Curentul, decembrie 1934-ianuarie 1935 (Anul 7, nr. 2454-2483)

1934-12-01 / nr. 2454

UNUL VH No. 3454 (­0 ..jm) Fără îndoială că, vremea paliati­velor şi jumătăţilor de măsură în ce priveşte organizarea noastră agri­colă, a trecut. Căci totul a fost, până acum, paliativ şi jumătate de măsură. Am cunoscut, în politica noastră agrară de fiecare zi, abso­lutul amănuntului­ . Guvernarea naţional-ţărănistă de mâine ori îmbrăţişează odată şi de­finitiv, pe deantregul, chestiunea organizării agricole, recuperând mo­mentul pierdut de ţărănism în rea­lizarea reformei agrare — înfăptuită prin întâmplare de alţii — ori pierde al doilea tren, către succes. Totul este, — în orice condiţii economice şi politice s’ar instaura viitoarea guvernare naţional-ţără­­nistă, — secundar, faţă de acest scop de bază al ei. De-aceia vremea jumătăţilor de măsură a trecut. Concepţiile agrare îşi fac loc, de unde unu crezi. Unele sunt compila­­ţiuni şi iluzii. Altele nasc, din fap­te, dar din fapte izolate. In lagărul partidului naţi­onal-ţă­­rănesc — căci din punct de vedere practic acest partid contează în re­generarea economiei agrare — ideile nu s’au lămurit. Deaceia unii doc­trinari,­par doctrinari oficiali, şi nu sunt doctrinari oficiali. Situaţia este, fireşte, de aşa natură că nu îngădue încă dezavuări şi desminţiri. Dezavuări şi dezminţiri nu se pot produce decât pe terenul tactic. Doc­trina şi programul partidului na­­ţional-ţărănesc vor intra curând — fiindcă va trebui să intre — în lo­tul tacticei şi atunci nu se vor mai auzi nici glasuri izolate, negând ceia ce conducerea centrală afirmă, în materie de program, nici separate poctrice nu vor face carieră. In diverse ocazii d. J­. Chiriţescu­­­Arva, — pe care, probabil că îl cunoaşteţi — şi-a formulat ideile şi presupunerile sale cu privire la viitoarea organizare agricolă a ţării româneşti. Nu de mult a publicat un articol în „Viaţa Românească’­ şi mai de curând în „Independenţa economică“. Pătruns de comunism in toate dedesubturile sale, d. M. Chiriţescu- Arva încearcă numai o concepţie personală. Ceiace d-sa acceptă, din ţărănismul agrar, în principiu, anu­lează, printr’o obsesie a colectivis­mului, în metodă. D. M. Chiriţescu- Avva vrea să realizeze o carieră pe baza unei obsesii, nu a unei idei. D-sa este clar, cum spuneam, unul din exemplele de doctrinari perso­nali din lagărul partidului ţărănesc. Este, înăuntru ideii sale asupra organizării producţiei agricole, un comunist. Această credinţă de îm­prumut vrea s-o aplice peste o rea­litate agrară cu nevoi şi cu o struc­tură absolut diversă. Trăim şi în cazul d-sale, mic şi izolat, aceiaş dramă a împrumuturilor care carac­terizează viaţa modernă a acestui stat, ieri veneau instituţiile dela apus, azi dela răsărit. Poziţia deplasată a celor câteva idei ale d-lui M. Chiriţescu-Arva, este stabilită, tot pe planul ştiinţei agrare specializate pe care vrea să se aşeze d-sa, într’un remarcabil articol bogat în observaţii reale, de un robust simţ al lucrurilor şi­ al problemei detailate a agriculturii noastre, de către d. prof. A. Car­­daş, tot în fosta revistă ieşană. Ar­­ticolul acesta marchează un punct important de clarificare a ideilor organizării agrare de mâine a ţării, raportat la începutul de carieră pe care, prin obsesia sa, îl trăeşte d. M. Chiriţescu-Arva, înăuntru parti­dului naţional-ţărănesc mai puţin decât în afara lui. Căci unde poate fi sensul poli­ticii agrare a acestui partid.