt în însăşi axa ei politică; este eroica reculegere după cea mai teribilă lovitură pe care ea a primit-o, Jugoslav!au vrăjmăşia tenace, au memoria naţională de o vigoare neobicinuită, nu uită un singur moment obiectivele acestei memorii. A fost un miracol că, după mârşavul asasinat săvârşit la 8 octombrie, Iugoslavia nu a deslănţuit rasboiul. Un act de cuminţenie, de mare stăpânire, dar tocmai această stăpânire adânceşte pornirea de cruntă ură a unei Naţiuni care nu cunoaşte verbul «a ierta». Memoriul documentar iugoslav depus la Geneva, este un act politic de o importanţă covârşitoare: se strămută răfuiala de pe câmpurile de luptă, în faţa unei instanţe internaţionale, — se înlocuesc argumentele de foc, prin logica de fier a judecăţii. De chipul cum Societatea Naţiunilor va şti să reacţioneze, — nu cum va formula o sentinţa, ci cum va şti să impună aplicarea sancţiunilor, — atârnă în bună parte şi prestigiul pe care îl va putea păstra ea în viitor, dovedind că ideia justiţiei internaţionale nu este o ficţiune. Ce cuprinde memoriul iugoslav ? Un istoric de o meticuloasă documentare a mişcării teroriste, nu numai cuibărită în Ungaria, dar (ceva mai grav) proteguită şi finanţată de oficialitatea Ungariei. Este greu de admis că în cuprinsul unui Stat se pot aciua străini, că aceşti străini refugiaţi se pot înmânunchia într’o acţiune teroristă, organizând un lagăr în care să facă exerciţii militare, fără să deştepte o cât de slabă atenţie a autorităţilor. Dacă a fost cu Putinţă organizarea de la lanka Puszta, şj dacă de ani de zile şi în pofida deselor proteste ale ministrului Iugoslaviei a continuat netulburată antrenarea teroriştilor, aceasta se datoreşte unei complice toleranţe a autorităţilor maghiare. Este admisibil ca într’un colţ pierdut din pustă sa poată vieţui nestânjeniţi câţiva refugiaţi politici, dar în nici un caz nu s’ar admite ca aceşti refugiaţi să se poată organiza milităreşte, să poată face exerciţii de tragere, fărăsă provoace atenţia! Ori, de jur împrejurul fermei de la lanka Puszta, autorităţile au fost tot timpul cuprinse de o stranie surzenie: tocmai această bruscă şi metodică surzenie indică o activă complicitate.• •. . Memoriul Jugoslav mai dă iută un amănunt: membrii organizaţiei «listaşi» purtau uniformele cucaracter militar prescrise de statutele organizaţiei. Reproduce fotografia unui astfel de membru al organizaţiei «Dataşi», în uniformă, şi nu uită să adauge încă un document, menit să dovedească existenţa unei monede proprii a acestei organizaţii. Adică autorităţile ungureşti nu erau numai surde, erau şi de circumstanţă puţin cam oarbe. Abmitenţa documentării, grija celei mai stricte interpretări, totul dă memoriului iugoslav depus la Geneva aspectul unui strivitor act de acuzaţie. Nu ştim cum se va explica guvernul ungar, dar situaţia Ungariei este cu mult mai gravă, mai compromisă chiar decât atunci când au fost descoperite îndeletnicirile patriotice ale falsificărilor de bancnote străine. Atunci era un act de hoţie, astăzi Ungaria este arătată ca organizatoare de asasinate. Un greu moment pentru prestigiul unui Stat, un greu impas pentru Ungaria în ceia ce priveşte fizionomia ei morală în raporturile Internaţionale. La Geneva, ea nu se va putea bizui prea mult de sprijinul Italiei, care îşi regăseşte vechea ei temă, origina fricţiunilor cu Franţa, adăpostirea antifasciştilor şi îngăduirea în cuprinsul Franţei a existenţei unor organizaţii antifasciste. Cât priveşte Germania se va lepăda ca de Satana, nevoind să pară cu nimic amestecată în practica unor asemenea metode de luptă între State. Rusia Sovietică va căuta să utilizeze acest moment, va fi de o rară vehemenţă împotriva toleranţei complice a unor State faţă de organizarea bandelor teroriste. Fireşte această impetuoasă filipică antiteroristă pe care o va rost! delegatul Rusiei Sovietice va avea o