­ Numai acolo unde sunt luate în seamă condiţiile de fapt ale proprietăţii mici, rurale, şi natura ţărănească. Altundeva nicăeri. Dacă ideia de stat ţărănesc — preciza d. Ion Mihalache într’o con­vorbire particulară — poate da naş­tere la confuziuni, la interpretări greşite, felul în care gândul meu se poate exprima mai plastic sunt cu­vintele: stat cooperatist. Ceia ce diferenţiază tendinţa agra­ră a partidului naţional-ţărănesc de capitalism pe de-o parte, de mar­xism şi comunism pe de­ alta, este cooperatismul. Toate confuziunile, pe planul economic, toate inter­pretările şi tendinţele greşite, di­vergente, deplasate, înconforme, cad în faţa acestei orientări odată or­ganizate. Cooperaţia este, după cre­dinţele şi spusele şefului însuşi al partidului naţional-ţărănesc, aliată în mod organic a ţărănismului. Ereziile d-lui M. Chiriţescu-Arva nu pot purta girul nimănui, nici al realităţii faptelor. Intre trustul agrar american, societate anonimă combinată pentru exploatarea pă­mântului, imposibilă la noi — şi între colhoz, obsesia profesorului, forma de întreprindere agrară ne­reuşită nici în Rusia, după consta­tările lui Stalin însuşi, având ace­­leaş defecte ca exploatarea capita­listă îin mare, situaţia de fapt a agriculturii noastre nu cere decât re­gimul producţiunii cooperative. Pe această linie se merge­­ în baza indicaţiei faptelor, care vorbesc de ataşamentul radical al ţăranilor pen­tru petecul de pământ pe care-l au, pentru vite şi pentru munca ţari­nei , cu certitudine absolută. Este vorba numai de a creia oameni şi mijloace. Intervenţia d-lui prof. A. Cardaş prilej­­eşte o revizuire care, pentru ţărănişti,­­înşişi, era necesară. ,,De ce să ne îndreptăm, se întreabă acesta, spre colhoz care desleagă ţăranul de ogorul propriu, de moşia sa, şi-l îndreaptă către „uzina de ce­reale“ cu sufletul şi iniţiativa dis­trusă, robotizat, mecanizat şi dân­sul?... Cooperaţia agricolă, spune mai jos, sub forma obştiilor, a fost speranţa noastră de odinioară, păna idealismul a jucat mare rol“. Fără îndoială, cooperativa agri­colă, sub forma ei modernă, co­operativa de producţie, organizată pe baze tehnice şi de credit libere, pusă prin legi şi fapte sub oblă­duirea colectivităţii naţionale con­ştiente este acela care se adaptează micei proprietăţi, celula organismu­lui nostru economic şi istoric. Ce vrea doctrinarul solitar Mr. Chiriţescu-Arva? Situaţia ideilor sale este una şi nu poate fi alta: este faptul clar al inconformităţii comunismului în ţara românească. Dragoş Vrânceanui Concursul de şah româno-bulgar ac­tualizează la noi o problemă nu ştiu cum abandonată, care odinioară făcea parte din programul unei educaţii com­plecte. Montaigne spune că şahul e un joc pentru educaţia prinţilor, ca dealtfel şi calul. Ceea ce Curtenii linguşitori nu doresc să spună cu glas tare prinţului, o problemă de şah îi va spune. După­­cum şi ceea ce o linguşire caută să ascun­dă prinţului,­ calul o demască. Acesta a fo­st socotit întotdeauna un pedagog foarte realist, dând cu prinţul de pă­mânt ca şi­ cu băiatul potcovarului. Printre ideile ce stăteau la baza unei educaţii se afla şi aceasta a instruc­­ţiunii pe masa de şah. Din nefericire astăzi lucrurile sunt privite oarecum altfel şi stadionul sportiv a luat locul şi timpul tuturor preocupărilor de ca­binet. Nu e un bine în toate privinţele. Jocul de şah e un joc de analiză rece, un joc de ipoteze, un balet de echiva­lenţe. Cine cunoaşte şahul e un altfel de om. Inteligenţa câştigă în pătrun­dere şi în răceală. Dreapta judecată se detaşează de persoană şi de interesele ei mărunte. Devine, cum spune Nietz­sche, o funcţiune ,da jumătatea distan­ţei dintre mine şi duşmanul meii. Sunt în România cercuri de şah, dar sunt puţine şi frecventate de şahişti cari pot fi consideraţi o minoritate de iniţiaţi. Misiunea lor poate ar fi fost de a face din jocul acesta un joc de familie, un joc de recreaţie, în şcolile primare şi în licee. Dacă nu au făcut asta , poate fiindcă stărue o mentalitate curioasă: românul joacă table, că e mai uşor şi joacă poker, fiindcă se pot câş­tiga bani. Şahul e privit tot ca un «joc», destul de lent şi de plictisitor, când în realitate nu are nimic asemănător cu jocurile amintite. In Transilvania, în Banat şi în Bu­covina sunt cafenele unde se joacă şah. Intrând în ele găseşti acolo o le­targie şi o nemişcare, o încordare şi o linişte care semnalează un club de şahişti. Devine o patimă şi asta e o consecinţă tot atât de condamnabilă ca şi dispreţul faţă de şah, cu ignorarea lui. Nu. Şahul trebue să fie altceva decât ceea ce fac din el cele mai multe dintre cluburi. Locul unde antrenamentul la şah trebue să-şi vădească foloasele nu e în cafenea şi desigur nu în club. Totuş e un progres considerabil în aceea că preocuparea de şah devine tot mai actuală şi tot mai molipsitoare. Vor fi şi familii care să vadă just în fon­dul chestiunii şi să utilizeze învăţă­mintele unui joc aşa cum sunt utilizate aparatele de gimnastică, nu atât de mult cât se cere pentru a înpătimi un copil de profesiunile atletice, nici atâta de puţin pentru a-l lăsa în ignoranța absolută a virtuților fizice. Romulus Diami 12 PAGINI3 LEI X$\ wmm .JL. Sâmbătă I Decembre 1934 Director: PAN­îlL SLICARU REDACȚIA Şl ADMINSSTtEAȚIA Palatul Nifon, str. Doamnei I, et. I Cabinetul directorului . . • . . 3­^-4084 Redacția 3—4088, Administrația 3—4080 Secretariatul 1 1 Provincia i . • 1—4084 ABONAMENTE! Lei 700 pe an: 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni «1 Administrat!! Publice Lei 10QC anual: pentru străinătate ! Lei 1700 pe an­­ B0O 6 luni: 800 pe 3 luni. Abonamentele Încep la 1 zl îl «le tunel, taxa poștală plătită In numerar Cont­om Dir. Generale P. T. T. d­, 5S40/920, ( D. SAVEANU (preşedintele Camerei): Să ştiţi că dacă modificăm regula­­mentul Camerei, n’o să mai aveţi decât cinci minute pentru comunicări. DEPISTAŢI !i Cum adică, trebue să ne înjurăm telegrafic?... MEMORIUL IUGOSLAV Cu tenacitate, cu o metodică voin­ţă, guvernul iugoslav a pornit să cerceteze filiaţia complicităţilor, din faza de pregătire a asasinatului de la Marsilia... Rezultatul acestei munci a alcătuit memoriul docu­mentar depus la Societatea Naţiu­nilor. Nu se inaintează nici o afir­maţie care să nu fie sprijinită pe­ documente, iar interpretarea lor păstrează toată rigiditatea logicei. Mai mult decât un memoriu, — do­cument diplomatic,­­ memoriul iu­goslav este o mare spovedanie a u­­nei Naţiuni — lovite crunt în însăşi axa ei politică; este eroica recule­gere după cea mai teribilă lovitură pe care ea a primit-o, Jugoslav!­­au vrăjmăşia tenace, au memoria naţională de o vigoare neobicinuită, nu uită un singur mo­ment obiectivele acestei memorii. A fost un miracol că, după mârşa­vul asasinat săvârşit la 8 octom­brie, Iugoslavia nu a deslănţuit ras­­boiul. Un act de cuminţenie, de ma­re stăpânire, dar tocmai această stăpânire adânceşte pornirea de cruntă ură a unei Naţiuni care nu cunoaşte verbul «a ierta». Memoriul documentar iugoslav depus la Geneva, este un act politic de o importanţă covârşitoare: se strămută răfuiala de pe câmpurile de luptă, în faţa unei instanţe inter­naţionale, — se înlocuesc argumen­tele de foc, prin logica de fier a ju­decăţii. De ch­ipul cum Societatea Naţiunilor va şti să reacţioneze, — nu cum va formula o sentinţa, ci cum va şti să impună aplicarea sancţiunilor, — atârnă în bună par­te şi prestigiul pe care îl va putea păstra ea în viitor, dovedind că ide­ia justiţiei internaţionale nu este o ficţiune. Ce cuprinde memoriul iugoslav ? Un