deosebită savoare, când va da accente de convingătoare elocinţă atacului împotriva tacticei teroriste. Moscova este împotriva terorismului altora, socotindu-şi dreptul de monopol în organizarea terorismului comunist. Dar în politica internaţională nimeni nu face o analiză a atitudinilor în ceea ce priveşte conţinutul de sinceritate al declaraţiilor. Ceia ce desprindem din configuraţia atitudinilor posibile ale Statelor mai mari, este doar o jenantă perspectivă de izolare a Ungariei. Delegatul Ungariei va avea o situaţie foarte grea să învingă povara atâtor acuzaţii fără nici un sprijin. Dar să ne închipuim că acest moment greu pentru Ungaria, va avea urmări în ceea ce priveşte modificarea mentalităţii şi metodelor de luptă ale Budapestei. Congestia maghiară nu va lua sfârşit oricât de grea ar fi osânda unei justiţii internaţionale. Statele succesorale aveau de mult o altă reţetă, dacă nu s’ar fi menţinut în linia neamestecului în viaţa internă a Ungariei, să fi organizat acţiunea politică pentru reforma agrară, cu sfărâmarea latifundiilor nobilimii şi înlocuirea prin mica proprietate şi acţiunea pentru votul universal. Tot revizionismul unguresc se reazimă pe nobilimea maghiară şi numai când magnaţii se vor simţi ameninţaţi în privilegiile lor, numai când vor vedea perspectiva ameninţătoare a unei exproprieri, se vor astâmpăra. Atunci, constrânşi să-şi apere latifundiile, vor renunţa la diletantismul impresariatului de asasinate, vor renunţa la sistemul Janka Puszta. Cât priveşte sentinţa Societăţii Naţiunilor care a fost sesizată prin memoriul iugoslav, ea va rămâne fără nici un efect de intimidare pentru cei ce conduc astăzi destinele Ungariei. Pamfil Şeicaru Bursele pentru străinătate şi împrumutul fe înzestrare -----— cq-------- Anul trecut, studenţii români risipiţi la diferite universităţi străine ca bursieri ai statului, s’au pome-, nit cu subsistenţa tăiată fără nici un preaviz. N’a existat o selecţie. N’a existat mai cu seamă o omenie. Şi n’a existat nici un simţ de răspundere la cei din departamentul vistieriei publice, atunci când au luat o asemenea hotărîre şi au ţinut s’o execute cu atâta brutalitate. Vacanţa se isprăvise. Studenţii se presintaseră la cursuri. Aşteptau de la distanţă întrunirea comisiunei respective, care să verifice actele depuse la dosar şi să aprobe prelungirea burselor. Cum aceste întruniri de comisii tărăgănau adesea, tinerii învăţăcei nu s’au alarmat prea mult de faptul că nu primeau încă nici un aviz dela băncile unde îşi făceau stagiul la ghişee în fiecare dimineaţă. Au dat întârzierea pe socoteala tembelismului naţional. Iar în aşteptare au făcut datorii. La gazdă, la birt, la secretariatele respective ale universităţilor unde au fost păsuiţi de taxe dintr’un spirit de occidentală toleranţă faţă de o orientală tradiţie. După câteva luni, când gluma a început să se îngroaşe au început a curge şi protestele flămânzilor. In joc de sumele pe care comptau, bursierii români din străinătate au primit în sfârşit vestea că statul a suprimat bursele, că nu mai funcţionează nici o comisiune şi că toţi cei care nu se pot hrăni singuri peste graniţă, nu au decât să-şi strângă catrafusele şi să se întoarcă acasă, la mămăliga ancestrală. Situaţia acestor desnădăjduiţi e uşor de imaginat chiar de la distanţă. Dincolo de demoralizarea provocată de întreruperea studiilor şi sfărâmarea unor cariere — chiar a unor destine — toţi aveau de rezolvat o mizerie mai urgentă. Trebuiau să-şi lichideze datoriile, să facă faţă unor obligaţii care puneau în joc nu numai cinstea lor, ci şi prestigiul ţării, dacă se mai poate pomeni despre aşa ceva. Şi după toate acestea, banii de drum!.. Cum au isbutit să se descurce din asemenea complicaţii, rămâne un adevărat mister. Din juni studioşi au devenit pehlivani fără voie. Au fugit cu buclucurile pe ferestre, au călătorit clandestin, au