istoric de o meticuloasă docu­mentare a mişcării teroriste, nu nu­mai cuibărită în Ungaria, dar (ceva mai grav) proteguită şi finanţată de oficialitatea Ungariei. Este greu de admis că în cuprinsul unui Stat se pot aciua străini, că aceşti străini refugiaţi se pot înmânunchia într’o acţiune­­ teroristă, organizând un lagăr în care să facă exerciţii mili­tare, fără să deştepte o cât de slabă atenţie a autorităţilor. Dacă a fost cu Putinţă organizarea de la lanka Puszta, ş­j­ dacă de ani de zile şi în pofida deselor proteste ale ministru­lui Iugoslaviei a continuat netul­burată antrenarea teroriştilor,­­ a­­ceasta se datoreşte unei complice to­leranţe a autorităţilor maghiare. Este admisibil ca într’un colţ pier­­dut din pustă sa poată vieţui ne­­stânjeniţi câţiva refugiaţi politici, dar în nici un caz nu s’ar admite ca aceşti refugiaţi să se poată organi­­za milităreşte, să poată face exerci­ţii de tragere, fără­­să provoace a­­tenţia! Ori,­­ de jur împrejurul fermei de la lanka Puszta, autorită­ţile au fost tot timpul cuprinse de o stranie surzenie: tocmai această bruscă şi metodică surzenie indică o activă complicitate.­­• •. . Memoriul Jugoslav mai dă iută un amănunt: membrii organizaţiei «­listaşi» purtau uniformele cu­­ca­racter militar prescrise de statutele organizaţiei. Reproduce fotografia unui astfel de membru al organiza­ţiei «Dataşi», în uniformă, şi nu ui­tă să adauge încă un document, me­nit să dovedească existenţa unei monede proprii a acestei organiza­ţii. Adică autorităţile ungureşti nu erau numai surde, erau şi de cir­cumstanţă puţin cam oarbe. Abm­­­itenţa documentării, grija celei mai stricte interpretări, totul dă memo­riului iugoslav depus la Geneva as­­pectul unui strivitor act de acuzaţie. Nu ştim cum se va explica guver­­nul ungar, dar situaţia Ungariei este cu mult mai gravă, mai com­promisă chiar decât atunci când au fost descoperite îndeletnicirile pa­triotice ale falsificărilor de banc­note străine. Atunci era un act de hoţie, astăzi Ungaria este arătată ca organizatoare de asasinate. Un greu moment pentru prestigiul unui Stat, un greu impas pentru Ungaria în ceia ce priveşte fizionomia ei morală în raporturile Internaţionale. La Geneva, ea nu se va putea bi­zui prea mult de sprijinul Italiei, care îşi regăseşte vechea ei temă, origina fricţiunilor cu Franţa, adă­­postirea antifasciştilor şi îngădui­­rea în cuprinsul Franţei a existen­ţei unor organizaţii antifasciste. Cât priveşte Germania se va lepăda ca de Satana, nevoind să pară cu nimic amestecată în practica unor aseme­nea metode de luptă între State. Rusia Sovietică va căuta să utili­zeze acest moment, va fi de o rară vehemenţă împotriva toleranţei complice a unor State faţă de orga­nizarea bandelor teroriste. Fireşte această impetuoasă filipică antite­­roristă pe care o va rost! delegatul Rusiei Sovietice va avea o deosebită savoare, când va da accente de convingătoare elocinţă atacului îm­potriva tacticei teroriste. Moscova este împotriva terorismului altora, socotindu-şi dreptul de monopol în organizarea terorismului comunist. Dar în politica internaţională ni­meni nu face o analiză a atitudini­lor în ceea ce priveşte conţinutul de sinceritate al declaraţiilor. Ceia ce desprindem din configura­ţia atitudinilor posibile ale Statelor mai mari, este doar o jenantă per­spectivă de izolare a Ungariei. Dele­gatul Ungariei va avea o situaţie foarte grea să învingă povara atâ­tor acuzaţii fără nici un sprijin. Dar să ne închipuim că acest moment greu pentru Ungaria, va avea ur­mări în ceea ce priveşte modificarea mentalităţii şi metodelor de luptă ale Budapestei. Congestia maghiară nu va lua sfârşit oricât de grea ar fi osânda unei justiţii internaţio­nale. Statele succesorale aveau de mult o altă reţetă, dacă nu s’ar fi menţi­nut în linia neamestecului în viaţa internă a Ungariei, să fi organizat acţiunea politică pentru reforma a­­grară, cu sfărâmarea latifundiilor nobilimii şi înlocuirea prin mica proprietate şi acţiunea pentru votul universal. Tot revizionismul ungu­resc se reazimă pe nobilimea maghia­­ră şi numai când magnaţii se vor sim­ţi ameninţaţi în privilegiile lor, nu­mai când vor vedea perspectiva ame­ninţătoare a unei exproprieri, se vor astâmpăra. Atunci, constrânşi să-şi a­­pere latifundiile, vor renunţa la di­letantismul impresariatului de asa­sinate, vor renunţa la sistemul Janka Puszta. Cât priveşte sentinţa Societăţii Naţiunilor care a fost sesizată prin memoriul iugoslav, ea va rămâne fără nici un efect de intimidare pen­tru cei ce conduc astăzi destinele Ungariei. Pamfil Şeicaru Bursele pentru străinătate şi împrumutul f­e înzestrare -----— cq--------­ Anul trecut, studenţii români ri­sipiţi la diferite universităţi străine ca bursieri ai statului, s’au pome-, nit cu subsistenţa tăiată fără nici un preaviz. N’a existat o selecţie. N’a existat mai cu seamă o omenie. Şi n’a existat nici un simţ de răs­pundere la cei din departamentul vistieriei publice, atunci când au luat o asemenea hotărîre şi au ţi­nut s’o execute cu atâta brutalitate. Vacanţa se isprăvise. Studenţii se presintaseră la cursuri. Aşteptau de la distanţă întrunirea comisiunei respective, care să verifice actele depuse la dosar şi să aprobe pre­lungirea burselor. Cum aceste în­truniri de comisii tărăgănau adesea, tinerii învăţăcei nu s’au alarmat prea mult de faptul că nu primeau încă nici un aviz dela băncile unde îşi făceau stagiul la ghişee în fiecare dimineaţă. Au dat întârzierea pe socoteala tembelismului naţional. Iar în aşteptare au făcut datorii. La gazdă, la birt, la secretariatele re­spective ale universităţilor unde au fost păsuiţi de taxe dintr’un spirit de occidentală toleranţă faţă de o orientală tradiţie. După câteva luni, când gluma a început să se îngroaşe au început a curge şi protestele flămânzilor. In joc de sumele pe care comptau, bursierii români din străinătate au primit în sfârşit ves­tea că statul a suprimat bursele, că nu mai funcţionează nici o comi­­siune şi că toţi cei care nu se pot hrăni singuri peste graniţă, nu au de­cât să-şi strângă catrafusele şi să se întoarcă acasă, la mămăliga an­cestrală. Situaţia acestor desnădăjduiţi e uşor de imaginat chiar de la dis­tanţă. Dincolo de demoralizarea pro­vocată de întreruperea studiilor şi sfărâmarea unor cariere — chiar a unor destine — toţi aveau de re­zolvat o mizerie mai urgentă. Tre­buiau să-şi lichideze datoriile, să facă faţă unor obligaţii care pu­neau în joc nu numai cinstea lor, ci şi prestigiul ţării, dacă se mai poate pomeni despre aşa ceva. Şi după toate acestea, banii de drum!.. Cum au isbutit să se descurce din asemenea complicaţii, rămâne un a­­devărat mister. Din juni studioşi au devenit pehlivani fără voie. Au fugit cu buclucurile pe ferestre, au călătorit clandestin, au trăit din mila colegilor (adeseori nu com­patrioţi ci foşti şi viitori inamici care s’au bucurat că au căpătat încă odată o ocazie pentru a u­­mili un moldo-valah). Cu alţii, des­nodământul a fost mai dramatic. Expus aci, ar face lectorilor im­presia unor fantasmagorice născo­ciri de literator. Explicaţia dată de ministerul fi­nanţelor sună simplu. Statul se află la strâmtoare. Nu-şi permite luxul de a întreţine viitori cărturari spe­cializaţi peste graniţă. Foarte bine. De perfect acord! Aceasta însă nu îndreptăţea o suprimare brutală a