trăit din mila colegilor (adeseori nu compatrioţi ci foşti şi viitori inamici care s’au bucurat că au căpătat încă odată o ocazie pentru a umili un moldo-valah). Cu alţii, desnodământul a fost mai dramatic. Expus aci, ar face lectorilor impresia unor fantasmagorice născociri de literator. Explicaţia dată de ministerul finanţelor sună simplu. Statul se află la strâmtoare. Nu-şi permite luxul de a întreţine viitori cărturari specializaţi peste graniţă. Foarte bine. De perfect acord! Aceasta însă nu îndreptăţea o suprimare brutală a burselor, în decursul unor studii şi în preziua doctoratelor finale. O restrângere numerică a bursierilor da! Un mai sever triaj, da! Şi în orice caz lichidarea trecutului, pentru nenorociţii lăsaţi de isbelişte sub ochii străinilor. Faptul e consumat. Privim lucrurile sub unghiul realităţilor prezente. împrumutul de înzestrare se pare că a dat rezultatele aşteptate. Ba din sursă oficială, ni se afirmă că aceste aşteptări au fost depăşite. Iată momentul potrivit pentru a relua chestiunea bursierilor români în străinătate şi pentru a o soluţiona chibzuit. înzestrarea unei ţări nu se face numai cu şosele, poduri, uliţe, edificii publice, spitale şi cazărmi. Există un material uman, fluid şi viu, care e zestrea principală a unei naţiuni. Se cuvine ocrotită, valorificată. O categorie de tineri studioşi, cu merite şi cu pregătiri deosebite, reprezintă pentru desvoltarea şi viitorul ţărei un element tot atât de important ca o şosea de muşama dela Urlaţi pron d in Mizil. Printr’o strictă selecţie, reducând numărul acestor elemente excepţionale la o sută, nu mai mult, toate bursele pentru străinătate n’ar depăşi 10 milioane din bugetul ţării. Floare la ureche pe lângă sperţurile skodacilor, pe care noi contribuabilii, le-am plătit şi le plătim. întreţinerea unui contingent de cărturari la marile şcoli ale apusuului pentru a-şi desăvârşi studiile de specialitate, nu este un lux. Este o datorie. Aşa vom pregăti generaţia intelectuală de mâine, care va fi chemată să consolideze tot ce-am improvizat noi în tampă şi în cele mai vitregi condiţii. , Cezar Petrescu (Continuare în pag. 11-a) Când asistăm în lumea noastră industrială la gâlcevi atât de vehemente asupra regimului de export, pentru ce ne-am mira că extravaganța este suverană și în hazardurile ce determină la noi importul teatral Candoare disponibilă nu mai avem de mult, spre a deplora argumentele pentru cari o piesă trece frontieră în România: când traducerea comediei nu este implorată d€ un actor mai insistent sau mai influent, importul ei este foarte frequent un pur accident fortuit, de care nu mai ştii pe cine să faci răspunzător. Şi astfel sporeşte la rampă tonajul premierelor infernale, întâmpinate cu salve de zâmbete compătimitoare tocmai la pasagine cu pretenţiuni patetice, şi astfel evadează tot mai iremediabil publicul spre cinema, pentru a se întoarce intermitent la teatru cu gustul estetic tot mai profund alterat de filmele proaste.. . Nu va găsi la «Spionaj», publicul acesta, nici o atracţiune care să compenseze desfătările ecranului, când a ajuns teatrul să substitue acţiunii o banală anchetă poliţienească, se poate culca în raclă şi lăsa docil incinerat de rivalul său cu peliculă !... A !.. Ar merge desigur spectacolul, dacă ancheta ar fi condusă cu iscusinţa din «Procesul Măriei Dugan». Şi încă!