burselor, în decursul unor studii şi în preziua doctoratelor finale. O restrângere numerică a bursierilor da! Un mai sever triaj, da! Şi în orice caz lichidarea trecutului, pentru nenorociţii lăsaţi de isbe­­lişte sub ochii străinilor. Faptul e consumat. Privim lu­crurile sub unghiul realităţilor pre­zente. împrumutul de înzestrare se pa­re că a dat rezultatele aşteptate. Ba din sursă oficială, ni se afirmă că aceste aşteptări au fost depăşite. Iată momentul potrivit pentru a relua chestiunea bursierilor români în străinătate şi pentru a o soluţiona chibzuit. înzestrarea unei ţări nu se face numai cu şosele, poduri, u­­liţe, edificii pu­blice, spitale şi ca­­zărmi. Există un material uman, fluid şi viu, care e zestrea prin­cipală a unei naţiuni. Se cuvine ocrotită, valorificată. O categorie de tineri studioşi, cu merite şi cu pregătiri deosebite, reprezintă pen­tru desvoltarea şi viitorul ţărei un element tot atât de important ca o şosea de muşama dela Urlaţi pron d in Mizil. Printr’o strictă selecţie, reducând numărul acestor elemente excepţio­nale la o sută, nu mai mult, toate bursele pentru străinătate n’ar de­păşi 10 milioane din bugetul ţării. Floare la ureche pe lângă sperţurile skodacilor, pe care noi contribua­bilii, le-am plătit şi le plătim. întreţinerea unui contingent de cărturari la marile şcoli ale apusu­u­lui pentru a-şi desăvârşi studiile de specialitate, nu este un lux. Este o datorie. Aşa vom pregăti generaţia intelectuală de mâine, care va fi chemată să consolideze tot ce-am improvizat noi în tam­pă şi în cele mai vitregi condiţii. ,­­ Cezar Petrescu (Continuare în pag. 11-a) Când asistăm în lumea noastră industrială la gâlcevi atât de vehe­­mente asupra regimului de export, pentru ce ne-am mira că extrava­ganța este suverană și în hazardu­rile ce determină la noi importul teatral Candoare disponibilă nu mai avem de mult, spre a deplora argumentele pentru cari o piesă trece frontieră în România: când traducerea comediei nu este implo­rată d€­ un actor mai insistent sau mai influent, importul ei este foar­te frequent un pur accident fortuit, de care nu mai ştii pe cine să faci răspunzător. Şi astfel sporeşte la rampă tonajul premierelor inferna­­le, întâmpinate cu salve de zâmbete compătimitoare tocmai la pasagine cu pretenţiuni patetice, şi astfel e­­vadează tot mai iremediabil publi­cul spre cinema, pentru a se întoar­ce intermitent la teatru cu gustul estetic tot mai profund alterat de filmele proaste­.. . Nu va găsi la «Spionaj», publicul acesta, nici o atracţiune care să­­ compenseze desfătările­­ ecranului, când a ajuns teatrul să substitue acţiunii o banală anchetă poliţie­­nească, se poate culca în raclă şi lăsa docil incinerat de rivalul său cu peliculă !... A !.­. Ar merge desi­gur spectacolul, dacă ancheta ar fi condusă cu iscusinţa din «Procesul Măriei Dugan». Şi încă!--. Şi încă! Fiindcă, — mărturisiţi, — suntem cam­ toţi sătui de detectivi şi de in­culpate misterioase. Mai digerăm uneori o premieră atunci când au­torul, incapabil de a-şi robi specta­torii doar prin sensibilitate, recur­ge la momeala curiozităţii. Dar a­­tunci trebue să fie şi expert în tehnica destăinuirilor scenice, cari au şi ele logica lor specială. Dar a­­tunci trebue să cheme urgent în a­­jutor şi pe regisor, spre a capta şi simţurile publicului intrigat, spre a doza apoi isteţ tonul fiecărei sce­ne şi accentul fiecărei replici, spre a modela lungimea şi sensul pauze­lor, gradând minuţios repercusiu­nile lor asupra interpreţilor. Aşa, şi numai aşa, poate deveni capti­vant un spectacol care găzdueşte un pasionant secret, și atunci încă, trebue să mai colaboreze la atmos­fera de mister un ecleraj mai elo­quent, menit să remedieze structu­ra rudimentară a acestor persona­gii prea sumar cioplite de autor. Există într’adevăr efecte mai vio., lente de lumină, cari detașează suc­ Wj-'w ---------. — ■ kWifiHis. de ION DEMITRESCU TEATRUL REGINA MARIA­­ «Spionaj», piesă navală în 3 acte de Galați și Artu - Un ui­mite Despre ungurii din Ardeal avem îi­ genere o părere mediocră. Murmure sub­­t­er­ane de veşnic nemulţumiţi. Din când în când proteste arogante svâcnite dintr'un orgoliu etnic jignitor, căci, maghiarii niciodată nu au ţinut seama de celelalte naţiuni conlocuitoare, ci numai de dânşii. Şi a te proclama superior, deşi în realitate eşti minoritar, înseamnă a folosi şi astăzi arma rugi­nită a asupririlor imperialiste. Ungurii nu au înţeles aceasta, de aceia nu le-am îngăduit să-şi croiască un stat în stat şi nici să ne îndroaşte cu revendicări exagerate.­­Se află totuşi o zonă, o regiune aris­tocratică în domeniul culturii, în care spirtele creatoare ale celor două na­ţiuni conlucrează armonios; în litera­tură, în artă şi în muzică, putem cola­bora cu ungurii, fără deosebire de po­tenţial etnic, fără îngâmfare, fără re­vendicări civile sau teritoriale. Aici predomină intelectul, spiritul, raza ge­niului. Cine a fost înzestrat de Natură şi de Creator cu mai multă putere, pre­domină. Hegemonia culturală nu îi­ cucereşte pe calea armelor sau la în­truniri politice. D. Győri Illés Ştefan scriitor şi edi­tor de la Cluj începe o nouă misiune culturală în Ardeal, publicând intr’un elegant volum poeziile lui Mihai Emi­­nescu traduse în ungureşte de d. Ale­xandru Kibedi. Un volum de 29 de poezii traduse integral, din care nu lip­seşte nici «Glossa», nici «Luceafărul», nici «Dalilla», nici «Doina», nici «Scri­­sorile» şi nici «împărat şi Proletar» sau «Mortua est» ni se pare un adevărat e­­veniment cultural. Nu putem aprecia valoarea literară a traducerii, dar cu­noscând personalitatea tâlmaciului, conştiinciozitatea şi pregătirea lui inte­lectuală putem anticipa o apreciere laudativă, D. Alexandru Kibedi are un tată român şi o mamă unguroaică, o minunată i­preunare de suflet şi corp care i-a îngăduit să cunoască «par coeuir» cum zice francezul, şi limba ro­mânească şi­ pe cea maghiară. De altfel,­­ traducătorul nu se află la prima lui încercare. Dintro bogată activitate li­terară el este tot atât de bine cunoscut de noi ca şi d-nii Fekete Theodor, Fra­­nyo Zoltán sau Benami Alexandru, scriitori unguri din Transilvania. Traducerea poeziilor lui Mihai Emi­­ne­scu are însă o semnificaţie mult mai deosebită. Editorul ne îngădue să între­zărim prin ceaţa unei ciorovăeli etnice posibilitatea armoniei sufleteşti. Poe­ziile lui Eminescu deschid calea înţe­legerii. După ele vor veni alte opere literare în traducere ungurească şi «Edi­tura Ardealului nou» va legitima buna înţelegere, pacea şi stima reciprocă. Cităm cuvintele pline de înţeles ale d-lui Győri Wes Ştefan: «In locul ba­ionetelor, punem faţă în faţă, inimile noastre, în loc de gloanţe, înşirăm pn­tere de plumb, drept punte de apro­piere şi de cunoaştere, între naţiunea maghiară şi românească». Un întreg program cultural şi politic în câteva cuvinte numai. O limbă românească pură care se revarsă cuceritor în toate mediile intelectuale ungureşti ale Ar­dealului. Dar în măsura în care vom avea pe scriitorii români traduşi în un­gureşte am dori să nu lipsească din biblioteca nici unui intelectual o istorie a literaturii ungureşti cât mai­ com­plectă şi mai corect scrisă şi chiar cât mai multe exemplare din operele scrii­torilor maghiari. Aceasta este datoria noastră, de prietenie, admiraţie şi reci­­procitate. Nicola© Roşu

Next