--. Şi încă! Fiindcă, — mărturisiţi, — suntem cam toţi sătui de detectivi şi de inculpate misterioase. Mai digerăm uneori o premieră atunci când autorul, incapabil de a-şi robi spectatorii doar prin sensibilitate, recurge la momeala curiozităţii. Dar atunci trebue să fie şi expert în tehnica destăinuirilor scenice, cari au şi ele logica lor specială. Dar atunci trebue să cheme urgent în ajutor şi pe regisor, spre a capta şi simţurile publicului intrigat, spre a doza apoi isteţ tonul fiecărei scene şi accentul fiecărei replici, spre a modela lungimea şi sensul pauzelor, gradând minuţios repercusiunile lor asupra interpreţilor. Aşa, şi numai aşa, poate deveni captivant un spectacol care găzdueşte un pasionant secret, și atunci încă, trebue să mai colaboreze la atmosfera de mister un ecleraj mai eloquent, menit să remedieze structura rudimentară a acestor personagii prea sumar cioplite de autor. Există într’adevăr efecte mai vio., lente de lumină, cari detașează suc Wj-'w ---------. — ■ kWifiHis. de ION DEMITRESCU TEATRUL REGINA MARIA «Spionaj», piesă navală în 3 acte de Galați și Artu - Un uimite Despre ungurii din Ardeal avem îi genere o părere mediocră. Murmure subterane de veşnic nemulţumiţi. Din când în când proteste arogante svâcnite dintr'un orgoliu etnic jignitor, căci, maghiarii niciodată nu au ţinut seama de celelalte naţiuni conlocuitoare, ci numai de dânşii. Şi a te proclama superior, deşi în realitate eşti minoritar, înseamnă a folosi şi astăzi arma ruginită a asupririlor imperialiste. Ungurii nu au înţeles aceasta, de aceia nu le-am îngăduit să-şi croiască un stat în stat şi nici să ne îndroaşte cu revendicări exagerate.Se află totuşi o zonă, o regiune aristocratică în domeniul culturii, în care spirtele creatoare ale celor două naţiuni conlucrează armonios; în literatură, în artă şi în muzică, putem colabora cu ungurii, fără deosebire de potenţial etnic, fără îngâmfare, fără revendicări civile sau teritoriale. Aici predomină intelectul, spiritul, raza geniului. Cine a fost înzestrat de Natură şi de Creator cu mai multă putere, predomină. Hegemonia culturală nu îi cucereşte pe calea armelor sau la întruniri politice. D. Győri Illés Ştefan scriitor şi editor de la Cluj începe o nouă misiune culturală în Ardeal, publicând intr’un elegant volum poeziile lui Mihai Eminescu traduse în ungureşte de d. Alexandru Kibedi. Un volum de 29 de poezii traduse integral, din care nu lipseşte nici «Glossa», nici «Luceafărul», nici «Dalilla», nici «Doina», nici «Scrisorile» şi nici «împărat şi Proletar» sau «Mortua est» ni se pare un adevărat eveniment cultural. Nu putem aprecia valoarea literară a traducerii, dar cunoscând personalitatea tâlmaciului, conştiinciozitatea şi pregătirea lui intelectuală putem anticipa o apreciere laudativă, D. Alexandru Kibedi are un tată român şi o mamă unguroaică, o minunată ipreunare de suflet şi corp care i-a îngăduit să cunoască «par coeuir» cum zice francezul, şi limba românească şi pe cea maghiară. De altfel, traducătorul nu se află la prima lui încercare. Dintro bogată activitate literară el este tot atât de bine cunoscut de noi ca şi d-nii Fekete Theodor, Franyo Zoltán sau Benami Alexandru, scriitori unguri din Transilvania. Traducerea poeziilor lui Mihai Eminescu are însă o semnificaţie mult mai deosebită. Editorul ne îngădue să întrezărim prin ceaţa unei ciorovăeli etnice posibilitatea armoniei sufleteşti. Poeziile lui Eminescu deschid calea înţelegerii. După ele vor veni alte opere literare în traducere ungurească şi «Editura Ardealului nou» va legitima buna înţelegere, pacea şi stima reciprocă. Cităm cuvintele pline de înţeles ale d-lui Győri Wes Ştefan: «In locul baionetelor, punem faţă în faţă, inimile noastre, în loc de gloanţe, înşirăm pntere de plumb, drept punte de apropiere şi de cunoaştere, între naţiunea maghiară şi românească». Un întreg program cultural şi politic în câteva cuvinte numai. O limbă românească pură care se revarsă cuceritor în toate mediile intelectuale ungureşti ale Ardealului. Dar în măsura în care vom avea pe scriitorii români traduşi în ungureşte am dori să nu lipsească din biblioteca nici unui intelectual o istorie a literaturii ungureşti cât mai complectă şi mai corect scrisă şi chiar cât mai multe exemplare din operele scriitorilor maghiari. Aceasta este datoria noastră, de prietenie, admiraţie şi reciprocitate. Nicola© Roşu